Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 975/1/2024
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena-Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag │civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat al│
│ │Secţiei a II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- preşedintele delegat al│
│Cristina │Secţiei penale │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gabriela │- judecător la Secţia de │
│Elena │contencios administrativ │
│Bogasiu │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Maria│- judecător la Secţia de │
│Ilie │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Liliana │- judecător la Secţia de │
│Vişan │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia de │
│Păun │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Cristian │- judecător la Secţia de │
│Daniel Oana │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheza Attila│- judecător la Secţia de │
│Farmathy │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de │
│Florina │contencios administrativ │
│Secreţeanu │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Doina Vişan │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Ionel Florea│contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Alina Pohrib│contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mădălina │- judecător la Secţia de │
│Elena │contencios administrativ │
│Vladu-Crevon│şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Bogdan │- judecător la Secţia de │
│Cristea │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihnea │- judecător la Secţia de │
│Adrian │contencios administrativ │
│Tănase │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Iulia Craiu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andreia │- judecător la Secţia I │
│Liana │civilă │
│Constanda │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia I │
│Hortolomei │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau│II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 975/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare. 4. La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce formează obiectul Dosarului nr. 975/1/2023. 6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori. 8. Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de pronunţare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept vizată. 9. Expunând orientările jurisprudenţiale identificate, arată că, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este în litera şi în spiritul legii cea de-a doua orientare a practicii judiciare, în sensul că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000), nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. 10. În sprijinul acestei concluzii, se precizează că un prim argument se raportează la continuitatea de soluţie legislativă, de la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 şi până în prezent, în ceea ce priveşte exceptarea de la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de statul român, de organizaţiile corporatiste sau de orice alte persoane juridice, înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. 11. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale: nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000; nr. 541 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, şi Decizia nr. 1.632 din 3 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 23 decembrie 2009, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. 12. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a constatat că această opţiune a legiuitorului nu era contrară principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi nici nu încălca dreptul de proprietate al titularului cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. 13. Prin deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 818-821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 537 din 16 iulie 2008, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi ale art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a institui, modifica, abroga sau înlocui norme legislative dacă ar reţine că anumite prevederi legale ar fi discriminatorii. 14. De aceea, instanţele de judecată nu ar putea extinde aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 în sensul acordării, pe cale jurisprudenţială, a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989. 15. În susţinerea punctului de vedere exprimat în cele de mai sus, reprezentantul Ministerului Public invocă deopotrivă jurisprudenţa instanţei supreme de unificare a practicii judiciare, respectiv deciziile: nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, şi Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023. 16. Printr-un al doilea argument formulat în susţinerea soluţiei propuse, se arată că, în lipsa unei baze suficiente în dreptul intern, în patrimoniul titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, nu se identifică o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), constând în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele care fac obiect al retrocedării în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000, legal înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989. 17. