Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ovidiu-Dumitru Vasiliu în Dosarul nr. 32/753/2019/a1 al Curţii Militare de Apel Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.865D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât textul de lege criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, care se află în procedura de cameră preliminară, fază procesuală în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală privind principiul aflării adevărului. În subsidiar, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie consacră acelaşi principiu ca dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 32/753/2019/a1, Curtea Militară de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu-Dumitru Vasiliu într-o cauză penală aflată în faza de cameră preliminară, şi anume în etapa soluţionării contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală încalcă principiul statului de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, dreptul la apărare, precum şi dreptul acuzatului de a întreba sau solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca martorii acuzării. Arată că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală reglementează principiul aflării adevărului, unul dintre principiile de bază ale aplicării legii procesual penale alături de legalitatea procesului penal, separarea funcţiilor judiciare, caracterul echitabil şi dreptul la apărare. Observă că prevederile art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la obligaţia organelor judiciare de a stabili adevărul pe bază de probe, în timp ce dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol sunt aplicabile numai organelor de urmărire penală, inclusiv procurorului militar care a instrumentat cauza. După ce în prima frază a alin. (2) se arată că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, fraza a doua instituie dreptul organelor de urmărire penală de a respinge sau de a nu consemna cu rea-credinţă probele propuse în favoarea suspectului sau inculpatului, sub sancţiunea eventuală a nulităţii relative, potrivit prevederilor art. 282 din Codul de procedură penală. Totodată, arată că legea procesual penală instituie obligaţia procurorului de a-şi exercita cu bună-credinţă atribuţiile funcţionale şi de a strânge şi administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului, obligaţie a cărei nesocotire conduce la vătămarea drepturilor şi a intereselor legitime ale suspectului/inculpatului, respectiv dreptul la apărare, la un proces echitabil, la respectarea demnităţii umane, fapte care constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal. Susţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au ca efect nepedepsirea abuzului în serviciu comis de organele de urmărire penală, operând precum o veritabilă dezincriminare - printr-o normă de procedură penală - a unei fapte deosebit de grave. Astfel, textul de lege analizat îi situează pe procurori - în speţă, pe cei militari - deasupra legii penale, printr-un „privilegiu inabil mascat“ de norma de procedură penală criticată, contrar prevederilor art. 16 din Constituţie. Consideră că textul de lege referitor la respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului legiferează reaua-credinţă a organelor de urmărire penală şi lasă o faptă deosebit de gravă nu numai în afara legii penale, ci şi în afara răspunderii de orice altă natură, cum ar fi cea disciplinară, civilă, administrativă etc. Norma criticată nesocoteşte toate principiile care stau la baza arhitecturii statului de drept, cu precădere pe cele privind drepturile fundamentale ale omului, drepturi în absenţa cărora nu poate să existe stat de drept, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1 din Constituţie. Susţine că trimiterea la eventualele sancţiuni prevăzute în Codul de procedură penală, în ipoteza conduitei de rea-credinţă a organelor de urmărire penală, realizează o formă de răspundere mascată, neclară, imprecisă, imprevizibilă şi fără consecinţe juridice pentru încălcarea drepturilor suspectului/inculpatului, lăsând în sarcina acestuia din urmă să dovedească vătămarea cauzată prin reaua-credinţă a procurorului la administrarea probelor solicitate în apărare. În acest fel se aduce atingere chiar substanţei drepturilor, acestea fiind lipsite de efectivitate, îndeosebi dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie. Mai arată că invocarea nulităţilor relative de către suspect/inculpat îi transferă acestuia o sarcină greu de îndeplinit, o „probă diabolică“. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, aceste nulităţi pot fi invocate numai până la închiderea procedurii în camera preliminară, dacă încălcările au survenit în cursul urmăririi penale. 