Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31, art. 88 alin. (1), art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kovács Kazmer, Lorincz Lajos, Todor László Botond, Szabó Maria şi Ocolul Silvic Frumoasa în Dosarul nr. 1.318/268/2017/a1 al Judecătoriei Odorheiul Secuiesc - Judecătorul de cameră preliminară. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.172D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca nefondată. Apreciază că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât subiecţii procesuali principali şi părţile nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu martorul. În măsura în care ar exista un abuz în aplicarea dispoziţiilor procesual penale în sensul că procurorul, deşi ar exista probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune, nu ar dispune continuarea urmăririi penale cu privire la o persoană, determinând astfel imposibilitatea acelei persoane, care anterior a avut calitatea de martor, de a-şi face apărarea, acest abuz poate fi sancţionat în procedura camerei preliminare. Totodată, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală nu permit ca într-un proces să se ţină seama de declaraţiile pe care o persoană le-a dat în calitate de martor înainte de a fi pusă sub acuzare. De asemenea, arată că art. 24 din Constituţie, care se referă la dreptul la apărare, are în vedere, potrivit alin. (2), „părţile“, iar nu alte persoane. 4. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea finală de cameră preliminară nr. 106 din 28 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.318/268/2017/a1, Judecătoria Odorheiul Secuiesc - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31, art. 88 alin. (1), art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kovács Kazmer, Lorincz Lajos, Todor László Botond, Szabó Maria şi Ocolul Silvic Frumoasa. Excepţia a fost ridicată în procedura de cameră preliminară. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că în interpretarea literală a textelor de lege prevăzute de art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală se constată că acestea conferă doar părţilor şi subiecţilor procesuali principali dreptul de a fi asistaţi de avocat, categoria „altor subiecţi procesuali“ fiind exclusă de la acest drept. Textele de lege exclud din sfera persoanelor care în cursul procesului penal ar putea beneficia de asistenţă din partea unui avocat toţi ceilalţi participanţi în procesul penal aşa cum aceştia sunt enumeraţi în prevederile art. 29 raportat la art. 34 din Codul de procedură penală. 7. În contextul în care niciuna dintre prevederile legale - criticate în speţă sub aspectul neconstituţionalităţii - nu conferă categoriei persoanelor menţionate în art. 34 din Codul de procedură penală dreptul de a fi asistat de apărător, acestea sunt puse în mod evident pe o poziţie de inegalitate faţă de categoria părţilor şi a subiecţilor procesuali principali, în contradicţie cu prevederile art. 16 din Constituţie. Apreciază că semnificaţia noţiunii de „echitate“ este aceea de deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, exprimând totodată necesitatea existenţei unui echilibru între apărarea interesului general al societăţii şi interesul legitim al oricărei persoane nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale. 8. Susţin că organele judiciare au posibilitatea de a refuza dreptul martorului de a fi asistat de avocat în contextul în care acesta formulează o cerere expresă în acest sens, până la momentul în care dobândeşte calitatea de suspect. Totodată, susţin că, până când martorul nu dobândeşte calitatea de suspect, organele de urmărire penală pot proceda la administrarea întregului probatoriu (sau a unei părţi însemnate din acesta). Mai mult, pe întreaga perioadă cât are calitatea de martor, persoanei îi este îngrădit dreptul la asistenţă juridică pe parcursul urmăririi penale, restricţionându-i-se total accesul la studierea dosarului. În măsura în care persoana audiată iniţial în calitate de martor dobândeşte ulterior calitatea de suspect (în baza declaraţiilor altor martori), Codul de procedură penală nu instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de reaudiere a martorilor acuzării la cererea suspectului. 9. În acest context, susţin că sunt încălcate şi prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1), în condiţiile în care acestea dispun că dreptul la apărare este garantat, nefăcând nicio referire la calitatea pe care trebuie să o aibă persoana pentru a beneficia de acest drept. Susţin că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală vin în contradicţie şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat. 10. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, arată că acestea sunt neconstituţionale, deoarece nu prevăd (spre deosebire de alte situaţii) un termen până la care organul de urmărire penală are obligaţia de a dispune continuarea urmăririi penale faţă de persoana care anterior a avut calitatea de martor şi care urmează să dobândească calitatea de suspect. Este nejustificată şi inechitabilă situaţia în care - deşi se constată că din datele şi probele existente în cauză rezultă bănuiala rezonabilă a săvârşirii unei fapte penale - nu se procedează la continuarea urmăririi penale in personam. Astfel, până la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, persoana respectivă este privată de dreptul la apărare, neputând participa la desfăşurarea urmăririi penale, la administrarea probatoriului sau să formuleze cereri în apărare sau de studierea dosarului. În aceste condiţii se permite organelor de urmărire penală să restricţioneze dreptul la apărare al suspectului pentru un interval de timp nedeterminat - între momentul în care acesta este audiat ca martor şi până la momentul la care este informat de noua calitate dobândită. 11. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei arată că se instituie în sarcina procurorului obligaţia punerii în mişcare a acţiunii penale, dar fără a limita în timp termenul până la care trebuie să procedeze în acest sens. Susţin că textul de lege este în mod evident lipsit de previzibilitate în condiţiile în care organele de urmărire penală pot amâna în mod nedeterminat continuarea urmăririi penale şi, respectiv, punerea în mişcare a acţiunii penale fără a conferi suspectului/inculpatului posibilitatea de a participa. 