Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.084D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, prin motivele de neconstituţionalitate formulate, se solicită modificarea textului de lege criticat, aspect care excedează competenţei instanţei de control constituţional. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Pompiliu Bota într-o cauză penală în care asistenţa sa juridică este obligatorie. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că inculpatul trebuie să aibă posibilitatea de a renunţa la dreptul la apărare (s.n. la asistenţa juridică obligatorie), întrucât „apărarea înseamnă un drept, nu o obligaţie“. Invocă hotărârile din 24 februarie 2009, respectiv 4 martie 2008, pronunţate în cauzele Tarău împotriva României, respectiv Samoilă şi Cionca împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru că reclamanţii nu au beneficiat de o apărare (din oficiu) efectivă. Arată că, în cauză, s-a admis cererea de constituire ca parte civilă a Baroului „vătămat“ Suceava. Susţine că, pentru o aparenţă de imparţialitate, s-a hotărât ca inculpaţii să fie apăraţi din oficiu de avocaţi ai Baroului Botoşani. Susţine însă că atât avocaţii Baroului Suceava, cât şi avocaţii Baroului Botoşani fac parte din aceeaşi entitate - Uniunea Naţională a Barourilor din România - şi au aceleaşi interese comune, respectiv să înlăture concurenţa şi să contribuie la condamnarea inculpaţilor. În aceste condiţii, susţine că, în cauză, apărarea nu este doar inefectivă, ci chiar potrivnică. Cu privire la noţiunea de lipsă de imparţialitate, invocă considerente ale Hotărârii penale nr. 339 din 12 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.159/33/2015, prin care s-a admis strămutarea cauzei pentru infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat. 6. Tribunalul Suceava - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că dreptul acuzatului de a se apăra singur implică, în mod evident, dreptul persoanei de a fi prezentă efectiv în cadrul procesului penal, crearea posibilităţii de a avea acces la dosar şi de a i se comunica piesele acestuia. De asemenea, acuzatul trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. Pornind de la necesitatea asigurării echităţii procesului, reţine că art. 90 din Codul de procedură penală prevede o serie de cazuri în care participarea apărătorului în cadrul procesului penal este obligatorie. Asistenţa juridică obligatorie este o garanţie fundamentală a dreptului la apărare şi reprezintă doar sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoştinţele sale juridice şi experienţa sa judiciară în vederea apărării intereselor legitime ale părţilor, respectiv a inculpatului. Pentru reprezentantul convenţional (avocatul desemnat din oficiu) există obligaţia de a îndeplini în cele mai bune condiţii mandatul primit. Arată că, în procedura penală, în vederea realizării unei apărări efective şi concrete, se acordă posibilitatea părţilor - în speţă fiind vorba despre inculpat - de a participa în mod activ şi în contradictoriu la prezentarea şi argumentarea drepturilor lor şi dovedirea acestora în cursul desfăşurării judecăţii. Aceasta, motivat de împrejurarea că procesul penal este construit pe îmbinarea iniţiativei şi activităţii procesuale a părţilor cu iniţiativa, oficialitatea şi activitatea instanţei, rezultând astfel rolul creator al acestui principiu, iar desfăşurarea normală a judecăţii nu poate fi concepută fără ca instanţa să asculte concluziile fiecărei părţi în faza procesuală a judecăţii. Totodată, principiul contradictorialităţii asigură atât dreptul părţilor de a prezenta şi de a discuta întregul material probator, cât şi dreptul de a-şi expune părerea şi argumentarea lor în fapt şi în drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluţionate. În atare situaţie, consideră că nu se poate susţine cu just temei că unui inculpatul i-ar fi afectat dreptul la apărare prin propria persoană, în substanţa sa, în cazul în care i se desemnează şi un apărător din oficiu. Dacă persoana care beneficiază din partea statului de asistenţă juridică obligatorie din oficiu consideră că apărătorul acţionează în detrimentul intereselor sale, că în pledoaria sa în faţa autorităţilor nu urmează linia definită de comun acord în construcţia apărării, are posibilitatea să semnaleze argumentat acest aspect pentru a se decide de către instanţă dacă se impune a se lua măsurile legale. Reţine că însăşi Curtea Constituţională, printr-o bogată jurisprudenţă, a statuat constant, prin decizii relevante, că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este o garanţie a primului, creat fiind de legiuitor, care stabileşte şi cazurile sale de incidenţă. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018). În aceste condiţii, reţine că dreptul la autoreprezentare nu este absolut şi autorităţile de stat pot nega acest drept unui acuzat, deoarece, în unele situaţii, dreptul intern prevede ca persoana să fie reprezentată din punct de vedere legal, în special în cazul în care litigiul priveşte presupuse infracţiuni grave. Face referire, la art. 9 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind, printre altele, dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 90 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală. Având în vedere cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Asistenţa juridică este obligatorie: [...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dreptul la apărare are natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că „dreptul la apărare este garantat“ şi că „în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu“, iar, prin prisma art. 20 din Constituţie, are natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, „orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa [...]“. Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat. De asemenea, art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, 308, 309, 311, art. 313 alin. (3), art. 319 şi art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, 364, 365 şi 366 din Codul de procedură penală), rezultă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative, care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) - cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie - ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi act normativ (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragrafele 38 şi 39). 13. Situaţiile în care este obligatorie asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se regăsesc în art. 93 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ. Totodată, art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestor obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii, ca efect al publicării Deciziei Curţii nr. 88 din 13 februarie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. 14. În cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni în raport cu care asistenţa sa juridică este obligatorie, conform prevederilor art. 90 din Codul de procedură penală. Raportat la situaţia de fapt reţinută anterior, Curtea observă că, potrivit art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii „în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani“. Textul a fost modificat în acest sens prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistenţa juridică fiind obligatorie în acest caz doar în cursul judecăţii. De asemenea, Curtea observă că, în alte situaţii, reglementarea asistenţei juridice obligatorii este determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacităţii de exerciţiu, existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânse etc. [art. 90 lit. a) şi b), respectiv art. 93 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală]. 15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că inculpatul trebuie să aibă posibilitatea de a renunţa la asistenţa juridică şi în cauzele în care aceasta este obligatorie. 16. În raport cu susţinerile autorului, Curtea reaminteşte că asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a constatat că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezenţa unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivităţii acestui drept. Aceasta, deoarece prin „asistarea“ inculpatului de către apărător se înţelege nu numai prezenţa fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci şi „acordarea asistenţei juridice“, deci acordarea de sfaturi inculpatului în ceea ce priveşte acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în proces şi exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că, prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie, legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 36). Totodată, Curtea a reţinut că, din economia dispoziţiei art. 90 din Codul de procedură penală, rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 24). 17. De asemenea, Curtea a statuat că în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018). Reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. O atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Reglementarea menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci, prin depunerea diligenţelor necesare, să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 39). În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat că este în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 40). 