Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Szigyarto Szabolcs în Dosarul nr. 3.679/102/2011**/a5 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.271D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Peter Hajnal a fost citată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire în Ungaria, iar citaţia a fost returnată cu menţiunea „adresă inexistentă“, aşa încât, în temeiul art. 1 din Hotărârea nr. 6 din 16 martie 2017 a Plenului Curţii Constituţionale, partea a fost citată prin afişarea citaţiei la uşa Curţii Constituţionale şi pe pagina de internet a acesteia şi, totodată, a fost numit în calitate de curator domnul avocat Teodor Popescu, prezent în faţa Curţii. De asemenea, magistratul-asistent precizează că, pentru părţile cetăţeni români de naţionalitate maghiară, a fost desemnată doamna Veronka Ruică în calitate de traducător autorizat de limba maghiară, de asemenea prezentă în faţa Curţii. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul curatorului, care lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând, în esenţă, că textul de lege criticat instituie garanţii ale participării efective a inculpatului la procesul penal, sintagma „a da explicaţii“ referindu-se la dreptul inculpatului de a da lămuriri cu privire la acuzaţie pe tot parcursul cercetării judecătoreşti, indiferent dacă acesta a dat o declaraţie iniţială. Rămâne la latitudinea inculpatului dacă doreşte să dea explicaţii în exercitarea dreptului la apărare, având, totodată, posibilitatea de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate şi celorlalte părţi. Apreciază că din textele criticate nu rezultă interpretarea dată de autorul excepţiei acestora, ci, contrar celor susţinute de autor, acesta are posibilitatea de a da declaraţii în tot cursul procesului penal, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 376 alin. (5) din Codul de procedură penală, în temeiul cărora instanţa poate dispune schimbarea ordinii cercetării judecătoreşti atunci când este necesar. În ceea ce priveşte reascultarea inculpatului, apreciază că sensul literal al acesteia presupune o ascultare a inculpatului în exercitarea dreptului de a face declaraţii, ca o componentă a dreptului la apărare. Faptul că într-o anumită cauză instanţa a interpretat dispoziţiile în sensul că inculpatul s-ar fi prevalat sau nu de dreptul la tăcere nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece acest aspect vizează aplicarea legii de către instanţa de judecată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 23 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.679/102/2011**/a5, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Szigyarto Szabolcs într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că dispoziţiile art. 374 alin. (2) din Codul procedură penală, în ceea ce priveşte sintagma „a da explicaţii“, respectiv dispoziţiile art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte sintagma „poate fi reascultat ori de câte ori este necesar“, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Arată că, în cauză, cu ocazia şedinţei de judecată din data de 22 martie 2017, autorul excepţiei a fost întrebat de instanţa de judecată dacă doreşte să dea declaraţie, sens în care a arătat că înţelege să dea o declaraţie pe parcursul procesului penal, după administrarea probatoriului. Astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, instanţa a considerat că - raportat la art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, în măsura în care inculpatul condiţionează momentul la care înţelege să dea o declaraţie - acesta invocă dreptul său la tăcere, aceeaşi poziţie procesuală urmând a fi reţinută pe tot parcursul cercetării judecătoreşti. De asemenea, instanţa a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul are posibilitatea de a da doar explicaţii pe tot parcursul cercetării judecătoreşti, iar explicaţia nu este echivalentă cu audierea. Susţine că instanţa a interpretat dispoziţiile art. 378 alin. (6), potrivit cărora „inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar“, în sensul că o reascultare ar presupune existenţa unei declaraţii anterioare, iar, în lipsa acesteia, orice solicitare ulterioară în acest sens ar fi inadmisibilă. Cu alte cuvinte, susţine că textul de lege poate fi interpretat în sensul că, în măsura în care, la momentul de debut al cercetării judecătoreşti, inculpatul a înţeles să uzeze de dreptul la tăcere, ulterior, după momentul începerii administrării probatoriului, acesta nu şi-ar mai putea exercita dreptul menţionat anterior. În aceste condiţii, autorul apreciază că textele de lege criticate sunt în contradicţie flagrantă cu prevederile constituţionale şi ale tratatelor internaţionale privind drepturile omului cu referire la respectarea dreptului la apărare. 7. Tribunalul Mureş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că legea procesual penală cuprinde norme referitoare la cadrul în care sunt audiaţi inculpaţii, asigurând respectarea tuturor drepturilor acestora, respectiv aducerea la cunoştinţă a învinuirii, dreptul de a nu face nicio declaraţie, consecinţele declaraţiilor făcute şi celelalte drepturi procesuale. De asemenea, arată că toate aceste texte de lege referitoare la declaraţii şi posibilitatea de a da ulterior explicaţii trebuie coroborate cu art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală, care se referă la ordinea cercetării judecătoreşti. În opinia instanţei, respectarea acestei ordini este importantă pentru apărare şi acuzare, fiind necesară audierea inculpaţilor la începutul cercetării judecătoreşti pentru a se cunoaşte poziţia acestora raportat la acuzaţie şi, în raport cu această acuzaţie, strategia apărării, cât şi poziţia parchetului raportat la probele ce urmează a fi cerute sau readministrate. În ceea ce priveşte posibilitatea de a da explicaţii, instanţa apreciază că acestea nu echivalează cu o declaraţie, ci reprezintă lămuriri suplimentare pe care inculpatul le poate aduce atunci când nevoia acestora reiese din dezbateri sau când există omisiuni în declaraţia iniţială. Cât priveşte condiţiile de formă, chiar dacă acestea nu sunt precizate în mod expres de lege, dispoziţiile art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd modalitatea de audiere a inculpatului, arată că i se aduc la cunoştinţă învinuirile şi toate drepturile, aşa încât, odată ce i s-au adus la cunoştinţă, se presupune că inculpatul le cunoaşte pe întreaga durată a cercetării judecătoreşti. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile curatorului desemnat, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 374 alin. (2): „Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.“; – Art. 378 alin. (6): „Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.