Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Andreea Monalisa Vucă în Dosarul nr. 602/122/2016 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - Cauze generale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 826D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 602/122/2016, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală - Cauze generale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi art. 291 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Andreea Monalisa Vucă în soluţionarea cauzei penale în care aceasta a fost trimisă în judecată pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. Din cercetările efectuate s-a stabilit că în perioada susţinerii examenului de bacalaureat, sesiunea august -septembrie 2013, autoarea excepţiei a intermediat înţelegerea infracţională şi plata sumei de 400 lei dintre inculpata Georgeta Chiran şi candidatul Gabriel Răducu Brătan, în scopul favorizării acestuia la examenul de psihologie. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii de trafic de influenţă nu poate fi determinat cu exactitate sensul sintagmei „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“, deci conduita care defineşte elementul material al infracţiunii şi care constituie consecinţa presupusei activităţi infracţionale. Legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la activităţile pe care le desfăşoară funcţionarul pot fi menţionate în dispoziţiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), de exemplu, în fişa postului, sau pot fi situaţii de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, susţine că dispoziţiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcţionarului şi de către o autoritate, alta decât cea legislativă. Totodată, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt, în mod evident, neprevizibile şi nepredictibile, conducând la incidenţa lor cu privire la unele situaţii ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecinţa directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Aşadar, susţine că infracţiunea de trafic de influenţă este o normă lipsită de claritate şi previzibilitate, deoarece aceasta presupune, pentru existenţa sa, patru modalităţi de săvârşire alternative, şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, respectiv două modalităţi de săvârşire alternative, în scopul de a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu (art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969). Susţine, totodată, că normele criticate determină şi încălcarea principiului nediscriminării, deoarece acelaşi act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca defectuos. Consideră că, în cauză, conduita care a atras încadrarea faptei în sfera ilicitului penal constă în presupunerea că un profesor corector a acordat o notă mai mare decât valoarea reală unei lucrări de bacalaureat. Invocă atât considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015, pe care le consideră pertinente în privinţa previzibilităţii normelor care incriminează fapte penale şi care pot atrage o condamnare penală, cât şi Decizia Curţii nr. 405 din 15 iunie 2016. 6. Tribunalul Giurgiu - Secţia penală - Cauze generale opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din actualul Cod penal sunt redactate cu suficientă claritate, inclusiv din perspectiva sintagmei „îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestora“, formularea largă fiind utilizată pentru a acoperi orice atribuţii de serviciu prevăzute de legi, regulamente, fişe ale postului etc. Textul criticat permite oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu, dar şi instanţelor să analizeze, în raport cu aceleaşi atribuţii de serviciu ale persoanei acuzate de complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă. Instanţa de judecată reţine că aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969, într-o reglementare, în cea mai mare parte, asemănătoare noilor dispoziţii. Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public, potrivit normelor ce reglementează serviciul respectiv ori sunt inerente acelui serviciu. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 291 alin. (1) din Codul penal, având următorul cuprins: - Art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.“; – Art. 291 alin. (1) din Codul penal: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil. Totodată, susţine că textele de lege criticate aduc atingere şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Invocă şi art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile penale care incriminează fapta de trafic de influenţă îşi au corespondent în art. 146 din Codul penal din 1864, în art. 252 şi art. 545 alin. 3 din Codul penal din 1936 şi în art. 257 din Codul penal din 1969. Similar tuturor reglementărilor precitate, traficul de influenţă reprezintă, în esenţă, o speculare, o exploatare a influenţei pe care o are făptuitorul sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar public sau altei persoane dintre cele menţionate de lege. Această faptă este incriminată în grupul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu şi prezintă pericol social prin atingerea adusă probităţii funcţionarilor publici sau a altor persoane dintre cele menţionate de lege şi prin crearea sau menţinerea suspiciunii că aceştia ar putea acţiona sub influenţa intervenţiei reale sau presupuse a unor persoane şi, în consecinţă, s-ar aduce atingere bunului mers al instituţiilor publice şi persoanelor juridice de utilitate publică ori celorlalte persoane juridice. Aşadar, infracţiunea de trafic de influenţă apără, implicit, buna reputaţie a unităţilor în cadrul cărora activează funcţionarii publici sau alte persoane asimilate. 