Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252^1 din Codul de procedură penală şi ale art. 29 din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 2.270/2/ 2016/a1**/a2 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 2. Dezbaterile au avut loc în data de 24 noiembrie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 15 decembrie 2022. La data de 15 decembrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 31 ianuarie 2023, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 5 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a2, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252^1 din Codul de procedură penală şi ale art. 29 din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public într-o cauză în care inculpata Mediafax Group - S.A. cu sediul în Bucureşti a formulat o cerere de valorificare a bunurilor mobile sechestrate întemeiată pe dispoziţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală şi ale art. 29 din Legea nr. 318/2015 sunt neconstituţionale întrucât nu reglementează posibilitatea dispunerii valorificării de către judecătorul de cameră preliminară a bunurilor mobile sechestrate. În acest context, se arată că persoanele interesate, în privinţa cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile care sunt supuse deteriorării prin simpla trecere a timpului, sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate privată. 5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile legale criticate fiind contrare art. 21 alin. (1), precum şi art. 44 din Constituţie. Se arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat cu privire la luarea măsurilor asigurătorii prin Decizia nr. 354 din 22 mai 2018 şi Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, făcându-se trimitere la considerentele acestor decizii. Prin raportare la cele anterior menţionate, se susţine că în ipoteza invocată în prezenta cauză se încalcă atât accesul liber la justiţie, cât şi dreptul la proprietate privată, prin aceea că părţile interesate nici măcar nu dispun de o cale procedurală prin care să solicite judecătorului de cameră preliminară să se pronunţe în primă instanţă asupra cererii de valorificare a bunurilor sechestrate, deşi în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii acest demers este permis. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 252^1 din Codul de procedură penală şi ale art. 29 din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul sesizării critică, în realitate, dispoziţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (1),(3) şi (4) din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 24 decembrie 2015, care au următorul cuprins: - Art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.“; – Art. 29 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 318/2015: "(1) Din dispoziţia procurorului, a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei de judecată, Agenţia procedează la valorificarea de îndată a bunurilor imobile sechestrate, în cazurile prevăzute la art. 252^1 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a bunurilor mobile sechestrate, în cazurile prevăzute la art. 252^1 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare. […](3) În baza informaţiilor gestionate prin sistemul informatic naţional integrat de evidenţă a creanţelor provenite din infracţiuni, Agenţia poate propune, din oficiu, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată iniţierea procedurii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.(4) Agenţia este autorizată, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanţei de judecată, să obţină acordul proprietarului bunului în vederea valorificării în condiţiile art. 252^1-252^4 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege." 10. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 21 ianuarie 2020, paragraful 16). 12. În ceea ce priveşte sechestrul, acesta este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, ce poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal (a se vedea Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 17). 13. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile - titluri de valoare, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, obiecte din metal, sume de bani etc. - şi imobile, aşa cum reiese din dispoziţiile alin. (2) al art. 249 din Codul de procedură penală, iar prevederile alin. (3)-(5) ale aceluiaşi articol diferenţiază, în funcţie de proprietar, întinderea sechestrului. Pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau a inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare şi pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terţe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse (a se vedea Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 18). 14. Cu ocazia instituirii sechestrului asigurător, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată evaluează prejudiciul produs prin infracţiune, valoarea estimată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanţă sau încheiere -, îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Aşadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune (a se vedea Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 19). 