Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.090/1/2021 Completul compus din:
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alin │ │
│Sorin │- judecător │
│Nicolescu│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător │
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Leontina │- judecător │
│Şerban │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mircea │ │
│Mugurel │- judecător │
│Şelea │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător │
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător │
│Cîrnaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Maricela │- judecător │
│Cobzariu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Dan │ │
│Andrei │- judecător │
│Enescu │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal ?" Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Laura Mihaela Soane, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. A precizat că din analiza încheierii rezultă că solicitarea aparţine unei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, iar cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, situaţie în raport cu care prima condiţie de admisibilitate, referitoare la titularii sesizării, este îndeplinită. În ceea ce priveşte condiţia ca problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din verificările efectuate s-a constatat că aceasta nu a făcut şi nu face obiectul niciunui recurs în interesul legii şi nici al unei hotărâri prealabile. Referitor la condiţia ca de chestiunea de drept să depindă soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că din cuprinsul sesizării rezultă că aceasta vizează, aparent, doar aspecte teoretice, cu caracter general, privind efectele considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, asupra Decretului Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Instanţa de trimitere afirmă că una dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului poate fi calificată ca fiind o infracţiune flagrantă, în sensul dispoziţiilor art. 293 din Codul de procedură penală, însă textul legal nu distinge între situaţia în care aceste infracţiuni flagrante au fost săvârşite anterior sau în timpul stării de urgenţă, în condiţiile în care art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României exceptează, în mod explicit, infracţiunile flagrante de la suspendarea procesului. În consecinţă, soluţionarea fondului cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată instanţei supreme, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are în competenţă să analizeze incidenţa unor instituţii de drept penal la situaţii ipotetice. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că prin această chestiune de drept se urmăreşte să se obţină soluţia concretă în cauză. Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a precizat în considerentele Deciziei nr. 35 din 25 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 25 iunie 2021, că nu este permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea, în concret, a speţei. Din perspectiva aceloraşi considerente, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, situaţie care nu este incidentă în speţă. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală. În situaţia în care se va aprecia că sesizarea este admisibilă şi se va analiza fondul chestiunii de drept, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că cele două decrete ale Preşedintelui României exceptează explicit infracţiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală ori conform procedurii speciale reglementate de Codul de procedură penală anterior. S-a arătat că prin decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României au fost luate o serie de măsuri ce reglementează cursul termenelor de prescripţie şi de decădere pe întreaga perioadă a stării de urgenţă. În plus, prevederile din cuprinsul celor două decrete ale Preşedintelui României derogă de la limitările impuse de art. 2.532 din Codul civil, potrivit cărora forţa majoră nu constituie cauză de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale. Prin urmare, măsurile dispuse prin aceste decrete vizează o situaţie excepţională, iar excepţiile au fost prevăzute pentru asigurarea interesului justiţiei. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse, s-a apreciat că cele două decrete ale Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă, respectiv de prelungire a acesteia pe teritoriul României constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal ?" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea împotriva Sentinţei penale nr. 509 din data de 21 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 29.254/94/2020. Se reţine că această cauză a fost disjunsă din Dosarul nr. 13.339/94/2018 al Judecătoriei Buftea. În perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, cauza a fost suspendată de drept, în baza art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, pe toată perioada stării de urgenţă, judecata fiind reluată la 9 iulie 2020, termenul fiind stabilit prin Rezoluţia din 19 mai 2020. Prin sentinţa penală menţionată, în baza art. 198 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 61 alin. (1) şi alin. (4) lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.F.I. la pedeapsa de 300 de zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare. În baza art. 61 alin. (2) din Codul penal a fost stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la suma de 10 lei, inculpatul urmând să plătească statului suma totală de 3.000 lei. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din Codul penal, privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că, în drept, fapta inculpatului N.F.I. care, la data de 31.10.2015, în jurul orei 22.00, s-a angajat întro încăierare, alături de doi inculpaţi, şi a exercitat acte de violenţă împotriva altor inculpaţi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare, prevăzute şi pedepsite de art. 198 alin. (1) din Codul penal. