Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ştefan Someşan în Dosarul nr. 3.108/102/2017/a1.2 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.277D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, pentru cetăţenii români de naţionalitate maghiară, a fost desemnată, în calitate de traducător autorizat, doamna Veronka Ruică, prezentă în faţa Curţii. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile art. 83 raportate la cele ale art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală nu instituie drepturi suplimentare pentru persoana vătămată, inculpatul având dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile legii, iar declaraţia persoanei vătămate constituie probă în procesul penal, conform art. 111 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală, totodată apărătorul inculpatului având dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Pe de altă parte, reţine că audierea persoanei vătămate, care a înregistrat o plângere la organul judiciar, se desfăşoară de îndată sau ulterior, fără întârzieri nejustificate, chiar şi înaintea începerii urmăririi penale. Arată că dreptul persoanei vătămate de a fi ascultată este corelativ cu dreptul inculpatului de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal. Apreciază că dispoziţiile art. 83 din Codul de procedură penală trebuie corelate cu prevederile art. 111 alin. (6) din acelaşi act normativ, unele persoane vătămate prezentând nevoi specifice de protecţie, precum şi cu alin. (7) şi (8) ale articolului menţionat, în situaţia victimelor infracţiunilor sexuale sau infracţiunilor de violenţă în familie ori în situaţia minorilor. Referitor la art. 306 din Codul de procedură penală, reţine că organele judiciare strâng probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, fără ca acuzaţia să se întemeieze în mod determinant pe o anumită probă, aşa cum este declaraţia persoanei vătămate. Consideră că trebuie avut în vedere şi faptul că persoana vătămată urmează să fie audiată şi în cursul judecăţii, iar inculpatul are dreptul de a-i pune întrebări. În ceea ce priveşte prevederile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie şi, în acest sens, invocă Decizia nr. 126 din 9 martie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.108/102/2017/a1.2, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ştefan Someşan, inculpat într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ, se susţine că partea vătămată are, în mod nejustificat, posibilitatea de a pune întrebări altor participanţi la procesul penal, drept care nu este conferit inculpatului. De asemenea, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 306 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, se susţine că acestea nu prevăd obligaţia organelor de urmărire penală de a audia persoana vătămată - drept conferit acestora din urmă prin dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală - cu consecinţe în ceea ce priveşte corecta stabilire a cadrului procesual în faza de urmărire penală. Se consideră că în acest fel este încălcat art. 16 din Constituţie, de vreme ce se creează, în mod nejustificat, persoanei vătămate o situaţie de inferioritate în raport cu alţi subiecţi procesuali, totodată, fiind încălcat dreptul la apărare al inculpatului, acesta fiind privat de un mijloc de probă. În acelaşi timp, se susţine că dispoziţiile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 342 şi art. 8 din acelaşi act normativ, în măsura în care nu conferă judecătorului de cameră preliminară posibilitatea restituirii cauzei la parchet ca urmare a constatării caracterului nelegal al urmăririi penale, în concret, în măsura în care urmărirea penală s-a efectuat cu eludarea dispoziţiilor legale sau printr-o omisiune/inacţiune a organelor de urmărire penală. 6. Tribunalul Mureş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 din Codul de procedură penală este întemeiată şi, în acest sens, reţine că, în modalitatea actuală de reglementare, se creează un dezechilibru pentru inculpat, între drepturile acestuia nefiind reglementat expres şi dreptul de a adresa întrebări persoanei vătămate, în timp ce, în privinţa acestei părţi, există dispoziţii clare şi neechivoce care reglementează dreptul de a adresa întrebări inculpatului. De asemenea, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 306 din Codul de procedură penală este întemeiată, având în vedere că acest text de lege nu prevede obligativitatea audierii persoanelor vătămate. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată nu şi-a exprimat opinia. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului, Curtea reţine că acesta critică dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală, aşa încât Curtea constată că obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie aceste din urmă norme procesual penale. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 83 din Codul de procedură penală: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege.“; – Art. 306 din Codul de procedură penală: „(1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101. (2) Organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală. (3) După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului. (4) Organul de urmărire penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în condiţiile art. 100 alin. (3) şi (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale. (5) Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei. (6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale. (7) Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse, potrivit Codului penal.“; – Art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală: „(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.“ Textele de lege la care sunt raportate normele procesual penale criticate au următorul conţinut: - Art. 8 din Codul de procedură penală: „Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.“; – Art. 81 alin. (1) lit. f) şi g) din Codul de procedură penală: „În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi: [...] f) dreptul de a fi ascultată; g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;[...]“; – Art. 342 din Codul de procedură penală: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare şi ale art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Cât priveşte dispoziţiile art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, invocă în plus prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la dispoziţiile art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală, invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală şi ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală au fost criticate din perspectiva imposibilităţii inculpatului de a pune întrebări persoanei vătămate, inclusiv în cadrul audierii acesteia de către organul de urmărire penală, în faza urmăririi penale, în consecinţă, autorul apreciind că este pus în imposibilitatea obiectivă de a propune probe în contracararea acuzaţiei. 13. Faţă de criticile astfel formulate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 - examinând în controlul a priori dispoziţiile art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu următorul conţinut: „La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins: «b^1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»“ - a constatat că acestea sunt neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european. 14. Astfel, Curtea constată că, în considerentele deciziei precitate, paragrafele 398-405, a reţinut că noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia „absenţa sa nu împiedică efectuarea actului“. 