Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016). Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.028D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 14 decembrie 2017, cu participarea părţilor Mircea Sandu - moştenitor al defunctului Constantin Motrun -, personal şi asistat prin avocat Andrei Dumitru, cu împuternicire avocaţială, şi a Universităţii Bucureşti, prin consilier juridic Costela Tun, cu împuternicire de reprezentare juridică la dosar, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea la data de 30 ianuarie 2018 şi apoi, pentru aceleaşi motive, la data de 13 februarie 2018 şi la data de 8 martie 2018. La data de 8 martie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la data de 13 martie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, cu prilejul soluţionării apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 6.106 din 14 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015. În acest din urmă dosar, reclamantul Constantin Motrun a solicitat anularea pct. 3 din Decizia nr. 1.222 din 9 iulie 2015, emisă de Universitatea din Bucureşti, prin care s-a dispus încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă şi reluarea activităţii în funcţia de contabil-şef, fără a i se plăti însă drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării contractului individual de muncă, întrucât nu a fost constatată nevinovăţia salariatului. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care condiţionează plata despăgubirilor egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit salariatul, pe perioada suspendării contractului, de constatarea nevinovăţiei acestuia, contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, potrivit cărora „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“. Instanţa de judecată arată că doctrina şi jurisprudenţa confirmă faptul că, în cazul intervenirii amnistiei, al prescripţiei răspunderii penale, al retragerii plângerii sau al împăcării părţilor, nu se consideră că s-a constatat nevinovăţia salariatului, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Astfel, angajatul este prezumat ca fiind vinovat şi, dacă doreşte să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcţie, este obligat să îşi dovedească nevinovăţia, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală. 5. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că, în condiţiile în care se consideră că sintagma „dacă se constată nevinovăţia“ nu are aceeaşi semnificaţie cu sintagma „dacă nu se constată vinovăţia“, respectiv că în anumite cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale se poate considera că nu s-a constatat nevinovăţia angajatului, textul de lege contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie. De asemenea, faţă de posibilitatea angajatului de a confirma nevinovăţia sa prin utilizarea procedurii reglementate de art. 319 din Codul de procedură penală, consideră că impunerea condiţiei constatării nevinovăţiei, în vederea acordării despăgubirilor conform art. 52 alin. (2) din Codul muncii, constituie o sarcină excesivă în sarcina angajatului, aducându-se astfel atingere dreptului la muncă, reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituţie. 6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate nu sunt constituţionale. În acest sens, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este relevantă nu numai în acţiunea penală, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au trebuit să stabilească problema vinovăţiei, scopul său esenţial fiind să prevină orice autoritate naţională să reflecte opinia că reclamantul ar fi vinovat, înainte de a fi fost condamnat, conform legii. În acest sens s-a pronunţat instanţa de contencios al drepturilor omului în Cauza Ţehanciuc împotriva României, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a respins ca inadmisibilă cererea, a reţinut că trebuie evaluat impactul unei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 paragraful 2 din Convenţie chiar şi în situaţia în care această măsură nu are caracter punitiv şi, în mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile prevăzute de lege în acest sens. Astfel, Curtea de la Strasbourg a menţionat că dispoziţiile relevante din Legea nr. 188/1999 prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu a fost găsită vinovată, cu plata retroactivă a salariului. 8. În contextul excepţiei de neconstituţionalitate analizate, observă că sintagma „dacă se constată nevinovăţia“ este neconstituţională, în măsura în care nu are aceeaşi semnificaţie juridică cu sintagma „dacă nu se constată vinovăţia“. Astfel, sintagma criticată induce opinia că reclamantul este vinovat, deşi în privinţa sa nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare. 9. În plus, apreciază că obligarea salariatului la dovedirea nevinovăţiei sale prin aplicarea dispoziţiilor art. 18 si art. 319 din Codul de procedură penală, pentru a putea beneficia de plata despăgubirilor cuvenite pentru suspendarea din funcţie, nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, în condiţiile în care plângerea penală a fost formulată de angajator, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale şi prin raportare la art. 53 şi art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.“ 13. Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, la care face trimitere textul de lege criticat, au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, respectiv prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, astfel că în prezent dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt aplicabile doar în raport cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.“ 14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (11) şi art. 41 din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la muncă. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 fac parte din capitolul IV al Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, privind „Suspendarea contractului individual de muncă“. Articolul de lege menţionat are în vedere situaţia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. Întrucât o astfel de măsură împiedică temporar înfăptuirea obiectului şi a efectelor contractului, altfel spus a obligaţiilor reciproce ale părţilor, prin exprimarea voinţei doar a uneia dintre părţile raportului de muncă, suspendarea, în ipoteza art. 52 din Legea nr. 53/2003, este circumscrisă unor cauze limitativ prevăzute de lege, care trebuie să asigure o protecţie echitabilă atât pentru angajator, cât şi pentru salariat. 