12. Judecătoria Odorheiul Secuiesc - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Guvernul arată că, deşi dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală nu recunosc martorilor în procesul penal dreptul de a fi asistaţi de avocat întrucât aceştia nu fac parte din categoria „părţilor“ sau a „subiecţilor procesuali principali“, ci din cea a „altor subiecţi procesuali“ (art. 34 din Codul de procedură penală), soluţia legislativă nu aduce atingere dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. Astfel, câtă vreme martorul nu face obiectul acuzaţiei penale sau al pretenţiilor civile aflate în legătură cu aceasta, ci participă la aflarea adevărului prin depoziţia pe care o dă în legătură cu faptele sau împrejurările despre care are cunoştinţă, în cazul său nu se poate vorbi despre necesitatea recunoaşterii unui drept la apărare. Pe de altă parte, în ipoteza în care o persoană care, după ce a fost audiată ca martor, a primit în aceeaşi cauză calitatea de suspect/inculpat, garanţia respectării dreptului la apărare este oferită de prevederile art. 118 din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii recunosc martorului dreptul de a tăcea în privinţa faptelor probatorii care l-ar putea incrimina, iar dacă a făcut o depoziţie în legătură cu astfel de fapte şi ulterior primeşte în cauză calitatea de suspect/inculpat, aceleaşi prevederi interzic folosirea declaraţiei împotriva acestuia. 15. Referitor la dispoziţiile art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că autorii critică mai degrabă modul în care ele au fost aplicate de către organul de urmărire penală. Or, aceste critici excedează competenţei Curţii Constituţionale. În continuare, susţine că dispoziţiile procesual penale - în ansamblul lor - asigură atât suspectului, cât şi inculpatului dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Astfel, potrivit art. 307 raportat la art. 78 şi art. 83 din Codul de procedură penală, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, respectiv: dreptul de a nu da nicio declaraţie, dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a avea un avocat ales sau, dacă este cazul, un avocat din oficiu, dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. De asemenea, suspectul are, prin avocatul său, potrivit art. 92 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, dreptul de a participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, precum şi dreptul de a formula plângeri, cereri şi memorii. Pe de altă parte, în măsura în care apreciază că probele administrate sau actele de urmărire penală efectuate de procuror până la momentul la care s-a dispus continuarea urmăririi penale in personam nu respectă dispoziţiile legale, inculpatul poate solicita în procedura camerei preliminare anularea actelor de urmărire penală nelegale, respectiv excluderea probelor nelegal administrate. În continuare, face referire la Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31, art. 88 alin. (1), art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: - Art. 10 alin. (1) şi (5): "(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat. [...](5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.;" – Art. 31: „Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii.“; – Art. 88 alin. (1): „Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.“; – Art. 305 alin. (3): „Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.“; – Art. 309 alin. (1): „Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).“ 19. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că la momentul adoptării şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, Codul de procedură penală, prin dispoziţiile criticate, reglementa doar dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a fi asistaţi de avocat. Potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, „Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente“, iar, potrivit art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată“. 21. În ceea ce priveşte „martorul“, acesta nu face parte din categoria părţilor sau a subiecţilor procesuali principali, fiind, potrivit art. 34 din Codul de procedură penală, încadrat în categoria subiecţilor procesuali. Astfel, Curtea constată că se putea ajunge la concluzia că, deşi nu exista o interdicţie expresă în acest sens, din interpretarea coroborată a reglementărilor procesual penale, rezulta că voinţa iniţială a legiuitorului a fost aceea ca martorul să nu poată fi asistat de avocat. 22. Cu toate acestea, Curtea reţine că, prin art. 102 pct. 18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, legiuitorul a modificat prevederile art. 31 din Codul de procedură penală, în sensul reglementării posibilităţii avocatului de a asista sau reprezenta părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii. 23. Curtea apreciază că modificarea anterior menţionată este rezultatul voinţei legiuitorului, care a intenţionat să permită asistarea martorului de către avocat. Or, în acest context, nemodificarea celorlalte dispoziţii apare ca fiind o necorelare legislativă, iar eventuala interdicţie a asistării martorului de către avocat, o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către organul judiciar. 24. Curtea constată că un argument în acest sens îl reprezintă şi cele menţionate în concluziile întâlnirii procurorilor şefi secţie urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă tribunale (14-15 mai 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), pct. 4 - Mijloacele de probă. Cu acel prilej, s-a consemnat: „Declaraţiile martorilor. Obligativitatea asistenţei juridice a martorului arestat. Posibilitatea asistării de către apărător a martorului. Problemele transmise de parchete s-au referit la obligaţia organelor judiciare de a-i asigura martorului, cu ocazia audierii, un avocat din oficiu, în cazul în care este arestat, dar şi la posibilitatea mai largă a inculpatului de a avea apărător, chiar când este audiat în stare de libertate. Punctele de vedere agreate de participanţii la întâlnire: În ceea ce priveşte prima problemă, răspunsul a fost, în opinia majorităţii participanţilor, unul pozitiv, prevederile art. 