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, care a criticat legalitatea hotărârii, pentru că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda, dar instanţa de fond s-a raportat, în mod eronat, la alte limite de pedeapsă ale amenzii penale, respectiv la dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi alin. (4) lit. c) din Codul penal. Or, în speţă, limita pedepsei închisorii prevăzute de norma de incriminare este mai mică de 1 an, atrăgând aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (4) lit. b) din Codul penal. În şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021, curtea de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor şi a procurorului sesizarea, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal ? Reprezentantul Ministerului Public a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. A opinat că cele două decrete ale Preşedintelui României constituie cauze de suspendare a cursului prescripţiei, în condiţiile art. 156 din Codul penal. Prin Încheierea din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate." III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a reţinut că în perioada 16 martie 2020-14 mai 2020 cauza s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea. La termenul din 19 februarie 2020, instanţa de fond a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2020, dar a reluat judecata la 9 iulie 2020, termen de judecată stabilit prin Rezoluţia din 19 aprilie 2020, când s-a menţionat că se menţin dispoziţiile anterioare stării de suspendare a activităţii instanţei. Instanţa de apel a reţinut faptul că infracţiunea ce face obiectul cauzei, fiind descoperită imediat după săvârşirea ei, poate fi calificată ca fiind infracţiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a considerat că este necesar a se clarifica dacă aceste decrete se aplică şi infracţiunilor flagrante săvârşite înainte de decretarea stării de urgenţă, aflate pe rolul instanţelor de judecată la data publicării celor două decrete ale Preşedintelui României în Monitorul Oficial al României, Partea I, având în vedere că nu există o procedură specială de judecată pentru infracţiunile flagrante, astfel cum era prevăzut în vechiul Cod de procedură penală. S-a constatat că practica Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală a fost neunitară, unele completuri considerând că sunt suspendate de drept cauzele privind infracţiunile flagrante săvârşite înainte de decretarea stării de urgenţă şi nu le-au judecat în acea perioadă, altele, dimpotrivă, au judecat astfel de infracţiuni. S-a apreciat că Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală ca şi cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale. În motivarea punctului de vedere exprimat s-a reţinut Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, prin care Curtea Constituţională a calificat decretele Preşedintelui României ca fiind acte administrative cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege. Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, în ceea ce priveşte noţiunea de „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ ca şi cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, starea de urgenţă decretată prin decretele Preşedintelui României nu intră în această noţiune, având în vedere că activitatea instanţelor, dar şi a parchetelor s-a desfăşurat în continuare, chiar dacă limitat, iar dreptul la circulaţie a existat, chiar dacă a trebuit justificat printr-o declaraţie, aspect care era cunoscut publicului larg, starea de urgenţă nefiind o cauză insurmontabilă de a participa la procesul penal. Astfel cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curţii Constituţionale, Parlamentul a funcţionat în toată această perioadă, dat fiind că, în conformitate cu art. 93 alin. (2) din Constituţie, „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora“. Raţiunea obligării Parlamentului, prin Constituţie, să funcţioneze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgenţă este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenţiei legislative în regim de urgenţă, în orice domeniu pe care situaţia de criză îl afectează, inclusiv şi mai ales atunci când este vizată restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepţionale impuse de situaţia de criză, în condiţiile în care restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie. Instanţa de sesizare a susţinut că existenţa unei stări de asediu sau de urgenţă se încadrează per se în ipoteza de incidenţă a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie care permit Guvernului să adopte ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare. Aşa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituţională să intervină cu celeritate şi să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituţional în vigoare delimitează în mod riguros competenţele autorităţilor publice, respectiv partajarea atribuţiilor legislative de cele executive, excepţia de la regulă fiind în mod expres reglementată şi de strictă interpretare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti şi Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. Răspunsul curţilor de apel Suceava şi Târgu Mureş cuprinde doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora şi a instanţelor arondate a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, fără a exprima un punct de vedere. Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară. În urma consultării instanţelor de judecată s-au evidenţiat următoarele opinii: Într-o primă opinie, susţinută de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, tribunalele Alba, Arad, Caraş-Severin, Ialomiţa, Ilfov, Olt, Prahova şi Teleorman, precum şi judecătoriile Alexandria, Bolintin-Vale, Caransebeş, Cornetu, Huşi, Iaşi, Lieşti, Moldova Nouă, Oraviţa, Pogoanele, Reşiţa, Roşiori de Vede, s-a apreciat că Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, nu constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal. În argumentarea opiniei exprimate au fost relevate dispoziţiile art. 41 şi art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, precum şi ale art. 64 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, referitoare la prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel, precum şi la condiţiile suspendării de drept a proceselor penale pe durata stării de urgenţă. A fost avută în vedere şi Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curţii Constituţionale din a cărei analiză reiese că decretul emis de Preşedintele României constituie un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004. Deopotrivă, s-a menţionat că decretele emise de Preşedintele României reprezintă doar acte administrative normative, deci acte de reglementare secundară ce pun în executare acte de reglementare primară, cu forţă juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege. Prin urmare, aceste decrete nu se încadrează în noţiunea de dispoziţii legale care să reprezinte o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale. Cu referire la sintagma „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ de natură a conduce la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, s-a apreciat că starea de urgenţă instituită prin cele două decrete nu constituie o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat, în contextul în care activitatea instanţelor de judecată şi a parchetelor s-a desfăşurat în continuare în acea perioadă, deşi într-un mod limitat. În a doua opinie, susţinută de curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti - Secţia a II-a penală, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Timişoara, tribunalele Bacău, Bihor, Braşov, Bucureşti (opinie majoritară), Buzău, Cluj, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Iaşi, Timiş, Vaslui, judecătoriile Bistriţa, Motru, Piatra-Neamţ, Ploieşti, Târgu Cărbuneşti, Timişoara, Turnu Măgurele, Vaslui, Videle, Zimnicea, s-a apreciat că Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat că, potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Faţă de considerentele Deciziei nr. 152 din 6 mai 2020 a Curţii Constituţionale, decretul Preşedintelui României nu se poate încadra în noţiunea de dispoziţie legală, în sensul dispoziţiilor art. 156 din Codul penal. S-a apreciat că, pe de altă parte, starea de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 poate fi încadrată în noţiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale şi constituie o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile art. 156 din Codul penal. Într-o altă opinie, exprimată la nivelul Judecătoriei Giurgiu, s-a considerat că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti este inadmisibilă, dat fiind că tinde la a stabili categoria de lege din care decretele Preşedintelui României fac parte, respectiv competenţa Preşedintelui de a legifera. S-a reţinut că prin solicitarea instanţei de sesizare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să se pronunţe asupra noţiunii de „dispoziţie legală“ a decretului prin care s-a dispus suspendarea procesului penal, împrejurare ce excedează competenţei funcţionale a instanţei supreme. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, verificând sesizarea, a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul sesizării s-a exprimat opinia potrivit căreia Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal prin coroborare cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, şi ale Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 10 iulie 2020. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că Preşedintele României are prerogativa exclusivă a declarării, între altele, a stării de urgenţă, iar această dispoziţie se consolidează prin încuviinţarea măsurii de către Parlament. Starea de urgenţă este o situaţie excepţională, care impune luarea unor măsuri excepţionale care se abat de la regulile uzuale, astfel cum au fost şi măsurile excepţionale din domeniul justiţiei instituite prin anexele la cele două decrete anterior menţionate. S-a exprimat opinia potrivit căreia decretul prezidenţial de instituire a stării de urgenţă poate fi încadrat în noţiunea de dispoziţie penală cu efect suspensiv asupra prescripţiei răspunderii penale, legiuitorul utilizând în cuprinsul art. 156 din Codul penal expresia „dispoziţie legală“, iar nu termenul de „lege“. Distincţia este importantă având în vedere că prin „dispoziţie legală“ se înţelege noţiunea de lege penală lato sensu, orice dispoziţie care emană de la o autoritate publică şi care are efect obligatoriu erga omnes şi putere de lege, deci inclusiv decretul prezidenţial prin care se dispune instituirea stării de urgenţă, câtă vreme îndeplineşte condiţia de confirmare din partea Parlamentului, conform Constituţiei. S-a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin care s-a stabilit că „pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, termenele de prescripţie, cele procedurale şi cele de decădere nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă“. Aceste prevederi au aplicabilitate pe perioada instituirii stării de urgenţă, întrucât nu pot fi calificate decât ca dispoziţii penale cu caracter temporar, fiind adoptate în proximitatea temporală a stării de urgenţă, explicitând, o dată în plus, faptul că termenele de orice tip se suspendă pe durata stării de urgenţă. Faţă de motivele prezentate, s-a considerat că dispoziţiile celor două decrete prezidenţiale prin care s-a instituit, respectiv s-a prelungit starea de urgenţă, consolidate prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă şi explicitate prin dispoziţiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, intră în noţiunea de dispoziţie legală care are efect suspensiv asupra cursului prescripţiei răspunderii penale. Colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, motiv pentru care sesizarea este inadmisibilă. Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului poate fi calificată ca o infracţiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală, iar art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României exceptează infracţiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgenţă sau anterior acesteia. Aşa fiind, soluţionarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru că infracţiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin respectivele decrete. Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că cele două decrete nu constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile art. 156 din Codul penal. Astfel, prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, Curtea Constituţională a statuat nu doar că decretul Preşedintelui României prin care se instituie starea de urgenţă reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, dar mai ales că dispoziţiile din anexa acestuia au fost emise cu depăşirea de către Preşedinte a atribuţiilor sale constituţionale. Din considerentele deciziei rezultă faptul că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgenţă, măsură ce poate aduce atingere dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, nu putea fi dispusă de Preşedinte pe calea anexei la decretul de instituire a stării de urgenţă. S-a arătat că nici aprobarea de către Parlament a instituirii stării de urgenţă nu acoperă viciul respectivelor prevederi, deoarece s-a încuviinţat exclusiv instituirea stării de urgenţă, şi nu decretul, în întregul său, hotărârea nefăcând nicio referire la celelalte măsuri instituite. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma documentării prealabile întocmirii prezentului raport, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, prin care Curtea Constituţională a reţinut: "91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgenţă este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale, deci având rang constituţional, Curtea constată că acesta este emis sub condiţia rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiţiei atrăgând revocarea de îndată a decretului şi încetarea aplicabilităţii măsurilor dispuse. [...]98. [...] Curtea reţine că decretul Preşedintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exerciţiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Preşedintelui, dispoziţiile art. 14 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Preşedintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 din acelaşi act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor." VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Prin lucrarea transmisă s-a opinat în sensul că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală este inadmisibilă. În susţinerea opiniei s-a arătat că instanţa de trimitere afirmă că una dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului poate fi calificată ca o infracţiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală, iar art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României exceptează explicit infracţiunile flagrante. Textele menţionate nu disting însă dacă aceste infracţiuni au fost comise în timpul stării de urgenţă sau anterior instituirii acesteia. Or, în acest context, soluţionarea fondului cauzei nu va depinde de răspunsul la întrebarea adresată instanţei supreme pentru dezlegarea de drept. În consecinţă, s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are în competenţă, cu ocazia dezlegării unor chestiuni de drept, să analizeze incidenţa unor instituţii de drept penal la situaţii ipotetice. În plus, s-a arătat că prin această chestiune de drept se urmăreşte a se obţine soluţia concretă în cauză. IX. Dispoziţii legale incidente Legea nr. 286/2009 privind Codul penal "ART. 156 Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (2) Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare." Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României "ART. 1 Se instituie starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile." Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României "ART. 41 Prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile." "ART. 43 [...] (2) Procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. [...]" Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României "ART. 1 Începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungeşte cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020." Măsuri de urgenţă cu aplicabilitate directă, anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României "ART. 62 Prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile." "ART. 64 [...](5) Procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia cauzelor în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, a altor cauze urgente apreciate ca atare de către judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele privind contestaţii la executare, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. Dispoziţiile art. 63 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. [...]" X. Opinia judecătorului-raportor Judecătorul-raportor consideră că sesizarea este inadmisibilă, întrucât, analizând conţinutul celor două decrete, se observă că atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, cât şi art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României prevăd în mod explicit că infracţiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de noul Cod de procedură penală ori conform procedurii speciale de judecată reglementate de vechiul Cod de procedură penală. Prin urmare, soluţionarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată, întrucât, chiar dacă cele două decrete ar constitui cauze de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale, infracţiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin aceste decrete. