Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid-Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepţie ridicată de Asociaţia Composesorală Borşa, judeţul Maramureş, în Dosarul nr. 11.773/182/2017 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 757D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, şi în prezenţa reprezentantului convenţional al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Bogdan Ioan Tudor Todoran, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 15 decembrie 2022. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 31 ianuarie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 15 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 11.773/182/2017, Judecătoria Bistriţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Asociaţia Composesorală Borşa, judeţul Maramureş, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de stabilire a penalităţilor datorate ca urmare a nepunerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că, în cauză, este vorba despre un titlu executoriu nerespectat din anul 2004 şi până în prezent, situaţie care trebuie raportată şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Învederează faptul că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată prin Hotărârea din 28 iulie 1999, pronunţată în Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragrafele 63 şi 66, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragraful 34, şi Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, jurisprudenţă prin care s-a statuat că este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Susţine, de asemenea, că întârzierea în executarea unei sentinţe, imputabilă autorităţilor care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Arată, astfel, că prin Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României, paragraful 24, şi Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 41, s-a statuat că dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. 5. Raportat la cele mai sus menţionate, autoarea excepţiei susţine că procedura reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este excesivă pentru un justiţiabil care a mai parcurs, anterior, cel puţin două proceduri judiciare în urma cărora a obţinut hotărâri irevocabile/definitive, iar în acest context face trimitere la Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care se stabileşte că procedura prevăzută de art. 906 din Codul de procedură civilă este una etapizată. Or, autoarea excepţiei consideră că instituirea unor proceduri succesive, etapizate, echivalează cu proceduri excesive şi ineficiente, care nu sunt conforme cu normele constituţionale mai sus menţionate şi nici cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Autoarea excepţiei face referire la paragrafele 65-69 şi 72 din această decizie, apreciind că prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este avantajat tot debitorul care nu poate fi determinat să pună în aplicare hotărâri definitive/irevocabile. Aşa fiind, susţine că procedura prevăzută de art. 906 din Codul de procedură civilă, în dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, nu reprezintă un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura executarea sentinţelor definitive/irevocabile. 6. Judecătoria Bistriţa - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale şi că, în realitate, autoarea excepţiei a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale „cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi nu în ce priveşte Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept“. Prin urmare, în opinia instanţei de judecată, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe cu privire la dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a hotărî dacă dispoziţia prin care se prevede că se impune pronunţarea unei noi încheieri prin care să se stabilească suma definitivă datorată cu titlu de penalităţi este constituţională sau, dimpotrivă, este neconstituţională şi executarea silită se poate efectua în baza încheierii pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe cu privire la termenul de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, înăuntrul căruia s-ar impune formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, conform paragrafului 68 din decizia precitată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017. Potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă: „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.“ 11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii contravin normelor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea învederează faptul că în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 397 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 14 august 2020, paragraful 18, s-a reţinut că în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl realizează asupra dispoziţiilor unei legi sau ordonanţe, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea poate analiza interpretarea dată unor texte de lege de către instanţa supremă în temeiul art. 514-518, respectiv al art. 519-521 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cadrul acestui control, instanţa de contencios constituţional trebuie să se circumscrie aspectelor ce vizează respectarea prevederilor Legii fundamentale, astfel că poate analiza atât conformitatea constituţională a conţinutului dispoziţiilor de lege, aşa cum au fost interpretate de instanţa supremă, cât şi modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respectat prevederile constituţionale în exercitarea atribuţiilor sale ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare. 13. De asemenea, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, paragrafele 24 şi 25, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora, astfel încât competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la realizarea acestor operaţiuni de către „celelalte instanţe judecătoreşti“. Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă. 14. Referitor la dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă, Curtea subliniază că acestea au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens fiind Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021, Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 643 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, şi Decizia nr. 488 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 14 octombrie 2020, decizii prin care Curtea a statuat în sensul constituţionalităţii reglementării criticate. 