6. Curtea Militară de Apel Bucureşti arată că, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate nu a fost ridicată din oficiu, îşi exprimă doar opinia că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(2) [...] Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. d) - privind dreptul acuzatului de a întreba sau solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca martorii acuzării - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală consacră aflarea adevărului de către organele judiciare ca principiu de bază al aplicării legii procesuale penale. Curtea reţine că, înainte de a fi o categorie juridică, adevărul este o categorie filosofică. Delimitând adevărul de nonadevăr, majoritatea filosofilor subliniază caracterul obiectiv al adevărului, care nu depinde de voinţa omului. Dacă opiniile cu privire la definirea adevărului sunt destul de convergente, opiniile expuse în filosofie cu privire la posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul sunt foarte divergente, mergând de la ideea că adevărul poate fi cunoscut întotdeauna până la ideea că adevărul nu poate fi cunoscut niciodată cu mijloacele omeneşti. Această divergenţă de opinii şi-a pus amprenta şi asupra modului în care diferitele sisteme procesuale se raportează la aflarea adevărului. 13. Curtea reţine că sistemele procesuale penale de sorginte adversială, de exemplu, nu cunosc principiul aflării adevărului ca principiu de bază al procesului penal, deoarece acestea sunt clădite pe un cu totul alt fundament legat de aflarea adevărului într-o cauză penală. Diferenţa dintre sistemul procesual adversial şi cel continental este una de profunzime, cele două având o raportare diferită chiar cu privire la miezul problemei activităţii judiciare, şi anume aflarea adevărului judiciar. În sistemul continental, adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul obiectiv, real, adică instanţele nu pot reţine altceva decât ceea ce s-a petrecut în realitate. 14. În noul Cod de procedură penală, aflarea adevărului este reglementată ca regulă de bază în art. 5 alin. (1), unde se prevede că „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. Curtea observă, pe de o parte, că, pentru asigurarea acestui deziderat, actuala reglementare are un conţinut mai bine articulat, fiind subliniat faptul că aflarea adevărului se poate baza numai pe probele administrate în fiecare cauză penală. Pe de altă parte, Codul de procedură penală din 1968 consacra principiul rolului activ al organelor judiciare în procesul penal, precum şi obligaţia lor de a acţiona din oficiu pentru aflarea acestui adevăr. În trecerea pe care noul Cod de procedură penală a făcut-o spre sistemul procesual adversial nu a mai fost reglementat principiul rolului activ al organelor judiciare, în vederea asigurării unui termen mai scurt de soluţionare a cauzelor. 15. Sistemele adversiale susţin că această „pretenţie“ a sistemelor continentale, de a afla adevărul obiectiv în cadrul unui proces penal, este o utopie şi că adevărul judiciar, reconstituit în urma administrării probelor în cadrul unui proces penal, poate fi diferit de adevărul real. În cadrul unui sistem procesual adversial, fiecare dintre părţile care se confruntă într-un proces penal - acuzarea şi apărarea - este deţinătoarea propriului adevăr, pe care încearcă să îl impună, în urma unei confruntări corecte. De aici decurge importanţa deosebită pe care sistemul adversial o acordă procedurii, care trebuie să fie una corectă, perfect echitabilă, să asigure o egalitate a armelor, pentru a se putea ajunge la o soluţie justă. Prin această concepţie despre adevărul judiciar se explică posibilitatea pe care o au părţile implicate în procesul penal - acuzarea şi apărarea - de a negocia acest adevăr judiciar, respectiv de a negocia încadrarea juridică a faptei, pedeapsa stabilită pentru faptă, modalitatea de executare a acesteia etc. 16. Cum se poate observa, controversa cu privire la adevărul judiciar nu este decât o reluare, pe plan procesual penal, a vechii problematici filosofice legate de posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul, sistemele adversiale situându-se pe poziţia imposibilităţii omului de a cunoaşte adevărul, precum şi pe aceea că adevărul are un caracter relativ, iar nu unul absolut. Aceste idei sunt, de altfel, unele destul de răspândite în curentele filosofice din lumea anglo-saxonă, unde îşi au originea sistemele procesuale de sorginte adversială. Sistemele procesuale romano-germanice, care îşi au originea în Europa continentală, şi-au bazat principiile referitoare la cunoaşterea adevărului în procesul penal pe curentele filosofice idealiste, în special pe idealismul german. Diferenţa dintre cele două sisteme cu privire la importanţa acordată procedurii rezultă din diferenţa de viziune a acestora în legătură cu adevărul judiciar. 