16. În reglementarea iniţială a Legii nr. 53/2003, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) aveau în vedere acele situaţii când suspendarea se putea dispune de angajator pentru a preveni sau a limita extinderea consecinţelor unei conduite a salariatului despre care se suspecta că este de natură să afecteze activitatea desfăşurată de angajator, fie ca urmare a unei abateri disciplinare, fie prin săvârşirea unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută. 17. Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, în prezent, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 şi nr. 261 din 5 mai 2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. 18. În situaţia în care se demonstrează că raţiunile care ţineau de un eventual prejudiciu adus activităţii unităţii şi care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-şi activitatea anterioară, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă. 19. În acest context, soluţia organului judiciar asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situaţiei provizorii create de suspendarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, confirmând justeţea temeiurilor acestei măsuri sau infirmândule, cu caracter reparator. Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluţie este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării. 20. În măsura în care, prin soluţia pronunţată, organul judiciar nu reţine în mod tranşant că se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv „a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate“, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunţată o hotărâre de condamnare. Prin urmare, clarificarea situaţiei raportului de muncă necesită demersuri suplimentare. 21. Pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăţie penală, cât şi cu privire la justeţea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală. Aceasta situaţie nu are semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleaşi garanţii pe care acest principiu le impune. Continuarea procesului penal nu răstoarnă sarcina probei, aşa cum este prevăzută de art. 99 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, astfel că nu are obligaţia să îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. 22. Din poziţia pe care o ocupă în procesul penal, ca parte vătămată ori parte civilă, sau chiar din poziţia unei persoane care nu are calitatea de participant în procesul penal referitor la o faptă penală săvârşită de salariat, incompatibilă cu funcţia deţinută, angajatorul nu are posibilitatea de a-şi clarifica situaţia raportului de muncă prin continuarea procesului penal. Astfel, în măsura în care salariatul însuşi nu solicită continuarea acestui proces, angajatorul este lipsit de orice mijloc de apărare. 23. Curtea apreciază că, deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză“ nu are semnificaţia faptului că, exceptând situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale. 24. Curtea apreciază că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele. 25. Prin urmare, Curtea, având în vedere mijloacele de apărare pe care părţile raportului de muncă le au la dispoziţie în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situaţia raportului de muncă nu reprezintă o obligaţie excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, şi nu au semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016) şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 116 din 13 martie 2018, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia admisă. 2. Potrivit textului legal criticat, „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului“. Potrivit art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, incident în cauză, „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“. Cauza de faţă reflectă o ipoteză particulară de aplicare a textului criticat, având în vedere intervenţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, şi anume ipoteza salariatului faţă de care angajatorul a formulat o plângere penală anterior anului 2015 şi faţă de care a fost dispusă soluţia de clasare, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale^1. Astfel, ca urmare a acestei soluţii, nu a fost constatată nici vinovăţia, nici „nevinovăţia“ penală a persoanei. Or, o asemenea concluzie, prin prisma textului de lege analizat, este insuficientă, pentru că, potrivit acestuia, trebuie să se constate „nevinovăţia“ penală a persoanei pentru a se putea aplica teza finală a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii. ^1 Menţionăm că în urma respectivei decizii a Curţii Constituţionale a rămas în vigoare doar teza a doua din art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, astfel încât considerentele expuse în prezenta opinie separată, ca şi cele din decizia la care aceasta se redactează, îşi menţin actualitatea şi în privinţa acestei teze. 3. Din cele arătate rezultă că legea condiţionează reluarea activităţii salariatului şi plata despăgubirii aferente răspunderii civile contractuale de constatarea „nevinovăţiei“ penale a celui în cauză. Prin urmare, se impune concluzia potrivit căreia persoana este prezumată vinovată până la constatarea nevinovăţiei sale, ea putând beneficia de prevederile legii numai în ipoteza în care se va/îşi va demonstra nevinovăţia. Faptul că, în cauză, este vorba de vinovăţia/nevinovăţia penală, şi nu de vreo vinovăţie de natură extrapenală, o demonstrează chiar textul la care trimite norma de trimitere cuprinsă în art. 52 alin. (2) din Codul muncii, text care vizează ipoteze ce se circumscriu unui mod de sesizare a organelor de urmărire penală [art. 289 din Codul de procedură penală]^2, precum şi actului de sesizare a instanţei judecătoreşti, respectiv trimiterea în judecată, prin rechizitoriu [art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală]. ^2 Chiar dacă prima teză a art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, precitată, ea rămâne relevantă în analiza de faţă, având în vedere situaţia tranzitorie a autorului excepţiei de neconstituţionalitate. 4. În acest context se constată că, în realitate, persoana este prezumată a fi nevinovată şi, prin urmare, organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească nu poate constata nevinovăţia acesteia, ci poate emite o soluţie de clasare/pronunţa o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest fel, acuzaţia în materie penală adusă este înlăturată/nu poate fi cercetată, indiferent de motivul concret pe care se bazează soluţia. 