Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.341/1/2017
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei de │
│Ionel │contencios administrativ şi│
│Barbă │fiscal - preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia de │
│Marin │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de │
│Marcela │contencios administrativ şi│
│Canacheu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Denisa │- judecător la Secţia de │
│Angelica │contencios administrativ şi│
│Stănişor │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de │
│Gheorghe │contencios administrativ şi│
│Severin │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de │
│Florina │contencios administrativ şi│
│Secreţeanu│fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia de │
│Năstasie │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia de │
│Hrudei │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de │
│Claudia │contencios administrativ şi│
│Vişoiu │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul sesizării este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.711/99/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte: termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei definitive care i se va datora de debitor cu titlu de penalităţi; natura acestui termen şi sancţiunea nerespectării lui; perioada care se are în vedere pentru stabilirea acestei sume, atunci când nu este sumă fixă, ci procentuală şi pe zi de întârziere; dacă, în cadrul acestei proceduri, instanţa poate stabili valoarea obiectului la care se aplică penalităţile de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a stabilit acest lucru" Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că instanţele de judecată, în majoritatea covârşitoare, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, numai câteva instanţe transmiţând hotărâri şi/sau puncte de vedere în legătură cu aceasta; se arată, de asemenea, că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, actul fiind comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, ale căror puncte de vedere sunt ataşate la dosar. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 15 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.711/99/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), în ceea ce priveşte: termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei definitive care i se va datora de debitor cu titlu de penalităţi; natura acestui termen şi sancţiunea nerespectării lui; perioada care se are în vedere pentru stabilirea acestei sume, atunci când nu este sumă fixă, ci procentuală şi pe zi de întârziere; dacă, în cadrul acestei proceduri, instanţa poate stabili valoarea obiectului la care se aplică penalităţile de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a stabilit acest lucru" II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Date preliminare 2. Prin Sentinţa nr. 2.605 din 20.11.2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.560/118/2012, Tribunalul Iaşi a admis cererea formulată de reclamanta societate comercială şi a obligat pârâtul Municipiul Constanţa la ajustarea tarifelor pentru activitatea specifică serviciului de salubrizare, în conformitate cu parametrul de ajustare convenit prin Contractul nr. 70.717 din 9.05.2008 încheiat între părţi, respectiv indicele lunar al preţurilor de consum pentru servicii comunicat de Institutul Naţional de Statistică, raportat la anul 2008, începând cu 1.10.2011. Împotriva acestei sentinţe nu a fost declarată cale de atac. 3. La data de 17.10.2014, Municipiul Constanţa a formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei, solicitând instanţei să precizeze dacă obligaţiei sale de a proceda la ajustarea tarifului îi corespunde obligaţia corelativă a reclamantei de a depune documentaţia legală, pentru perioada 01.10.2011 - prezent, conform Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice nr. 109/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor (Ordinul nr. 109/2007). Cererea de lămurire a fost respinsă prin Încheierea nr. 408 din 31.03.2015 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 909 din 14.09.2015 a Curţii de Apel Iaşi. 4. Ulterior, în Dosarul nr. 842/99/2015 al Tribunalului Iaşi, reclamanta a solicitat, la data de 07.11.2014, aplicarea de penalităţi de 1% pe zi de întârziere, până la executarea Sentinţei nr. 2.605 din 20.11.2012 a aceleiaşi instanţe. În aceeaşi cauză, la data de 03.09.2015, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi obligarea primarului municipiului Constanţa la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, până la executarea Sentinţei nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iaşi. 5. Prin Sentinţa nr. 1.094 din 15.09.2015, Tribunalul Iaşi a admis cererea şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a unor penalităţi de 1% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iaşi şi până la punerea în executare efectivă a sentinţei; a fost obligat primarul municipiului Constanţa la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data pronunţării în cauză şi până la executarea Sentinţei nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iaşi. 6. Împotriva Sentinţei nr. 1.094 din 15.09.2015 a Tribunalului Iaşi au formulat recurs pârâţii numai cu privire la dispoziţia privind aplicarea amenzii, recurs care a fost admis, prin Decizia nr. 141 din 02.02.2016 a Curţii de Apel Iaşi, fiind anulată, în parte, sentinţa atacată, luându-se act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind aplicarea amenzii. Sentinţa nr. 1.094 din 15.09.2015 a Tribunalului Iaşi a fost comunicată reclamantei la data de 15.10.2015. B. Cererea de chemare în judecată 7. La data de 5.05.2016, reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi o cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat obligarea debitorului Municipiul Constanţa la plata sumei de 519.652.595,68 lei, penalităţi de întârziere calculate la debitul de 45.986.955,37 lei, pentru perioada 1.02.2013-7.03.2016. C. Hotărârea instanţei de fond 8. Prin Sentinţa nr. 587 din 25.04.2017, Tribunalul Iaşi a admis, în parte, acţiunea şi a fixat suma definitivă datorată de pârât reclamantei, cu titlu de penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu - Sentinţa nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iaşi, pentru perioada 1.02.2013-7.03.2016, la suma de 413.187.664,48 lei. 9. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a făcut verificarea condiţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. La fixarea sumei s-a avut în vedere suma stabilită prin expertiză contabilă, prin raportare la suma de 63.537.050,30 lei, reprezentând valoarea ajustării tarifelor (nu a facturilor) pentru activitatea specifică serviciilor de salubrizare, conform parametrului de ajustare stabilit prin Contractul nr. 70.717 din 9.05.2008, respectiv indicele lunar al preţurilor de consum pentru servicii, comunicat de I.N.S., raportat la iunie 2008. D. Calea de atac formulată 10. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul Municipiul Constanţa. 11. Reclamanta a formulat apel, fiind nemulţumită de modul de acordare a cheltuielilor de judecată. 12. Pârâtul şi-a manifestat nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa a primit concluziile expertizei contabile, susţinând că, în absenţa documentaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, la care face trimitere art. 22 din Contractul nr. 70.717/2008, nu se poate determina suma reprezentând ajustarea tarifelor. A susţinut apelanta-pârâtă că, potrivit art. 13 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, nivelul tarifului rezultat nu poate depăşi nivelul actual, ajustat cu indicele de creştere a parametrului de ajustare. Lipsa din documentaţie a fişelor de fundamentare a tarifului pe elemente de cheltuieli, din care rezultă costurile reale efectuate de reclamantă, atrage imposibilitatea autorităţii de a verifica respectarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, în sensul că nu poate verifica dacă nivelul tarifului rezultat din ajustare depăşeşte nivelul tarifului din contract, ajustat cu indicele lunar al preţurilor de consum pentru servicii. 13. În apel, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării 14. Legea nr. 554/2004: "ART. 24 Obligaţia executării (1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) * La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. (5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor." *Notă: Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 898 din 17 decembrie 2015^1, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este „definitivă“ este neconstituţională. ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Recurenta a apreciat că, din interpretarea art. 24 alin. (3)-(5) din Legea nr. 554/2004, pe de o parte, şi art. 906 şi 892 din Codul de procedură civilă, pe de altă parte, rezultă că procedura de obligare a debitorului la plata de penalităţi se declanşează la cererea creditorului, care poate acţiona în termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, prevăzut de art. 705 din Codul de procedură civilă. 15. Stabilirea sumei definitive se poate face la cererea creditorului, după împlinirea termenului de 3 luni de la data comunicării încheierii de acordare a penalităţilor, dacă debitorul persistă în neexecutare. Stabilirea unei sume definitive nu se poate face, în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea împlinirii termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. Relevant pentru stabilirea naturii juridice a termenului de 3 luni este art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă instanţei de executare o serie de atribuţii care se exercită din oficiu, în sensul că, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), dacă executarea nu s-a realizat, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. 16. Raţiunea legiuitorului a fost aceea de a constrânge debitorul să execute obligaţia de a face, în termenul de prescripţie a executării silite. Prin urmare, termenul de 3 luni marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru cuantificarea penalităţilor, şi nicidecum nu este reglementat de legiuitor ca un termen de decădere. 17. În actuala reglementare, prescripţia nu mai este de ordine publică, ci privată, iar debitorul nu a înţeles să invoce prescripţia dreptului la acţiune, instanţa nefiind îndreptăţită să o ridice din oficiu. 18. În ceea ce priveşte perioada pentru care se fixează suma reprezentând penalităţi, art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că acestea se plătesc până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Raportat la natura juridică a penalităţilor, ca mijloc de constrângere a debitorului, momentul care marchează începutul curgerii penalităţilor este de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi se întinde până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. 19. În procedura prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa este obligată să stabilească valoarea obiectului obligaţiei care constituie baza de calcul al penalităţilor. 20. Reclamanta apreciază că, deşi textul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este similar cu cel al art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, asupra căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017^2, instanţa de judecată nu este în măsură să extindă aplicarea acestei din urmă decizii la cauza în speţă, întrucât procedura execuţională este una distinctă, reglementată de norme speciale, care au prioritate faţă de regula de drept comun, generală. ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017. B) Pârâtul consideră că excepţia tardivităţii, invocată din oficiu de instanţa de apel, este întemeiată, în cauză fiind aplicabile considerentele Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, statuând cu privire la regimul penalităţilor de întârziere care pot fi acordate în temeiul acestui articol şi stabilind că acest text permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei datorate de debitor cu titlu de penalităţi, în termen de 3 luni de la data pronunţării încheierii de aplicare a penalităţii. 21. Totodată, instanţa supremă a stabilit că dispoziţiile legale supuse interpretării [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] limitează în mod expres perioada de calcul al penalităţilor, în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere ce poate fi executată silit, că este admisibilă formularea unei singure cereri prin care creditorul să ceară instanţei fixarea sumei definitive şi că nu este posibilă obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalităţi; o ipoteză contrară ar conduce la îndepărtarea de la scopul reglementării şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere, dând naştere unui mecanism periculos, apt să conducă la abuzuri din partea creditorului. 22. În opinia pârâtului, sancţiunea se poate aplica doar pentru 3 luni, pentru a fi valorificat art. 1.534 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu minimă diligenţă. În cazul în speţă, titlul executoriu este din anul 2012, iar sancţiunea penalităţilor a fost dispusă în anul 2015. Creditoarea, prin atitudinea sa pasivă, a urmărit creşterea artificială a valorii penalităţilor de întârziere, în dauna intereselor municipiului Constanţa care, oricum, nu putea executa obligaţia de a face în lipsa documentaţiei de ajustare. 