Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 12 din 6 iunie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 12 din 6 iunie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 921 din 20 septembrie 2022

Comenteaza legea

Dosar nr. 212/1/2022


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Corina Alina  │Curţi de Casaţie şi    │
│Corbu         │Justiţie - preşedintele│
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici     │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina     │- preşedintele delegat │
│Vrabie        │al Secţiei a II-a      │
│              │civile                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa        │- preşedintele Secţiei │
│Angelica      │de contencios          │
│Stănişor      │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel        │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru     │penale                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela       │- judecător la Secţia I│
│Tăbârcă       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mioara Iolanda│- judecător la Secţia I│
│Grecu         │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mari Ilie     │- judecător la Secţia I│
│              │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen        │- judecător la Secţia I│
│Georgeta      │civilă                 │
│Negrilă       │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina      │- judecător la Secţia I│
│Truţescu      │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia       │- judecător la Secţia I│
│Dascălu       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia      │- judecător la Secţia a│
│Florentina    │II-a civilă            │
│Duminecă      │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela        │- judecător la Secţia a│
│Poliţeanu     │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra      │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă   │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa   │- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Sandu  │- judecător la Secţia a│
│Necula        │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora      │- judecător la Secţia a│
│Condoiu       │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentina    │- judecător la Secţia  │
│Dinu          │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Mihaela│- judecător la Secţia  │
│Voinescu      │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emilia Claudia│- judecător la Secţia  │
│Vişoiu        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- judecător la Secţia  │
│Constantinescu│de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Cezar Hîncu   │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Liliana Vişan │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ioana Bogdan  │- judecător la Secţia  │
│              │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eleni Cristina│- judecător la Secţia  │
│Marcu         │penală                 │
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare.
    4. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum şi alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie“.
    6. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse supliment la raportul întocmit de judecătorii-raportori, amicus curiae din partea unor asistenţi judiciari şi punct de vedere din partea doamnei judecător Carmen Georgeta Negrilă, membru al completului de judecată, prin care a solicitat următoarele:
    I) respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
    II) în subsidiar, în cazul în care, cu majoritatea calificată prevăzută de lege, nu se adoptă soluţia de respingere a sesizării ca inadmisibilă, reformularea problemei de drept căreia trebuie să i se dea o dezlegare de principiu, în sensul de a se stabili „dacă dispoziţiile art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 sunt aplicabile sau nu şi asistenţilor judiciari“, urmând ca minuta să reflecte răspunsul pozitiv la chestiunea anterior menţionată.

    7. Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere ca inadmisibil a recursului în interesul legii şi de reformulare a problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze.
    8. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, la termenul de judecată anterior, aşa cum rezultă şi din Încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2022, problema admisibilităţii a fost tranşată, instanţa supremă fiind învestită cu o veritabilă problemă de drept.
    9. Deliberând, cu majoritate de voturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că problema admisibilităţii prezentului recurs în interesul legii a fost soluţionată la termenul anterior, reţinându-se ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă.
    10. În ceea ce priveşte reformularea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări, cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a respins solicitarea propusă de doamna judecător Carmen Georgeta Negrilă prin punctul de vedere formulat.
    11. Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public pe fondul recursului în interesul legii.
    12. Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcţia de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.
    13. În susţinere s-a arătat că principiul egalităţii în faţa legii nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale; aşadar, comparaţia se face între persoanele aflate în aceeaşi categorie profesională, având aceeaşi vechime în funcţie sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016), pe această cale neputându-se ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative, care nu este în litera şi spiritul legii.
    14. Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.
    15. În plus, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale.
    16. Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:
    I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii
    17. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel:
    "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti."

    II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    18. Sesizarea s-a făcut de către Ministerul Public, ataşânduse documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

    III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    19. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014    ART. 1
    (5^1) - „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.“

    ART. 5
    (1^1) - Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.“

    20. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015
    "ART. 1
    (1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/ soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/ indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.
    (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia lunară brută de încadrare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)
    ART. 3^1
    (1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
    (1^1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (...)

    (1^3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de
    credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate."

    21. Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 284/2010    Art. 16 din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“
    "(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

