Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.128/1/2021
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alexandra │- judecător la Secţia │
│Iuliana Rus │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ştefan Pistol│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lucia Tatiana│- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Săndel Lucian│- judecător la Secţia │
│Macavei │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia de│
│Filipescu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Adela Vintilă│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Pe rol se află Dosarul nr. 1.128/1/2021 având ca obiect recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal - „Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă“. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere asupra recursului în interesul legii ce face obiectul cauzei de faţă. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, a arătat că examenul hotărârilor judecătoreşti reliefează existenţa a două orientări jurisprudenţiale cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Susţinând punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă a apreciat ca fiind corectă opinia exprimată în orientarea jurisprudenţială minoritară în sensul că dispoziţiile art. 37 din Codul penal privind recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sunt aplicabile doar în faza de executare, în cauze având ca obiect modificarea pedepsei întemeiate pe art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. În argumentarea punctului de vedere s-a susţinut că imposibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal de către instanţa care judecă o persoană condamnată definitiv pentru alte acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi stabilirea unei pedepse pentru întreaga activitate infracţională sunt determinate de impedimente procedurale. În acest sens s-a arătat că dispoziţiile procesual penale în vigoare nu mai reglementează posibilitatea extinderii acţiunii penale cu privire la alte fapte în cursul judecăţii, aspect care conduce la inexistenţa unui instrument procesual adecvat care să permită desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, anterioare, pronunţate doar pentru o parte a actelor de executare din conţinutul unei infracţiuni continuate, iar art. 43 din Codul de procedură penală nu permite reunirea unei cauze soluţionate definitiv. Întrucât în actuala reglementare obiectul judecăţii nu se mai poate extinde, rezultă că instanţa care soluţionează acţiunea penală nu mai poate examina nicio faptă în plus faţă de cea cu care a fost învestită, modificarea pedepsei fiind posibilă doar în faza de executare deoarece instanţa învestită cu acţiunea penală nu se poate (auto)învesti şi cu alte fapte, fie ele judecate definitiv sau nu. În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doar dispoziţia cuprinsă în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală reglementează procedura de modificare a unei pedepse aplicate prin hotărâre definitivă. Aşadar, deşi art. 37 din Codul penal permite recalcularea pedepsei, textul nu poate fi aplicat decât în corelaţie cu dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, modificarea pedepsei nu mai poate opera decât în faza de executare. Pentru aceste considerente, doamna procuror a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat şi stabilirea modului unitar de interpretare a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 16 aprilie 2021 cu nr. 1.128/1/2021, s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, respectiv dacă aplicarea dispoziţiilor anterior menţionate poate fi dispusă de instanţa învestită cu judecarea altor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate pentru care anterior s-a pronunţat o condamnare definitivă ori doar de instanţa de executare învestită în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare. 2. Examenul jurisprudenţial Problematica juridică supusă analizei şi interpretării unitare decurge din evidenţierea în cererea de recurs în interesul legii a două orientări jurisprudenţiale: 2.1. Într-o primă orientare a practicii, s-a considerat că instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni ce constituie acte materiale care intră în conţinutul unei infracţiuni continuate pentru care anterior s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă nu poate face aplicarea art. 37 din Codul penal în cursul judecăţii, astfel că va aplica o pedeapsă doar cu privire la actele materiale care fac obiectul judecăţii, urmând ca persoana condamnată să formuleze o cerere de modificare a pedepsei, în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a celei de-a doua hotărâri. Instanţele de judecată care au îmbrăţişat această orientare jurisprudenţială au apreciat că, în lipsa unei dispoziţii procedurale similare celei prevăzute de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, nu pot recalcula pedeapsa în conformitate cu art. 37 din Codul penal deoarece nu sunt abilitate de lege să desfiinţeze hotărârea definitivă de condamnare, să dispună reunirea cauzelor şi să aplice o pedeapsă unică pentru toate actele materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate. Aceste instanţe au considerat că modificarea pedepsei, în sensul stabilirii unei pedepse unice, poate opera exclusiv în faza de executare, chiar şi în situaţia în care legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969. 