23. Pârâtul apreciază că primele trei aspecte ale chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu sunt noi, întrucât au fost dezlegate prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizarea fiind, deci, inadmisibilă cu privire la aceste aspecte. 24. Concluzionează pârâtul că numai ultimul aspect al chestiunii de drept supuse dezlegării îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi cu privire la acesta se impune interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 25. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei. 26. Referitor la condiţia noutăţii, apreciind că este îndeplinită, instanţa de trimitere a arătat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu îşi găseşte dezlegarea prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 27. Astfel, se arată în cuprinsul sesizării, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra interpretării art. 906 din Codul de procedură civilă, al cărui conţinut este similar cu cel al art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, supus interpretării în cauza de faţă, însă din perspectiva naturii juridice a penalităţilor reglementate de acest text de lege, stabilind că nu au caracter reparator şi nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor, care se repară pe calea daunelor interese, care se pot cumula cu penalităţile. 28. Totodată, susţine instanţa de trimitere, deşi la paragraful 67 din cuprinsul Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se face vorbire de cererea creditorului, formulată după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus aplicarea penalităţilor, iar la paragraful 68 este menţionat un termen de 3 luni pentru cererea de stabilire a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, instanţa supremă nu dă o interpretare naturii acestui termen şi sancţiunii aplicabile. 29. Or, arată instanţa de trimitere, tocmai acesta este obiectul sesizării formulate, în contextul în care practica instanţelor de judecată, în prezent, este de a considera că un creditor nu poate formula cererea de fixare a sumei decât după expirarea termenului de 3 luni, acordat debitorului pentru executarea de bunăvoie. Susţine instanţa de trimitere că se pune problema modificării acestei jurisprudenţe, în sensul considerării termenului de 3 luni, prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un termen de decădere. 30. Cu privire la perioada pentru care se pot acorda aceste penalităţi, textul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 905 (actualul art. 906) din Codul de procedură civilă, care la alin. (2) prevede că aceste penalităţi se acordă „până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu“. În sensul interpretării art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prin prisma art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege, respectiv art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a fost şi interpretarea instanţei de fond în cauza de faţă. 31. Astfel, la paragraful 77 din Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol (art. 906 - n.r.) limitează în mod expres perioada de calcul al acestora (penalităţilor - n.r.) în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit“, configurând, în acest fel, posibilitatea interpretării acestui text de lege în sensul că acordarea penalităţilor se face doar pentru cele 3 luni, de la data obligării la penalităţi, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi până la expirarea celor 3 luni, în care debitorul avea obligaţia de a executa. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 32. Arătând că problematica interpretării art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost discutată la Întâlnirea preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, din 30-31 mai 2016 (Oradea), pct. 3 filele 5-9 din minuta întocmită cu această ocazie, instanţa de trimitere prezintă concluziile la care s-a ajuns după dezbaterile purtate de participanţii la această întâlnire, în sensul că: - încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are caracter de sine stătător, iar dispoziţiile alin. (4) ale aceluiaşi articol reglementează o etapă distinctă, de definitivare a procedurii; – amenda şi penalităţile stabilite cu titlu definitiv trebuie să acopere întreaga perioadă cuprinsă între momentul expirării termenului prevăzut pentru executarea de bunăvoie şi până la data pronunţării hotărârii; – în această etapă nu mai poate fi repus în discuţie cuantumul penalităţilor stabilit prin încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care a dobândit putere de lucru judecat; – în măsura în care suma stabilită definitiv cu titlu de penalităţi nu acoperă prejudiciul suferit de creditor, prin neexecutarea obligaţiei, instanţa poate face aplicarea art. 24 alin. (4) teza finală şi poate obliga debitorul la plata de despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă. 33. În continuare, sub titlul „punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate“, instanţa de trimitere prezintă mai multe opinii cu privire la aspectele ce constituie problema de drept invocată. i. Astfel, cu privire la primul aspect, referitor la termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei cu titlu de penalităţi în procedura prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, la natura juridică a acestui termen şi la sancţiunea aplicabilă, sunt exprimate următoarele opinii: a) termenul este de 3 luni, fiind prevăzut de art. 24 alin. (4) teza iniţială din Legea nr. 554/2004 ca termen de decădere, care atrage sancţiunea respingerii acţiunii ca tardivă, dacă nu este respectat. Este adevărat că, aşa cum este formulat textul articolului, apare că, pentru a obţine fixarea sumei definitive, creditorul ar trebui să aştepte, întâi, expirarea termenului de 3 luni, pentru a vedea dacă debitorul execută de bunăvoie obligaţia sa, însă textul trebuie interpretat în ansamblul reglementării art. 24 şi al procedurii de executare silită. 34. Potrivit acestei prime opinii, creditorul are a respecta termenul de prescripţie doar pentru a obţine obligarea debitorului la plata de penalităţi, după obţinerea încheierii date în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, creditorul având obligaţia de a formula cererea de obţinere a sumei definitive, în termenul de 3 luni, ca etapă de executare; după expirarea celor 3 luni, instanţa de executare este obligată să facă aplicarea alin. (5) al aceluiaşi articol, respectiv să verifice existenţa cererii creditorului şi, în lipsa acesteia, să fixeze din oficiu, în procedura reglementată, suma reprezentând amendă. 