    IV. Orientările jurisprudenţiale divergente
    22. Într-o primă orientare jurisprudenţială, cererile de chemare în judecată au fost respinse, reţinându-se că, potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ - la Legea-cadru nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată (denumită în continuare Legea nr. 304/2004), sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
    23. De asemenea, potrivit lit. B.a) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011, denumit în continuare Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiţiei se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcţiile, gradele şi gradaţiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.
    24. Este oferit exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar şi, conform normei metodologice, începând cu 1 ianuarie 2011, această persoană se reîncadrează în aceeaşi funcţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare.
    25. Instanţele care au împărtăşit această opinie au avut în vedere dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani, astfel încât mandatul limitat exclude aplicarea dispoziţiilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei prin acordarea sporului sau a majorării de fidelitate.
    26. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a considerat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţia pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 ani la 5 ani, astfel încât nu este relevant faptul că asistentul judiciar obţine un nou mandat de 5 ani, întrucât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.
    27. De altfel, raţiunile pentru care legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelizare) au fost legate de faptul că aceştia reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, au un statut diferit, ceea ce justifică o salarizare diferită.
    28. Or, acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia din sistemul bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să stabilească criteriile pe baza cărora se fundamentează un anumit sistem de salarizare.
    29. Instanţele care au adoptat această opinie au reţinut că Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 sunt neconstituţionale, a stabilit că egalizarea la nivel maxim a salariului de bază/ indemnizaţiei de încadrare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.
    30. Acest rezultat expus ca fiind în spiritul legii, detaliat de Curtea Constituţională, nu poate fi realizat prin aplicarea unui spor sau a altei majorări salariale prevăzute pentru o altă categorie profesională, ci prin aplicarea unei valori de referinţă sectoriale unice întregii familii ocupaţionale „Justiţie“.
    31. Cu alte cuvinte, în mecanismul de stabilire a salariilor/ indemnizaţiilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, coeficienţii prevăzuţi de lege pentru fiecare categorie profesională trebuie respectaţi, după cum trebuie respectată şi o valoare de referinţă sectorială unică, la care se raportează aceşti coeficienţi.
    32. Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale se referă tocmai la acest aspect, anume la stabilirea unei valori de referinţă unice, care să includă şi majorările aplicabile salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, situaţia la care se referă decizia Curţii Constituţionale este cea a hotărârilor judecătoreşti prin care se majorează indemnizaţia de încadrare, iar nu a recunoaşterii unor sporuri care, având caracter accesoriu, sunt acordate pe baza unor situaţii de fapt, fără aplicabilitate generală.
    33. Din această ultimă perspectivă s-a observat că prin cererile de chemare în judecată reclamanţii au solicitat egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, prevalându-se de hotărâri judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 330/2009), şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006).
    34. Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.
    35. A raţiona în sens contrar ar echivala cu încălcarea deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că instanţele de judecată nu au posibilitatea să refuze aplicarea dispoziţiilor unei legi pe motiv că acestea sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
    36. În situaţia în care cererile de chemare în judecată ar fi admise, aceasta ar echivala cu schimbarea modului de calcul al salariului reclamanţilor prin adăugarea unui spor aferent vechimii în funcţie, ceea ce echivalează cu o activitate de legiferare a instanţelor şi formarea unei lex tertia şi ar conduce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
    37. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, cererile de chemare în judecată au fost admise, iar pârâţii au fost obligaţi la stabilirea şi plata drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad, treaptă sau gradaţie, prin includerea sporului pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul judiciar (sporul de fidelitate), rezultat din aplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brute lunare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţia profesională de asistent judiciar, începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanţilor.
    38. Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut că, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, al dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum au fost interpretate cu efecte obligatorii prin deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, s-a născut dreptul reclamanţilor şi obligaţia corelativă a ordonatorilor de credite de egalizare a drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari prin includerea în acestea a sporului de fidelitate recunoscut unor colegi ai reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009.
    39. Din această perspectivă s-a considerat ca fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că reglementările legale în materia salarizării asistenţilor judiciari nu includ şi sporul în discuţie, întrucât, în astfel de cauze, îndrituirea reclamanţilor la respectivul drept nu se analizează prin raportare la prevederile din Legea-cadru nr. 284/2010, ci în strânsă corelaţie cu Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (denumită în continuare Legea nr. 71/2015) şi actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost interpretate de instanţa de unificare şi de instanţa de contencios constituţional.
    40. În plus, dreptul reclamanţilor încadraţi ca asistenţi judiciari de a beneficia de un spor de fidelitate nu trebuie legat de faptul că încadrarea lor se face în baza unui mandat cu termen, ci de perioada în care şi-au desfăşurat activitatea profesională în cadrul tribunalelor, raţiunea acordării sporului de fidelitate fiind aceea de a constitui o compensaţie financiară pentru stabilitatea în desfăşurarea unei activităţi într-un anumit loc de muncă.
    41. De altfel, potrivit dispoziţiilor imperative conţinute de art. 5 alin. (1) din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
    42. În contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să înlăture discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, au aceleaşi condiţii de studii şi vechime, este greu de susţinut şi mai mult decât discutabil, din perspectiva respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României, că eliminarea acestor discriminări ar fi avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi, şi nu toţi destinatarii actelor normative în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă sau gradaţie.