2.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele de judecată au considerat că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Codul penal ori de câte ori se constată că obiectul judecăţii este constituit din acte materiale care intră în conţinutul unei infracţiuni unice continuate pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv. În argumentarea acestor soluţii s-a arătat că lipsa unei prevederi procesuale similare celei cuprinse în art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 nu constituie un impediment în aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de lege, respectiv recalcularea şi stabilirea unei pedepse unice pentru toate actele materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate. Astfel, scopul urmărit de legiuitor a fost eliminarea procedurii reglementate de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 privind extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, nu şi acela de a împiedica recalcularea pedepsei potrivit art. 37 din Codul penal. Totodată, s-a susţinut că a considera că modificarea pedepsei nu poate interveni decât în faza de executare ar face inaplicabile dispoziţiile art. 37 din Codul penal privind tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate, iar stabilirea unei pedepse unice într-o astfel de ipoteză ar presupune formularea unei cereri ulterior rămânerii definitive a hotărârii, în faza de executare. Mai mult, modificarea pedepsei subsecvent rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este prevăzută şi în alte situaţii care reclamă aplicarea unui tratament sancţionator pentru întreaga activitate infracţională, cum ar fi concursul de infracţiuni, practica judiciară fiind unanimă în aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Codul penal de instanţa învestită cu judecarea unei infracţiuni concurente, chiar în lipsa unei dispoziţii procesuale în acest sens. 3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că dispoziţiile art. 37 din Codul penal privind recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sunt aplicabile doar în faza de executare, în cauze având ca obiect modificarea pedepsei întemeiate pe art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. În argumentarea punctului de vedere s-a susţinut că imposibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal de către instanţa care judecă o persoană condamnată definitiv pentru alte acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi stabilirea unei pedepse pentru întreaga activitate infracţională sunt determinate de impedimente procedurale. În acest sens s-a arătat că dispoziţiile procesual penale nu mai reglementează posibilitatea extinderii acţiunii penale cu privire la alte fapte în cursul judecăţii, aspect care conduce la inexistenţa unui instrument procesual adecvat care să permită desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, anterioare, pronunţate doar pentru o parte a actelor de executare din conţinutul unei infracţiuni continuate, iar art. 43 din Codul de procedură penală nu permite reunirea unei cauze soluţionate definitiv. Ca atare, s-a apreciat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, dispoziţiile din Codul de procedură penală nu prevăd un instrument procesual adecvat pentru „extinderea obiectului judecăţii“, adică posibilitatea instanţei să judece şi alte fapte decât cele cu care a fost învestită. Astfel, reglementarea anterioară prevedea posibilitatea „extinderii obiectului judecăţii“ şi permitea să fie (re)analizate condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate pentru acte materiale cu judecarea cărora nu fusese iniţial învestită. Or, în actuala reglementare, obiectul judecăţii nu se mai poate extinde şi, subsumat acestei noi opţiuni de politică penală, instanţa care soluţionează acţiunea penală nu mai poate examina nicio faptă în plus faţă de cea cu care a fost învestită, modificarea pedepsei fiind posibilă doar în faza de executare deoarece instanţa învestită cu acţiunea penală nu se poate (auto)învesti şi cu alte fapte, fie ele judecate definitiv sau nu. În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doar dispoziţia cuprinsă în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală reglementează procedura de modificare a unei pedepse aplicate prin hotărâre definitivă. Aşadar, deşi art. 37 din Codul penal permite recalcularea pedepsei, textul nu poate fi aplicat decât în corelaţie cu dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, modificarea pedepsei nu mai poate opera decât în faza de executare. Chiar dacă art. 37 din Codul penal nu face această distincţie, sintagma „este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni“ poate fi interpretată şi în sensul că alte acţiuni/inacţiuni ale infracţiunii continuate au fost descoperite în timpul judecăţii unora dintre actele componente ale acesteia; în realitate, lipsind cadrul procesual pentru ca dispoziţiile art. 37 din Codul penal să poată fi aplicate şi în cursul judecăţii, singura interpretare posibilă este aceea potrivit căreia art. 37 din Codul penal reglementează doar modalitatea de stabilire a pedepsei în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. 