18. În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie include aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat la paragraful 1 (Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Foucher împotriva Franţei, paragraful 30). Acesta garantează că procedura îndreptată împotriva inculpatului nu se va desfăşura fără ca el să fie reprezentat în mod corespunzător în scopul apărării sale (Hotărârea din 25 aprilie 1983, pronunţată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 84). Art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează oricărui „acuzat“ posibilitatea de a se apăra de acuzaţia ce i se aduce în trei modalităţi, ele constituind tot atâtea drepturi ale acestuia, respectiv (i) dreptul de a se apăra el însuşi, (ii) de a fi asistat de un apărător ales de el şi (iii) în anumite condiţii, dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un avocat numit din oficiu (Hotărârea din 25 aprilie 1983, pronunţată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 31). Deşi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie recunoaşte dreptul fiecărui acuzat de a se apăra singur sau prin apărător, nu precizează însă condiţiile sale de exercitare, lăsând statelor contractante alegerea acelor mijloace ce permit realizarea lui efectivă. (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38). Dreptul acuzatului de a se apăra singur implică, în mod evident, crearea posibilităţii de a avea acces la dosar şi de a i se comunica piesele acestuia. 19. Prin urmare, instanţa europeană a stabilit că nu contravine, în principiu, cerinţelor art. 6 din Convenţie ca acuzatul să se reprezinte singur, cu excepţia cazurilor în care interesele justiţiei impun altfel (Hotărârea din 15 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Galstyan împotriva Armeniei, paragraful 91). Cu toate acestea, dreptul de a se apăra singur nu este garantat în mod absolut. A permite acuzatului să se apere singur sau desemnarea unui avocat pentru acesta ţine de marja de apreciere a statului contractant, care este mai în măsură decât Curtea să aleagă modalitatea adecvată în cadrul sistemului său judiciar pentru a garanta dreptul la apărare (Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei). Aşadar, instanţele interne au dreptul să considere că interesele justiţiei impun desemnarea din oficiu a unui avocat (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 27, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Lagerblom împotriva Suediei, paragraful 50). Este vorba despre o măsură de protejare a inculpatului, care are ca scop să asigure apărarea corespunzătoare a intereselor acestuia (Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei). În plus, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie nu conferă acuzatului dreptul nelimitat de a utiliza orice argument pentru apărarea sa. Orice acuzat care alege să se apere singur renunţă în mod deliberat la dreptul de a fi asistat de un avocat şi trebuie să dea dovadă de diligenţă în maniera în care efectuează apărarea (Hotărârea din 2 iunie 1993, pronunţată în Cauza Melin împotriva Franţei, paragraful 25). 20. Prin aceeaşi jurisprudenţă a instanţei europene s-a statuat că, pentru a se stabili dacă interesele justiţiei impun acordarea de asistenţă judiciară, trebuie avut în vedere ansamblul cauzei. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că această asistenţă se impune în situaţii în care sunt în discuţie gravitatea infracţiunii imputate acuzatului şi severitatea sancţiunii prevăzute de legea naţională (Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragraful 60; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta împotriva Elveţiei, paragraful 33; Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38), complexitatea cauzei, personalitatea acuzatului (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Pham Hoang împotriva Franţei, paragraful 40; Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Twalib împotriva Greciei, paragraful 53; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta împotriva Elveţiei, paragrafele 33-35), situaţia personală a acuzatului (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38). Această din urmă condiţie este importantă în special din perspectiva capacităţii unui acuzat de a-şi apăra cauza, de exemplu, pentru că nu este familiarizat cu limba utilizată în faţa unei instanţe sau într-un sistem de drepturi specifice, dacă ar fi necesar să i se refuze acordarea de asistenţă judiciară (Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta împotriva Elveţiei, paragraful 35; Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Twalib împotriva Greciei, paragraful 53). În principiu, s-a statuat şi că, în cazul unei măsuri privative de libertate, interesele justiţiei impun oferirea de asistenţă judiciară (Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta împotriva Elveţiei, paragraful 33; Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38). 21. În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la interesele justiţiei, criteriul care se aplică nu presupune să se stabilească dacă lipsa asistenţei judiciare a cauzat „un prejudiciu real“ prezentării apărării, ci unul mai puţin strict, şi anume dacă ipoteza asistenţei din partea unui avocat „pare plauzibilă în speţă“ (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragrafele 34 şi 35). 