35. Formularea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care face trimitere la existenţa cererii creditorului la momentul expirării termenului de 3 luni, susţine această ipoteză. Totodată, în susţinerea acestei interpretări sunt şi considerentele Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi cele ale Deciziei nr. 7 din 15 aprilie 2013^3, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii al aceleiaşi instanţe. ^3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 10 mai 2013. 36. De asemenea, scopul acestor penalităţi, care nu sunt sume destinate acoperirii prejudiciului creditorului, ci au caracter sancţionator, este acela de a determina debitorul să execute cât mai repede obligaţia sa. A permite creditorului să formuleze cererea de fixare a sumei în termenul de prescripţie calculat de la data obligării la plata de penalităţi ar însemna a-i acorda posibilitatea de a prelungi, în vederea obţinerii unei sume cât mai mari, perioada de executare a titlului executoriu iniţial (obligaţie de a face sau de a da), ceea ce ar fi contrar voinţei legiuitorului. De asemenea, dacă s-ar admite formularea unei astfel de cereri într-un termen de prescripţie, s-ar naşte discuţii cu privire la data de la care începe să curgă acest termen: de la momentul hotărârii de obligare a debitorului la emiterea unui act administrativ/operaţiuni administrative sau de la momentul hotărârii de obligare la penalităţi. b) termenul este, în lipsa unei alte stipulări, termenul general de prescripţie, care se calculează de la momentul când debitorul a fost obligat la plata penalităţilor. 37. Termenul de 3 luni, prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este, potrivit acestei opinii, un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de fixare a sumei înainte de împlinirea lui, în acest sens, făcându-se trimitere şi la doctrină, respectiv G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia a doua, pag. 719. De asemenea este menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 17 ianuarie 2017^4, care, la paragraful 19, arată că „(...) Stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta“. ^4 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 329 din 8 mai 2017. c) într-o a treia opinie, pe care instanţa de trimitere o atribuie literaturii de specialitate (G. Boroi, Drept procesual civil, ediţia a patra, pag. 1.350), invocându-se argumentul că aceste penalităţi de întârziere reprezintă mijloace specifice de constrângere pentru obţinerea executării în natură a obligaţiei de a face sau de a nu face, care presupune faptul personal al debitorului, se apreciază că cererea ar trebui formulată înăuntrul termenului de perimare a executării silite, termen de 6 luni, care începe să curgă la expirarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 906 alin. (4) din Codul de procedura civilă. ii. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept, respectiv perioada care se are în vedere pentru stabilirea sumei reprezentând penalităţile, atunci când nu este sumă fixă, ci procentuală şi pe zi de întârziere, sunt exprimate următoarele opinii: a) instanţa învestită în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 va stabili suma în funcţie de criteriile oferite de încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege, care la rândul său face trimitere la art. 906 din Codul de procedură civilă. Or, potrivit acestui din urmă text, se cunoaşte exact valoarea la care se aplică penalităţile, anume valoarea obiectului cererii, precum şi perioada până la care se acordă aceste penalităţi, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. A admite acordarea lor doar pentru 3 luni de la data obligării debitorului la plata de penalităţi ar însemna să se ignore hotărârea pronunţată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Termenul de început pentru calculul acestor sume se stabileşte de instanţa învestită potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, de regulă fiind data rămânerii definitive a hotărârii de obligare la penalităţi; b) într-o altă opinie, penalităţile se pot stabili doar pentru perioada de 3 luni de la data obligării debitorului la plata de penalităţi, prin hotărârea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Aceasta, deoarece penalităţile nu reprezintă acoperirea prejudiciului adus creditorului, ci un mijloc de constrângere pentru debitor. La momentul sesizării în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa va obliga debitorul la plata acestor penalităţi, creanţa având însă caracter provizoriu, nefiind lichidă şi exigibilă, prin urmare neexecutabilă. Legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor, în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi. Fiind evident că debitorul nu va mai executa, instanţa va cuantifica valoarea sancţiunii, constând în penalităţi, aceasta urmând, la cererea creditorului, să poată fi cumulată cu despăgubirile care se vor acorda pentru acoperirea prejudiciului. A se acorda aceste penalităţi până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu înseamnă a acorda creditorului o dublă despăgubire. iii. Cu privire la cel de-al treilea aspect - dacă în cadrul acestei proceduri, instanţa ar putea stabili valoarea obiectului la care se aplică penalităţile de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a stabilit acest lucru, sunt prezentate următoarele opinii: a) fiind instanţă de executare, instanţa învestită cu fixarea sumei definitive poate stabili şi valoarea obiectului la care se aplică penalităţile, chiar dacă aceasta nu rezultă din hotărârea prin care debitorul este obligat la emiterea unui/unei act administrativ/operaţiuni administrative, respectiv hotărârea de obligare a debitorului la plata de penalităţi; b) instanţa învestită cu fixarea sumei definitive nu face decât să cuantifice suma stabilită prin hotărârea de obligare a debitorului la penalităţi; dacă această hotărâre nu cuprinde şi suma la care se aplică penalităţile (baza de calcul), iar valoarea obiectului cererii nu este evidenţiată din procedurile anterioare de obligare a debitorului, instanţa de executare nu poate complini voinţa instanţei care a emis titlul executoriu, creditorul având la îndemână procedura de lămurire a dispozitivului sau contestaţia la executare, proceduri distincte şi mai largi decât procedura sumară reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 38. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat următoarele decizii, care pot prezenta relevanţă în cauză: - Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005^5 (Secţiile Unite), prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că: „Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580^3 din Codul de procedură civilă. Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.“; ^5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 13 martie 2006. – Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), potrivit căreia: „În interpretarea şi aplicarea art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă stabileşte că termenul de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii.“; – Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Cluj şi s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi“. 39. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritatea covârşitoare, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării; numai câteva instanţe au transmis hotărâri şi/sau puncte de vedere, din analiza cărora se desprind următoarele orientări: A. Termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei definitive datorate de către debitor este: a) termenul de 6 luni de la expirarea termenului de 3 luni de la comunicarea încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor, fiind un termen de prescripţie; 40. A opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, argumentând că, întrucât în cuprinsul cap. III din Legea nr. 554/2004 nu este prevăzut un astfel de termen, devin aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ. b) termenul de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor, prevăzut de art. 24 alin. (4) teza iniţială din Legea nr. 554/2004, fiind un termen de decădere. 41. Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (o opinie); Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti. 42. S-a arătat că acţiunea introdusă înainte de împlinirea acestui termen este prematur formulată. c) termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de drept comun, de 3 ani, care curge: de la împlinirea termenului de trei luni de la comunicarea încheierii de aplicare a amenzii/penalităţii (o opinie)/de la momentul când debitorul a fost obligat la plata penalităţilor (o opinie) sau de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel de dispoziţii, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii (o opinie). 43. Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (o opinie); Tribunalul Ialomiţa; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Harghita - Secţia civilă; Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016); Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 şi nr. 816/CA din 31 octombrie 2016). B. Perioada care se are în vedere pentru stabilirea sumei definitive, reprezentând penalităţi: a) curge de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii (o opinie)/data rămânerii definitive a hotărârii de obligare la penalităţi (o opinie) şi până la punerea în aplicare a hotărârii. 44. Au opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ; Tribunalul Ialomiţa; Curtea de Apel Galaţi - Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Galaţi - Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bihor - Secţia a IIIa contencios administrativ şi fiscal. 45. S-a susţinut că a admite acordarea penalităţilor doar pentru perioada de 3 luni de la data obligării debitorului la plata lor ar însemna să se ignore hotărârea pronunţată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. b) este perioada de 3 luni de la data obligării debitorului la plata de penalităţi (o opinie)/comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor (o opinie). 46. Au opinat în acest sens Tribunalul Bucureşti; Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (o opinie); Curtea de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Târgu Mureş (o opinie); Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 şi nr. 816/CA din 31 octombrie 2016). 47. S-a arătat că penalităţile nu reprezintă acoperirea prejudiciului adus creditorului, ci un mijloc de constrângere pentru debitor. A permite creditorului să facă cererea de fixare a sumei în termenul de prescripţie, calculat de la data obligării la plata de penalităţi, ar însemna a-i acorda posibilitatea de a prelungi, în vederea obţinerii unei sume cât mai mari, perioada de executare a titlului executoriu iniţial, ceea ce ar fi contrar voinţei legiuitorului. La momentul sesizării în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa va obliga debitorul la plata acestor penalităţi, creanţa având, însă, caracter provizoriu, nefiind lichidă şi exigibilă, prin urmare neexecutabilă. c) este perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a încheierii de stabilire a amenzii/despăgubirii şi data formulării cererii de stabilire a sumei definitive. 48. A opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a (o opinie). d) este perioada cuprinsă între momentul împlinirii termenului de 30 de zile, prevăzut de lege pentru executarea hotărârii judecătoreşti, şi momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se fixează penalitatea definitivă. 49. A opinat în acest sens Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016). C. Valoarea la care se aplică penalităţile de întârziere: a) poate fi stabilită de instanţa de executare; 50. Au opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ; Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bucureşti; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Vrancea; Tribunalul Harghita - Secţia civilă; Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016); Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 şi nr. 816/CA din 31 octombrie 2016). 51. S-a argumentat că, în considerarea dispoziţiilor art. 892(fost art. 891) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de executare este ţinută să stabilească despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor. Prin urmare, aceeaşi instanţă va putea să stabilească valoarea obiectului obligaţiei în vederea cuantificării penalităţilor, dacă această valoare nu a fost stabilită în prima etapă a procedurii, aceea de aplicare a sancţiunii. b) se face de către instanţa învestită cu o cerere de lămurire a dispozitivului sau cu o contestaţie la executare privind lămurirea titlului executoriu, proceduri distincte şi mai largi decât procedura sumară reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. 52. Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (o opinie); Tribunalul Ialomiţa; Curtea de Apel Galaţi - Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Galaţi - Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Harghita - Secţia civilă; Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 53. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost identificate următoarele decizii care pot prezenta relevanţă în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 377 din 7 iunie 2016^6 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 şi art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (1) coroborat cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, citată mai sus. ^6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 1 septembrie 2016. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 54. Prin Adresa nr. 3.067/C/5.277/III-5/2017 din 17.01.2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 55. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. 56. Pe fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se propune soluţia potrivit căreia, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru. X. Înalta Curte 57. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele: A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 58. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare). 59. În speţă, aceste condiţii sunt îndeplinite. 60. Problema ridicată de instanţa de trimitere este o problemă reală, Legea nr. 554/2004 neoferind răspunsuri explicite la aspectele puse în discuţie prin întrebările formulate. Astfel, nici art. 24 şi nici alte prevederi explicite ale legii nu oferă soluţii clare cu privire la termenul în care se poate formula cererea de stabilire a penalităţilor, perioada pentru care se vor stabili penalităţile şi modalitatea de evaluare a acestora. Din punctele de vedere formulate de diverse instanţe din ţară rezultă că, deşi nu s-a conturat o practică neunitară propriu-zisă, nefiind identificate suficiente hotărâri pronunţate pe aceste aspecte, interpretările propuse de instanţe nu sunt convergente, preconizându-se o mare varietate de soluţii. Acest fapt confirmă aprecierea instanţei de trimitere, în sensul că art. 24 din Legea nr. 554/2004 ridică reale probleme de interpretare. 61. De asemenea, problema prezintă noutate, întrucât art. 24 din Legea nr. 554/2004 a primit forma supusă analizei prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. De la data modificării nu a existat o cazuistică suficient de vastă care să permită conturarea unei practici stabile a instanţelor de judecată. În plus, prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este „definitivă“ este neconstituţională. Soluţia de dată recentă a instanţei constituţionale se răsfrânge şi asupra modalităţii de interpretare a alin. (4) din articolul menţionat. 62. Cât priveşte celelalte condiţii se constată că problema de drept a fost ridicată în faţa Curţii de Apel Iaşi, în cursul judecăţii unei cereri de apel (ultima cale de atac) formulate împotriva unei sentinţe date în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, de interpretarea acestui articol depinzând, în mod vădit, soluţia ce se va da apelului. 63. În fine, se reţine că interpretarea acestui articol nu face obiectul niciunui recurs în interesul legii. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării 64. Cu titlu prealabil se impun a fi făcute unele precizări. 65. Procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă(art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 lei pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani. b) Într-o a doua etapă, dispoziţiile alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prevăd că „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă (devenit art. 892 în urma republicării - n.n.), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.“ 66. Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că „În lipsa cererii creditorului compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor“. 67. Se constată că solicitarea de interpretare a dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 comportă trei aspecte distincte. 68. Sub un prim aspect se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să precizeze termenul înăuntrul căruia creditorul poate formula cererea de calculare a penalităţilor în condiţiile alineatului menţionat. 69. Într-o opinie, pe care nu o împărtăşim, se apreciază că termenul este enunţat chiar de legiuitor în cuprinsul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fiind de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a despăgubirilor [eventual de la data rămânerii definitive a acestei încheieri, în condiţiile în care, în urma Deciziei nr. 898/2015 a Curţii Constituţionale, încheierea pronunţată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu mai este definitivă]. 70. În primul rând se constată că analiza textului legii exclude o astfel de interpretare. Legiuitorul condiţionează formularea cererii creditorului de constatarea faptului că în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu. Aşadar, termenul de 3 luni se referă la perioada în care debitorul, sub presiunea sancţiunilor aplicate prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ar trebui să execute hotărârea, nu la perioada în care creditorul trebuie să acţioneze prin formularea unei cereri în condiţiile art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ. Termenul de trei luni este, aşadar, un termen prohibitiv pentru creditor, nu un termen de decădere. 71. De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea enunţată mai sus, în sensul că termenul de 3 luni este un termen de decădere, ar rezulta că legea nu prevede niciun termen prohibitiv pentru creditor, acesta fiind îndreptăţit să solicite stabilirea amenzii definitive şi a penalităţilor imediat după pronunţarea (eventual rămânerea definitivă) a încheierii de aplicare a acestor sancţiuni. Prin aceste consecinţe s-ar nega însăşi raţiunea reglementării în două etape a procedurii de aplicare a măsurilor coercitive, care este aceea de a pune, într-o primă etapă, presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească şi doar dacă această presiune se dovedeşte ineficientă se trece, în a doua etapă, la stabilirea unor sume concrete şi a unor despăgubiri pentru neexecutare. Negându-se existenţa unui termen prohibitiv înăuntrul căruia să se aştepte ca măsurile coercitive să dea rezultate, întreaga procedură devine doar o procedură de stabilire a unor sancţiuni, fără nicio finalitate practică în planul executării silite. 