15. În vederea asigurării scopului pentru care se dispune sechestrul asigurător, prin art. 102 pct. 167 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au fost introduse în cuprinsul Codului de procedură penală art. 252^1-252^4, ce reglementează cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale, valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii, precum şi contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate. 16. Dispoziţiile legale anterior arătate au fost reglementate ca urmare a unor nevoi concrete apărute în practica judiciară, dar şi a realităţilor economice, pentru a preîntâmpina prejudicierea intereselor suspectului, ale inculpatului sau ale persoanei responsabile civilmente, determinată de reducerea, în cursul procesului penal, a valorii bunurilor sechestrate, printre principalele cauze ale devalorizării numărându-se perisabilitatea şi inflaţia. Astfel, prin dispoziţiile legale mai sus menţionate au fost reglementate o procedură de valorificare a tuturor bunurilor mobile care pot forma obiectul sechestrului, precum şi o procedură de contestare a activităţilor desfăşurate în procesul de valorificare, care completează prevederile art. 252 din Codul de procedură penală, ce are ca obiect valorificarea bunurilor perisabile (a se vedea Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 29 aprilie 2020, paragraful 12). În acest sens, dispoziţiile art. 252 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată, iar, conform alin. (8) al aceluiaşi articol, sumele de bani rezultate din valorificarea acestora se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la valorificarea bunurilor. 17. Dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală reglementează trei ipoteze juridice distincte: una referitoare la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia, fără să distingă cu privire la natura bunurilor mobile ce pot fi astfel valorificate; o alta referitoare la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, putând fi valorificate conform acestei proceduri doar bunuri mobile dintre cele expres şi limitativ prevăzute la art. 252^1 alin. (2) lit. a)-d) din Codul de procedură penală [a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii; b) atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii; c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere; d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului]; o a treia ipoteză privind valorificarea autovehiculelor asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător, în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit ipotezei anterior menţionate, atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare (a se vedea Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019, paragraful 13). 18. Aşa fiind, prevederile legale criticate reglementează o procedură ce reprezintă o excepţie de la regulile procesual penale referitoare la sechestrarea şi indisponibilizarea bunurilor, aspect ce rezultă şi din folosirea de către legiuitor în cuprinsul denumirii marginale a art. 252^1 din Codul de procedură penală - Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate - a cuvântului „speciale“. Această excepţie a fost reglementată în vederea conservării valorii bunurilor mobile ce fac obiectul sechestrului asigurător, în considerarea naturii acestor bunuri, care, în lipsa valorificării lor, ar putea fi afectată, în cursul procesului penal, de fenomenul devalorizării, ca urmare a modificării proprietăţilor fizice şi chimice specifice, astfel încât scopul - prevăzut la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală - al dispunerii în privinţa lor a măsurii sechestrului asigurător să nu mai poată fi atins (a se vedea Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019, precitată, paragraful 14). 19. În ceea ce priveşte faza camerei preliminare, aceasta a fost introdusă în structura procesului penal în vederea înlăturării duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare constă, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, faza camerei preliminare este reprezentată de o procedură „filtru“, reglementată în cuprinsul art. 342-348 din Codul de procedură penală, în cadrul căreia judecătorul de cameră preliminară soluţionează toate cererile şi excepţiile referitoare la sesizarea instanţei, la administrarea probelor şi la efectuarea actelor de urmărire penală. Totodată, dispoziţiile legale anterior menţionate prevăd elementele referitoare la obiectul şi la durata fazei camerei preliminare, la măsurile premergătoare, la procedura potrivit căreia se desfăşoară această etapă procesuală, la soluţiile ce pot fi pronunţate şi la contestaţia ce poate fi formulată împotriva acestor soluţii. 20. În ceea ce priveşte durata procedurii în camera preliminară, art. 343 din Codul de procedură penală prevede că aceasta este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, termen care a fost calificat de Curtea Constituţională drept termen de recomandare (a se vedea Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, paragraful 15). De altfel, calificarea duratei procedurii în camera preliminară ca fiind un termen de decădere ar lipsi complet de finalitate această fază a procesului penal în cazul nerespectării termenului în discuţie, cu atât mai mult cu cât există şi posibilitatea formulării unei contestaţii, care la rândul ei conduce la dilatarea acestei faze a procesului penal, fără ca judecătorul de cameră preliminară să dispună de pârghii prin care să poată impune finalizarea ei într-un anumit termen. Prin urmare, s-a reţinut că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală, nu poate fi apreciat ca fiind un termen imperativ, peremptoriu, înăuntrul căruia judecătorul de cameră preliminară trebuie să îndeplinească toate activităţile date în competenţa sa prin lege, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului procesual şi a nulităţii actului făcut peste termen, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 505 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 17 octombrie 2016, paragraful 24). 21. Termenul de 60 de zile astfel reglementat este însă mult depăşit în cazul cauzelor penale complexe, în cadrul cărora în etapa urmăririi penale este efectuat un număr considerabil de acte de către organele de urmărire penală şi este administrat un număr mare de probe, în privinţa cărora în faza camerei preliminare sunt formulate cereri şi excepţii, de către inculpat, de către celelalte părţi, de către persoana vătămată sau de către judecătorul de cameră preliminară, din oficiu. În acest sens, jurisprudenţa instanţelor naţionale arată că, într-un număr foarte mare de cazuri, durata camerei preliminare se întinde pe o perioadă mult mai mare decât cea prevăzută la art. 343 din Codul de procedură penală, mai ales în urma pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“, este neconstituţională. În aceste condiţii, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a soluţiona cauzele penale în faza camerei preliminare cu citarea părţilor, ceea ce determină o prelungire a duratei acestei proceduri. Totodată, prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate“, este neconstituţională, dând posibilitatea părţilor procesului penal, persoanei vătămate, procurorului şi, respectiv, judecătorului de cameră preliminară să solicite administrarea şi, respectiv, să administreze, din oficiu, orice mijloc de probă în susţinerea cererilor şi a excepţiilor invocate în faza camerei preliminare. 