22. Curtea constată că dreptul acuzatului de a se apăra singur a fost analizat, în mod special, în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei - speţă similară celei în care a fost formulată prezenta excepţie de neconstituţionalitate - ocazie cu care instanţa europeană a pronunţat Hotărârea din 4 aprilie 2018. În cauză, reclamantul, avocat, a făcut obiectul unei proceduri penale pentru insultarea unui judecător. Cauza s-a referit la sfera de aplicare a dreptului acuzaţilor cu pregătire juridică de a-şi asigura propria apărare. Curtea a constatat că, deşi era adevărat că exista o regulă generală potrivit căreia avocaţii puteau acţiona în persoană în faţa unui tribunal, instanţele competente erau, cu toate acestea, îndreptăţite să considere, făcând uz de marja lor de apreciere, că interesele justiţiei cereau desemnarea unui reprezentant pentru un avocat care era acuzat de comiterea unei infracţiuni şi care, din acest motiv, putea să nu se afle în poziţia de a evalua în mod corespunzător interesele în joc sau să nu îşi poată asigura în mod efectiv propria apărare. Decizia prin care tribunalul portughez îi cerea reclamantului să fie reprezentat de către un avocat era o aplicare a legislaţiei care urmărea să protejeze persoanele acuzate prin garantarea unei apărări efective în cazurile în care era posibilă aplicarea unei pedepse privative de libertate. Mai mult, un stat membru putea considera în mod legitim că un acuzat era mai bine apărat dacă era asistat de un avocat calm şi pregătit din punct de vedere tehnic. Până şi un apărător cu experienţă în avocatură cum era reclamantul putea să nu îşi asigure o apărare efectivă în propria sa cauză, pentru că era afectat personal de acuzaţiile înaintate. Legitimitatea unor asemenea considerente este cu atât mai convingătoare cu cât, în speţă, acuzatul fusese suspendat din barou. El nu era, aşadar, un avocat înregistrat în mod corespunzător şi i se interzicea să ofere asistenţă juridică pentru terţi. Mai mult, reclamantul a fost acuzat de insultarea unui judecător. Având în vedere rolul special al avocaţilor în administrarea justiţiei şi, în acest context, obligaţiile deosebite care le revin cu privire la conduita lor, au existat motive rezonabile să se considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă şi calmă necesară pentru a-şi administra apărarea în mod efectiv. Deşi în baza legii portugheze privind procedura penală apărarea juridică tehnică îi era rezervată avocatului, legislaţia relevantă îi conferea acuzatului mai multe mijloace de a participa şi de a interveni personal în cadrul procedurilor. Acuzatul avea dreptul de a fi prezent la toate etapele procedurilor care îl vizau, de a face declaraţii sau de a păstra tăcerea cu privire la conţinutul acuzaţiilor imputate, precum şi de a prezenta observaţii, declaraţii şi cereri, în care putea aborda probleme de fapt şi de drept care erau anexate la dosar, fără a fi semnate de către un avocat. Mai mult, el putea să revoce orice măsură pusă în aplicare în numele său. De altfel, legea portugheză prevedea că acuzatul era ultima persoană care se putea adresa instanţei după ce se încheiau pledoariile orale şi înainte de pronunţarea hotărârii. Aşadar, în ciuda cerinţei de a fi asistat de un avocat, pentru un acuzat ca reclamantul exista, în practică, o marjă relativ largă de participare activă în propria apărare şi de influenţare a modului de administrare a apărării sale în procedurile penale desfăşurate împotriva lui. În cele din urmă, dacă acuzatul nu era mulţumit de avocatul desemnat din oficiu, el putea solicita înlocuirea acestuia în baza unui motiv valid. Persoanele acuzate erau, de asemenea, libere să aleagă un avocat în care aveau încredere şi cu care ar fi putut conveni în privinţa unei strategii de apărare în cauza lor. Scopul esenţial al regulii portugheze a reprezentării juridice obligatorii în procedurile penale este să se asigure administrarea adecvată a justiţiei şi un proces echitabil care să respecte dreptul acuzatului la egalitatea armelor. Având în vedere întregul context procedural în care este aplicată cerinţa reprezentării obligatorii şi ţinând cont de marja de apreciere de care se bucură statele membre cu privire la alegerea mijloacelor prin care să asigure că este garantată apărarea unui acuzat, motivele furnizate în sprijinul cerinţei asistenţei obligatorii în general şi în speţă au fost relevante şi suficiente. Observaţiile reclamantului şi cererile sale repetate adresate Curţii au demonstrat că principala sa preocupare nu consta în procedurile penale în discuţie, ci în dorinţa de a-şi impune poziţia de principiu împotriva asistenţei juridice obligatorii prevăzute în dreptul portughez. 23. Aşadar, ca principiu, instanţa europeană a statuat că nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenţie nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie la garanţiile unui proces echitabil, în mod expres sau tacit (Hotărârea din 1 martie 2006, pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei). În cazurile în care se prezumă însă că un acuzat a renunţat implicit, prin comportamentul său, la un drept important protejat prin art. 6 din Convenţie, trebuie să se demonstreze că el a putut, în mod rezonabil, să anticipeze consecinţele comportamentului său (acelaşi argument şi în Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Jones împotriva Regatul Unit). De pildă, instanţa de la Strasbourg a constatat că reclamantul dintr-o speţă nu a fost notificat personal cu privire la proces, iar prezumţia că era fugar nu avea o bază suficientă în fapt. Statutul său de fugar nu poate constitui, în sine, o renunţare implicită la dreptul de a se apăra la proces (aceleaşi argumente şi în Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunţată în Cauza Colozza împotriva Italiei). 