4. Opiniile exprimate de specialişti În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit. 4.1. În punctul de vedere transmis, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanţa învestită cu judecarea altor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate pentru care anterior s-a pronunţat o condamnare definitivă. În susţinerea punctului de vedere, pornind de la constatarea că dispoziţiile Codului penal pot fi izvor al dreptului procesual penal, s-a precizat că art. 37 din Codul penal nu reprezintă o normă autonomă de drept penal material, în sensul că reglementează un drept potenţial ce nu poate fi pus în aplicare în lipsa unei norme exprese de procedură. Astfel, din modul de redactare a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, s-a apreciat că poate fi determinată modalitatea de recalculare a pedepsei pentru infracţiunea continuată şi pentru cea complexă, atât sub aspect substanţial, cât şi sub aspect procedural. Totodată, s-a susţinut că pentru aplicarea art. 37 din Codul penal nu prezintă relevanţă faptul că în conţinutul actualului Cod de procedură penală nu mai este reglementată posibilitatea extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale în faza de judecată, extinderea acţiunii penale nefiind necesară în considerarea faptului că acţiunea penală a fost declanşată şi exercitată până la epuizare în cauza în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. În concret, art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 reglementa procedura de reunire a cauzelor în ipoteza menţionată la art. 37 alin. (3) din acelaşi cod care prevedea expres că, în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune, „cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna“. Aceste prevederi din vechea reglementare nu au corespondent în actuala reglementare, motiv pentru care lipsa unor dispoziţii procesuale similare în conţinutul actualului Cod de procedură penală nu justifică excluderea aplicabilităţii art. 37 din Codul penal în faza de judecată. S-a arătat că în legătură cu hotărârea definitivă anterioară nu se pune problema reunirii, în contextul în care nu se mai poate vorbi de exercitarea acţiunii penale cu privire la actele materiale pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă. De altminteri, în ipoteza aplicării art. 37 din Codul penal, rezolvarea cauzei nu se realizează în doi timpi, ci în mod unitar, prin sentinţa pronunţată asupra fondului cauzei, la fel cum se întâmplă în situaţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, potrivit art. 40 din Codul penal sau în cazul stabilirii pedepsei în caz de recidivă. În ce priveşte efectele aplicării art. 37 din Codul penal în faza de judecată, s-a susţinut că se impune desfiinţarea hotărârii definitive anterioare de condamnare. Desfiinţarea dispusă ca urmare a aplicării art. 37 din Codul penal este însă una atipică, pentru că ea nu are aptitudinea să producă consecinţe similare celor ce se produc în urma desfiinţării sau casării hotărârii definitive ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac. Astfel, prima hotărâre definitivă se bucură în continuare de autoritate de lucru judecat nu doar cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, ci şi cu privire la cuantumul sau durata pedepsei aplicate, dat fiind că art. 37 din Codul penal condiţionează recalcularea pedepsei de pedeapsa stabilită anterior. În concret, în cazul aplicării art. 37 din Codul penal, desfiinţarea hotărârii va opera în ceea ce priveşte aspectele care privesc individualizarea judiciară a pedepsei şi individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, limita minimă impusă instanţei care procedează la recalculare fiind pedeapsa pronunţată anterior. Într-o astfel de interpretare nu se poate pune problema încălcării principiului ne bis in idem, în condiţiile în care ultima judecată este circumscrisă limitelor şi obiectului judecăţii, astfel cum sunt stabilite prin rechizitoriu, prin prisma aspectelor care privesc existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Nu în ultimul rând s-a susţinut că aplicarea art. 37 din Codul penal în cadrul judecăţii se impune din raţiuni de echitate, recalcularea pedepsei trebuind să îl aducă pe condamnat într-o situaţie identică sau cât mai apropiată de cea în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost judecat la acelaşi moment pentru toate acţiunile din structura infracţiunii continuate. Descoperirea la momente diferite a acestor acţiuni/inacţiuni şi instrumentarea succesivă a cauzelor referitoare la ele nu sunt împrejurări imputabile autorului şi nu trebuie să constituie temeiuri pentru o agravare a situaţiei sale. Totodată, s-a susţinut că amânarea aplicării art. 37 din Codul penal pentru faza de punere în executare a hotărârilor definitive este de natură să afecteze justa înfăptuire a actului de justiţie şi credibilitatea justiţiei în materie penală. Un ultim argument invocat în susţinerea opiniei formulate se întemeiază pe faptul că ipotezele vizate de art. 37 din Codul penal şi de art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală sunt diferite: prima presupune un proces penal pendinte, cea de-a doua se referă la situaţia în care subsecvent rămânerii definitive a unor hotărâri definitive se constată că acestea vizează „acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni“. 