    V. Punctul de vedere al Ministerului Public
    43. În opinia titularului sesizării, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcţia de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.
    44. În aplicarea dispoziţiilor art. 33 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 285/2010, a fost emis Ordinul nr. 42/77/2011.
    45. Potrivit pct. I lit. B.a) din normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiţiei se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcţiile, gradele şi gradaţiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.
    46. Normele metodologice anterior menţionate oferă şi exemple de reîncadrare a personalului din justiţie, iar la pct. I lit. B.a) pct. 5 este dat exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar şi care, începând cu 1 ianuarie 2011, se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). S-a precizat că asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100.
    47. Aşadar, vechimea maximă în funcţia de asistent judiciar, raportat la care se putea face reîncadrarea acestei categorii de personal, era cea aferentă tranşei de vechime în funcţie de la 3 la 5 ani, corespunzătoare judecătorilor cu grad de judecătorie.
    48. Soluţia din Legea-cadru nr. 284/2010 era în deplină concordanţă cu prevederile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani şi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu; b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
    49. Astfel, dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari au luat aprioric în considerare faptul că exercitarea funcţiei de asistent judiciar este esenţialmente temporară, aceştia fiind numiţi pe un mandat cu o durată limitată de 5 ani, şi că obţinerea unor noi mandate se înfăţişează doar ca o simplă vocaţie şi posibilitate, neputându-se vorbi despre un drept cert şi absolut în această privinţă.
    50. De altfel, soluţia legislativă conţinută în Legea-cadru nr. 284/2010 a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017.
    51. În privinţa acestui din urmă text există o jurisprudenţă recentă a instanţei de contencios constituţional, care poate fi preluată mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor corelative din Legea-cadru nr. 284/2010 şi în care s-a reţinut lipsa caracterului discriminatoriu al regulilor privind salarizarea asistenţilor judiciari şi faptul că acestea reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fondurile publice, ceea ce se înscrie în marja sa de apreciere, permisă de art. 16 din Constituţia României.
    52. Analizând diferenţa de tratament juridic a asistenţilor judiciari în raport cu judecătorii, instanţa de contencios constituţional a considerat că aceasta este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ la înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce le revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 ani la 5 ani, ceea ce nu contravine principiului egalităţii, acest principiu neavând semnificaţia omogenităţii, de vreme ce situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun uneori un tratament diferenţiat. În acelaşi context Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, nu înseamnă uniformitate, astfel încât a constatat că soluţia legislativă în materia salarizării asistenţilor judiciari nu încalcă dispoziţiile constituţionale evocate prin raportare la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    53. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că aceste prevederi nu se opun competenţei legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare şi că protecţia acordată drepturilor salariale prin normele constituţionale şi convenţionale evocate se întinde în timp atât cât subzistă temeiul şi baza legală a acordării acestora. Totodată, Curtea a arătat că aceste dispoziţii nu au fost încălcate, de vreme ce ele nu garantează dreptul persoanei de a obţine pe viitor un anumit cuantum al salariului.
    54. Instanţa de contencios constituţional a mai precizat şi că acceptarea criticilor autorilor excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea sa în legiuitor pozitiv.
    55. Acestea fiind premisele, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi deciziile prin care instanţa supremă a soluţionat chestiunile de drept în discuţie nu îşi găseau incidenţa în astfel de cauze.
    56. Raţionamentul şi soluţiile acestor decizii nu pot fi extinse în privinţa altor elemente ale sistemului de salarizare care, în cauzele ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, privesc stabilirea indemnizaţiilor asistenţilor judiciari prin aplicarea unui aşa-numit spor de fidelitate căruia îi dădeau expresie majorările prevăzute de art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, corespunzătoare tranşelor de vechime efectivă numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor.
    57. Principiul egalităţii în faţa legii, căruia i se subsumează soluţia egalizării la nivel maxim a salariului de bază/ indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care trebuie să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale.
    58. Aşadar, comparaţia se face între persoanele aflate în aceeaşi categorie profesională, având aceeaşi vechime în funcţie sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016).
    59. Pe această cale nu se poate ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative care nu este în litera şi spiritul legii.
    60. Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.
    61. În plus, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
    62. Aceste considerente relevă, pe de o parte, că în aplicarea principiului egalizării indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim al acestora, comparaţia trebuie făcută prin raportare la personalul din aceeaşi categorie profesională şi tranşele de vechime în funcţie, astfel cum acestea au fost şi sunt prevăzute de lege pentru fiecare categorie, şi, pe de altă parte, că există o limită constituţională dată de respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece prin hotărârile pe care le pronunţă instanţele nu trebuie să înlocuiască ori să completeze dispoziţiile legale incidente.
    63. Prin reductio ad absurdum, dacă s-ar admite opinia contrară, ar însemna că în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, pentru stabilirea nivelului maxim de salarizare la care este îndreptăţită o categorie profesională, este suficientă pronunţarea unui număr mic de hotărâri sau chiar a unei singure hotărâri de admitere, indiferent de aplicabilitatea în cauzele respective a noţiunii de nivel maxim avut în vedere prin deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi atunci nu se mai justifică nici mecanismul de unificare a practicii reprezentat de recursul în interesul legii, situaţie care nu poate fi acceptată.

    VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    64. Jurisprudenţa relevantă a instanţei supreme, în mecanismele procedurale de unificare a jurisprudenţei, este reflectată în următoarele decizii prin care s-au dat dezlegări de principiu unor probleme de drept referitoare la soluţia legislativă a egalizării salarizării la nivel maxim şi la destinatarii respectivelor norme juridice:
    - Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel“ are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice;
    – Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

    65. Jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.
    66. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „18. Ţinând cont de toate inechităţile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Aşa cum rezultă din nota de fundamentare şi din preambulul acestui act normativ, raţiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate» şi a «discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010». Astfel, prin art. 3^1 alin. (1), introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, s-a prevăzut că «[...] începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii“.
    67. În cuprinsul paragrafului 26 din aceeaşi decizie s-au reţinut următoarele: „Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)“.
    68. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut că: „73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.“

    VII. Raportul asupra recursului în interesul legii
    69. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

    VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    VIII.1.1. Regularitatea învestirii
    70. În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are calitate procesuală, în virtutea art. 514 din Codul de procedură civilă.

    VIII.1.2. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii
    71. Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.
    72. Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.
    73. Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor ataşate se apreciază că sunt îndeplinite cerinţele formale de admisibilitate enunţate în precedent.
    74. În legătură cu cea dintâi cerinţă enunţată este de menţionat aspectul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă indicarea unei reglementări susceptibile de interpretare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară în aplicarea ei.
    75. Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ - la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţiei.
    76. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.
    77. Cea de-a doua condiţie de admisibilitate, privind dezlegarea diferită dată de instanţe asupra aceleiaşi probleme de drept, este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se reţine că instanţele naţionale au soluţionat diferit această problemă de drept.
    78. Cu referire la cerinţa existenţei unor hotărâri definitive în dovedirea orientărilor jurisprudenţiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.
    79. De asemenea, este îndeplinită şi cea din urmă condiţie de admisibilitate, actul de sesizare fiind însoţit de hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la problematica ce formează obiectul sesizării.
    80. Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, instituite de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, se apreciază că recursul în interesul legii este admisibil.