17. Curtea reţine că dezavantajele celor două mari sisteme procesuale penale au făcut ca sistemul procesual predominant în prezent să fie unul mixt, cu elemente adoptate atât din sistemul inchizitorial, cât şi din cel adversial. Diferenţa dintre sistemele moderne constă însă în ponderea pe care o reprezintă elementele adoptate din fiecare sistem procesual şi în special viziunea adoptată cu privire la adevărul obiectiv. Astfel, regăsim elemente de drept inchizitorial şi în sistemele procesuale anglo-saxone, cum întâlnim elemente de drept adversial şi în sistemele de sorginte inchizitorială. Întrucât sistemele procesuale continentale, de sorginte inchizitorială, cum este şi cel român, păstrează pentru faza de judecată foarte puţine elemente din vechiul sistem inchizitorial, împrumutând pentru această fază o serie de principii din sistemul opus, s-a preferat denumirea de sistem continental sau mixt. Caracteristica principală a acestui sistem este că în faza preliminară judecăţii, aceea de instrucţie, se aplică predominant sistemul inchizitorial (cu unele elemente adversiale, cum ar fi separarea funcţiilor judiciare, dreptul la apărare al acuzatului, unele elemente de contradictorialitate etc.), iar în faza de judecată se aplică predominant sistemul adversial (cu unele elemente inchizitoriale, cum ar fi folosirea probelor din cursul urmăririi penale). De asemenea, aceste sisteme sunt caracterizate în general prin adoptarea principiului adevărului obiectiv, încredinţarea funcţiei de acuzare unui organ specializat, respectiv Ministerului Public, şi adoptarea sistemului probelor libere şi al liberei aprecieri a acestora. 18. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) fraza întâi din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală au obligaţia să strângă şi să administreze probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Curtea observă că această obligaţie a organelor de urmărire penală era cuprinsă în Codul de procedură penală din 1968 în partea introductivă a titlului dedicat urmăririi penale (art. 202). Aşa fiind, ridicarea reglementării la rang de principiu reprezintă o garanţie importantă în ceea ce priveşte aflarea adevărului, loialitatea procesuală şi asigurarea exercitării efective a dreptului la apărare. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, acestea stabilesc că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. Sancţionarea procesuală a relei-credinţe pe care ar putea să o manifeste organul judiciar în consemnarea cererilor de probe sau admiterea probelor solicitate reprezintă un element de noutate care pune în evidenţă o exigenţă deosebită în ceea ce priveşte administrarea probelor în cauzele penale. Probele rămân modalitatea concretă de aflare a adevărului şi administrarea lor este activitatea procesuală care face ca exercitarea dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie să devină efectivă. Sancţiunea - fie că este de natură procesuală, fie că este de altă natură - reprezintă o garanţie procesuală şi o modalitate de responsabilizare a organului judiciar, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor. 20. Prin urmare, Curtea nu poate reţine critica formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală ar institui un drept al organelor de urmărire penală de a respinge sau de a nu consemna cu rea-credinţă probele propuse în favoarea suspectului sau inculpatului, sub o eventuală sancţiune a nulităţii relative. În mod evident, printr-o normă de procedură penală nu poate să opereze dezincriminarea unei fapte penale, aşa cum susţine autorul excepţiei, care consideră că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au ca efect nepedepsirea abuzului în serviciu comis de organele de urmărire penală. De asemenea, textul de lege analizat nu îi situează pe procurori deasupra legii penale, printr-un privilegiu mascat, norma de procedură penală criticată neaducând nicio atingere prevederilor art. 16 din Constituţie, ci, dimpotrivă, constituie o garanţie procesuală în deplin acord cu cerinţele prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie privind dreptul acuzatului de a întreba sau solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca martorii acuzării. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu-Dumitru Vasiliu în Dosarul nr. 32/753/2019/a1 al Curţii Militare de Apel Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii Militare de Apel Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
