Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală raportat la art. 72 din Codul penal şi la art. 211-217 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ovidiu Puţura în Dosarul nr. 638/33/2017 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.399D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul autorului excepţiei, domnul avocat Bogdan Lamatic, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită judecarea în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale. Aceste dispoziţii nu asigură un proces echitabil şi nu permit o aplicare constituţională a legii, permiţând ca anumite sancţiuni penale să se transforme pentru condamnat într-o pedeapsă suplimentară faţă de cea aplicată de către judecător. În ceea ce priveşte măsura controlului judiciar, legiuitorul a omis să precizeze dacă durata acesteia se deduce sau nu din pedeapsa aplicată. Dacă o persoană este condamnată definitiv şi anterior a fost supusă măsurii preventive a controlului judiciar, rezultă că acea persoană este supusă, în realitate, la două pedepse. Arată că, în art. 72 din Codul penal, legiuitorul a reglementat că doar măsurile preventive privative de libertate se deduc din pedeapsa aplicată, omiţând să reglementeze şi deducerea duratei controlului judiciar din pedeapsa aplicată. În ceea ce priveşte susţinerile regăsite în punctele de vedere transmise de autorităţi în sensul că excepţia este inadmisibilă, arată că nu a solicitat completarea textului, astfel că nu este incident acest caz de inadmisibilitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că în Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, paragraful 22, Curtea a statuat că faţă de intensitatea măsurii dispuse şi de modul în care aceasta este dusă la îndeplinire, măsura controlului judiciar este o măsură ce priveşte restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie. Aşa fiind, rezultă că această măsură preventivă nu poate duce la o privare de libertate. Nu ne aflăm în faţa unei omisiuni de reglementare, legiuitorul fiind clar în a reglementa că doar măsurile privative de libertate se deduc din pedeapsa aplicată. Arată că măsura controlului judiciar nu este o pedeapsă, ci o măsură preventivă ce are ca scop buna desfăşurare a procesului penal. Între situaţiile identificate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind privative de libertate nu se regăseşte cea referitoare la dispunerea controlului judiciar. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 9 august 2017, pronunţată în Dosarul nr. 638/33/2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală raportat la art. 72 din Codul penal şi la art. 211-217 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ovidiu Puţura, cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că durata pentru care a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar nu este dedusă din pedeapsa aplicată. Autorul excepţiei apreciază că măsurile preventive reprezintă o restrângere temporară a unor drepturi şi libertăţi (de exemplu, libera circulaţie etc.), iar acestea au o ingerinţă mai mare sau mai mică asupra drepturilor individuale. Arată că, deşi în cazul arestului preventiv şi al arestului la domiciliu legiuitorul a stabilit măsura în care acestea se deduc din pedeapsa aplicată, în cazul controlului judiciar nu există o astfel de prevedere. Astfel, persoana condamnată suferă în realitate două sancţiuni, respectiv sancţiunea prevăzută de lege şi aplicată prin hotărârea de condamnare şi sancţiunea rezultată din restrângerea pe o anumită perioadă de timp a unor drepturi şi libertăţi fundamentale. 7. Susţine că deşi legiuitorul a intervenit pentru a pune de acord dispoziţiile referitoare la controlul judiciar cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, nu au fost respectate cele reţinute în considerentele acestei decizii, în sensul că nu s-a reglementat deducerea din pedeapsa aplicată a duratei pentru care a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar. Aşa fiind, textele de lege criticate nu sunt complete, nefiind îndeplinită cerinţa referitoare la calitatea legilor, din contră, se produc prejudicii directe ce conduc la încălcarea evidentă a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) şi de art. 23 alin. (12) din Constituţie. Susţine că cerinţa referitoare la calitatea legii trebuie îndeplinită atât în ceea ce priveşte definiţia infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa aplicabilă. Or, referirea la pedeapsa aplicabilă nu poate face abstracţie de măsurile preventive luate în cursul procesului penal şi de modul de deducere a acestora. 8. În ceea ce priveşte posibilitatea teoretică şi practică a deducerii măsurilor preventive neprivative de libertate din pedeapsa închisorii aplicată, autorul excepţiei arată că restrângerea unor drepturi este considerată de legiuitor ca fiind echivalentă cu închisoarea şi în cadrul altor instituţii de drept penal, când pedeapsa se consideră a fi executată. Astfel, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau în cazul liberării condiţionate, pedeapsa cu închisoare nu se execută efectiv, dar prin limitarea altor drepturi pe o perioadă de timp pedeapsa închisorii este considerată executată. În acest sens face trimitere la art. 98 alin. (1) şi la art. 106 din Codul penal, care conţin sintagma „pedeapsa se consideră executată“. Susţine că deducerea duratei măsurii controlului judiciar din pedeapsă se impune cu atât mai mult cu cât conţinutul măsurilor preventive prezintă similitudini cu cele stabilite pe durata termenului de supraveghere în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Astfel, restricţiile prevăzute de art. 215 din Codul de procedură penală, în materia controlului judiciar, sunt similare celor impuse prin art. 93 din Codul penal, în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sau de art. 101 din Codul penal, în materia liberării condiţionate. 