5. Nevinovăţia nu trebuie demonstrată, ea este prezumată, prin urmare, ceea ce trebuie demonstrat de către organele de urmărire penală este vinovăţia persoanei. Sarcina probei nu aparţine persoanei acuzate, ci organelor de urmărire penală. Astfel, dacă se demonstrează şi se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa judecătorească dispune condamnarea/renunţarea la aplicarea pedepsei/amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, legiuitorul, în nicio ramură a dreptului, nu poate impune în privinţa persoanei acuzate condiţia constatării nevinovăţiei sale pentru a beneficia de o anumită măsură, fie ea de reintegrare şi de despăgubire, precum în cauza de faţă. În schimb, legiuitorul este în drept să condiţioneze acordarea acestor măsuri de emiterea de către organul de urmărire penală/pronunţarea de către instanţa judecătorească a unei soluţii de clasare/achitare/încetare a procesului penal, care să valorifice în planul dreptului muncii un anumit caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, reperul normativ care trebuie utilizat nu este demonstrarea şi, pe cale de consecinţă, constatarea nevinovăţiei, ci intervenirea unuia sau altuia dintre cazurile care atrag clasarea/achitarea sau încetarea procesului penal; mai exact, acele cazuri care vizează caracterul nefondat al acuzaţiei în materie penală, pentru că numai acestea au aptitudinea de a demonstra existenţa unei fapte ilicite din partea angajatorului. 6. Prin urmare, fără a contesta dreptul legiuitorului de a impune anumite condiţii sub aspectul dreptului penal pentru reluarea raporturilor de muncă şi obţinerea unei despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciem că legiuitorul nu putea să le condiţioneze de „constatarea nevinovăţiei“ salariatului, ci de intervenirea unuia sau altuia dintre temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Nu se poate ajunge la situaţia în care, practic, legiuitorul să îl oblige pe salariat să apeleze la art. 18 din Codul de procedură penală, în sensul formulării unei cereri de continuare a procesului penal, pentru a-şi demonstra nevinovăţia în condiţiile intervenirii amnistiei/prescripţiei etc., ci pentru a demonstra caracterul nefondat al acuzaţiei în materie penală şi să obţină, pe această cale, clasarea/achitarea/încetarea procesului penal în baza unui temei de drept care poate fi valorificat sub aspectul angajării răspunderii civile contractuale a angajatorului. Mai mult, acest drept ar trebui recunoscut şi moştenitorilor eredelui în vederea obţinerii de eventuale despăgubiri. Însă, pe tot parcursul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie subzistă. În acest sens, art. 23 alin. (11) din Constituţie prevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“ [a se vedea şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale]. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, a statuat că, „sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Astfel, dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune, în fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat“. Astfel, rezultă cu evidenţă că, pe parcursul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, ci se parcurg, dacă este cazul, diferite nivele de probaţiune pentru demonstrarea acuzaţiei în materie penală, şi nu pentru ca persoana acuzată să îşi demonstreze nevinovăţia. De asemenea, prezumţia de nevinovăţie presupune inter alia că, în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii nu pot începe analiza cauzei de la ideea preconcepută potrivit căreia acuzatul a comis infracţiunea de care este acuzat; sarcina probei aparţine acuzării, iar dubiul profită celui acuzat [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Barber\'e0, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, paragraful 77]. Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie este încălcată atunci când sarcina probei este mutată de la acuzare la acuzat [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Telfner împotriva Austriei, paragraful 15]. 7. În consecinţă, se constată că, deşi intenţia normativă a legiuitorului este corectă în sensul valorificării răspunderii civile contractuale a angajatorului pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudiciu în privinţa angajatului său [suspendarea contractului de muncă dispusă de angajator ca urmare a bănuielilor rezonabile rezultate din desfăşurarea procesului penal cu privire la săvârşirea de către angajatul său a unei infracţiuni, bănuieli ulterior infirmate de organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească], modul defectuos de reglementare imprimă textului legal criticat un caracter neconstituţional, astfel încât Curtea ar fi trebuit să constate că sintagma analizată, respectiv „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, este contrară art. 23 alin. (11) din Constituţie. 8. Constatându-se neconstituţionalitatea textului criticat s-ar fi ajuns, într-adevăr, la un vid de reglementare, care însă putea fi complinit imediat de către legiuitorul delegat, în sensul identificării şi normativizării temeiurilor de drept din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală care pot da naştere la un drept de reintegrare şi despăgubire. Cu titlu de exemplu menţionăm situaţiile în care legiuitorul delegat a intervenit în mod prompt prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în urma constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale, chiar înainte de publicarea sau în ziua publicării deciziilor respective ale Curţii Constituţionale, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014 [adoptată în materie procesual penală, cu referire la Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015], sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2016 [adoptată în materie procesual civilă, cu referire la Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016]. Nu ţine de rolul şi misiunea Curţii Constituţionale complinirea eventualului vid legislativ rezultat în urma deciziei sale de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, competenţa Curţii nu ar putea fi limitată sub cuvânt că, prin decizia sa, s-ar crea un asemenea vid legislativ. 9. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea sintagmei „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, aceasta fiind contrară art. 23 alin. (11) din Constituţie. Judecători, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru conf. univ. dr. Varga Attila -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