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) sunt invocate, ca prezentând relevanţă, Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României; Hotărârea din 3 decembrie 2002, pronunţată în Cauza Smoleanu împotriva României; Hotărârea din 23 octombrie 2018, pronunţată în Cauza Bradshow şi alţii împotriva Maltei; Hotărârea din 2 iunie 2009, pronunţată în Cauza Smiljanic împotriva Sloveniei; Hotărârea Marii Camere din 10 iulie 2002, pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe. 18. Se susţine că nu există o jurisprudenţă CEDO care să permită o aplicare directă a art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu beneficiază de o reparare prin echivalent ca o alternativă a imposibilităţii de retrocedare a unui bun imobil preluat abuziv de către statul român în perioada comunistă. 19. Astfel, în opinia procurorului general, opţiunea legiuitorului de a nu acorda o reparare prin echivalent pentru bunurile imobile preluate abuziv de către statul român de la cultele religioase în perioada comunistă poate fi, în mod rezonabil, justificată de impactul bugetar semnificativ şi de nevoia de a găsi un criteriu obiectiv care să permită o soluţionare cât mai rapidă a pretenţiilor subiecţilor de drept care pot beneficia de prevederile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. 20. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii 21. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "dacă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pot fi interpretate în sensul că se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989" II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 22. Pe calea recursului în interesul legii sunt supuse interpretării dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările ulterioare: "ART. 6 (1) În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)." III. Orientările jurisprudenţiale divergente 23. Potrivit celor invocate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Hotărârea nr. 64 din 24 aprilie 2024, problema de drept ce a generat practica divergentă este de a se stabili dacă textul de lege incident în cauză vizează doar imobilele înstrăinate ulterior datei de 22 decembrie 1989 sau acesta poate fi interpretat în sensul că se referă şi la imobilele înstrăinate anterior acestei date, divergenţa de interpretare rezultând din raportarea conţinutului art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 la cadrul legal general în materie de retrocedare şi la Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie). 24. Într-o opinie jurisprudenţială s-a reţinut interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. 25. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că dispoziţiile analizate sunt de natură a crea, fără o justificare rezonabilă, o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate, constituind, în cazul acestora din urmă, o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. 26. Potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, iar în cazul în care între acestea şi normele interne există neconcordanţe au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, acest principiu constituţional fiind de natură a îndreptăţi judecătorul naţional ca, în caz de neconcordanţă, să înlăture aplicarea normei naţionale, fără a mai aştepta modificarea sau abrogarea ei de către legiuitor, în scopul asigurării efectului deplin al normelor Convenţiei. 27. Cu titlul exemplificativ, în cuprinsul Deciziei nr. 1.573 din 16 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 32/33/2021, s-au reţinut următoarele: "Concret, Înalta Curte observă că atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă că sunt îndeplinite condiţiile de principiu prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că acesta nu poate fi restituit în natură, ci invocă condiţia impusă de textul de lege, şi anume ca bunul să se fi aflat la data formulării cererii de retrocedare, în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă având în vedere că imobilul identificat cu nr. top 278/2/2/1/2/1 a fost înstrăinat de statul român înainte de data de 22 decembrie 1989. Această critică nu poate fi primită şi va fi respinsă având în vedere că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 creează o diferenţă nejustificată de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior acestei date, constituind în cazul celor din urmă o ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ingerinţă care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică. Acest raţionament se coroborează cu faptul că, pentru terenul identificat cu nr. top. 278/2/2/1/2/1 în suprafaţă de 1.150 mp ce a fost atribuit în proprietate unor persoane fizice, în baza ordinelor nr. 1.176/1.07.1993, nr. 1.177/1.07.1993, nr. 1.180/1.07.1993 şi nr. 1.183/1.07.1993, emise de prefectul judeţului Cluj, s-au acordat despăgubiri, iar pentru construcţia edificată pe acest teren şi care a fost înstrăinată de statul român în favoarea unor persoane fizice în anii 1974 şi 1975, cererea de despăgubiri a fost respinsă pe considerentul interpretării eronate a dispoziţiilor OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1), potrivit cărora, în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). Într-adevăr, Comisia specială de retrocedare nu poate restitui în natură imobilul solicitat, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. 278/2/2/1/2/1 nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, ci în proprietatea unor persoane de drept privat, însă din cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ rezultă că, în această situaţie, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum, de altfel, în mod corect a reţinut şi prima instanţă." 28. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 71 din 10 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.144/102/2016, s-a arătat că: "Nu în ultimul rând, cu privire la criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (4) şi ale art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind ca în privinţa apartamentului nr. 1 înstrăinat de către Consiliul Popular al Judeţului Mureş în favoarea persoanelor A. şi B. să se dispună acordarea de măsuri compensatorii, deoarece apartamentul nr. 1 fiind înstrăinat înainte de data de 22 decembrie 1989 nu face obiectul OUG nr. 94/2000, şi, pe cale de consecinţă, pentru acest imobil nu se poate propune acordarea de măsuri compensatorii, Înalta Curte constată că prin art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, privit literal, se creează, fără o justificare rezonabilă, o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate, constituind, în cazul acestora din urmă, o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ingerinţă care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică. Or, în temeiul art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile art. 1 paragraful 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar în cazul în care între acestea şi normele interne există neconcordanţe, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acest principiu constituţional îndreptăţeşte judecătorul naţional ca, în caz de neconcordanţă, să înlăture aplicarea normei naţionale, fără a mai aştepta modificarea sau abrogarea ei de către legiuitor, în scopul asigurării efectului deplin al normelor Convenţiei (CEDO, Cauza Dumitru Popescu c. României - nr. 2, Cererea nr. 71.525 (2001, paragraful 103, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007)." 29. În acelaşi sens au fost pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 5.437 din 19 decembrie 2012, în Dosarul nr. 45.828/3/2010, dar şi Decizia nr. 3.306 din 8 iunie 2022, în Dosarul nr. 1.848/83/2019. 30. Într-o a doua opinie jurisprudenţială s-a considerat că nu este aplicabil art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât instanţele naţionale nu pot înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, acesta fiind rolul exclusiv al Curţii Constituţionale, neputând fi înlăturate efectele legislaţiei interne redate de art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. 31. Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 1.657 din 22 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 44/57/2021, s-au reţinut următoarele: "Instanţa fondului a admis acţiunea în baza Protocolului nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, înlăturând astfel efectele art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 pe care le-a considerat că instituie o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după data de 22.12.1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate, constituind, în cazul celor din urmă, o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Înalta Curte reţine că aplicabilitatea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale suferă o limitare extrem de importantă, Convenţia protejând doar dreptul de proprietate asupra unui bun, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Pentru ca prevederile Convenţiei să fie aplicabile este absolut necesar ca drepturile şi interesele cu valoare economică să fie actuale. Există astfel o jurisprudenţă bogată a Curţii de la Strasbourg (cauzele Canciovici ş.a. c. României, Lindner şi Hammermayer c. României, Smoleanu c. României şi Moşteanu ş.a. c. României), în care Curtea a arătat clar că nu poate examina o plângere decât în măsura în care aceasta se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naţionalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent. Ea a reiterat jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de «privare de drept». Curtea a amintit că noţiunea de «bunuri», conţinută de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate acoperi atât «bunurile actuale», cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o «speranţă legitimă» pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitate de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată drept un «bun», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauzele arătate, Curtea a constatat că procedura nu se raportează la un «bun actual» al reclamanţilor. Examinând dacă reclamanţii aveau cel puţin o «speranţă legitimă», Curtea a stabilit că restituirea în natură a imobilelor ar fi putut fi obţinută numai dacă instanţele judecătoreşti ar fi decis că naţionalizarea sau confiscarea ar fi fost efectuată fără titlu sau nelegal. Aceasta este, însă, o chestiune cu privire la care se puteau pronunţa jurisdicţiile naţionale, Curtea neputând face speculaţii asupra rezultatului procedurii dacă instanţele ar fi soluţionat chestiunea. În consecinţă, Curtea a decis în aceste cauze că reclamanţii nu au dovedit că au avut o «speranţă legitimă» de a li se restitui bunurile. În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recurentei-reclamante nu îi este aplicabil art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, revenind la reglementarea din plan naţional, respectiv art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 care nu a fost declarată neconstituţională în condiţiile legii. Înalta Curte subliniază în aceeaşi ordine de idei faptul că instanţa naţională de drept comun nu poate înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, acesta fiind doar rolul Curţii Constituţionale." 32. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 3.667 din 16 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 514/57/2018, s-a arătat că: "În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia imposibilităţii de restituire în natură, în mod corect a apreciat pârâta prin Decizia nr. 8.035/11.07.2018 că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, întrucât imobilele identificate cu nr. top 21, 22, 23/2, 24, 25/2, 23/1 şi 25/1 nu au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989. Conform art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, «În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)». Şi din acest punct de vedere, instanţa de control judiciar constată că dreptul la acordarea despăgubirilor este condiţionat de legiuitor, condiţia impusă privind înstrăinarea imobilelor după anul 1989 nefiind îndeplinită în cauză. Cu referire la criticile care vizează încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte menţionează că, potrivit jurisprudenţei CEDO: «art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, §48; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) (MC), nr. 48.321/99, §121, CEDO 2002-II]" IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 33. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat: - deciziile nr. 3.306 din 8 iunie 2022 (Dosarul nr. 1.848/83/2019), nr. 71 din 10 ianuarie 2020 (Dosarul nr. 2.144/102/2016), nr. 1.573 din 16 martie 2022 (Dosarul nr. 32/33/2021) şi nr. 5.437 din 19 decembrie 2012 (Dosarul nr. 45.828/3/2010), în sensul primei orientări jurisprudenţiale, redate la paragraful 24 din prezenta decizie, apreciind că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989; – deciziile nr. 1.657 din 22 martie 2023 (Dosarul nr. 44/57/2021) şi nr. 3.667 din 16 iunie 2021 (Dosarul nr. 514/57/2018), în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, redată la paragraful 30 din prezenta decizie, apreciind că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 34. Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, s-a constatat că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 este constituţională, în ansamblul său. 35. Prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că instanţa naţională de drept comun nu poate înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, aceasta intrând în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. În acelaşi sens au fost pronunţate şi deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 818-820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008. 36. Deopotrivă, se cuvine a fi menţionat faptul că, prin Decizia nr. 541 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, reţinând, în considerente, următoarele: "17. (…) Curtea observă că, potrivit art. 6 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, pentru imobilele care au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent. Curtea reţine că, astfel cum a fost formulată, critica are în vedere o soluţie legislativă inexistentă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000. Or, stabilirea bunurilor asupra cărora pot purta măsurile reparatorii reprezintă opţiunea legiuitorului, făcând parte din concepţia generală adoptată de statul român cu privire la problematica restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv, Curtea Constituţională neavând competenţa de a modifica sau completa viziunea legislativă de ansamblu referitoare la retrocedările acestor imobile, pe care statul a adoptat-o în considerarea concordanţei acesteia cu realităţile economice şi posibilităţile de realizare efectivă.18. De altfel, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost recunoscut dreptul statelor de a stabili aceste măsuri. Astfel, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 89, s-au statuat, cu valoare de principiu, următoarele: «Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 46, şi Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, paragraful 87). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei ţări, cum ar fi tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale la scară mare (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 149)." VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 37. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, pronunţată în Cauza Smoleanu împotriva României (Cererea nr. 30.324/96), în care s-au reţinut, printre altele: "44. Curtea trebuie deci să examineze plângerea conform căreia refuzul instanţelor de a tranşa litigiul vizând aşa-zisa parte a casei naţionalizate se analizează ca o atingere a dreptului său de proprietate aşa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.45. În această privinţă, Curtea reaminteşte, mai întâi, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la Partea contractantă în cauză. În speţă, casa reclamantei a fost naţionalizată în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în ceea ce priveşte România. Curtea nu are deci competenţa ratione temporis pentru examinarea circumstanţelor naţionalizării sau a efectelor produse continuu de aceasta până în prezent.46. Ea aminteşte şi confirmă jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul la proprietate sau a unui alt drept real constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de «privare a dreptului» (vezi, de exemplu, Lupuleţ împotriva României, Cererea nr. 25.497/1994, decizie a Comisiei din 17 mai 1996, Decizii şi rapoarte - DR-85 A, p. 126)." 38. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Canciovici şi alţii împotriva României (Cererea nr. 32.926/1996), prin care s-a reţinut: "37. Reclamanţii nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se raportau la «bunuri» ai căror titulari erau, în sensul acestei dispoziţii. În speţă, reclamanţii au iniţiat o procedură în faţa autorităţilor naţionale competente, pentru a obţine restituirea imobilului tatălui lor. Astfel, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului care aparţinuse tatălui lor, dar care, în perioada cererii introductive de instanţă, nu mai era proprietatea tatălui şi nici a reclamanţilor. În consecinţă, procedura nu se raporta la un «bun actual» al reclamanţilor (vezi decizia în Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17).38. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamanţilor conform căreia decizia pronunţată în apel era «definitivă» şi astfel dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observă că, în conformitate cu art. 299 din Codul român de procedura civilă, în vigoare în momentul faptelor, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de o analiză în recurs şi că, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedură civilă, deciziile anulate în recurs nu au niciun efect juridic, iar toate actele de executare făcute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, dacă instanţa de recurs nu decide altfel. Curtea notează că reclamanţii nu aveau o decizie «definitivă şi irevocabilă» şi că dreptul obţinut în baza deciziilor pronunţate pe fond şi în apel era revocabil. În consecinţă, prezenta cauză nu este similară cu Cauza Brumărescu cu privire la acest punct.39. Curtea observă că, deşi judecătoria a recunoscut nelegalitatea naţionalizării, Hotărârea definitivă şi «irevocabilă» din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a desfiinţat hotărârile anterioare. În ceea ce priveşte procedura administrativă ulterioară, Curtea notează că printr-o hotărâre definitivă şi «irevocabilă» s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995. Instanţa respectivă a hotărât că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor «cu destinaţie de locuinţă» şi că imobilul revendicat de reclamanţi nu făcea parte din această categorie. În consecinţă, procedura nu se referea la un «bun actual» al reclamanţilor.40. Curtea aminteşte că aprecierea situaţiei de fapt şi aplicarea dreptului intern revin, în primul rând, instanţelor naţionale. Curtea neputând specula asupra posibilelor soluţii în cadrul procedurii interne dacă instanţele interne s-ar fi pronunţat, rezultă că reclamanţii nu au probat că aveau o «speranţă legitimă» cu privire la proprietatea bunului revendicat.41. În aceste condiţii, Curtea admite excepţia invocată de Guvern şi decide că plângerea formulată în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3." 39. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României (Cererea nr. 33.176/1996), prin care s-a stabilit: "54. Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, noţiunea «bunuri» se poate referi atât la «bunurile actuale», cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei [vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei].55. Curtea nu este aşadar competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării sau efectele continue produse de aceasta până astăzi [vezi Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) citată anterior şi jurisprudenţa Comisiei, de exemplu Cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 şi 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5-20].56. Curtea adaugă că, în aceste condiţii, nu este nicidecum vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă statului român şi susceptibilă să producă efecte asupra limitelor temporale ale competenţei Curţii (vezi în acest sens Cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, paragrafele 81-87).57. În aceste condiţii, deciziile instanţelor române (paragraful 33) nu pot fi considerate ca aducând atingere «bunurilor» reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În consecinţă, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie." 40. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 martie 2006, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României (Cererea nr. 63.252/00), prin care s-a reţinut că: "64. Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la «bunurile» sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea «bunuri» poate acoperi atât «bunurile actuale», cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţa legitimă» de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un «bun», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII). (…)88. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care tinde în principal să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului sau de proprietate de către stat, poate să implice şi obligaţii pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, citată mai sus, § 143; Oneryildiz, citată mai sus, § 134, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).89. Ea reafirmă faptul că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Kopeck\'ff, citată mai sus, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă (James şi alţii, citată mai sus, p. 32, § 46, şi Fostul rege al Greciei şi alţii, § 87, hotărâri citate mai sus). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei ţări, cum ar fi tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale la scară mare (Broniowski, citată mai sus, § 149).90. Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităţilor naţionale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, atunci când ele nu îşi respectă obligaţiile ce decurg din Convenţie.91. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea trebuie să facă o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenţie faptului că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor «concrete şi efective». Ea trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale (Kopeck\'ff, citată mai sus, §37), atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă [vezi Beyeler, citată mai sus, §§ 110 in fine, 114 şi 120 in fine, Broniowski, citată mai sus, § 151, Sovtransavto Holding, citată mai sus, §§ 97- 98, Novoseietskiy împotriva Ucrainei nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blücher împotriva Republicii Cehe, nr. 58.580/00, § 57,11 ianuarie 2005, şi O.B. Heller, A.S, împotriva Republicii Cehe (dec), nr. 55.631/00, 9 noiembrie 2004].92. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowski, citată mai sus, § 151).93. Mai mult, este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcină a Curţii este să analizeze dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, şi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004)." VII. Opinia autorului sesizării 41. În ceea ce priveşte caracterul real al problemei de drept se arată că divergenţa de interpretare rezultă din raportarea conţinutului art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 la cadrul legal general în materie de retrocedare şi la Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 42. Se menţionează, deopotrivă, faptul că problema de practică judiciară neunitară a fost pusă în dezbaterea judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în şedinţa plenului judecătorilor din 22 aprilie 2024, nefiind adoptată o soluţie de principiu. VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 43. Procurorul general a exprimat un punct de vedere ce corespunde celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, redată la paragraful 30 din prezenta decizie, în sensul că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. 44. Un prim argument se raportează la continuitatea de soluţie legislativă, de la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 şi până în prezent, în ceea ce priveşte exceptarea de la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. 45. Legiuitorul a avut în vedere mai multe opţiuni de retrocedare a bunurilor imobile ce au aparţinut cultelor şi a ales ca variantă finală de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă bunurile nu pot fi retrocedate, pe aceea prevăzută iniţial prin art. 4^1 şi 4^2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. Aceste dispoziţii legale au fost incluse, ca urmare a republicării Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000, în art. 6. Astfel, în cazul în care imobilele ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 şi conform prevederilor relevante ale Legii nr. 247/2005. 46. Făcând referire la considerentele cuprinse în paragraful 17 al Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 541/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, se concluzionează că aceste motive au condus la respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, întrucât „stabilirea bunurilor asupra cărora pot purta măsurile reparatorii“ reflectă viziunea legislativă de ansamblu referitoare la retrocedările acestor imobile, pe care statul a adoptat-o în considerarea concordanţei acesteia cu realităţile economice şi posibilităţile de realizare efectivă. 47. Această alegere a statului român rezultă şi din expunerea de motive a iniţiatorului Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, s-a reţinut de către iniţiator, Guvernul României, că, prin modificarea legislativă a Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000, se urmăresc „extinderea obiectului legii privind bunurile imobile care urmează a fi retrocedate, precum şi stabilirea unor măsuri clare care să conducă la urgentarea procesului de retrocedare, destul de lent de altfel“. 48. Pe de altă parte, s-a arătat şi că se urmăreşte simplificarea procedurilor administrative de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile prin raportare la practica internaţională în materia imobilelor preluate abuziv de statul român. Asumarea intrării în vigoare a legii în forma propusă de către iniţiator şi aplicarea acesteia au avut în vedere şi un efort bugetar estimat de aproximativ 6.800 miliarde lei. În acest context, proiectul în forma asumată de către iniţiator a implicat o menţiune expresă de modificare a Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 în sensul că, „în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit art. 4 alin. (5) din prezenta ordonanţă“. Această opţiune de reglementare a fost preluată prin trimitere şi în modificarea ce a intervenit la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999), prin art. 3 al acestui act normativ fiind realizată o trimitere la prevederile art. 5-11 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, aşa cum a fost aceasta republicată. 49. De asemenea, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi considerentele de la paragraful 113 al Deciziei nr. 63 din 2 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023, în susţinerea argumentului potrivit căruia instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a institui, modifica, abroga sau înlocui norme legislative dacă ar reţine că anumite prevederi legale ar fi discriminatorii. Astfel, instanţele nu ar putea extinde aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 în sensul extinderii, pe cale jurisprudenţială, a dreptului de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989. 50. În lipsa unei baze suficiente în dreptul intern, în patrimoniul titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, nu se identifică o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, constând în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele care fac obiectul retrocedării în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000, legal înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989. 