4.2. Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale - Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, în punctul de vedere comunicat, a susţinut că aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanţa învestită cu judecarea altor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate pentru care anterior s-a pronunţat o condamnare definitivă. În fundamentarea acestei opinii, ca argument de principiu au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală potrivit cărora: „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare (...).“, text ce constituie un îndreptar pentru aplicarea normelor de procedură penală în spiritul lor. O exercitare eficientă a atribuţiilor instanţei de judecată este posibilă numai în cazul în care aceasta ar avea posibilitatea ca, în ipoteza învestirii cu judecarea actelor noi din structura unei infracţiuni continuate, să procedeze la desfiinţarea hotărârii definitive, urmată de judecarea inculpatului pentru toate actele materiale, în temeiul art. 37 din Codul penal. Un al doilea argument l-a constituit faptul că din interpretarea literară a textului rezultă că aplicarea tratamentului sancţionator al infracţiunii continuate se face la momentul judecării inculpatului pentru acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, nefiind prevăzută nicio limită privind faza procesuală. S-a mai arătat că acceptarea opiniei contrare ar conduce la existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive pentru acte materiale diferite ce intră în structura aceleiaşi infracţiuni, urmând ca ulterior persoana condamnată să solicite modificarea potrivit dispoziţiilor art. 585 din Codul de procedură penală, situaţie ce conduce atât la încărcarea instanţelor de judecată, cât şi la obligarea condamnatului să obţină aplicarea dispoziţiilor art. 35-37 din Codul penal prin intermediul unui nou proces. Mai mult, există posibilitatea trecerii unui interval de timp semnificativ de la momentul rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri de condamnare şi până la stabilirea unei pedepse unice pe calea contestaţiei la executare, interval în care condamnatul ar putea să execute o pedeapsă mai mare decât cea aplicată ulterior, o parte din pedeapsa efectiv executată putând rămâne fără suport legal. Totodată, dacă s-ar accepta că pedeapsa poate fi modificată numai în faza de executare, potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, s-ar putea ajunge în situaţia în care anumite persoane condamnate, care nu solicită modificarea pedepselor, să execute o pedeapsă mai mare decât cea care ar rezulta potrivit dispoziţiilor care reglementează tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate. 4.3. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere comunicat, a susţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Codul penal poate fi dispusă numai de instanţa competentă, învestită în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare pentru acţiunile sau inacţiunile care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că unicul mecanism procedural, prin intermediul căruia se realizează aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, este reglementat în dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea modificării pedepsei în ipoteza în care, la punerea în executare a hotărârii definitive de condamnare sau în cursul executării pedepsei, se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive de condamnare, existenţa unor acţiuni ori inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate. În această ipoteză, Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art. 585 alin. (2), atribuie competenţa de a modifica pedeapsa, în sensul recalculării acesteia pentru întreaga infracţiune continuată, instanţei de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Reglementând în mod explicit în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală mecanismul procedural prin intermediul căruia se asigură aplicarea art. 37 din Codul penal, Codul de procedură penală nu prevede, prin nicio dispoziţie, posibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal în cursul judecăţii în primă instanţă de către instanţa învestită cu judecarea altor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate, pentru care anterior s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Sub imperiul actualului Cod de procedură penală, obiectul judecăţii în primă instanţă este limitat „la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei“; conform art. 371 din Codul de procedură penală, reunirea priveşte exclusiv cauzele aflate în cursul judecăţii, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Codul de procedură penală excluzând posibilitatea reunirii unei cauze aflate în cursul judecăţii în primă instanţă cu o cauză