22. Prin Legea nr. 318/2015 a fost înfiinţată în România Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, instituţie publică de interes naţional cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, care, conform art. 3 din legea anterior menţionată, are următoarele funcţii: de facilitare a urmăririi şi a identificării bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi a altor bunuri având legătură cu infracţiunile şi care ar putea face obiectul unei dispoziţii de indisponibilizare, sechestru sau confiscare emise de o autoritate judiciară competentă în tot cursul procedurilor judiciare penale, inclusiv în faza de punere în executare a hotărârii penale; de administrare simplă, în cazurile prevăzute de prezenta lege, a bunurilor mobile indisponibilizate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile sechestrate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile şi imobile sechestrate în cadrul procesului penal; de gestionare a sistemului informatic naţional integrat de evidenţă a creanţelor provenite din infracţiuni; de sprijinire, în condiţiile legii, a organelor judiciare pentru utilizarea celor mai bune practici în materia identificării şi administrării bunurilor care pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare şi confiscare în cadrul procesului penal; de coordonare, evaluare şi monitorizare la nivel naţional a aplicării şi respectării procedurilor legale în domeniul recuperării creanţelor provenite din infracţiuni. 23. Astfel, printre scopurile înfiinţării Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate se numără administrarea şi valorificarea bunurilor mobile indisponibilizate în cadrul procesului penal, în condiţiile legii, precum şi sprijinirea, în condiţiile legii, a organelor judiciare în activitatea de administrare a bunurilor care pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare în cadrul procesului penal. 24. În aceste condiţii, capitolul IV al Legii nr. 318/2015 reglementează atribuţiile Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate privind bunurile indisponibilizate, reglementând succesiv, în cadrul unor secţiuni distincte, secţiunile 1-3^1, atribuţiile acesteia privind sumele de bani indisponibilizate, atribuţiile sale privind administrarea bunurilor mobile indisponibilizate, atribuţii privind cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile şi imobile sechestrate, evaluarea şi valorificarea bunurilor mobile şi imobile sechestrate. 25. În acest sens, art. 29, din cadrul secţiunii 3 a capitolului IV al Legii nr. 318/2015, secţiune ce reglementează atribuţii ale Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate privind cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile şi imobile sechestrate, prevede, la alin. (1), printre altele, atribuţia acestei instituţii publice de a valorifica de îndată bunurile mobile sechestrate, în cazurile prevăzute la art. 252^1 din Codul de procedură penală, ca urmare a dispoziţiei date de procuror, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată. De asemenea, alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 318/2015 prevede dreptul Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a propune, din oficiu, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată iniţierea procedurii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, în baza informaţiilor gestionate prin sistemul informatic naţional integrat de evidenţă a creanţelor provenite din infracţiuni, iar alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 318/2015 autorizează Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a obţine, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanţei de judecată, acordul proprietarului bunului în vederea valorificării acestuia în condiţiile art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală. 26. Astfel, dispoziţiile legale analizate prevăd dreptul Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a conlucra cu organele judiciare în procesul de administrare şi valorificare a bunurilor mobile sechestrate, astfel cum acesta este reglementat la art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală, enumerând, însă, în acest sens, doar procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată. Aşadar, dintre organele judiciare prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 318/2015, în cadrul procedurii de valorificare a bunurilor mobile indisponibilizate, procedură în care este implicată şi Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, nu face parte şi judecătorul de cameră preliminară. 27. Revenind la procedura în camera preliminară, astfel cum s-a arătat mai sus, aceasta poate avea o durată considerabilă, pe parcursul căreia, potrivit art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, la propunerea procurorului sau din oficiu, poate lua măsuri asigurătorii în scopurile prevăzute prin norma anterior menţionată. Astfel, conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală judecătorul de cameră preliminară poate lua măsuri asigurătorii, prin urmare şi măsura sechestrului asigurător, iar conform art. 250^2 din Codul de procedură penală acesta are dreptul, dar şi obligaţia de a verifica dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii luate şi să dispună, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii instituite, respectiv ridicarea acesteia, prevederile art. 250 şi 250^1 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. 