    VIII.2. Analiza fondului recursului în interesul legii
    81. Problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii priveşte chestiunea dacă egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, potrivit art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ la Legeacadru nr. 284/2010.
    82. Reclamanţii din litigiile soluţionate prin hotărârile judecătoreşti definitive, ataşate sesizării de faţă, au calitatea de asistenţi judiciari cu o vechime în funcţie mai mare de 5 ani, deţinând două, trei sau mai multe mandate succesive în această funcţie. Aceştia au solicitat stabilirea şi plata drepturilor salariale ce li se cuvin începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu, prin aplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brute lunare în raport cu vechimea efectiv realizată în specialitatea funcţiei.
    83. Într-o primă orientare jurisprudenţială, minoritară, cererile de chemare în judecată au fost respinse, reţinându-se că, potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al anexei nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ - la Legea-cadru nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
    84. S-a mai reţinut că, potrivit lit. B.a) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, aprobate prin Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiţiei se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcţiile, gradele şi gradaţiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la data de 31 decembrie 2010, asistenţii judiciari putând fi încadraţi până la clasa maximă de salarizare 100 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani).
    85. Instanţele care au împărtăşit această opinie au avut în vedere că raţiunile pentru care legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea majorării pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că aceştia reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, au un statut diferit, ceea ce justifică o salarizare diferită. Or, acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia din sistemul bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului.
    86. În mecanismul de stabilire a salariilor/indemnizaţiilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, coeficienţii prevăzuţi de lege pentru fiecare categorie profesională trebuie respectaţi, după cum trebuie respectată şi o valoare de referinţă sectorială unică, la care se raportează aceşti coeficienţi.
    87. Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale se referă tocmai la acest aspect, anume la stabilirea unei valori de referinţă unice, care să includă şi majorările aplicabile salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, situaţia la care se referă decizia instanţei de contencios constituţional este cea a hotărârilor judecătoreşti prin care se majorează indemnizaţia de încadrare, iar nu a recunoaşterii unor sporuri care, având caracter accesoriu, sunt acordate pe baza unor situaţii de fapt, fără aplicabilitate generală.
    88. Din această ultimă perspectivă s-a observat că prin cererile de chemare în judecată reclamanţii au solicitat egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, prevalându-se de hotărâri judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.
    89. Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.
    90. Dimpotrivă, în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, majoritară, cererile de chemare în judecată au fost admise, reţinându-se că, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, al dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum au fost interpretate cu efecte obligatorii prin deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, s-a născut dreptul reclamanţilor şi obligaţia corelativă a ordonatorilor de credite de egalizare a drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari prin includerea în acestea a sporului de fidelitate (majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară în raport de vechimea în funcţie) recunoscut unor colegi ai reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009.
    91. S-a considerat ca fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că reglementările legale în materia salarizării asistenţilor judiciari nu includ şi sporul/majorarea în discuţie, întrucât în astfel de cauze îndrituirea reclamanţilor la respectivul spor nu se analizează prin raportare la prevederile din Legea-cadru nr. 284/2010, ci în strânsă corelaţie cu Legea nr. 71/2015 şi actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost interpretate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială şi de instanţa de contencios constituţional.
    92. Au mai reţinut aceste instanţe că dreptul reclamanţilor de a beneficia de un spor de fidelitate nu trebuie legat de faptul că încadrarea lor se face în baza unui mandat cu termen, ci de perioada în care şi-au desfăşurat activitatea profesională în cadrul tribunalelor, raţiunea acordării sporului de fidelitate fiind aceea de a constitui o compensaţie financiară pentru stabilitatea în desfăşurarea unei activităţi într-un anumit loc de muncă.
    93. De altfel, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 5 alin. (1) din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
    94. Divergenţa jurisprudenţială poartă, aşadar, asupra aplicabilităţii sau inaplicabilităţii, în cazul asistenţilor judiciari, începând cu 9 aprilie 2015, a soluţiei legislative a egalizării salarizării la nivel maxim, introdusă prin Legea nr. 71/2015, astfel cum a fost interpretată cu caracter obligatoriu de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială şi de instanţa de contencios constituţional, determinată de existenţa sau inexistenţa unei inegalităţi salariale izvorâte din recunoaşterea prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare, în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul „spor de fidelitate“), ce o depăşeşte pe cea maximă de 5 ani prevăzută de Legea-cadru nr. 284/2010.
    95. În esenţă, în prima orientare jurisprudenţială s-a reţinut inaplicabilitatea soluţiei egalizării la nivel maxim, în condiţiile inexistenţei vreunei inegalităţi salariale în cadrul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, izvorâtă din legislaţia salarială specifică ori din hotărârile judecătoreşti pronunţate în perioada de referinţă (2008-2009), în vreme ce în a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut aplicabilitatea soluţiei egalizării, pentru înlăturarea diferenţelor de salarizare izvorâte din respectivele hotărâri judecătoreşti care recunosc dreptul la majorarea indemnizaţiei de încadrare, aferentă tranşelor de vechime în funcţie superioare celei de 5 ani.
    96. Cu titlu preliminar se cuvine a fi prezentate elementele esenţiale care ţin, pe de o parte, de istoricul şi evoluţia reglementării în materia drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari, cu privire specială asupra dreptului la vechime în funcţie, iar, pe de altă parte, de contextul legislativ în care a fost adoptată soluţia egalizării salariale la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, prin normele juridice supuse dezlegării de principiu în cadrul mecanismului de unificare în dezbatere.
    97. Astfel, într-un prim plan de analiză, subsumat evoluţiei reglementării în materia drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari, este necesar a fi amintit că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cu modificările şi completările aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, „Magistraţii beneficiază de un adaos la indemnizaţia de încadrare lunară, în raport cu vechimea efectivă în funcţiile prevăzute la art. 42 şi art. 43 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, calculat în procente la indemnizaţia brută de încadrare, după cum urmează: de la 5 la 10 ani - 5%; de la 10 la 15 ani - 10%; de la 15 la 20 de ani - 15%; peste 20 de ani - 20%“, iar conform art. 17^1 alin. (1), „Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt remuneraţi cu indemnizaţia lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare prevăzut la nr. crt. 29 din cap. A al anexei nr. 1“.
    98. Ulterior, în reglementarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, s-a statuat în cuprinsul art. 4 alin. (1) că „Magistraţii beneficiază, în raport cu vechimea efectivă în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiţie sau de personal asimilat magistraţilor, de o majorare a indemnizaţiei stabilite potrivit art. 3 alin. (2), calculată în procente la indemnizaţia brută, după cum urmează: de la 5 la 10 ani - 5%; de la 10 la 15 ani - 10%; de la 15 la 20 de ani - 15%; peste 20 de ani - 20%“, iar în cuprinsul art. 15 alin. (1) s-a prevăzut că „Magistraţii consultanţi numiţi în condiţiile Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt remuneraţi cu indemnizaţia corespunzătoare nivelurilor de salarizare prevăzute, după caz, la nr. crt. 28-32 din cap. A al anexei nr. 1, în raport cu vechimea în funcţii juridice“.
    99. Mai apoi, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, s-a stabilit prin art. 4. alin. (1) că „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi beneficiază, în raport cu vechimea numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, de o majorare a indemnizaţiei stabilite potrivit art. 3 alin. (1), calculată în procente la indemnizaţia de încadrare brută lunară, după cum urmează: de la 3 la 5 ani - 10%; de la 5 la 10 ani - 15%; de la 10 la 15 ani - 20%; de la 15 la 20 de ani - 25%; peste 20 de ani - 30%“, iar în cuprinsul art. 16 alin. (1) s-a statuat că „Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară potrivit coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi, după caz, la lit. A din anexă, nr. crt. 28-31, în raport cu vechimea în funcţii juridice“.
    100. La 1 ianuarie 2010 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 330/2009, care a fost abrogată şi înlocuită prin Legea-cadru nr. 284/2010.
    101. Rezultă că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare s-a acordat numai judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor-asistenţi, în raport cu vechimea numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, iar indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a fost stabilită pe baza unor coeficienţi de multiplicare aferenţi unei vechimi în funcţie inferioare celei maxime de 5 ani prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.
    102. Odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 a fost prevăzut un alt mecanism de stabilire a drepturilor salariale, menţionat în capitolul III - Elementele sistemului de salarizare.
    103. Prin art. 48 din Legea-cadru nr. 330/2009 s-a prevăzut că: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) 7. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 7 aprilie 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 10 alin. (8), art. 11 alin. (4), art. 12-14, art. 15 alin. (1), art. 17, art. 22-29, art. 30-31, art. 31^1 alin. (2), art. 32-34 şi art. 37-41.(...)“.
    104. Pornind de la reglementarea de bază în forma sa iniţială, prin Legea-cadru nr. 330/2009, la art. 1 s-a statuat că: „(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege“.
    105. Astfel, la art. 11 alin. (2) s-a statuat că: „Sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, soldele funcţiilor de bază şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.“
    106. Pentru diferenţierea salariilor de bază, a soldelor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare s-a prevăzut utilizarea unor coeficienţi de ierarhizare cuprinşi în intervalul 1,00, pentru funcţia cu cea mai mică responsabilitate, şi 12,00, pentru funcţia cu cea mai mare responsabilitate în stat.
    107. Potrivit art. 12 din aceeaşi lege, coeficienţii de ierarhizare pe baza cărora urma a se stabili salariile de bază, soldele funcţiilor de bază şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile şi alte drepturi specifice fiecărui domeniu de activitate au fost prevăzuţi în anexele la această lege, însă, potrivit alin. (3) al acestui articol, „în anul 2010, salariile, soldele şi indemnizaţiile lunare de încadrare se stabilesc potrivit art. 30 alin. (5), fără a fi utilizaţi coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexele la prezenta lege“.
    108. Art. 30 alin. (5) stabilea la rândul lui că, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel: a) noul salariu de bază, solda funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege; b) sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţiei lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.
    109. O reglementare cu conţinut similar a fost preluată şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, la art. 5, potrivit căreia „(1) Începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată, fără a fi afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 prevăzute la art. 10 din Legea nr. 329/2009, care se calculează după cum urmează: a) la salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare corespunzătoare funcţiilor avute la data de 31 decembrie 2009 se adaugă cuantumul sporurilor şi indemnizaţiilor care se introduc în acesta/aceasta, prevăzute în notele la anexele la Legea-cadru nr. 330/2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; b) sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009. (...)“
    110. Salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale asistenţilor judiciari au fost prevăzute în Legea-cadru nr. 330/2009 - anexa nr. VI - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - secţiunea a 3-a. Astfel, potrivit art. 19: „(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită potrivit coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la nr. crt. 25 din anexa nr. VI/1.“
    111. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că prin Legea-cadru nr. 330/2009 au fost prevăzuţi coeficienţi de ierarhizare pentru calcularea indemnizaţiei de încadrare lunare a asistenţilor judiciari, dar nu au fost aplicaţi, indemnizaţia acestora stabilindu-se în continuare cu luarea în considerare a drepturilor salariale dobândite potrivit dispoziţiilor legale anterioare, care nu prevedeau majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii, conform art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.
    112. La 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 284/2010, prin care s-a urmărit introducerea unui sistem coerent de ierarhizare a posturilor şi de salarizare în sectorul bugetar. Prin dispoziţiile art. 39 lit. w) şi x) au fost abrogate Legea-cadru nr. 330/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010.
    113. Potrivit dispoziţiilor art. 7 din acest act normativ, „(1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare. (2) Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice“, iar conform dispoziţiilor art. 33 alin. (1), „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia“.
    114. În anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“, capitolul VIII, secţiunea a 3-a - Salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale asistenţilor judiciari, s-a prevăzut la art. 16: „(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.“
    115. Ca atare, legea a prevăzut expres că indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
    116. Legea-cadru nr. 284/2010 a fost succedată de legi speciale anuale, astfel:
    - Legea nr. 285/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, care, în cuprinsul art. 4 alin. (3) a stabilit că „Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010“;
    – Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011 (prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice);
    – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014;
    – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;
    – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;
    – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care a fost aprobată prin Legea nr. 250/2016.