24. Curtea de la Strasbourg a subliniat că o renunţare la drept nu trebuie să fie doar voluntară, ci şi în cunoştinţă de cauză. Dreptul de a avea avocat are un rol fundamental în asigurarea celorlalte garanţii ale art. 6 din Convenţie, aşa că standardul menţionat mai sus trebuie aplicat foarte strict cu privire la renunţare. Nu poate fi exclus faptul ca, după ce a fost informat cu privire la drepturile sale, suspectul să renunţe în mod valabil la dreptul menţionat şi să răspundă la întrebări fără asistenţa unui avocat. Totuşi, trebuie să existe garanţii solide, fiindcă un suspect fără avocat are şanse mai mici să fie informat cu privire la drepturile sale. În consecinţă, sunt şanse mai mici ca aceste drepturi să fie respectate. În speţă, Curtea nu a fost convinsă că reclamantul a renunţat la avocat într-o manieră informată, explicită şi neechivocă (Hotărârea din 24 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Pishchalnikov împotriva Rusiei). Legislaţia penală este complexă şi tehnică, ceea ce o face imposibil de înţeles pentru nespecialişti. Practic, în fiecare fază a procesului trebuie luate decizii, iar o decizie greşită poate cauza prejudicii ireparabile. De obicei, sunt necesare cunoştinţe legale solide pentru a evalua consecinţele deciziilor ce trebuie luate. 25. De asemenea, Curtea reţine că, în cauza din 8 martie 2004 - 541 US 77 (Iowa împotriva Tovar), Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis că dreptul la un proces echitabil, pentru orice inculpat pasibil de o pedeapsă cu închisoarea, include dreptul de a fi asistat de un avocat în toate fazele esenţiale ale procesului. Recunoaşterea vinovăţiei este o fază esenţială a procesului, în care asistenţa avocatului trebuie garantată. În litigiu, reclamantul nu a pretins că nu a fost informat cu privire la dreptul de a avea un avocat înainte de a pleda vinovat, însă a susţinut că decizia sa de a se apăra singur nu a fost luată în cunoştinţă de cauză, deoarece instanţa nu l-a avertizat cu privire la pericolele şi dezavantajele lipsei avocatului. Deşi Constituţia nu îl obligă pe inculpat să accepte asistenţa avocatului, renunţarea acestuia la avocat trebuie să fie o decizie luată în cunoştinţă de cauză, având în vedere circumstanţele relevante ale speţei. Gradul de informare cerut de Constituţie pentru a se considera că inculpatul a renunţat la avocat în mod „inteligent“ variază de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Ca regulă generală, o renunţare la un drept este făcută la un nivel de informare permisibil din punct de vedere constituţional dacă acuzatul înţelege natura dreptului respectiv şi cum se aplică acesta, în general şi în particular. Totuşi, nu este necesar ca acuzatul să înţeleagă în detaliu toate consecinţele utilizării sau renunţării la acel drept. 26. Totodată, Curtea reţine că motive de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză au fost analizate de alte curţi constituţionale, stabilindu-se că „dreptul inculpatului de a se apăra singur, chiar şi în contextul unei culturi juridice în care predomină apărarea profesională, face parte din dreptul la un proces echitabil. Acest drept permite inculpaţilor să se apere singuri, să fie apăraţi de un avocat ales şi, în anumite circumstanţe, să beneficieze de asistenţă judiciară gratuită. Alegerea uneia dintre aceste forme de apărare nu trebuie să îl împiedice să opteze pentru una din celelalte dacă astfel se asigură dreptul la un proces echitabil“. În speţă, reclamantul s-a plâns că îi este încălcat dreptul la un proces echitabil fiindcă nu i se permite să se apere fără avocat. Aşa încât, Curtea Constituţională a Spaniei a statuat, prin Decizia nr. 29 din 6 februarie 1995, că „dreptul de a se apăra singur nu îl împuterniceşte pe inculpat să renunţe la asistenţa legală profesională în cazurile în care aceasta este obligatorie. Aceasta este în beneficiul inculpaţilor, dar se justifică şi prin asigurarea desfăşurării corespunzătoare a procesului penal. Reglementările atacate respectă dreptul inculpatului de a se apăra singur, fără a exclude asistenţa avocatului; inculpatul are dreptul de a oferi direct explicaţii în instanţă“. De asemenea, prin Decizia din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională din Armenia a analizat anumite prevederi legale care îi interziceau acuzatului să renunţe la dreptul la asistenţă juridică gratuită. Reclamantul s-a plâns că participarea obligatorie a avocatului la proces, împotriva voinţei