13. Potrivit normelor penale în vigoare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri“. Aşadar, noua lege penală a preluat textul din Codul penal anterior cu unele modificări. În timp ce, potrivit art. 257 din Codul penal din 1969, elementul material al faptei trebuia să se realizeze de către o persoană care avea influenţă sau lăsa să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina „să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu“, noua lege penală prevede că elementul material trebuie să se realizeze de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri“. Astfel, Curtea observă că legiuitorul a descris mai bine modalităţile de incriminare pentru a evita arbitrariul în aplicarea legii penale, ţinând cont de faptul că, în practică, se întâlnesc asemenea modalităţi de săvârşire a faptei. Totodată, Curtea observă că elementul material al faptei de trafic de influenţă cuprinde trei modalităţi normative, respectiv primirea (intrarea efectivă în posesia sumei de bani, a unui folos), pretinderea (formularea de către făptuitor nemijlocit, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume de bani, a unui bun sau altor valori), acceptarea de promisiuni (manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau banii/foloasele oferiţi/oferite de către cumpărătorul de influenţă), aceste noţiuni având înţelesul din vorbirea curentă, care nu diferă de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mită. Curtea reţine, aşadar, că infracţiunea de trafic de influenţă este una comisivă şi se realizează prin cel puţin una dintre modalităţile normative precitate, acestea fiind alternative, toate referindu-se la bani sau „alte foloase“, pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă, nefiind necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea promisiunii de foloase. De asemenea, Curtea reţine că nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile funcţionarului sau ale altui salariat să fi fost efectuat, este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcţionarului sau a altui salariat, fiind indiferent faptul că iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată. 14. În cauză, autoarea susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii de trafic de influenţă nu poate fi determinat cu exactitate sensul sintagmei „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“, deci conduita care defineşte elementul material al infracţiunii şi care constituie consecinţa presupusei activităţi infracţionale. 15. Faţă de critica autoarei, Curtea reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale, printre care şi aceea potrivit căreia influenţa - reală sau presupusă - să privească întotdeauna un funcţionar public care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat, a promis sau de la care s-au pretins bani sau alte foloase. Funcţionarul public sau persoana asimilată [dintre cele menţionate în art. 308 alin. (1) ori art. 294 din Codul penal] urmează, în accepţiunea normei juridice penale, să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Potrivit doctrinei, aceste din urmă noţiuni au acelaşi înţeles ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită. 16. În aceste condiţii, Curtea reţine că actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare, întârziere se pretinde, se primeşte sau se acceptă promisiunea de bani sau alte foloase trebuie să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, aşadar, să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. Cu alte cuvinte, actul la care se referă corupţia trebuie să fie de competenţa funcţionarului public, trebuie să intre în îndatoririle sale de serviciu. Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu. Este lipsit de semnificaţie dacă actul se referă la o obligaţie de serviciu generală sau specială. 17. Totodată, prin act contrar îndatoririlor de serviciu se înţelege actul care, ca şi actul privitor la îndatoririle de serviciu, intră în competenţa normală a funcţionarului, făcând parte din sfera îndatoririlor sale, specifice ori generale. Spre deosebire însă de cel din urmă, actul contrar îndatoririlor de serviciu se realizează printr-o încălcare a dispoziţiilor legale, printr-o rezolvare arbitrară a unui conflict juridic sau printr-o falsă ori nedreaptă constatare sau apreciere a unei situaţii de drept sau de fapt, acţiuni ce fac ca actul să devină contrar îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului public. În literatura de specialitate, s-a susţinut chiar că, pentru a se aprecia dacă un act este contrar îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului, nu este suficient să se cerceteze numai actul în sine, ci mai trebuie ca acesta să fie examinat în legătură cu toate sarcinile de serviciu ale funcţionarului, urmând să se considere că actul este contrar îndatoririlor de serviciu ori de câte ori prin efectuarea lui s-a încălcat vreuna dintre aceste sarcini, chiar dacă îndatoririle strict specifice, privitoare la acel act, nu au fost încălcate. 18. Având în vedere cele reţinute, Curtea constată că sintagma criticată nu are o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel cum susţine autoarea excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 19. De altfel, Curtea constată că în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Formularea normei penale criticate -„pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta ...“ - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau“, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi“ având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea constată că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. În aceste condiţii, se poate susţine că, în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public sau altă persoană dintre cele prevăzute de lege să aibă conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, fapta de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă. Promisiunea poate fi explicită sau implicită, atunci când rezultă din împrejurări de fapt, iar infracţiunea există indiferent dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi indiferent dacă s-a urmărit efectuarea unui act legal sau ilegal. În aceste condiţii, Curtea reţine că prin reglementarea, în plus, a cerinţei precitate, doar actul de pregătire care se apropie suficient de mult de lezarea valorii sociale ocrotite urmează a fi sancţionat penal, din această perspectivă legea nouă fiind legea penală mai favorabilă, totodată, noul Cod penal reglementând într-un mod mai clar şi previzibil infracţiunea de trafic de influenţă (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 65). 20. Cât priveşte invocarea de către autoarea excepţiei a dispoziţiilor art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, referitoare la „Abuzul de funcţii“, Curtea reţine că acestea constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. În aceste condiţii, având în vedere considerentele anterioare, Curtea reţine că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în incriminarea faptei de trafic de influenţă, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. 21. Totodată, Curtea constată că prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andreea Monalisa Vucă în Dosarul nr. 602/122/2016 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - Cauze generale şi constată că dispoziţiile art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - Cauze generale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