soluţionată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, iar vechile dispoziţii - art. 335 din Codul de procedură penală din 1968, care permiteau extinderea obiectului judecăţii, nu au corespondent în legea de procedură penală în vigoare. S-a opinat în sensul că, în conformitate cu legea de procedură penală în vigoare, prima instanţă nu are un temei legal nici pentru extinderea obiectului judecăţii, nici pentru reunirea cauzelor şi nici pentru desfiinţarea hotărârii definitive anterioare. În acelaşi sens s-a făcut trimitere la opinii exprimate în doctrina juridică de specialitate potrivit cărora art. 37 din Codul penal nu este aplicabil decât în corelaţie cu dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care stabilesc că pedeapsa pronunţată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa de acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Prin urmare, din conţinutul dispoziţiei procesuale menţionate rezultă că modificarea pedepsei nu mai poate fi făcută decât în faza de executare, dat fiind faptul că noile dispoziţii procesual penale nu mai prevăd instituţia extinderii acţiunii penale. De asemenea, având în vedere că noul Cod de procedură penală nu a reglementat în continuare instituţia extinderii acţiunii penale la alte acte materiale (art. 335 din Codul de procedură penală anterior), s-a considerat că nu există norme de procedură pentru punerea în aplicare a art. 37 din Codul penal. Nu se poate considera că absenţa unor astfel de norme procesuale constituie o omisiune a legiuitorului, întrucât prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală se arată că se va elimina posibilitatea extinderii acţiunii penale. S-a concluzionat în sensul că singura soluţie pentru care există un temei juridic în prezent este ca instanţa sesizată cu doar o parte a actelor materiale ale unei infracţiuni continuate să pronunţe o soluţie în raport cu acestea, urmând ca ulterior, în cadrul procedurii reglementate în art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, să se dea o soluţie în raport cu toate actele materiale ale infracţiunii continuate. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauza privind recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiei prevăzute de art. 37 din Codul penal, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii. Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor, în esenţă, a apreciat că aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din Codul penal este nu doar posibilă, ci chiar obligatorie în cursul judecăţii în primă instanţă dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, existenţa unui proces în curs fiind chiar premisa textului legal care instituie implicit şi o normă de competenţă în acest sens. Astfel, recalcularea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare anterioară, ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, reflectă situaţia juridică reală, respectiv unicitatea ilicitului penal, şi nu constituie o „extindere a obiectului judecăţii“, în contextul în care simpla aplicare a tratamentului sancţionator nu implică o judecată asupra acuzaţiei penale în cauza rămasă definitivă. Totodată, s-a susţinut că interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator poate fi aplicat exclusiv în faza de executare este contrară atât dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, cât şi celor prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, norme ce au în vedere situaţii premisă distincte, şi are ca justificare lipsa unor reguli procesuale a căror necesitate nu poate fi argumentată obiectiv. Singura limitare vizează faza judecăţii în primă instanţă, în sensul că aplicarea tratamentului sancţionator nu poate fi antamată direct în apel, limitare ce decurge însă din garanţia dublului grad de jurisdicţie în materie penală. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorulraportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale curţilor de apel, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală. 6.2. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi aplicării unitare: 6.2.1. Dispoziţii de drept material 6.2.1.a. Dispoziţii din Codul penal în vigoare "ART. 35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe (1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv^1, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. ^1 Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. (2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. ART. 36 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă (1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. (2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. (3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al infracţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. ART. 37 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior." 6.2.1.b. Dispoziţii din Codul penal anterior "ART. 41 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni. Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. ART. 42 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 40^1 alin. 1. ART. 43 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă: Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior." 6.2.2. Dispoziţii de drept procesual 6.2.2.a. Dispoziţii din Codul de procedură penală în vigoare "ART. 43 Reunirea cauzelor (1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. ART. 45 Procedura de reunire a cauzelor (2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel. ART. 585 Alte modificări de pedepse (1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (2) Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. (3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat." 6.2.2.b. Dispoziţii din Codul de procedură penală anterior "ART. 33 Cazurile de indivizibilitate Este indivizibilitate: ... c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. ART. 37 Cazuri speciale În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) şi b), precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs, de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată. În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna. ART. 335 Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale Dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei. Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară. Instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţie în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334. ART. 449 Alte modificări de pedepse Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat." 6.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele: Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, ce face obiectul dezbaterii, este generată de abordarea diferită asupra posibilităţii aplicării tratamentului sancţionator reglementat de art. 37 din Codul penal, în lipsa unor dispoziţii procesual penale care să permită desfiinţarea hotărârii definitive anterioare, reunirea cauzelor şi pronunţarea unei hotărâri cu privire la toate actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii unice continuate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că pentru lămurirea problemei de drept se impune prezentarea parcursului evolutiv al practicii judiciare prin prisma modificărilor intervenite în dispoziţiile legale relevante. Astfel, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului penal anterior, practica judiciară a statuat constant şi unanim în sensul că aplicarea tratamentului sancţionator, constând în recalcularea pedepsei celui condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată prin stabilirea unei pedepse pentru infracţiunea săvârşită în întregul ei, revine judecătorului ulterior învestit cu judecarea altor acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al acesteia, doctrina de specialitate fiind în acelaşi sens. Această jurisprudenţă unitară şi necontestată a avut ca fundament interpretarea literală coroborată a dispoziţiilor art. 43 din Codul penal din 1969 şi art. 449 din Codul de procedură penală din 1968, modificarea pedepsei în cursul executării constituind un remediu ce opera exclusiv în ipoteza în care se constata cu ocazia punerii în executare sau în cursul executării pedepsei existenţa a două sau mai multe hotărâri definitive pentru acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Se remarcă faptul că dispoziţiile de drept material ce reglementează tratamentul sancţionator aplicabil în ipoteza în care o persoană condamnată definitiv pentru o infracţiune continuată este judecată ulterior pentru acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, precum şi dispoziţiile procesual penale vizând procedura modificării pedepsei în cursul executării nu au suferit modificări. Astfel, atât dispoziţiile art. 37 din Codul penal în vigoare, cât şi ale art. 43 din Codul penal din 1969, purtând denumirea marginală „Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă“, reglementează în mod identic tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate în ipoteza prezentată şi prevăd că: „Dacă cel (infractorul - în Codul penal din 1969, n.r.) condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.“ De asemenea, nici dispoziţiile ce reglementează instituţia modificării pedepsei în cursul executării nu prezintă deosebiri, art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind identic cu art. 449 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că: „Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: ...c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“ Ca atare, interpretarea literală a normelor relevante nu justifică schimbarea intervenită în practica judiciară în ceea ce priveşte aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru infracţiunea unică, în formă continuată, de instanţa învestită să judece acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al acesteia, atunci când pentru unele acte materiale există o hotărâre rămasă anterior definitivă. De altfel, orientarea jurisprudenţială potrivit căreia nu este posibilă aplicarea normei de drept material (art. 37 din Codul penal) se bazează pe modificările intervenite în plan procesual, constând în aceea că, în Codul de procedură penală în vigoare, nu a fost preluată o dispoziţie similară celei reglementate de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 cu denumirea marginală „Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale“. Astfel, alineatul (2) al normei amintite prevedea că, în ipoteza în care „cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară“. Interpretând sistematic norma legală menţionată, se observă că reglementarea procedurii extinderii acţiunii penale era nu doar justificată, ci şi necesară pentru a integra coerent dispoziţiile imperative ale art. 37 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, care statuau asupra obligativităţii reunirii cauzelor atunci când era incident cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv „în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune“. Aşadar, procedura extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale în ipoteza prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 reglementa în concret modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 37 alin. (3) din Codul penal din 1969, potrivit cărora „reunirea este obligatorie în toate cauzele“ în cazul actelor materiale ce intră în conţinutul unei infracţiuni unice continuate, atunci când, cu privire la unele dintre acestea, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă. Ca atare, obligativitatea reunirii cauzelor şi judecarea acestora de aceeaşi instanţă reclamau desfiinţarea hotărârii anterioare. Trebuie subliniat că reunirea în procedura extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale opera în privinţa cauzelor şi nu are semnificaţia „reunirii“ actelor materiale într-o infracţiune unică în scopul de a aplica tratamentul sancţionator pentru întreaga activitate infracţională. Absorbţia juridică a actelor materiale în cadrul unei infracţiuni unice se reflectă din punct de vedere procedural în constatarea expresă a împrejurării că faptele constituie acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni continuate, subsecvent analizării întrunirii condiţiilor legale privind unicitatea infracţiunii, desfiinţarea formelor de executare emise în baza condamnării anterioare şi emiterea unora noi în executarea ultimei hotărâri, cu excepţia situaţiei în care se constată executată pedeapsa. Codul de procedură penală în vigoare nu a preluat obligativitatea reunirii cauzelor care au ca obiect acte ce alcătuiesc o singură infracţiune, cum este cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau al infracţiunii complexe, reunirea cauzelor putând fi dispusă de instanţă doar dacă acestea se află în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de apel, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Codul de procedură penală. Această reglementare se înscrie în opţiunea de politică penală a legiuitorului în privinţa procesului penal, relevată de tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007, în cuprinsul cărora se arată expres intenţia de a elimina „posibilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal, instituţii care duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată instanţa. Cu privire la noile fapte descoperite în cursul judecăţii se propune desfăşurarea de proceduri distincte de urmărire penală, pentru a nu se ajunge la întârzierea sau diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii“. Ca atare, interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanţă tezei potrivit căreia lipsa unei proceduri similare celei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală ar avea drept consecinţă imposibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal. Lipsa unei proceduri prin care cauzele să fie reunite atunci când pentru una din cauze s-a pronunţat o hotărâre definitivă nu atrage imposibilitatea aplicării tratamentului sancţionator prevăzut expres de art. 37 din Codul penal, care nu presupune în mod necesar reunirea cauzelor şi desfiinţarea hotărârii anterioare ci, exclusiv, modificarea pedepsei prin recalcularea acesteia în raport cu întreaga activitate infracţională. Consecinţele modificării legislative se reflectă exclusiv în plan procesual, fără a se răsfrânge asupra tratamentului sancţionator aplicabil şi nu pot legitima înlăturarea aplicării normei de drept penal, care nu presupune reunirea cauzelor şi, cu atât mai puţin, desfiinţarea hotărârii de condamnare anterioară. Recalcularea pedepsei operează chiar şi în lipsa unor dispoziţii similare art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, deoarece suntem în ipoteza în care intervine o modificare a unei pedepse definitive, prevăzută de lege, modificare care nu afectează autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare sub aspectul existenţei faptei şi vinovăţiei şi nici chiar sub aspectul pedepsei, atât timp cât norma legală fixează limite minime pentru noua sancţiune, în sensul că pedeapsa nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior. A considera că dispoziţia în cauză nu îşi găseşte aplicabilitate decât în faza de executare, în procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală, nu doar că ar fi contrar normei legale, ci chiar inoportun, presupunând că, în cunoştinţă de cauză, instanţa de judecată să facă abstracţie de condamnarea anterioară şi să oblige practic la declanşarea unei noi proceduri pentru rezolvarea situaţiei juridice create. Renunţarea la procedura prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 