15. Analizând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea a reţinut că, acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal. 16. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât „să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte“. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv „citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite“. De asemenea, „un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public“ (paragraful 53 al Preambulului directivei). Astfel, paragraful 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că „un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil“ şi că „respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare“. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, paragraful 57 al Preambulului directivei stabileşte că „Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale“. 17. Curtea a constatat, totodată, că, în aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că „Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora“. 18. Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, relaţiei de dependenţă sau subordonare, sau chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv „proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora“. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că „(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale“ şi că „(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.“ 19. În aceste condiţii, având în vedere prevederile de drept european din conţinutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună şi să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. 20. Aşa încât, având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea constată că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală şi ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu critica referitoare la imposibilitatea inculpatului de a pune întrebări persoanei vătămate, inclusiv în cadrul audierii acesteia de către organul de urmărire penală, în faza urmăririi penale. 21. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 306 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ au fost criticate şi din perspectiva faptului că nu prevăd obligaţia organelor de urmărire penală de a audia persoana vătămată - drept conferit acesteia din urmă prin normele procesual penale ale art. 81 alin. (1) lit. f). Or, cu privire la acest aspect, Curtea constată că legea procesual penală în vigoare reglementează în partea generală, la titlul IV, capitolul II, secţiunea a 3-a, cu denumirea „Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente“, art. 111, având denumirea marginală „Modul de audiere a persoanei vătămate“, că, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplică în mod corespunzător, totodată fiind aplicabile şi normele procesual penale ale art. 109 alin. (1) şi (2) privind modul de ascultare şi ale art. 110 referitoare la consemnarea declaraţiilor. Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Norma prevede, de asemenea, că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. De asemenea, în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; audierea acestora, precum şi eventuala lor reaudiere de către aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Totodată, alin. (9) al art. 111 din Codul de procedură penală prevede că audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Normele procesual penale prevăd, în mod expres, că declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale. 22. În aceste condiţii, Curtea constată că audierea persoanei vătămate în faza de urmărire penală constituie o obligaţie a organului judiciar ce rezultă din normele procesual penale citate anterior interpretate coroborat cu cele ale art. 81 alin. (1) lit. f) şi ale art. 306 din Codul de procedură penală, invocate de autor. Aşa încât Curtea constată că, fiind obligat să citeze persoana vătămată pentru a-i comunica drepturile şi obligaţiile în contextul procedurii audierii, organul judiciar este obligat şi la luarea declaraţiei acesteia. Pentru faza judecăţii, art. 380 din Codul de procedură penală stabileşte în mod imperativ în sarcina instanţei obligaţia de a trece la audierea persoanei vătămate, stabilind, în alin. (1), că „Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, [...] potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.“ Or, Curtea observă că obligaţia de audiere din cursul judecăţii îşi are corespondent în audierea persoanei vătămate din cursul urmăririi penale, care se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile suspectului sau inculpatului, în condiţiile în care aspectele relatate de către persoana vătămată prezintă o importanţă deosebită atât pentru soluţionarea acţiunii penale, cât şi pentru desfăşurarea cu celeritate a activităţii de strângere de probe din timpul urmăririi penale. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 306 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 23. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală, Curtea constată că restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară se dispune în situaţia în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, iar, distinct de această ipoteză, norma procesual penală prevede şi ipoteza în care se exclud toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi pe cea în care se solicită de către procuror restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din cod, ori cea în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale. 24. Cu privire la aceste ipoteze, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că „neregularitatea“ rechizitoriului nu echivalează cu o nelegalitate, întrucât, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, aceasta se circumscrie unor scopuri determinate, şi anume imposibilităţii stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii (Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 14 aprilie 2020, paragraful 34). Totodată, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, legiuitorul dă procurorului posibilitatea de a relua urmărirea penală în vederea desfăşurării unei anchete efective (Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 19 iulie 2016, şi Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016). 25. În aceste condiţii, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, Curtea constată că legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale. Potrivit obiectului procedurii în camera preliminară, astfel cum este reglementat în art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, precum şi asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Aşa încât, în măsura în care urmărirea penală s-a efectuat cu eludarea dispoziţiilor legale sau printr-o omisiune/inacţiune a organelor de urmărire penală, aceste aspecte vor fi analizate de judecătorul de cameră preliminară. Or, Curtea constată că dispoziţiile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. Per a contrario, constatarea aspectelor de neregularitate care nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii şi care nu au în vedere ipotezele prevăzute la art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt de esenţa procedurii camerei preliminare şi excedează atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, astfel cum ele au fost reglementate având în vedere scopul acestei instituţii. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ştefan Someşan în Dosarul nr. 3.108/102/2017/a1.2 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