106 alin. (3) din Codul de procedură penală privind audierea la locul de deţinere a persoanelor arestate, text invocat de autorul întrebării, făcând trimitere expresă la dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, care se referă la cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. În ceea ce priveşte cea de a doua problemă, opinia majoritară a fost aceea în sensul că martorul, ca subiect procesual, poate să fie asistat de avocat, deoarece, potrivit art. 31 din Codul de procedură penală, avocatul asistă sau reprezintă subiecţii procesuali, în condiţiile legii. În acest sens pledează faptul că, în varianta anterioară modificării prin Legea de punere în aplicare, art. 31 din Codul de procedură penală făcea referire la subiecţii procesuali principali, eliminarea din text a cuvântului «principali» urmărind tocmai să permită asistarea martorului de către avocat. În acest context, conţinutul diferit al art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală este doar rezultatul unei necorelări.“ 25. Aşa fiind, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa a statuat constant că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi aplicarea acestora sunt de competenţa organelor judiciare. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a acţiona diferit ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, paragraful 22, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21). 26. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 27. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017, şi Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 4 iulie 2017. 28. Cu acele prilejuri, în ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziţia procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ „dispune“, iar nu „poate dispune“ astfel încât să se poată interpreta că există facultatea procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri. 29. În principiu, existenţa indiciilor rezonabile este concomitentă cu formularea unei învinuiri in personam, care are valenţele unei acuzaţii în materie penală. Cu toate acestea, pot exista situaţii în care cele două elemente nu au o existenţă simultană. Astfel, conceptul de „acuzaţie în materie penală“ poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor repercusiuni importante asupra situaţiei persoanei (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană aflată în custodia poliţiei, care a fost obligată să depună un jurământ înainte de a fi audiată în calitate de martor, a făcut deja obiectul unei „acuzaţii penale“ şi a avut dreptul de a rămâne tăcută (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei, paragrafele 46-50). 30. În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că legea procesual penală oferă un remediu prin dispoziţiile art. 118 şi art. 109 alin. (3), potrivit cărora declaraţia de martor dată în cursul urmăririi penale in rem de o persoană care, în aceeaşi cauză, ulterior declaraţiei a dobândit calitatea de suspect nu poate fi folosită împotriva sa, iar în cursul audierii, deci după începerea urmăririi penale in personam, suspectul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut dreptul acuzatului de a nu contribui la propria sa acuzare, fapt care reprezintă un element esenţial al dreptului la un proces echitabil. Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă nu i se aduc la cunoştinţă, în prealabil, acele „avertismente Miranda“. Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altă cauză, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituţională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie. 31. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 32. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din data de 27 iunie 2018. 33. Cu acel prilej, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate prevăd că „acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“ [n.r. din acelaşi act normativ]. Din economia dispoziţiilor criticate rezultă că, în prezent, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de către procuror prin ordonanţă, exclusiv în cursul urmăririi penale, acesta nemaiavând posibilitatea de a dispune punerea în mişcare a acţiunii penale prin actul de sesizare a instanţei judecătoreşti. Totodată, Curtea a apreciat că dispoziţiile criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) şi art. 15 din Codul de procedură penală, care dispun în sensul că „Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi alin. (3)“, precum şi că „Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia“. 34. Analizând coroborat dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 15 şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că se pot desprinde condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existenţa unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, pe de-o parte, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de altă parte. 35. În ceea ce priveşte analiza condiţiei referitoare la existenţa probelor din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, realizată de către procuror, Curtea a constatat că aceasta este diferită de cea realizată de instanţa chemată să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului. Pentru a fi îndeplinită această condiţie, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, acest lucru fiind apanajul instanţei judecătoreşti, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 26). 36. Astfel, constatând că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazului în care acesta face aplicarea dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia aplicării dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. 37. Totodată, Curtea a constatat că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 38. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kovács Kazmer, Lorincz Lajos, Todor László Botond, Szabó Maria şi Ocolul Silvic Frumoasa în Dosarul nr. 1.318/268/2017/a1 al Judecătoriei Odorheiul Secuiesc - Judecătorul de cameră preliminară şi constată că dispoziţiile art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (5), art. 31 şi art. 88 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Odorheiul Secuiesc - Judecătorul de cameră preliminară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