51. Nu se poate discuta despre o încălcare a acestui drept doar în considerarea faptului că legiuitorul a decis să reglementeze separat dreptul de retrocedare a bunurilor imobile deţinute anterior de cultele religioase şi de către comunităţile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. În privinţa ambelor categorii de subiecţi de drept, legiuitorul a consacrat imposibilitatea unei reparaţii prin echivalent pentru bunurile imobile vizate de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 şi de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999, care au fost înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989. Aşa cum s-a arătat în expunerea de motive a Legii nr. 247/2005, au existat constrângeri bugetare obiective care au limitat dorinţa legiuitorului de a proceda la o reparare prin echivalent pentru toate bunurile preluate abuziv de către statul comunist. Iar legiuitorul nu a exclus un anumit subiect de drept de la dreptul de reparare prin echivalent, ci repararea prin echivalent se raportează la situaţia juridică a unui bun, nu la patrimoniul unui subiect de drept. Există vocaţia de retrocedare a bunurilor şi de reparare prin echivalent ce aparţine subiectului de drept, însă, pentru bunurile înstrăinate în mod legal anterior datei de 22 decembrie 1989, legiuitorul a apreciat că, neputându-se dispune restituirea în natură a imobilului, nu se pot acorda nici măsuri reparatorii prin echivalent. 52. Această opţiune a legiuitorului a fost supusă controlului instanţei de contencios constituţional, care a constatat că nu era contrară principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi nici nu încălca dreptul de proprietate al titularului cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. 53. Data de 22 decembrie 1989 reprezintă un reper util pentru că din acel moment se consideră că suntem în prezenţa unui nou regim constituţional. De la acel moment era predictibil că se vor întreprinde măsuri de reparare a nedreptăţilor regimului comunist, inclusiv în ceea ce priveşte bunurile preluate de către stat de la cultele religioase. 54. Art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu discriminează vreun cult religios, ci realizează o diferenţiere prin raportare la un regim juridic actual al bunurilor ce fac obiectul măsurilor reparatorii. 55. Din practica instanţei de contencios constituţional a rezultat că nu se poate reţine o încălcare a principiului egalităţii în drepturi garantat de către art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, atât din practica instanţei supreme, cât şi a instanţei de contencios constituţional a rezultat că instanţele judecătoreşti nu pot completa pe cale jurisprudenţială o prevedere legală doar pentru că apreciază că norma respectivă este discriminatorie. 56. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010; Cauza Smoleanu împotriva României, Hotărârea din 3 decembrie 2002; Cauza Bradshow şi alţii împotriva Maltei), se arată că nu există jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care să permită o aplicare directă a articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu beneficiază de o reparare prin echivalent ca o alternativă a imposibilităţii de retrocedare a unui bun imobil preluat abuziv de către statul român în perioada comunistă. IX. Opinia judecătorilor-raportori 57. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, numai titularii cererilor de retrocedare ale căror imobile, ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă, au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din ordonanţa menţionată. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 58. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“, precum şi cu cele ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 59. Analiza implică cerinţe de admisibilitate sub aspectul titularului dreptului, sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, soluţionarea problemei de drept prin hotărâri judecătoreşti definitive, şi sub aspectul obiectului, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din acelaşi cod. 60. Sesizarea îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, respectiv este formulată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema de drept a fost soluţionată în mod diferit, iar hotărârile judecătoreşti definitive au fost anexate cererii. B. Asupra fondului recursului în interesul legii 61. Prin cererea formulată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a cerut Înaltei Curţi - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările ulterioare. 62. Concret, s-a solicitat a se arăta dacă textul este aplicabil şi în cazul în care imobilele ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă au fost înstrăinate legal înainte de data de 22 decembrie 1989. 63. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 au următorul conţinut: „În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit art. 5 alin. (5).“ 64. Interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor ce au fost înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989 a reţinut, în motivare, inexistenţa unei justificări rezonabile pentru diferenţa de tratament dintre titularii cererilor de retrocedare şi ingerinţa în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. 