    117. Fiecare dintre aceste acte normative a fost adoptat în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, aceasta constituind dreptul comun în domeniul său de reglementare, astfel încât regulile sale sunt aplicabile în cazul în care prin legile speciale anuale nu se prevede altfel.
    118. Niciuna dintre legile speciale anuale nu a prevăzut pentru asistenţii judiciari alţi coeficienţi de ierarhizare aferenţi vechimii în funcţie decât cei de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010.
    119. Sub un alt aspect este de notat că, deşi scopul declarat de legiuitor la instituirea unui sistem unic de salarizare a fost acela de a aduce transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în realitate, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, prin fiecare dintre legile speciale anuale făcându-se trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent.
    120. Se cuvine remarcat şi faptul că prin Legea-cadru nr. 153/2017, anexa nr. V, capitolul VIII, secţiunea a 3-a, sa menţinut reglementarea privitoare la salarizarea asistenţilor judiciari cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în aceeaşi anexă la cap. I lit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
    121. Concluzionând, dispoziţiile legale anterioare salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice nu au prevăzut pentru asistenţii judiciari o majorare a indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie. Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari trebuia stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.
    122. Aceste reglementări au fost supuse controlului de constituţionalitate chiar din perspectiva principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării consacrate în dreptul intern şi în cel european.
    123. Prezintă relevanţă Decizia nr. 1.543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate a art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că „autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.
    124. De altfel, şi prin Decizia nr. 155/2002, instanţa de control constituţional, verificând conformitatea cu Legea fundamentală a unei reglementări similare din Legea nr. 50/1996, a reţinut că „acordarea adaosului la indemnizaţia de încadrare a magistraţilor numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecător, procuror sau în alte funcţii asimilate acestora este o opţiune a legiuitorului, constituind o recompensă pentru fidelitatea faţă de aceste funcţii. Persoanele care au dobândit vechime într-o funcţie de magistrat şi în funcţii asimilate acesteia se află într-o situaţie diferită faţă de cele care au realizat vechime în alte funcţii cu profil juridic“.
    125. De asemenea, prin Decizia nr. 812/2020, aplicabilă mutatis mutandis, prin care s-a efectuat controlul de constituţionalitate a unei reglementări cu conţinut identic celei consacrate în Legea-cadru nr. 284/2010, cuprinse în art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituţională a statuat în sensul că:
    "12. (...) aceste dispoziţii legale stabilesc în mod nediscriminatoriu reguli privind salarizarea asistenţilor judiciari. Raportat la critica de neconstituţionalitate formulată prin prisma unei pretinse discriminări sub aspectul salarizării în cadrul categoriei asistenţilor judiciari, Curtea constată că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, situându-se în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie.
13. În acelaşi timp, Curtea reţine că diferenţa de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A nr. crt. 4 aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalităţii în drepturi, care nu are semnificaţia omogenităţii, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).
14. În consecinţă, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi."