9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că măsura controlului judiciar este o măsură preventivă, luată în scopurile prevăzute de art. 202 din Codul de procedură penală, neprivativă de libertate şi ca atare nu poate fi dedusă dintr-o pedeapsă privativă de libertate. Paralela cu măsura arestului preventiv şi cu cea a arestului la domiciliu este neavenită, în condiţiile în care acestea sunt măsuri privative de libertate. În concluzie, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul arată că dispoziţiile criticate reglementează deducerea duratei arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată, prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă. Susţine că măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, alături de reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având ca scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. 12. Potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, în cazul arestului preventiv, inculpatul este obligat, pe durata luării măsurii, să se afle într-un loc anume desemnat, din această perspectivă măsura preventivă a arestului la domiciliu având aceeaşi natură cu arestul preventiv. Pe de altă parte, în cazul controlului judiciar sau al controlului judiciar pe cauţiune, se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ceea ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie şi nu o privare de libertate. Opţiunea legiuitorului de a deduce din pedeapsa aplicată durata arestului la domiciliu este justificată de faptul că această măsură reprezintă o privare de libertate a inculpatului. În schimb, întrucât măsura preventivă a controlului judiciar reprezintă doar o restrângere a dreptului la libera circulaţie, această măsură nu are caracterul şi nici intensitatea unei privări de libertate, nefiind justificată deducerea sa din pedeapsa aplicată. Totodată, reglementarea conţinută de textul criticat, în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, reprezintă opţiunea pe care legiuitorul român o are în cadrul politicii penale, fiind în deplină concordanţă cu textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. În consecinţă, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 13. Avocatul Poporului arată că, potrivit Codului de procedură penală, măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinere, control judiciar, control judiciar pe cauţiune şi arestare preventivă. Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, care vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. Prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, Curtea a constatat că măsura arestului la domiciliu reprezintă o privare de libertate. Ca urmare, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. 14. În ceea ce priveşte durata măsurii, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, iar durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. 15. În continuare, Avocatul Poporului apreciază că autorul excepţiei critică, de fapt, opţiunea legiuitorului de a deduce durata măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă, deducere care nu se aplică şi în cazul măsurii controlului judiciar, respectiv controlului judiciar pe cauţiune. Or, aşa cum sa arătat mai sus, arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate, în timp ce controlul judiciar este o măsură neprivativă de libertate. Ca atare, cele două categorii nu se află în aceeaşi situaţie juridică şi, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice. 16. Totodată, se arată că, în realitate, autorul excepţiei urmăreşte obţinerea unei noi soluţii legislative, în sensul acordării unei deduceri din pedeapsă şi pe durata aplicării măsurii controlului judiciar, respectiv a controlului judiciar pe cauţiune. Or, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 17. Având în vedere cele de mai sus, Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală raportat la art. 72 din Codul penal şi la art. 211-217 din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: - Art. 72 din Codul penal: "(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.(2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.(3) În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii." – Art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală: „Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.“ Dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală reglementează instituţia controlului judiciar. 21. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat, art. 25 alin. (1) referitor la libera circulaţie şi art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Sentinţa penală a Curţii de Apel Bucureşti, modificată prin Decizia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, autorul excepţiei a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 38-39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare sporită cu 1 an, rezultând o pedeapsă de executat de 5 ani închisoare. Din această pedeapsă a fost dedusă durata reţinerii şi arestării preventive cuprinsă între 21 ianuarie 2015-10 iulie 2015. 