Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 6.147/320/2019/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.232D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte partea, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu adaugă la lege, ci stabileşte instanţa competentă să soluţioneze cererile de compensare formulate în cadrul unei contestaţii la executare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 iulie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.147/320/2019/a1, Judecătoria Târgu Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile constituţionale privind calitatea legii, rolul şi structura Parlamentului, înfăptuirea justiţiei şi instanţele judecătoreşti. Arată că, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că din sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi excluse persoanele liberate condiţionat, iar în ipoteza în care este incidentă revocarea liberării condiţionate, pentru stabilirea pedepsei rezultante este obligatorie recalcularea restului de pedeapsă neexecutat. De asemenea, prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa anterioară „executată sau considerată ca executată“ ce constituie primul termen al recidivei se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. În acest context, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a constatat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află, revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, arată că, în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, instanţa supremă a reţinut că, deşi Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013. Într-o asemenea ipoteză, recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiţii de detenţie necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat şi, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condiţiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. Având în vedere cele anterior expuse, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, apreciază că atât Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, cât şi Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, presupun un proces pendinte şi aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei, potrivit art. 43 din Codul penal, în raport cu o dispoziţie legală din faza executării, respectiv art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, prin care se acorda un beneficiu, în mod retroactiv, persoanelor condamnate şi inculpate din nou, cu rezultatul stabilirii unei noi pedepse, în procesul individualizării acesteia, în raport cu cauze legale de agravare. Apreciază că, prin raţionamentul utilizat de instanţa supremă în deciziile anterior menţionate, se transformă „acordarea retroactivă“, prevăzută de art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în „reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate“, ceea ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor anterior menţionate. Astfel, restul neexecutat din pedeapsa anterioară nu se execută separat de noua pedeapsă şi nici nu a fost executat în condiţii necorespunzătoare, ci reprezintă doar o cauză de agravare, în procesul de individualizare. Totodată, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, susţine că recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii, nu reprezintă întotdeauna o cauză de reducere a pedepsei, aşa cum se reţine în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de instanţa supremă, spre exemplu, în cazul art. 43 alin. (5) din Codul penal. Susţine că, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu face o reală interpretare a legii, care presupune existenţa normei, ci suplineşte lipsa acesteia, ceea ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 61, 124 şi 126 din Constituţie. Apreciază că textul de lege criticat reprezintă doar o dispoziţie din faza de executare, ce obligă la recalcularea retroactivă a pedepsei executate efectiv, în scopul compensării prin acordare de zile de detenţie suplimentare, şi care produce efectul stingerii sau reducerii pedepselor în curs de executare ori efectul stabilirii de noi pedepse mai mici, în procesul de individualizare a noii pedepse, într-un proces pendinte. Totodată, instanţa judecătorească arată că nu se poate susţine că voinţa legiuitorului a fost cea rezultând din considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (unite cu dispozitivul), deoarece persoanele care nu beneficiază de compensarea judiciară în natură, prin reducere în urma recalculării, pot beneficia de despăgubiri, potrivit art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, existenţa unor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti reprezentând un criteriu de diferenţă suficient pentru a aplica justificat soluţii diferite, în cazuri diferite. Din aceeaşi perspectivă a voinţei legiuitorului, transformarea dispoziţiei criticate într-o prevedere penală mai favorabilă, fără proceduri compensatorii precum cele instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale ar conduce, în opinia instanţei judecătoreşti, la consecinţe incompatibile cu evoluţia dreptului european. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale în Dosarul nr. 1.141D/2018, în sensul că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale, întrucât nu respectă exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a normei impuse prin prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, putând aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Cu toate acestea, din considerentele încheierii de sesizare, precum şi din formularea criticilor de neconstituţionalitate, rezultă că instanţa judecătorească a pus în discuţia părţilor neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 30 mai 2019, cu privire la care a motivat şi legătura cu soluţionarea cauzei. Referitor la stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional a statuat, cu valoare de principiu, că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, întrucât, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului de lege criticat (Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, şi Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, precitată, şi Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, paragraful 17). Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 au fost introduse prin prevederile art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Ulterior, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 au fost abrogate prin prevederile art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1028 din 20 decembrie 2019. Dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 stabilesc următoarele: „Prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi.“ În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la condiţia ca textul de lege criticat să fie „în vigoare“, Curtea a reţinut că prevederile abrogate se aplică în continuare persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, urmând ca acestora să li se aplice măsura compensatorie prevăzută de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi 23 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019). Aşa fiind, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dispoziţiile de lege criticate îndeplinesc condiţia de a fi „în vigoare“, Curtea putând analiza constituţionalitatea acestora. Dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 au următorul cuprins: "(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. (...) (8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012." 11. Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată prin Legea nr. 169/2017, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii, stabilind următoarele: „Competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 55^1 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017 şi reglementau, în esenţă, o măsură compensatorie în cazul executării pedepsei închisorii în condiţii necorespunzătoare. Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 2 iulie 2018, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24 iulie 2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare. Prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 19 noiembrie 2018, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată“, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. 14. Totodată, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată prin Legea nr. 169/2017, competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. 15. Prin Decizia nr. 242 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 8 iulie 2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale. 16. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea observă că, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că modalitatea de calcul al zilelor considerate ca fiind executate se realizează prin aplicarea recursului compensatoriu nu doar pentru acele persoane care se aflau în penitenciar la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, ci şi pentru persoanele care se aflau în termenul de supraveghere, fiind liberate condiţionat anterior datei anterior menţionate, şi care au săvârşit o nouă infracţiune în stare de recidivă. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în cazul recidivei postcondamnatorii, restul de pedeapsă rămas neexecutat, care se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, se va calcula prin aplicarea recursului compensatoriu. 17. Ulterior publicării deciziei anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, prin care, apreciind obligatorie aplicarea Deciziei instanţei supreme nr. 7 din 26 aprilie 2018, a statuat că pentru a stabili primul termen al recidivei (şi, implicit, pentru a stabili tipul recidivei - postcondamnatorie/postexecutorie - şi regimul sancţionator) prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată“ se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. 18. În ceea ce priveşte Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Curtea observă că soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii are ca premisă pronunţarea Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi efectele obligatorii ale unei decizii ce priveşte pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, instanţa supremă a reţinut, în cuprinsul Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, că, „deşi această decizie (Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 – n.n.) are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală“. Cu alte cuvinte, soluţia pronunţată de instanţa supremă prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 are la bază cele statuate în Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, fiind indisolubil legată de aceasta. 19. În acest context, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 477^1 din Codul de procedură penală, efectele deciziei ce priveşte pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Or, efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 242 din 8 aprilie 2021, precitată, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se răsfrânge şi asupra dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de instanţa supremă, astfel că, de la publicarea deciziei instanţei de contencios constituţional, atât Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, cât şi Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţate de instanţa supremă, şi-au încetat efectele (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 139 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, paragraful 29). 20. În condiţiile încetării efectelor deciziilor anterior menţionate, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa - în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate - a celor statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, potrivit cărora sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 139 din 27 martie 2018, precitată, paragraful 31). De aceea, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 8 aprilie 2021 şi - subsecvent - încetarea efectelor Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi ale Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţate de instanţa supremă, au survenit ulterior sesizării Curţii Constituţionale (12 iulie 2019), Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a devenit inadmisibilă. 21. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 680 din 28 noiembrie 2023*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii. *) Decizia nr. 680/2023 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 30 aprilie 2024. 22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 6.147/320/2019/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Mureş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