28. Cu toate acestea, nici dispoziţiile Codului de procedură penală, nici cele ale Legii nr. 318/2015 nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele îndreptăţite să procedeze la valorificarea bunurilor mobile în privinţa cărora a fost dispusă măsura asigurătorie a sechestrului, acestea reglementând doar dreptul judecătorului de cameră preliminară de a dispune şi de a verifica măsura asigurătorie a sechestrului asigurător. 29. În aceste condiţii, în faza camerei preliminare, ca de altfel pe tot parcursul procesului penal, poate interveni nevoia de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, fiind incident unul dintre cazurile prevăzute la art. 252^1 din Codul de procedură penală, anterior analizate. Cu toate acestea, nici dispoziţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, nici cele ale art. 29 alin. (1),(3) şi (4) din Legea nr. 318/2015 nu prevăd posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a proceda la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, conform art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit alin. (2) sau (3) ale aceluiaşi articol. 30. Aşadar, dacă, pe parcursul fazei camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară constată că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate sau a unei părţi dintre acestea, în scopul conservării valorii lor, a bunei lor administrări sau pentru oricare dintre raţiunile ce rezultă din prevederile art. 252^1 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nu poate proceda la valorificarea bunurilor în cauză, nici cu acordul proprietarului, în condiţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, nici fără acordul acestuia, dacă este incident unul dintre cazurile prevăzute la art. 252^1 alin. (2) din acelaşi cod. 31. Astfel, dacă, în cursul procedurii camerei preliminare, valoarea bunurilor sechestrate se diminuează în mod semnificativ ulterior datei instituirii sechestrului [art. 252^1 alin. (2) lit. a)], dacă există riscul expirării termenului de garanţie al bunurilor sechestrate sau dacă sechestrul s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii [art. 252^1 alin. (2) lit. b)], dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra unor autovehicule a trecut o perioadă de un an sau mai mare [art. 252^1 alin. (3) lit. b)] sau dacă în termen de un an de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra unui mijloc de transport rutier, feroviar, naval sau aerian a cărui valorificare nu s-a putut face potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 252^1 din Codul de procedură penală, proprietarul consemnează, în contul constituit potrivit legii speciale, o sumă de bani în cuantum egal cu valoarea bunului sechestrat [art. 252^1 alin. (3^1) lit. b)], ipoteze ce afectează valoarea bunurilor mobile în cauză, judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea, conform dispoziţiilor legale criticate, să procedeze la valorificarea respectivelor bunuri. 32. Însă, astfel cum s-a arătat mai sus, prin instituirea sechestrului asigurător nu are loc transferul proprietăţii bunurilor sechestrate din patrimoniul proprietarului în patrimoniul statului, ci doar o restrângere a dreptului de folosinţă, de culegere a fructelor şi de dispoziţie asupra acestora, în scopurile prevăzute la art. 249 din Codul de procedură penală. Or, în aceste condiţii, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a proceda la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în condiţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (1),(3) şi (4) din Legea nr. 318/2015, echivalează cu o afectare a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate, a căror valoare se va diminua ca urmare a aplicării şi menţinerii măsurii sechestrului asigurător asupra acestora pe tot parcursul procedurii camerei preliminare, afectare ce vizează însăşi substanţa acestui drept. 33. Referitor la dreptul de proprietate privată, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar are competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Legea fundamentală, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. 34. Aşa fiind, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a valorifica bunurile mobile sechestrate conform dispoziţiilor legale criticate încalcă dreptul de proprietate privată asupra bunurilor în cauză, fiind contrară dispoziţiilor art. 44 din Constituţie. 35. Totodată, lipsa menţionării judecătorului de cameră preliminară în cuprinsul art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală şi al art. 29 alin. (1),(3) şi (4) din Legea nr. 318/2015 printre organele judiciare competente să procedeze la valorificarea bunurilor mobile sechestrate lipseşte proprietarul acestor bunuri de posibilitatea de a solicita valorificarea acestora, în faza camerei preliminare, în condiţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală, lipsindu-l, astfel, pe acesta de un mijloc procesual de apărare a drepturilor şi intereselor sale procesuale, absolut necesar în vederea conservării dreptului de proprietate privată pe care acesta îl are asupra respectivelor bunuri, aspect ce constituie o încălcare a accesului său la justiţie, astfel cum acest drept fundamental este prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie. 36. Cu privire la accesul liber la justiţie, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale. Per a contrario, lipsa oricărui mijloc procesual de protecţie a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate, în procedura camerei preliminare, constituie o încălcare a dreptului fundamental anterior menţionat. 37. Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (1),(3) şi (4) din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele judiciare care pot dispune valorificarea bunurilor mobile sechestrate. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a2 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele judiciare care pot dispune valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