sale, îi încalcă dreptul de a se apăra singur. Curtea a statuat că, în principiu, scopul participării obligatorii a avocatului la proces este protejarea drepturilor acuzatului. Acesta este liber să îşi aleagă un avocat, însă, dacă nu are unul, statul îi va desemna un avocat din oficiu. Constituţia garantează dreptul la asistenţă juridică, ceea ce implică posibilitatea de a beneficia de acest drept sau de a-l refuza. Având în vedere importanţa acestui drept, legea prevede în anumite cazuri asistenţă juridică gratuită pentru cei care nu îşi pot permite avocat. Curtea a observat că, de regulă, acuzatul se poate apăra singur sau prin avocat. Totuşi, în anumite cazuri, participarea avocatului este obligatorie, iar autorităţile nu permit renunţarea la acest drept. În aceste cazuri, apărarea nu este restricţionată; reglementarea doar îndeplineşte obligaţia pozitivă a statului de a asigura asistenţa juridică. Curtea a subliniat că trebuie să existe un echilibru între protejarea drepturilor omului şi renunţarea la acestea. O implementare absolută a dreptului la renunţare poate încălca exercitarea drepturilor omului. Renunţarea la drepturi nu trebuie să conducă la încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului. 27. Cu relevanţă în contextul materiei examinate, Curtea reţine şi Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate, care, la art. 9, având denumirea marginală „Renunţare“, prevede că „(1) Fără a aduce atingere dreptului intern care prevede prezenţa sau asistenţa obligatorie a unui avocat, statele membre se asigură că, în ceea ce priveşte orice renunţare la un drept prevăzut la articolele 3 [s.n. dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale] şi 10: (a) persoana suspectată sau acuzată a primit, în scris sau verbal, informaţii clare şi suficiente într-un limbaj simplu şi comprehensibil despre conţinutul dreptului vizat şi posibilele consecinţe ale renunţării la el; şi (b) renunţarea se face în mod voluntar şi neechivoc. (2) Renunţarea, care poate fi făcută în scris sau verbal, precum şi circumstanţele acesteia, se consemnează utilizând procedura de înregistrare, în conformitate cu dreptul statului membru în cauză. (3) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate pot revoca o renunţare ulterior în orice moment al procedurilor penale şi că acestea sunt informate cu privire la această posibilitate. O astfel de revocare produce efecte de la momentul în care a fost făcută“. 28. În aceste condiţii, având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea constată că prudenţa în a recunoaşte/a confirma renunţarea la un drept în materie penală, în general, şi, în special, la dreptul de a fi asistat de un avocat în cadrul procedurilor penale se regăseşte atât în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, a altor curţi constituţionale, cât şi a instanţei supreme a Statelor Unite ale Americii. În formularea unui verdict în această materie, procedurile în care asistenţa juridică a acuzatului este obligatorie ocupă un loc aparte, situaţiile speciale în care aceasta este reglementată reclamând rezerve sporite, importanţa unei apărări calificate fiind justificată de factori precum complexitatea cauzei, situaţia personală a acuzatului, personalitatea acestuia, măsurile privative de libertate ce se pot dispune, sancţiunile grave ce se pot aplica etc. Curtea subliniază că normele procesual penale criticate în prezenta cauză nu interzic suspectului sau inculpatului să renunţe la asistenţa juridică calificată în cauzele în care aceasta este obligatorie, însă, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa citată anterior, atunci când legea procesual penală impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social. Totodată, Curtea reţine că, alăturat cerinţelor impuse de interesele justiţiei, asistenţa juridică obligatorie asigură respectarea egalităţii de mijloace în procesul penal, în special în cazul în care în litigiu se află infracţiuni grave, aspecte complexe de fapt, de drept şi de procedură de natură a depăşi chiar şi capacitatea unui suspect/inculpat având cunoştinţe juridice, în mod special când acesta se află în executarea unor măsuri privative de libertate, fără acces la toate facilităţile de care are nevoie. 29. Curtea reţine că dreptul la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil în procesul penal, nu este doar un drept fundamental al suspectului/inculpatului, ci şi un interes fundamental al justiţiei, cu referire la legitimitatea acesteia de a se asigura că procesul se desfăşoară la timp, fără întreruperi, amânări, cu aplicarea întocmai a normelor juridice ce reglementează desfăşurarea procesului penal, cu respectarea strictă a condiţiilor substanţiale şi de formă prevăzute de legea penală. Prin urmare, atât timp cât norma procesual penală criticată nu neagă dreptul suspectului/inculpatului de a renunţa la asistenţa juridică în cauzele în care aceasta este obligatorie, însă nici nu recunoaşte un drept absolut în acest sens, Curtea nu poate reţine un viciu de neconstituţionalitate al normei criticate, aşa încât rămâne în competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea conflictului de drept penal să aprecieze, în lumina considerentelor de principiu dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la exercitarea acestui drept. 