“ 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul român, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (rechizitoriul) ori, după caz, celui prin care s-a dispus începerea judecăţii [încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală ori decizia de începere a judecăţii pronunţate conform art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală] sau să facă o prezentare succintă a acestuia, limitându-se în acest fel la faptă, încadrarea sa juridică şi identitatea inculpatului. Citirea actului de sesizare reprezintă punctul iniţial al etapei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată şi limitele judecăţii. În acelaşi timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată (Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 14). Citirea actului de sesizare ori prezentarea succintă a acestuia nu marchează începutul cercetării judecătoreşti - spre deosebire de legea procesual penală anterioară (art. 322 din Codul de procedură penală din 1968), ci se situează anterior acestui moment, rolul său fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoaşterea şi expunerea în public a acuzaţiilor formulate de procuror (Decizia nr. 301 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017, paragraful 16). 14. Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea observă că, la acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Curtea reţine că, prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. 15. Atunci când cauza se află în stare de judecată, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (1) din Codul de procedură penală], procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviinţate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală]. Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătoreşti era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătoreşti este momentul administrării primei probe. Aşadar, Curtea observă că, dacă instanţa nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în faţa instanţei depind, în bună măsură, conţinutul şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la început. 16. Curtea reţine însă că, deşi audierea inculpatului la începutul cercetării judecătoreşti reprezintă regula - potrivit art. 378 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 376 alin. (5) din acelaşi cod, atunci când este necesar, instanţa poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească. 17. Dispoziţiile art. 378 din Codul de procedură penală stabilesc că audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanţei, prin care acesta spune tot ce ştie cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi sau de către avocaţii acestora, precum şi de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, preşedintele sau ceilalţi membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei. 18. Audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de către instanţă. Conform art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi şi reascultat ori de câte ori este necesar, „necesitatea“ reascultării rezultând din dezbateri ori când există omisiuni în declaraţia iniţială. Distinct de acestea, conform art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârşitul cercetării judecătoreşti, atunci când îi este dat ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform alin. (2) al art. 389 anterior menţionat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări. 19. Totodată, Curtea observă că printre obligaţiile preşedintelui instanţei, enumerate în cuprinsul art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, se regăseşte şi aceea de înştiinţare a inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, acesta atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020), Curtea a reţinut că actuala lege procesual penală reglementează dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, reglementează dreptul la apărare în art. 10 alin. (4), potrivit căruia „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie“. De asemenea, în decizia precitată, la paragraful 53, Curtea a observat că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este enumerat între drepturile procesuale ale suspectului şi ale inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, iar, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi „are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, „În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat“. În acelaşi mod, Curtea a reţinut şi alte norme procesual penale, care reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi: art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar - potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată - momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Curtea a reţinut, de altfel, că acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că „Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond“. 20. Curtea a constatat că normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Tot în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, Curtea a constatat că dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie (paragraful 71), vizează buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare (paragraful 77) şi privesc dreptul fundamental la apărare - garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit (paragraful 46). 21. Curtea constată că exercitarea de către inculpat a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare nu poate fi interpretată ca o limitare a posibilităţii acestuia de a fi audiat în tot cursul cercetării judecătoreşti, cum de altfel acesta nu poate fi cenzurat cu privire la dreptul de a da explicaţii (lămuriri suplimentare) atunci când socoteşte necesar, aceste drepturi procedurale reprezentând, deopotrivă, garanţii ale dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare ale inculpatului, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie. 22. Aşadar, Curtea constată că normele procesual penale referitoare la dreptul inculpatului de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar, precum şi posibilitatea ca inculpatul să poată fi reascultat - în condiţiile art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, indiferent dacă inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face vreo declaraţie ori a renunţat la acest drept şi a fost audiat în condiţiile art. 376 din Codul de procedură penală, nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, constituie garanţii ale acestora. Totodată, având în vedere considerentele mai sus arătate, inclusiv jurisprudenţa instanţei de control constituţional precitată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie ce reglementează statul de drept şi calitatea legii. De altfel, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate de autor relevă şi o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Szigyarto Szabolcs în Dosarul nr. 3.679/102/2011**/a5 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