    126. În egală măsură, prin Decizia nr. 889/2020, Curtea Constituţională a reţinut, referindu-se şi la criticile care vizau aplicarea considerentelor Deciziei nr. 794/2016, următoarele:
    "21. (...) acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv. (...)
22. Totodată, legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 5 7, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15. (...)
24. De asemenea, invocarea unor considerente reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa referitoare la salarizarea unor categorii de personal plătit din fonduri publice nu are incidenţă în cauză, deoarece vizează ipoteze juridice diferite."

    127. Într-un al doilea plan de analiză, subsumat contextului legislativ în care a fost adoptată soluţia egalizării salariale la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, prin normele juridice supuse dezlegării de principiu în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială în dezbatere, prezintă relevanţă aspectele prezentate în continuare:
    128. Reglementarea în discuţie, având ca obiect egalizarea indemnizaţiilor/salariilor personalului plătit din fondurile publice, a fost introdusă, iniţial, prin efectul Legii nr. 71/2015, act normativ care a aprobat cu modificări şi completări Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.
    129. Potrivit dispoziţiilor art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, la art. 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins:
    "(5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

    130. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. I pct. 6 din Legea nr. 71/2015, la art. 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, printre care alin. (1^1), cu următorul cuprins:
    "(1^1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării."