72. În sprijinul acestei interpretări se mai invocă, este adevărat, şi paragraful 68 din Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cadrul hotărârii menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut de răspuns la întrebarea dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condiţiile în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire. 73. Instanţa supremă a răspuns în sensul că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.“ 74. Între argumentele care fundamentează această interpretare, în paragraful 68 din decizie, se arată că „art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii: «Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu (...).» Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanţei de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi, condiţia formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată.“ 75. Aşa cum s-a arătat mai sus, art. 906 alin. (4) are un conţinut similar art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, existând raţiuni pentru care, cel puţin sub aspectele care se suprapun, cele două articole să fie interpretate în mod similar, afară de situaţia în care există argumente contrare deduse din specificitatea raporturilor de contencios administrativ. 76. De asemenea este unanim acceptat faptul că nu doar dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti dobândeşte autoritate de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă [art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. 77. Trebuie, însă, observat că în Decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, argumentul cuprins la paragraful 68 nu constituie argumentul principal în susţinerea soluţiei, ci un argument indirect, cu rol marginal în fundamentarea soluţiei. Existenţa unui termen de decădere de trei luni este doar enunţată, nu şi motivată, ceea ce face ca acest aspect să nu poată fi considerat un aspect dezbătut şi tranşat în mod efectiv prin hotărârea menţionată. 78. De altfel, în paragraful imediat anterior, aceeaşi instanţă precizează că, „Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalităţi, nu ar mai fi menţionat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanţă cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii (s.n.) prin care a dispus aplicarea respectivelor penalităţi“. Această contradicţie confirmă, odată în plus, faptul că problema naturii termenului de trei luni, reglementat de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu a constituit un aspect decis de instanţă şi nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat. 79. În plus, contrar acestei interpretări, se constată că, în Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, Curtea Constituţională, având de analizat constituţionalitatea art. 906 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, precizează la paragraful 19 că „stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de trei luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta“. 80. Nici analiza dispoziţiilor alin. (5) al art. 24 nu poate conduce la o altă concluzie. Potrivit acestui text de lege, „În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor.“ Din acest text de lege nu se poate desprinde ideea unei decăderi a creditorului din dreptul de a formula cererea reglementată de alin. (4), ci doar a reglementării unei calităţi procesuale active alternative în ceea ce priveşte amenda stabilită în beneficiul statului. 81. Legiuitorul a avut în vedere faptul că, în ceea ce priveşte această amendă, pe de o parte, iniţiativa a aparţinut creditorului obligaţiei principale [care a formulat o cerere în condiţiile alin. (3) al art. 24] dar, pe de altă parte, amenda este stabilită în beneficiul statului. Era firesc, în aceste condiţii, ca creditorul obligaţiei principale să poată continua demersul său inclusiv cu privire la amendă, dar, pe de altă parte, trebuia să se recunoască şi statului posibilitatea de a urmări executarea propriei creanţe în cazul în care creditorul obligaţiei principale nu dă dovadă de diligenţă maximă şi nu formulează cererea de stabilire a sumelor finale, de îndată ce acest drept îi este recunoscut. 82. Evident, în măsura în care amenzile finale sunt stabilite ca urmare a demersurilor instanţei de executare, creditorul mai poate solicita, înăuntrul termenului de prescripţie, în condiţiile art. 24 alin. (4), doar stabilirea penalităţilor şi a despăgubirilor pentru neexecutare, problema amenzilor fiind deja tranşată. 83. Aşadar, termenul de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este un termen prohibitiv, nu un termen de decădere. 84. În consecinţă, se constată că nici articolul analizat şi nici alte prevederi cuprinse în Legea nr. 554/2004 nu prevăd termenul în care o astfel de solicitare poate fi formulată, termenul de trei luni nereferindu-se, aşa cum s-a arătat mai sus, la acest aspect. 85. Or, dacă legea specială tace, termenul în care poate fi formulată cererea nu poate fi decât termenul general de prescripţie, în completarea legii speciale aplicându-se norma generală. Întrucât procedura se situează în faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti, sunt incidente prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Potrivit alin. (1) teza I din acest articol, „(1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel“. 86. Art. 706 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă prevede că „Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită“. Aplicându-se acest principiu la particularităţile procedurii executării silite reglementate de Legea nr. 554/2004, rezultă că termenul de prescripţie nu poate să curgă decât de la data la care creditorul este îndreptăţit să formuleze cererea de calculare a penalităţilor. 87. În concret, termenul curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data împlinirii termenului de trei luni înăuntrul căruia debitorul putea executa în natură obligaţia, acesta fiind momentul de la care creditorul are posibilitatea de a formula cererea în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. 88. În concluzie, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia. 89. Sub un al doilea aspect, prin sesizare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să precizeze perioada pentru care se calculează penalităţile în procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. 90. Cu privire la această întrebare se constată că soluţionarea ei presupune stabilirea, pe de o parte, a datei de la care se calculează penalităţi şi, pe de altă parte, a datei până la care curg acestea. 91. Ca principiu trebuie menţionat că aplicarea penalităţilor se realizează în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa învestită în temeiul acestui articol având obligaţia să stabilească perioada pentru care se calculează penalităţile. 