23. Curtea reţine că, prin contestaţia la executare formulată de condamnatul contestator, s-a solicitat admiterea acesteia şi, în consecinţă, deducerea din pedeapsă a perioadei cuprinse între 10 iulie 2015-20 iunie 2017, perioadă în care faţă de acesta a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar. În cadrul contestaţiei la executare, condamnatul contestator a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) raportat la art. 72 din Codul penal şi la art. 211-217 din Codul de procedură penală. 24. În acest context, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală reglementează modalitatea de echivalare a zilelor de arest la domiciliu cu zilele de pedeapsă, în cazul deducerii duratei măsurii preventive privative de libertate a arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată. 25. Având în vedere acest aspect şi faptul că în cadrul contestaţiei la executare se solicită deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei cât faţă de inculpat a fost luată măsura controlului judiciar, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală. 26. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 din Codul penal şi art. 211-217 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunţate. Totodată, teza a doua a aceluiaşi alineat prevede faptul că scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 27. Curtea a constatat că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este totuşi privat în acest fel de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate (Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, paragrafele 11 şi 13). 28. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea unui mecanism de computare a măsurilor preventive privative de libertate, constituie o garanţie a libertăţii individuale a persoanelor care execută astfel de măsuri în cursul procesului penal, garanţie ce constituie, totodată, o formă de protecţie a dreptului lor la viaţă privată şi de familie (Decizia nr. 441 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 23 octombrie 2017, paragraful 36). 29. În ceea ce priveşte computarea măsurilor preventive privative de libertate, în doctrină s-a apreciat că, „potrivit legii, scăderea reţinerii şi a arestării preventive din durata pedepsei privative de libertate pronunţate este o măsură necesară, justificată şi echitabilă, deoarece, deţinerea preventivă constituind o consecinţă a faptei penale săvârşite, la fel ca şi pedeapsa, în acest mod condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanţă dacă nu s-ar face această scădere. Rezultă că un element important în calcularea duratei pedepsei care urmează să fie executată îl constituie computarea din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat a perioadei cât acesta a fost arestat preventiv, care se ştie că, în funcţie de complexitatea cauzei penale, poate însuma uneori luni de zile. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate, [...], legea o scade din pedeapsa pronunţată, deoarece atât detenţiunea preventivă, cât şi pedeapsa aplicată însumează suferinţa globală pe care cel vinovat de comiterea infracţiunii o suportă pe deplin justificat. Dacă legea nu ar admite scăderea prevenţiei privative de libertate din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat, s-ar crea o inechitate între gravitatea faptei şi pedeapsa prea grea pe care o suportă condamnatul“. 30. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că instituţia computării duratei măsurilor preventive privative de libertate rezidă în faptul că, deşi diferite prin natura lor, măsurile preventive privative de libertate se aseamănă pedepsei închisorii din perspectiva faptului că, în ambele cazuri, libertatea individuală este îngrădită, fiind vizată în mod direct starea de libertate a unei persoane (suspect, inculpat, condamnat), concretizându-se în privarea acestuia de libertate. 31. Or, noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). În acest context, reţinem că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). 32. În acest sens, Curtea a reţinut că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exerciţiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, aşa cum acestea sunt reglementate în Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exerciţiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulaţie, prevăzută la art. 25 din Constituţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, reglementat la art. 26 din Constituţie, dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 din Constituţie, accesul la cultură, reglementat la art. 33, şi dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituţie. La rândul lor, măsura controlului judiciar şi măsura controlului judiciar pe cauţiune, reglementate la art. 211-215^1 şi art. 216-217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privinţa inculpatului, una sau mai multe dintre obligaţiile reglementate la alin. (2) al aceluiaşi art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34). 33. Aşa fiind, Curtea reţine că, deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (a se vedea, în sens contrar, Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitoare la natura arestului la domiciliu). 34. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că este întemeiată opţiunea legiuitorului de a nu prevedea computarea duratei măsurilor preventive restrictive de libertate din pedeapsa închisorii pronunţate, fără a fi încălcate prevederile constituţionale invocate. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Puţura în Dosarul nr. 638/33/2017 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 72 din Codul penal şi art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