    131. În aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015.
    132. Aceleaşi reglementări au fost preluate şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.
    133. După cum se observă, legiuitorul, raportându-se la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii identice, nu a tratat diferenţiat drepturile stabilite prin dispoziţii legale de cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, astfel că singurul criteriu relevant pentru realizarea operaţiunii de aliniere a salariilor sau indemnizaţiilor a fost acela al nivelului maxim aflat în plată pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă şi aceeaşi gradaţie.
    134. Ulterior, prin efectul dispoziţiilor art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, după art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 se introduc şase noi articole, art. 3^1-3^6, relevante în cauza de faţă fiind dispoziţiile prevăzute de art. 3^1 alin. (1) şi (1^2), astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, adoptată la 31 august 2016, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.
    135. Potrivit dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
    136. Potrivit art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, „în aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti“.
    137. Însă soluţia legală adoptată prin efectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, care a prevăzut explicit faptul că pentru determinarea conceptului de nivel maxim al salariului de bază sau al indemnizaţiei de încadrare nu se iau în calcul drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.
    138. Din cuprinsul considerentelor deciziei antereferite se poate observa că, la declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, Curtea Constituţională a reţinut că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice afectează art. 124 şi 126 din Constituţia României, precum şi principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat, potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţia României, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească.
    139. Totodată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2), anterior evocate, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţia României, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Dimpotrivă, prevederile legale criticate lipsesc de sens şi chiar anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, acelaşi/aceeaşi grad/treaptă, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente.
    140. Este locul aici pentru a reaminti considerentele de principiu cuprinse în statuări ale instanţei de contencios constituţional referitoare la efectele hotărârilor judecătoreşti.
    141. Relevante în acest sens sunt cele cuprinse în Decizia nr. 972/2012, prin care Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, reţinând, printre alte statuări, că:
    "Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.
    Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională.
    Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei."

    142. Raportat la contextul evidenţiat, este deopotrivă necesară pentru dezlegarea problemei de drept aflate în dezbatere prezentarea interpretărilor cu valoare de principiu date de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială şi de instanţa de contencios constituţional cu referire la sfera destinatarilor soluţiei legislative de egalizare salarială la nivel maxim ori la domeniul real de aplicare şi finalitatea acesteia.
    143. Astfel, prin Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (...) sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 (...); nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (...), în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.“^1
    ^1 Rezolvări de principiu cu privire la sfera destinatarilor egalizării salariale sunt cuprinse şi în alte decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum:
    - Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 8.944/30/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel“ are în vedere şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare;
    – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.034/63/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1), raportat la art. 3^1 alin. (1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.

    144. Prezintă relevanţă următoarele considerente ale instanţei supreme:
    "Din interpretarea acestor norme [art. 1 alin. (1), (2) şi (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, s.n.] rezultă că la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, se instituie regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010).
    Pe de altă parte, alin. (2) al art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
    În sfârşit, alin. (5^1) din art. 1 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă reglementează o excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), anterior citate.
    Esenţa acestei excepţii este aceea că pentru destinatarii normei juridice anterioare este permisă o majorare a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare (şi stabilirea unor drepturi salariale într-un cuantum superior celui din decembrie 2014), dacă sunt îndeplinite premisele descrise de această normă"

    145. În acest punct, este necesară expunerea considerentelor Deciziei nr. 794/2016, luând în considerare faptul că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic. În acord cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în verificarea conformităţii textelor legale analizate cu prevederile Constituţiei României. Astfel, Curtea Constituţională reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
    146. Prezintă relevanţă, din această perspectivă, statuările din următoarele considerente:
    "16. Analizând cadrul legislativ al sistemului de salarizare al personalului plătit din fonduri publice, Curtea reţine că, în prezent, există diferenţe de salarizare între magistraţii din cadrul aceleiaşi instanţe de judecată/parchet, cu acelaşi grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, diferenţe provenite şi din faptul că o parte dintre magistraţi obţinuseră hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă) prin care se includeau majorările de 2%, 5% şi 11% în indemnizaţia de încadrare, iar alţi magistraţi nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 80 din 1 februarie 2007, salariile de bază se majorau după cum urmează: a) cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006; b) cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de nivelul din luna martie 2007; c) cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.
    În condiţiile în care aceste drepturi nu s-au acordat şi magistraţilor, aceste majorări (indexări) ale indemnizaţiilor, precum şi alte majorări (indexări) prevăzute de alte acte normative (cum ar fi Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006) au fost recunoscute de instanţele judecătoreşti şi magistraţilor şi personalului asimilat, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
17. Aşadar, Curtea reţine că, la momentul pronunţării prezentei decizii, există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite nu a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens şi magistraţi şi personal asimilat care nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18%, stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007. (...)
26. Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)."

