Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de David Ioan Ciceo în Dosarul nr. 287/33/2018/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.068D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autorul acesteia solicită modificarea normelor procesual penale criticate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 111 din 27 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 287/33/2018/a3, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de David Ioan Ciceo în contestaţia în anulare formulată împotriva Încheierii penale nr. 44/2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1. În motivare se invocă nelegala compunere - aspectul funcţional şi constitutiv al noţiunii de compunere, precum şi existenţa unui caz de incompatibilitate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care încheierile prin care se soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară nu sunt supuse căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. Reţine că, din interpretarea textului de lege, rezultă că poate fi exercitată calea extraordinară de atac împotriva „hotărârilor definitive“, fără a se face distincţie între hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei şi cele prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei. Subliniază că încheierile pronunţate în calea ordinară de atac a contestaţiei sunt hotărâri definitive, în sensul art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reţine, totodată, că legiuitorul face trimitere la „instanţa de apel“, aspect care s-ar putea interpreta, contrar art. 129 din Constituţie, că o astfel de cale de atac extraordinară nu poate fi exercitată decât împotriva hotărârilor definitive care soluţionează fondul cauzei. Susţine că, în aceste condiţii, textul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală este neclar. De asemenea, susţine că, în măsura în care formularea contestaţiei în anulare împotriva unei hotărâri definitive care nu soluţionează fondul cauzei este inadmisibilă, textul criticat este neconstituţional, deoarece nu este conform cu ratio legis. 6. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că prevederile criticate respectă cerinţele constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate. Reţine că din modul de reglementare rezultă că această cale extraordinară de atac, care vizează hotărâri definitive, se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac, iar intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea pe calea unei contestaţii în anulare a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţii excepţionale, în care se ivesc erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]“. 11. În susţinerea neconstituţionalităţii normei procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac, cât şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a pronunţat cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestaţia în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 426 din partea introductivă din Codul de procedură penală - potrivit cărora „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]“ - sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, cât şi prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 13. În deciziile precitate, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. 14. În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, în deciziile precitate, Curtea a reţinut că acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). 15. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa precitată, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, în paragraful 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi în paragraful 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. 16. Distinct de cele statuate în deciziile precitate, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragrafele 24-29, Curtea a reţinut că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385^9 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală avea următoarea formulare: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; [...]“. Astfel, Curtea a observat că încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală, pe calea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil. Curtea a reţinut, de asemenea, că, în formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. 17. Ulterior, art. 426 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi lit. i) ale art. 426 din Codul de procedură penală. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a observat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. [...] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.“ De asemenea, Curtea a constatat că modificarea - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 - a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) din Codul de procedură penală, prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2). 18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 19. Aşadar, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, prezenta excepţie de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de David Ioan Ciceo în Dosarul nr. 287/33/2018/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
