Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, excepţie ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a10 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.406D/2018. 2. La apelul nominal răspunde apărătorul autorului excepţiei, domnul avocat Ştefan Nicolae Alexandru, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar concluzii scrise, prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele de neconstituţionalitate formulate prin notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi, în acest sens, invocă Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 48. Precizează că, potrivit considerentelor invocate, va fi aplicată ori legea veche ori legea nouă, nefiind permis a se aplica, în caz de concurs de infracţiuni, legea veche pentru o parte dintre infracţiunile care intră în concurs şi legea nouă pentru celelalte infracţiuni din concurs. Legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei. Invocă, totodată, Decizia Curţii nr. 822 din 3 decembrie 2015, paragrafele 14 şi 16. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 10 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a10, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Aurel Buga într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul criticat este constituţional numai în măsura în care legea penală mai favorabilă se aplică în mod global cu privire la fiecare infracţiune în parte. Reţine că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, instanţa de control constituţional a stabilit că art. 5 din Codul penal trebuie interpretat în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se efectuează în mod global, şi nu pe instituţii autonome, întrucât, în sens contrar, judecătorului i-ar fi permisă crearea unei lex tertia, substituinduse astfel voinţei legiuitorului prin crearea unui nou regim represiv ad-hoc. Precizează că sesizarea prin care Curtea Constituţională a fost învestită să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 5 din Codul penal a avut ca premisă aplicarea instituţiei prescripţiei răspunderii penale pentru o infracţiune de înşelăciune comisă sub imperiul vechiului Cod penal ale cărei pedepse erau vădit mai mari decât cele din noua legislaţie în materie. Mai precis, instanţa supremă a întrebat dacă este constituţională combinarea prevederilor celor două coduri penale în sensul aplicării noului Cod penal cu privire la infracţiune şi limite de pedeapsă, respectiv a vechiului Cod penal în ceea ce priveşte instituţia prescrierii răspunderii penale. Cu privire la această problematică, instanţa constituţională a stabilit că nu este posibilă îmbinarea prevederilor din două acte normative. Susţine că, prin decizia amintită, instanţa de control constituţional nu a statuat niciodată că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie realizată în mod global pe dosar, ci a stabilit că pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica prevederi din acte normative distincte. Invocă, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 822 din 3 decembrie 2015, paragraful 12, şi arată că cele reţinute de instanţa de control constituţional sunt susţinute şi prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă stabilind că dispoziţiile tranzitorii ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 oferă soluţii de aplicare a legii penale pentru toate formele pluralităţii de infracţiuni, dacă cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă. În aceste cazuri, potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, pentru infracţiunile săvârşite sub legea veche se vor stabili pedepse potrivit legii penale mai favorabile (legea veche sau legea nouă), iar pentru infracţiunea ori infracţiunile din structura pluralităţii săvârşite sub legea nouă se aplică legea nouă, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni fiind dat tot de legea nouă. Apreciază că această interpretare respectă deopotrivă prevederile art. 3 din Codul penal, dar şi dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ. Invocă şi alte decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv deciziile nr. 5 din 26 mai 2014, nr. 10 din 2 iunie 2014 şi nr. 29 din 19 noiembrie 2015. Din cea din urmă decizie citată poate fi desprinsă concluzia potrivit căreia legea penală mai favorabilă trebuie aplicată în mod global cu privire la fiecare infracţiune în parte, şi nu cu privire la dosar în întregul său, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni urmând, de asemenea, să fie aplicat potrivit principiului mitior lex. Susţine că, aparent, aplicarea legii penale mai favorabile, în mod global, raportat la fiecare infracţiune în parte, încalcă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. Cu toate acestea, legiuitorul a stabilit posibilitatea de aplicare a unor legi diferite pentru fapte diferite, chiar judecate fiind în acelaşi dosar, astfel că nu se poate susţine că se creează o lege hibrid, contrar voinţei puterii legiuitoare. Apreciază că interpretarea conform căreia legea penală mai favorabilă se aplică în mod global cu privire la toate infracţiunile pentru care o persoană este acuzată în acelaşi dosar suferă din perspectiva constituţionalităţii şi din cauza discriminării şi a egalităţii de tratament de care cetăţenii ar trebui să beneficieze în orice stat de drept. Apreciază că, din acest punct de vedere şi pentru evitarea unor discriminări aleatorii şi a unor situaţii inechitabile, legea penală mai favorabilă ar trebui aplicată în mod global pentru fiecare infracţiune în parte raportat la o anumită persoană. În acest sens, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Ştefănică împotriva României, şi Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 2) - prin care s-a consacrat principiul securităţii juridice, potrivit căruia unor persoane aflate în situaţii similare este necesar să li se aplice soluţii asemănătoare, în caz contrar ideea de justiţie confundându-se cu hazardul. 7. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că prevederile art. 5 alin. (1) din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, decizie de interpretare, care a lăsat dispoziţia legală controlată în fondul legislativ activ. Reţine că, în considerentele deciziei precitate, Curtea Constituţională pune accent pe viziunile diferite ale legilor penale pentru a sublinia faptul că dispoziţiile celor două coduri penale nu pot fi combinate. Susţine că, în această viziune, intră toate infracţiunile săvârşite de un inculpat şi regimul sancţionator al acestora, privite individual, precum şi tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, cu privire specială asupra concursului. Subliniază că opţiunea Curţii Constituţionale este pusă în evidenţă destul de clar atunci când arată că „nu poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1), este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a legii“. Reţine că, la analiza conformităţii cu jurisprudenţa emisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea Scoppola nr. 2, instanţa de control constituţional a arătat că „lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului. În concluzie, apreciază că analiza instanţei de control constituţional vizează situaţia acuzatului, iar nu fiecare infracţiune comisă. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate prezent la şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 5 din Codul penal. Din motivele de neconstituţionalitate formulate de autor rezultă că acesta critică dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Codul penal, aşa încât Curtea constată că aceste din urmă norme penale constituie obiectul controlului de constituţionalitate. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.“ 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, invocă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. 14. În considerentele deciziei precitate, Curtea, realizând o analiză comparativă cu privire la câteva instituţii de drept penal din Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal, a constatat că au fost diminuate pedepsele în noua lege penală, iar raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Curtea a conchis că o atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod, şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală. 15. Instanţa de control constituţional a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. În acest sens a fost invocată Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi Herţegovina, paragraful 70, în care instanţa de la Strasbourg a reţinut că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) „prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război“, a constatat că a existat „posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor“, astfel că „nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe“. Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde“. Totodată, Curtea a observat că abordarea care exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi succesive este argumentată, de asemenea, într-una dintre opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, „În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile [...]. Curtea a adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.“ În continuarea argumentaţiei s-a arătat că, „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparaţiei globale). Judecătorul nu poate efectua o comparaţie regulă cu regulă (metoda comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex mitior în mod concret şi global“. 16. Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. 17. Curtea a reţinut, totodată, că interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative adoptate de către legiuitor. Curtea a observat că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de „lege penală mai favorabilă“ un înţeles constituţional. 18. Curtea Constituţională a făcut, totodată, referire la consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa discriminării infractorului, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă, cu consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a legii. Aşadar, Curtea a constatat că, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive, se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate. 19. Totodată, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale [...] dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile“, nu sunt incidente ca efect al pronunţării deciziei precitate, întrucât, în acest caz, Curtea nu a declarat neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului. S-a subliniat însă că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea a stabilit, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 din Codul penal. 20. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză fiind neîntemeiate. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a10 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