    147. De asemenea, în contextul vizat de recursul în interesul legii, sunt semnificative şi statuările din Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (...), soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.“
    148. A reţinut instanţa supremă că: „79. Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. 80. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită.“
    149. Considerente similare sunt expuse şi în cuprinsul paragrafelor 71 şi 72 din Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.“
    150. Revenind la conţinutul normativ al textelor de lege care formează obiectul sesizării în dezbatere, în lumina reperelor esenţiale de analiză anterior expuse, care ţin de istoricul şi evoluţia reglementării în materia drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari, de contextul legislativ în care a fost adoptată soluţia egalizării salariale la nivel maxim, precum şi de interpretările cu valoare de principiu date de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială şi de instanţa de contencios constituţional cu referire la sfera destinatarilor, domeniul real de aplicare şi finalitatea acestor norme, se impun cu forţa evidenţei următoarele concluzii:
    151. În primul rând, asistenţii judiciari fac parte din sfera destinatarilor normelor juridice supuse dezlegării în cadrul prezentului recurs în interesul legii, care consacră soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare ale personalului plătit din fonduri publice, introdusă iniţial prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.
    152. Incontestabil, trăsăturile generalităţii şi impersonalităţii unei norme juridice, în general, şi principiul caracterului unitar al sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, în special, se opun excluderii, din sfera de aplicare a operaţiunii egalizării la nivel maxim şi eliminării inechităţilor existente în materie de salarizare, a unei categorii de subiecte, precum este cazul categoriei de personal a asistenţilor judiciari, evident dacă sunt îndeplinite cerinţele din ipoteza normei de drept, care să permită aplicarea dispoziţiei acesteia, referitoare la soluţia egalizării.
    153. În al doilea rând, este în afara oricărei discuţii faptul că o hotărâre judecătorească definitivă este prezumată a fi pronunţată în limitele principiului legalităţii, prezumţie ce are un caracter irefragabil.
    154. Drept urmare, o hotărâre judecătorească prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale în favoarea doar a unora dintre asistenţii judiciari şi care este producătoare de efecte juridice la momentul realizării operaţiunii de aliniere a indemnizaţiilor de încadrare constituie, în egală măsură, termen de comparaţie în stabilirea nivelului maxim la care se face egalizarea prevăzută de lege, întrucât legiuitorul nu a diferenţiat drepturile stabilite prin dispoziţii legale de cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum este statuat prin interpretările cu caracter obligatoriu ale instanţei supreme şi instanţei de contencios constituţional.
    155. În al treilea rând şi în mod determinant, soluţia legislativă a egalizării salarizării la nivel maxim devine aplicabilă numai dacă sunt pe deplin îndeplinite condiţiile din ipoteza normei care o consacră.
    156. Altfel spus, numai în cazul existenţei unei inechităţi salariale în interiorul aceleiaşi categorii profesionale a asistenţilor judiciari - împrejurare care constituie ipoteza normei juridice - intră în acţiune dispoziţia normei juridice în dezbatere, mai exact dreptul asistenţilor judiciari reclamanţi şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de egalizare a indemnizaţiilor de încadrare, prin includerea majorării pentru vechimea efectivă în funcţie (aşa-numitul „spor de fidelitate“).
    157. Însă, în litigiile care au generat divergenţa de jurisprudenţă nu este îndeplinită această ipoteză legală, după cum se va argumenta în cele ce succedă, cu referire la considerentele anterior expuse (cum, de altfel, a reţinut şi instanţa de contencios constituţional în paragraful 24 din Decizia nr. 889/2020).
    158. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor până la încetarea raporturilor de muncă au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, dreptul la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul „spor de fidelitate“), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.
    159. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.
    160. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost stabilite sau recunoscute ca atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.
    161. Aceasta întrucât hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.
    162. Aşadar, nu se poate reţine existenţa unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.
    163. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu îşi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.
    164. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).
    165. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.
    166. Aceasta întrucât includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.
    167. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.
    168. De altfel, examinând noţiunea de „vechime în funcţie“ şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin Decizia nr. 31/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:
    "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin «vechime în funcţie», în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin «trimitere» la coeficientul de ierarhizare.
95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de «vechime în funcţie» trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...)
97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la «vechimea în funcţie», se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context."

    169. Din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării trebuie observat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din Decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).
    170. Din acelaşi unghi de analiză prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din Decizia nr. 49/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora:
    "128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, «a distinge nu înseamnă a discrimina», iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o «justificare rezonabilă şi obiectivă», statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.
129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C129/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]."

    171. În contextul supus examinării devine relevantă, de altfel, însăşi jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, cu referire la Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 11 august 2020, evocată anterior^2.
    ^2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 23 aprilie 2019, pronunţată în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut că: „73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.“

    172. Procedura internă a vizat chiar un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009 (hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din recentele acţiuni în justiţie în soluţionarea cărora s-a cristalizat jurisprudenţa divergentă). Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul „sporului de fidelitate“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
    173. Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii, pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.
    174. În consecinţă, aspectul dedus interpretării pe calea recursului în interesul legii nu poate primi o dezlegare favorabilă pe considerente ce ţin de egalitatea de tratament juridic, întrucât ar adăuga la lege.^3
    ^3 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 27/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 22 ianuarie 2021, paragrafele 82 şi 83. În acelaşi sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 15/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, paragrafele 93-95.

    175. Nu în ultimul rând, se cuvine a fi reamintit că îndeplinirea rolului constituţional al instanţei supreme se poate realiza numai prin pronunţarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conţinut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competenţa acesteia atributul de a legifera^4.
    ^4 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 9/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017, paragraful 60.

    176. Concluziv, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, ce o depăşeşte pe cea prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ la Legea-cadru nr. 284/2010.
    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3^1 alin. (1)-(1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“ la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2022.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 12 din 6 iunie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"