15. În jurisprudenţa precitată, Curtea a reţinut că reglementarea criticată face parte din capitolul IV - Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face al titlului III - Executarea silită directă din cartea V - Despre executarea silită a Codului de procedură civilă. Dispoziţiile art. 906, cu denumirea marginală Aplicarea de penalităţi, prevăd la alin. (1) că, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. Potrivit art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede acelaşi caracter definitiv al încheierii pentru situaţia în care obligaţia are un obiect evaluabil în bani, când penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. Alin. (4) al art. 906 stipulează că dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor, iar creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. 16. Curtea a statuat că finalitatea soluţiei legislative criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. 17. Curtea a reţinut, de asemenea, că potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Prin urmare, debitorul are la îndemână calea contestaţiei la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalităţii stabilite de instanţă, caz în care instanţa va pronunţa o hotărâre care poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă. Curtea a subliniat, totodată, că din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalităţii, pe calea contestaţiei la executare, pentru debitorul care execută integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi care dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credinţă. Acest beneficiu nu constituie însă un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat. 18. Din perspectiva criticilor formulate prin raportare la Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanţa supremă a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi“, considerată de autoarea excepţiei ca reprezentând o dezlegare inedită a legii în viziunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională remarcă faptul că prin Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, paragrafele 17 şi 18, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, paragrafele 20-22, Decizia nr. 643 din 16 octombrie 2018, paragrafele 16-18, Decizia nr. 488 din 25 iunie 2020, paragraful 20, Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, paragrafele 25 şi 26, şi Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, paragrafele 23 şi 24, instanţa de contencios constituţional şi-a susţinut argumentele privind conformitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor de lege criticate şi prin prisma considerentelor Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017, precitată. În acest sens s-a reţinut că, având în vedere caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), s-a impus necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuitu personae. 19. Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare, s-a introdus, ca o noutate absolută în legislaţie, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau de a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Aşa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalităţi de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuşi obligaţia, în natură. Astfel, natura juridică a penalităţilor este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, acestea putându-se acorda independent de existenţa unui prejudiciu. Penalităţile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancţiune de drept procesual civil aplicată de instanţa de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligaţie de a face sau de a nu face care implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistenţa debitorului şi care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent. Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă şi nici exigibilă, încheierea prin care instanţa a obligat debitorul la plata de penalităţi nu este susceptibilă de executare. De aceea legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite stabilirea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi, cerere asupra căreia instanţa se va pronunţa prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. 20. Totodată, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităţilor, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă şi posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu. Natura juridică a penalităţilor, scopul reglementării lor, precum şi asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 şi 1.527 din Codul civil şi art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă, conduc spre o astfel de interpretare. 21. Aşa fiind, prin decizia precitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor şi se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Este de subliniat faptul că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) al aceluiaşi articol că dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 22. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Distinct de cele de mai sus, Curtea apreciază că din cuprinsul reglementării criticate rezultă că legiuitorul a instituit un mecanism coerent şi etapizat prin intermediul căruia debitorul unei obligaţii de a face, ce nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să îşi îndeplinească obligaţia utilizând ca factor de coerciţie elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenţia succesivă a instanţei. Prin urmare, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia parcurgerea procedurii instituite de art. 906 din Codul de procedură civilă presupune intervale excesive de timp, în condiţiile în care norma în cauză jalonează temporar procedura, iar în măsura în care există întârzieri punctuale, dispoziţiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora. Curtea apreciază, totodată, că nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia norma legală criticată ar încălca dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum nu se poate reţine nici problema vreunei atingeri aduse dreptului de proprietate, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în condiţiile în care art. 906 din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, oferă creditorului un mecanism prin intermediul căruia să îşi poată realiza dreptul prevăzut în titlul executoriu. Mai mult chiar, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vine să ofere creditorului un drept suplimentar, dându-i acestuia posibilitatea să se bucure de o sumă de bani suplimentară unui eventual prejudiciu suferit, sumă ce poate fi executată silit. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia Composesorală Borşa, judeţul Maramureş, în Dosarul nr. 11.773/182/2017 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid-Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