92. În ceea ce priveşte data de la care se aplică penalităţi, hotărârea instanţei învestite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are autoritate de lucru judecat, instanţa învestită cu o cerere a creditorului în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 neavând decât competenţa de a calcula penalităţile, conform criteriilor stabilite prin hotărârea anterioară. 93. În schimb, în ceea ce priveşte data până la care se stabilesc penalităţile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalităţile se stabilesc „până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu“. 94. Această sintagmă trebuie interpretată în contextul întregului articol 24 din Legea nr. 554/2004, analiza coroborată conducând la concluzia că aceste penalităţi nu pot curge după împlinirea termenului de trei luni, în care debitorul ar fi trebuit să îşi execute obligaţia. 95. Din analiza alin. (4) al art. 24 rezultă că după expirarea termenului de trei luni se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează la stabilirea unor sume definitive atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului. În plus, prin aceeaşi încheiere se acordă şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, odată în plus, faptul că în concepţia legiuitorului o executare a sentinţei, după expirarea termenului de 3 luni de la momentul aplicării amenzilor şi penalităţilor, nu mai este previzibilă. 96. În raport cu această interpretare rezultă că sintagma „până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu“ trebuie înţeleasă în sensul că cel târziu până la împlinirea termenului de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât, după împlinirea acestui termen, nu mai este posibilă o executare în natură a obligaţiei. 97. Ar fi, de altfel, disproporţionat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influenţa întinderea sancţiunilor prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor finale. Penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă). Raţiunile pentru care legiuitorul a permis o sporire a patrimoniului creditorului cu valoarea penalităţilor, raţiuni care sunt legate de efortul de a impune executarea în natură a obligaţiei principale, încetează din momentul în care o astfel de executare în natură nu mai este previzibilă, acceptându-se transformarea obligaţiei de a face, în mod definitiv, într-o obligaţie de a da o sumă de bani. 98. În consecinţă, instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 calculează penalităţi de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la momentul executării obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai târziu de data la care se împlineşte termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia. 99. În fine, ultima parte a întrebării se referă la posibilitatea ca, în cadrul procedurii reglementate de alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanţa să stabilească valoarea obiectului la care se aplică penalităţile de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru. 100. Unele instanţe au opinat în sensul că o astfel de posibilitate nu există, întrucât s-ar ajunge ca instanţa prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 să se substituie în atribuţii instanţei prevăzute de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege. 101. Trebuie făcută o distincţie cu privire la acest aspect: există, pe de o parte, situaţia, cel puţin teoretică, în care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu indică nimic cu privire la obiectul la care se aplică penalităţile stabilite în cotă procentuală şi, pe de altă parte, situaţia în care această instanţă stabileşte că respectivele penalităţi se aplică la valoarea obiectului litigiului, fără a arăta care este, în concret, această valoare. Întrebarea instanţei de trimitere se referă, mai degrabă, la această din urmă ipoteză. 102. În prima situaţie s-ar putea susţine, strict teoretic, că instanţa prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu se poate substitui instanţei prevăzute de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege, ci trebuie să se limiteze a interpreta voinţa acesteia, iar, în cazul în care această voinţă nu poate fi identificată, singura soluţie ar fi lămurirea dispozitivului. În cazul particular pe care îl analizăm însă, având în vedere prevederea legală cuprinsă în art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă în care se precizează că penalităţile se calculează ca procentaj din valoarea obiectului obligaţiei, interpretarea voinţei instanţei care a stabilit penalităţile nu ridică, de principiu, nicio problemă serioasă, fiind de presupus, chiar în lipsa unei precizări explicite, că instanţa a avut în vedere valoarea indicată de legiuitor. 103. În schimb, în ceea ce priveşte calculul efectiv al valorii obiectului obligaţiei, atunci când instanţa învestită în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a stabilit că penalităţile se aplică la valoarea obiectului litigiului, fără a arăta care este, în concret, această valoare, nu există niciun motiv pentru care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 să nu poată efectua ea însăşi acest calcul. Actul de decizie este apanajul instanţei prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dar chestiunile de calcul pot fi lăsate în sarcina instanţei prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Trebuie observat faptul că valoarea obiectului obligaţiei este exterioară atât procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât şi procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege, regăsindu-se în cadrul litigiului de fond care s-a finalizat cu hotărârea supusă executării. Faţă de această situaţie nu există niciun argument pertinent pentru care instanţa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 să fie singura în măsură să calculeze această valoare, mai ales în condiţiile în care este posibil ca respectiva valoare să fie deja stabilită în cadrul litigiului de fond. 104. În consecinţă, în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru. 105. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.711/99/2016, şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: - termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; – penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; – în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 februarie 2018. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL IONEL BARBĂ Magistrat-asistent Aurel Segărceanu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