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiţii trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, şi anume: a) existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; b) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; c) chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; şi - asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În speţă se constată că este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, fiind sesizată cu soluţionarea apelului împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie, urmând a se pronunţa asupra căii de atac promovate, prin hotărâre definitivă. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Cu privire la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept, sesizarea este admisibilă, finalitatea acestui demers fiind aceea de a stabili dacă prevederile cuprinse în cele două decrete ale Preşedintelui României, prin care acesta a instituit, respectiv a prelungit starea de urgenţă pe o perioadă totală de 60 de zile, cu începere de la data de 16.03.2020 şi până la data de 15.05.2020, constituie sau nu o cauză de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale. Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textului de lege, care să fie de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestuia şi care ar putea da naştere la mai multe soluţii. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au pronunţat soluţii de respingere, ca inadmisibile, a sesizărilor pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei din perspectiva existenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în accepţiunea conferită acestui criteriu de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). Totodată, s-a constatat că „este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii“ (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, şi Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, a constatat că „în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de situaţia în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»“. În jurisprudenţa anterioară în materie s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a subliniat că „sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială“ (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, din care reiese că, „deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii“. Raportat la considerentele anterior expuse, se constată că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Într-adevăr, în cadrul acestui instrument de asigurare a unei practici unitare se poate solicita clarificarea unor norme de drept material sau de procedură penală, însă soluţionarea cauzei deduse judecăţii instanţei de apel nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie câtă vreme infracţiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin decretele Preşedintelui României. În cuprinsul Încheierii penale din 15 decembrie 2021, instanţa de sesizare a reţinut faptul că infracţiunea ce face obiectul cauzei poate fi calificată ca fiind infracţiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală. În conformitate cu art. 293 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire; este, de asemenea, considerată infracţiune flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţionale, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. Potrivit art. 43 alin. (1) din Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, activitatea de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi se desfăşoară numai cu privire la: a) cauzele în care s-a dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecţie a victimelor şi martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori; b) actele şi măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obţinerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum şi cele privind audierea anticipată; c) cauzele în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că: procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. De asemenea, potrivit art. 64 alin. (5) din Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia cauzelor în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, a altor cauze urgente apreciate ca atare de către judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele privind contestaţii la executare, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop, impunând-se menţiunea că această enumerare a cauzelor exceptate este una imperativă şi limitativă. Analizând conţinutul celor două decrete, se observă că atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, cât şi art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României prevăd, în mod explicit, că infracţiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge dacă acestea sunt judecate conform procedurii prevăzute de noul Cod de procedură penală ori conform procedurii speciale de judecată reglementate de vechiul Cod de procedură penală. Prin urmare, soluţionarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată, întrucât, chiar dacă cele două decrete ar constitui cauze de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale, infracţiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin aceste decrete. În consecinţă, raportat la toate argumentele expuse anterior, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere nu există o relaţie de dependenţă, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală va fi respinsă, ca inadmisibilă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 29.254/94/2020, prin care se solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Elena Rosana Bota ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