30. Cât priveşte neîncrederea manifestă a autorului excepţiei din prezenta cauză în raport cu probitatea avocaţilor în general, fără a se invoca nicio deficienţă profesională concretă a apărării, Curtea constată că aceasta nu este o veritabilă critică de constituţionalitate. Curtea reţine, totuşi, că nici în situaţia reclamării unor probleme concrete ale apărării statul contractant nu poate fi considerat răspunzător pentru toate deficienţele unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat (Hotărârea din 14 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Lagerblom împotriva Suediei, paragraful 56; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65). Datorită independenţei baroului în raport cu statul, conduita apărării revine în esenţă inculpatului şi avocatului acestuia. Statul contractant nu are obligaţia de a interveni decât în cazul în care este evidentă incapacitatea avocatului din oficiu de a oferi o asistenţă efectivă sau în cazul în care este informat suficient cu privire la aceasta în altă manieră (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65; Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 41; Hotărârea din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 38). Răspunderea statului poate fi angajată în cazul în care un avocat pur şi simplu nu acţionează în numele acuzatului (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragrafele 33 şi 36) sau nu respectă o cerinţă procedurală esenţială, fără ca acest lucru să poată fi asimilat unei conduite eronate sau unei simple deficienţe în argumentaţie (Hotărârea din 10 octombrie 2002, pronunţată în Cauza Czekalla împotriva Portugaliei, paragrafele 65 şi 71). 31. Aşa fiind, Curtea constată că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie nu obligă autorităţile naţionale judiciare să intervină în raporturile dintre acuzat şi avocatul său decât atunci când carenţele apărării din oficiu sunt evidente (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65), iar, ca regulă generală, actele sau deciziile avocatului unui acuzat nu pot conduce la angajarea răspunderii statului decât în circumstanţe excepţionale (hotărârile din 21 aprilie 1998, respectiv 19 octombrie 2000, pronunţate în cauzele Daud împotriva Portugaliei, respectiv Rutkowski împotriva Poloniei). Curtea observă că, într-o cauză judecată de Curtea Federală din Elveţia în data de 5 mai 2017, s-a pus problema erorilor grave comise de avocatul desemnat din oficiu. În speţă, avocatul a introdus apel după expirarea termenului legal, ceea ce a provocat condamnatului un prejudiciu semnificativ şi ireparabil. Ca regulă generală, s-a stabilit că eroarea avocatului este atribuită clientului său. Totuşi, atunci când avocatul este desemnat din oficiu, principiul apărării reale şi efective a inculpatului poate, în circumstanţe excepţionale, să împiedice aplicarea acestei reguli. Eroarea avocatului desemnat din oficiu nu trebuie atribuită inculpatului atunci când este vorba de o neglijenţă gravă sau de o încălcare a regulilor de deontologie profesională şi greşeala comisă nu poate fi reparată printr-o acţiune în despăgubire (în cazuri de amendă sau penalităţi financiare, dacă inculpatul nu capătă cazier). În plus, clientul nu trebuie să fi ştiut de eroarea comisă şi trebuie să demonstreze că nu a comis chiar el o greşeală, fără de care eroarea avocatului nu ar fi fost posibilă. Totodată, autonomia inculpatului a fost dezbătută în Cauza din 14 mai 2018 - 584 US___(2018) (McCoy împotriva Louisiana), în care Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a statuat că nu este vorba de „totul sau nimic“ pentru a beneficia de asistenţă, inculpatul netrebuind să predea tot controlul avocatului său. Inculpatul controlează apărarea, avocatul doar asistă. Avocatul decide ce obiecţii trebuie ridicate, ce petiţii trebuie introduse, cum să negocieze în procedura de recunoaştere a vinovăţiei, însă unele decizii sunt rezervate clientului, mai ales dacă să pledeze vinovat, să renunţe la dreptul de a fi judecat de un juriu, să depună mărturie sau să renunţe la apel. Evident, inculpatul nu va face întotdeauna alegeri strategice, iar printre deciziile care îi sunt rezervate se regăseşte şi posibilitatea de a renunţa la dreptul său de a avea avocat, în ciuda lipsei sale de experienţă şi de calificare profesională. 32. În aceste condiţii, Curtea constată că, de regulă, modul cum este condusă apărarea rămâne atributul celui interesat şi al apărătorului său, autorităţile fiind obligate să intervină doar dacă eşecul reprezentării inculpatului este evident sau dacă li s-a atras atenţia asupra acestui lucru. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
