Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 817D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.310D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Arbănaşi în Dosarul nr. 3.071/101/2014 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.310D/2018 la Dosarul nr. 817D/2018, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. În acest sens, invocă deciziile Curţii nr. 59 din 22 ianuarie 2019, nr. 63 din 22 ianuarie 2019 şi nr. 162 din 26 mai 2020. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, solicită respingerea ca devenită inadmisibilă a acesteia faţă de soluţia pronunţată de Curte prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020. Totodată, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, invocând considerentele reţinute de Curte în deciziile precitate, în ceea ce priveşte declaraţiile date de denunţător. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 24 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 379/42/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Excepţia a fost ridicată de Ruxandra Popescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 8. Prin Încheierea din 13 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.071/101/2014, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Marius Arbănaşi cu ocazia soluţionării apelurilor formulate, printre alţii, şi de autorul excepţiei împotriva Sentinţei penale nr. 117 din 11 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 3.071/101/2014. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că, în practică, din combinarea dispoziţiilor din Legea nr. 682/2002, s-a creat instituţia „martorului denunţător“, ca „subspecie“ a două instituţii autonome, şi anume „denunţătorul“ (reglementat de dispoziţiile art. 290 din Codul de procedură penală) şi „martorul“ (reglementat de dispoziţiile art. 114 din Codul de procedură penală). Apreciază că „martorul denunţător“ nu oferă aceleaşi garanţii de obiectivitate şi imparţialitate ca martorul obişnuit, deoarece este un martor condiţionat de o dublă subiectivitate, una derivând din statutul său de denunţător, iar cealaltă derivând din beneficiul pe care il acordă legea, reprezentat de reducerea la jumătate a limitelor prevăzute de lege pentru infracţiunile pe care le-a comis. Susţin că, pe de o parte, persoana care formulează un denunţ penal cu rea-credinţă este pasibilă de angajarea răspunderii penale atât pentru comiterea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, cât şi pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar, pe de altă parte, „martorul denunţător“ este o persoană profund interesată de obţinerea beneficiului reducerii de pedeapsă. Apreciază că aceste două elemente, dublate de presiunea exercitată de procuror, determină lipsa de obiectivitate şi bună-credinţă a „martorului denunţător“. Reţin că, în practică, deşi „martorul denunţător“ şi-a reconsiderat declaraţiile date anterior, instanţele judecătoreşti au valorizat primele declaraţii ale acestuia, acestea fiind considerate suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie. Consideră că, în acest mod, se ajunge ca soluţia de condamnare să se întemeieze „în mod exclusiv sau determinant“ pe declaraţiile „martorului denunţător“, cu afectarea principiilor procesului echitabil şi al prezumţiei de nevinovăţie. Totodată, susţin că se aduce atingere principiului egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dacă legiuitorul a limitat de o manieră absolută libertatea judecătorului de apreciere a probatoriului în ipotezele altor martori, potenţial subiectivi, ca o măsură eficientă de contrabalansare şi de menţinere a echilibrului între diferitele principii fundamentale care guvernează procesul penal, aceeaşi măsură trebuie reglementată şi cu privire la „martorul denunţător“. Or, nereglementarea de către legiuitor în acest sens determină încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 24 alin. (1) şi art. 53. În concluzie, susţin că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt incluse în excepţia de la regula libertăţii aprecierii probelor şi ipotezele declaraţiilor învinuiţilor, ale suspecţilor, ale inculpaţilor din acea cauză, ale martorilor, care beneficiază de exonerare de răspundere pentru faptele denunţate sau pe declaraţiile celor care beneficiază de dispoziţii legale de favoare pentru declaraţiile date în faţa organelor judiciare, ale martorului-denunţător. În plus, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.310D/2018 susţine că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât excepţia de la regula libertăţii probelor nu include şi protecţia celorlalţi suspecţi sau inculpaţi în aceeaşi cauză. 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Opţiunea de a nu include declaraţiile „martorului denunţător“ între cele în privinţa cărora trebuie să existe rezerve de libertate de apreciere (cum este cazul declaraţiilor investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi) aparţine în exclusivitate legiuitorului, iar prin această modalitate de reglementare a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt încălcate nici dispoziţiile menţionate din Constituţie şi nici cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Caracterul determinant al informaţiilor furnizate de martor [astfel cum este definit în art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002] încă din cursul urmăririi penale, în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiunile grave, a determinat legiuitorul să excludă declaraţia sa dintre cele ale persoanelor menţionate în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. Martorul este audiat în faţa instanţei de judecată în condiţii de contradictorialitate, iar, pe de altă parte, instanţa va pronunţa o hotărâre ţinând cont şi de această declaraţie doar dacă se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză. 11. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că dispoziţiile criticate nu au vicii de neconstituţionalitate, deoarece, după cum arată autorul excepţiilor, legiuitorul este obligat să emită norme prin care să contracareze infracţionalitatea şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale. În aceste condiţii, împrejurarea că declaraţia martorului denunţător nu este condiţionată de alte mijloace de probă nu încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece, în aceleaşi condiţii, inculpatului care încearcă să contracareze acuzarea i se pot încuviinţa probe. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Curtea observă că, potrivit notelor scrise ale autorului din Dosarul Curţii nr. 1.310D/2018, acesta a ridicat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. 16. În acest context, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Faţă de cele expuse, având în vedere şi notele scrise ale autorului excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.310D/2018, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 118 din Codul de procedură penală. Normele criticate au următorul conţinut: - Art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“; – Art. 118 din Codul de procedură penală: „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.“; – Art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală: „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.“; – Art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002: "În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: 1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni." – Art. 19 din Legea nr. 682/2002: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“; – Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ 18. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că acestea contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit cărora România este stat de drept, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor fiind obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că motive de neconstituţionalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 20. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în esenţă, că, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. 21. Din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. 22. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. 23. Totodată, Curtea a constatat că în majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească. 24. Aşa încât, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. 25. Întrucât nu au apărut elemente noi care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus-menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 26. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Curtea apreciază că motivele dezvoltate în considerentele deciziei sale precitate sunt relevante şi în ceea ce priveşte susţinerile formulate în prezenta cauză. 27. În aceste condiţii, Curtea reţine că, din perspectiva participantului la săvârşirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, se reţine că, deşi legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un „martor veritabil“, de vreme ce a participat la săvârşirea infracţiunii şi nu are doar cunoştinţă despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât în cazul său operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, Curtea a reţinut în considerentele Deciziei nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, referitoare la denunţători, că, în cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. În acest context, Curtea a observat că actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, Curtea a constatat că, exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. 28. Aşa încât, Curtea reţine că, dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Cu alte cuvinte, Curtea constată că, întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, respectiv de Marius Arbănaşi în Dosarul nr. 3.071/101/2014 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
