Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Loredan George Grecica în Dosarul nr. 7.871/1.748/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.114D/2019. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, lipsind celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Astfel, autorul excepţiei reiterează susţinerile formulate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi depune note scrise la dosar. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 11 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.871/1.748/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Loredan George Grecica într-o cauză penală având ca obiect verificarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, calitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare, precum şi condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu reglementează în categoria motivelor de recurs în casaţie încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. Arată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală au un conţinut identic cu prevederile art. 281 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017. Prin decizia menţionată, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. În continuare, face o amplă prezentare a menţiunilor din cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa de apel cu privire la mijloacele de probă obţinute în cauză prin intermediul Serviciului Român de Informaţii. De asemenea, invocă argumentele care au stat la baza pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, precum şi considerentele din paragraful 192 al Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, care, în opinia autorului prezentei excepţii de neconstituţionalitate, acreditează ideea că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală pot fi declarate neconstituţionale, întrucât nu permit invocarea pe calea recursului în casaţie a necompetenţei materiale şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, deşi, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, această împrejurare constituie un caz de nulitate absolută. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale privind statul de drept, principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, viaţa intimă, familială şi privată, precum şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât prevăd derularea procedurii de verificare a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, ceea ce aduce atingere dreptului recurentului la un proces echitabil, în componenta referitoare la principiul contradictorialităţii. Arată că, în procedura reglementată de dispoziţiile art. 439 din Codul de procedură penală, cererea de recurs în casaţie se comunică parchetului, care poate formula concluzii scrise cu privire la aceasta, însă punctul de vedere formulat de procuror nu se comunică recurentului, astfel că nu există egalitate de arme între acuzare şi apărare. Precizează că, în cauză, şi procedura de cameră preliminară s-a desfăşurat tot în lipsa inculpatului şi a procurorului, astfel că inculpatul s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărări cu privire la lipsa de competenţă a organelor de urmărire penală, la caracterul ilegal al probelor obţinute - în marea lor majoritate - prin intermediul Serviciului Român de Informaţii şi cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală. De asemenea, arată că prevederile art. 345 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stabileau o procedură de desfăşurare a judecăţii în camera preliminară similară celei prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „fără participarea procurorului şi a inculpatului“, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, iar prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, nr. 302 din 4 mai 2017 şi nr. 26 din 16 ianuarie 2019, instanţa de contencios constituţional a statuat că probele obţinute prin intermediul Serviciului Român de Informaţii sunt ilegale, întrucât reprezentanţii acestei instituţii nu aveau competenţa materială şi competenţa personală pentru a strânge probe. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv prin modul în care sunt reglementate căile de atac. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă, respectiv printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, astfel că instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Or, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a impus condiţii stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, conţinutul cererii de recurs în casaţie şi titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. De asemenea, a limitat cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie la cele care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu şi chestiuni de fapt, stabilind că cele dintâi pot constitui temei al casării doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării acestuia ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. De asemenea, subliniază că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile extraordinare de atac, deoarece necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar posibil contrare legii, să fie îndreptate trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv, cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Principiul securităţii juridice, conturat de jurisprudenţă în strânsă legătură cu principiul general al legalităţii şi supremaţiei Constituţiei, este asigurat prin cunoaşterea, înţelegerea şi respectarea legii, care trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă. Or, tocmai limitarea în timp prin termenul de declarare a recursului, stabilirea unui interes procesual al persoanelor care îl pot declara şi instituirea unor motive expres şi limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac contribuie la prezervarea siguranţei raporturilor juridice tranşate prin hotărâri judecătoreşti definitive. Consideră că această interpretare este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că reglementarea referitoare la formalităţile şi termenele ce trebuie respectate pentru a promova un recurs urmăreşte să asigure o bună administrare a justiţiei şi, în particular, să respecte principiul securităţii juridice, astfel că cei interesaţi trebuie să aibă posibilitatea de a se aştepta ca aceste reguli să fie aplicate, având în vedere că principiul securităţii juridice urmăreşte, printre altele, ca în orice litigiu hotărârea pronunţată de tribunale ca soluţie definitivă să nu mai fie pusă în discuţie, pentru simplul motiv că pot exista două opinii asupra aceleiaşi chestiuni. Din această perspectivă, nu pot fi primite susţinerile autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu oferă suficiente garanţii pentru efectivitatea accesului liber la justiţie şi realizarea dreptăţii, întrucât nu îi oferă posibilitatea de a valorifica în recurs în casaţie critici vizând necompetenţa după materie şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. Opţiunea legiuitorului nu conferă caracter iluzoriu căii extraordinare de atac a recursului în casaţie întemeiat pe acest caz, de vreme ce exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal. Accesul liber la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus vreunei condiţionări, competenţa de a stabili reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenind, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorului. În virtutea competenţei sale exclusive, conferită constituţional, de a stabili procedura de judecată, legiuitorul este îndrituit ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale (deciziile Curţii Constituţionale nr. 250 din 15 iunie 2004 şi nr. 52 din 27 ianuarie 2005). Acesta este şi cazul reglementării exprese şi limitative a situaţiilor ce pot constitui motive de recurs în casaţie potrivit art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, la a căror reglementare legiuitorul a avut în vedere preeminenţa dreptului şi, în special, prezervarea securităţii juridice. De asemenea, stabilirea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii între cetăţeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este valabil în cazul prevederilor aplicabile recursului în casaţie. Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă principiul egalităţii, întrucât acestea nu consacră privilegii sau discriminări, potrivit criteriilor stabilite de art. 4 din Constituţie, asigurând egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea căii de atac a recursului în casaţie, în deplină concordanţă cu prevederile art. 16 din Constituţie. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte, prin judecătorul de filtru, arată că, prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, la fel ca în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, 435, ale art. 436 alin. (1), (2) şi (6), ale art. 437 şi 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate, astfel că dispoziţiile de lege menţionate respectă principiile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, consacrate de prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie. Revenind la dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, Înalta Curte reiterează considerentele vizând caracterul de cale extraordinară de atac a recursului în casaţie, care a justificat stabilirea unor condiţii speciale şi a unor reguli procedurale specifice, astfel că dispoziţiile de lege analizate nu încalcă nici principiile constituţionale vizând egalitatea în drepturi şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, apreciază că niciunul dintre cele două texte de lege criticate nu încalcă principiul respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi principiul restrângerii exercitării unor drepturi, aceste critici de neconstituţionalitate fiind invocate formal în condiţiile în care nu au fost motivate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prevederile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală au fost modificate prin dispoziţiile art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar prevederile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin articolul unic din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 438 alin. (1) pct. 1: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;“; – Art. 440 alin. (1): „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi ale art. 10 referitor la libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, cu începere de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, a cărei declanşare determina - pentru o serie de motive prevăzute de lege - verificarea legalităţii şi a temeiniciei hotărârii atacate. Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază numai dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. 14. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casaţie sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Potrivit prevederilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. 15. Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casaţie, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casaţie la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia - de cale extraordinară de atac. Curtea Constituţională a reţinut, prin numeroase decizii, că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 şi 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 şi 24, Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, paragraful 22, Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019, paragraful 16, Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, paragraful 17, Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 10 iunie 2022, paragraful 26, şi Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 30 martie 2023, paragraful 15). 16. Curtea reţine că, în cauza de faţă, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind valorile supreme ale statului de drept, calitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, viaţă intimă, familială şi privată şi libertatea de exprimare, întrucât nu reglementează în categoria motivelor de recurs în casaţie încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. 17. Curtea observă că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. În acest sens, prin decizia mai sus menţionată, paragrafele 62 şi 63, Curtea a reţinut că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată juris et de jure. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. 18. Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, ulterior sesizării Curţii în prezenta cauză, dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost completate cu lit. b^1) prin prevederile art. 1 pct. 33 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b^1) din Codul de procedură penală au, la data pronunţării prezentei decizii, următorul cuprins: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: [...] b^1) competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală;“. Curtea apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că argumentele care au stat la baza pronunţării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, precum şi considerentele reţinute de Curte în paragraful 192 al Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, ar acredita ideea că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală pot fi declarate neconstituţionale, întrucât nu permit invocarea pe calea recursului în casaţie a necompetenţei materiale şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, deşi, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, această împrejurare constituie un caz de nulitate absolută. 19. Curtea observă că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop, potrivit prevederilor art. 433 din Codul de procedură penală, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Aşadar, spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - şi anume contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, şi revizuirea, care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. 20. Având în vedere specificul recursului în casaţie, Curtea reţine că legea procesual penală impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele stabilite de lege. Cazurile de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii numai dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile penale definitive. 21. Aşadar, Curtea constată că recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi ale art. 129, care statuează că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aceste norme constituţionale conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aşa cum este şi situaţia reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, reglementare realizată prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. 22. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 26, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 23. Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25). 24. Mai mult, Curtea reţine că nu există un drept fundamental - prevăzut de Constituţie sau de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Unul dintre elementele principiului preeminenţei dreptului îl constituie securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede numai dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond şi în apel. 25. Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă principiile din Constituţie şi din Convenţie invocate de autorul excepţiei. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile constituţionale pretins violate, iar nu compararea cu alte dispoziţii de lege şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la prevederi ori principii ale Constituţiei (Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015, paragrafele 15 şi 16, Decizia nr. 55 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 35 şi 36, şi Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, paragraful 23). 26. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16, 21 şi ale art. 24 din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 27. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru argumentele reţinute în paragrafele 16 şi 17 din această decizie. Curtea a constatat că - anterior modificării dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, - a pronunţat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată“ din cuprinsul acestora este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a examinat din punctul de vedere al constituţionalităţii, raportat la prevederile art. 21 şi 24 din Legea fundamentală, dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând (în paragrafele 18-23 ale Deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015) că dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea recursului în casaţie nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Curtea Constituţională a constatat că participarea procurorului la procedura reglementată prin dispoziţiile art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv prevederile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea Constituţională a observat că procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, reglementată de dispoziţiile art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părţilor. Curtea a reţinut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) fraza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită; conform dispoziţiilor art. 353 alin. (1) frazele a doua şi a treia din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă, care poate dispune şi citarea altor subiecţi procesuali, atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 şi 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie ar urma să fie aplicabile dispoziţiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) fraza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Concluzionând, Curtea a reţinut că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a părţilor, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aceasta, în condiţiile în care, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului şi citarea părţilor din procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepţie de la dispoziţiile art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1). Curtea a observat însă că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un aspect diferit de cel reţinut de instanţa de control constituţional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casaţie sunt examinate din perspectiva admisibilităţii în principiu a acestora fără participarea procurorului şi fără citarea părţilor, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, iar nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. 28. Tot prin Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, mai sus menţionată, Curtea a evidenţiat că, ulterior modificării dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, a pronunţat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În acelaşi timp, prin Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând că prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în paragrafele 37 şi 38 ale Deciziei nr. 432 din 21 iunie 2016, că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie, procedură în care examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Totodată, Curtea a reamintit că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare consacrate de prevederile art. 21 şi 24 din Legea fundamentală. 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 810 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 19 aprilie 2019, Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 10 iunie 2022, şi Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Loredan George Grecica în Dosarul nr. 7.871/1.748/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