65. Dimpotrivă, prin interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se aplică numai titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor care au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 s-a reţinut inaplicabilitatea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât prin Convenţie se protejează doar dreptul de proprietate asupra unui bun, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun. 66. De asemenea, s-a identificat o jurisprudenţă bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a arătat clar că o plângere nu poate fi examinată decât în măsura în care aceasta se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză. 67. Înalta Curte constată că interpretarea restrictivă a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, prevăzută chiar în textul analizat, este în litera şi în spiritul legii, reţinându-se numai situaţia imobilelor ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă ce au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989. 68. Un prim argument adus în favoarea acestei interpretări este obiectul de reglementare al art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. Articolul 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 vizează doar imobilele înstrăinate după 22 decembrie 1989, deci reglementează natura măsurilor reparatorii într-o situaţie particulară şi din acest motiv trebuie interpretat restrictiv. Textul nu vizează categoriile de bunuri pentru care se cuvin măsuri reparatorii, acestea fiind regăsite la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, iar interpretarea contrară ar conduce la extinderea domeniului de aplicare al ordonanţei de urgenţă. 69. În ceea ce priveşte existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie este adevărat că, potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţia României, republicată, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Iar, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, republicată, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie au fost ratificate de Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994, astfel că, în ipoteza în care, deşi a existat o preluare a unui bun de către stat (privare de bun) anterior datei de 22 decembrie 1989, textul Convenţiei şi al protocoalelor adiţionale nu poate obliga statul contractant să repare prejudiciul cauzat pentru perioada anterioară ratificării acesteia. 70. În acest sens există o jurisprudenţă bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauzele Canciovici ş.a. contra României, Lindner şi Hammermayer contra României, Smoleanu contra României, Moşteanu ş.a. contra României, prezentată în opinia prin care s-a reţinut că nu este aplicabil art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece plângerea se raportează la evenimente care s-au produs anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naţionalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent. 71. Din jurisprudenţa Curţii poate fi exemplificată hotărârea din Cauza Moşteanu ş.a. contra României, pronunţată la data de 26.11.2002, la paragraful 54 arătându-se că „(…) speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o executare efectivă nu poate fi considerată un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (…)“. 72. Paragraful 35 din hotărârea pronunţată în Cauza Canciovici ş.a. contra României din 5.11.2002 reaminteşte că nu poate fi examinată o cerere „decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei“ cu privire la România, în timp ce paragraful 37 arată că „Reclamanţii nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se raportau la «bunuri» ai căror titulari erau, în sensul acestei dispoziţii“. 73. În acelaşi sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 541 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. În cuprinsul motivării deciziei, Curtea Constituţională, la paragrafele 16 şi 17, a arătat că, în realitate, critica reprezintă o propunere de modificare a ordonanţei de urgenţă. Curtea Constituţională s-a referit, în paragraful 18 al deciziei sus-menţionate, la faptul că şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost recunoscut dreptul statelor de a stabili măsurile reparatorii, exemplificându-se Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 89, prin care s-au statuat, cu valoare de principiu, următoarele: „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.“ 74. Interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 propusă de raportori are în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, dar şi deciziile ulterioare evidenţiate la capitolul V din prezenta decizie, potrivit cărora instanţa naţională de drept comun nu poate înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, aceasta intrând în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. 75. Or, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii în întregime a Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000, prin Decizia nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, arătându-se că „principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nediscriminării nu a fost încălcat, dat fiind că foştii proprietari ai imobilelor preluate de către stat de la cultele religioase şi cumpărătorii unor astfel de imobile se află în situaţii juridice diferite“. 76. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor compensatorii în echivalent, potrivit art. 5 alin. (5), doar în cazul în care imobilele ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai titularii cererilor de retrocedare ale căror imobile, ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă, au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din actul normativ sus-menţionat. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Elena-Mădălina Ivănescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