privind extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale concomitent cu menţinerea dispoziţiei ce reglementează tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate reflectă opţiunea legiuitorului ca, în astfel de situaţii, fără a desfiinţa hotărârea anterioară, deci cu respectarea autorităţii de lucru judecat a acesteia, să se procedeze totuşi la modificarea pedepsei, mecanism pe care îl regăsim şi în cazul concursului de infracţiuni, de altfel, când, fără a se desfiinţa condamnarea anterioară, se stabileşte o nouă pedeapsă care are în vedere situaţia juridică prin raportare la dispoziţiile legale care stabilesc tratamentul sancţionator, dispoziţii de drept material. Opţiunea aceasta reflectă cu precizie faptul că ceea ce se rejudecă într-o astfel de situaţie este cuantumul pedepsei aplicate, nu şi existenţa faptelor şi a probelor care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că actele materiale în raport cu care s-a statuat prin decizie definitivă există şi au fost săvârşite de inculpat. Prin urmare, interpretarea logico-juridică a textelor relevante nu atestă existenţa unui impediment procesual în aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din Codul penal. De altfel, nici în procedura modificării pedepsei în cursul executării prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală nu se prevede reunirea cauzelor şi desfiinţarea hotărârilor definitive, ci exclusiv modificarea pedepsei ca efect al constatării existenţei unuia dintre cazurile prevăzute expres, printre care şi condamnări distincte pentru acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Or, dacă în faza de executare a procesului penal aplicarea tratamentului sancţionator nu este condiţionată de desfiinţarea hotărârilor pronunţate, în lipsa unei prevederi exprese contrarii, aceasta nu constituie o condiţie nici pentru aplicarea directă a aceloraşi dispoziţii de instanţa învestită cu judecarea de alte acte materiale subsecvent rămânerii definitive a condamnării anterioare, cu atât mai mult cu cât art. 37 din Codul penal are ca premisă o judecată în curs pentru acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Mai mult, în practică se pot ivi situaţii în care omisiunea constatării existenţei unei hotărâri de condamnare definitive pentru acte ce intră în conţinutul infracţiunii unice ce face obiectul judecăţii şi a aplicării tratamentului corespunzător să afecteze legalitatea încadrării juridice, situaţie ce nu poate fi remediată în faza de executare. Astfel, cu titlu de exemplu, reţinerea de „consecinţe deosebit de grave“ se determină în cazul infracţiunii continuate prin raportare la paguba cauzată prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii, în conformitate cu Decizia nr. XIV/2006, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. De asemenea, condamnarea la o pedeapsă distinctă pentru acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni poate prelungi executarea pedepsei închisorii dincolo de limitele legale, în situaţia în care cel condamnat a executat anterior o pedeapsă egală cu maximul special sau orientată spre maxim, iar durata executată de acesta până la soluţionarea cererii de modificare a pedepsei depăşeşte maximul special al pedepsei. Cât despre ipoteza în care legea penală apreciată mai favorabilă este Codul penal din 1969, infracţiunea continuată fiind epuizată cât timp acesta a fost în vigoare, inculpatul nu ar putea beneficia de tratamentul juridic corespunzător legii penale identificate ca mai favorabilă, legea procesual penală fiind de imediată aplicare, un astfel de raţionament fiind absurd. Cu privire la această chestiune, trebuie subliniat că statuarea asupra legii penale mai favorabile se face prin luarea în considerare a multipli factori, a situaţiei juridice în ansamblu. Ca atare, simplul fapt că tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate în ipoteza normei prevăzute de art. 37 din Codul penal nu a suferit modificări este insuficient pentru a concluziona că nu se pune problema aplicării legii în forma anterioară. Sintetizând, aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din Codul penal este nu doar posibilă, ci chiar obligatorie în cursul judecăţii în primă instanţă dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, existenţa unui proces în curs fiind chiar premisa textului legal care instituie implicit şi o normă de competenţă în acest sens. Recalcularea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare anterioară, ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, reflectă situaţia juridică reală, respectiv unicitatea ilicitului penal, şi nu constituie o „extindere a obiectului judecăţii“, în contextul în care simpla aplicare a tratamentului sancţionator nu implică o judecată asupra acuzaţiei penale în cauza rămasă definitivă. Ca atare, pentru a da eficienţă normei nu este necesară o procedură similară celei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, reunirea cauzelor şi desfiinţarea hotărârii anterioare fiind expresia necesităţii extinderii acţiunii penale şi a obligativităţii reunirii cauzelor sub imperiul codului anterior, condiţionări ce nu se regăsesc în actuala reglementare. De altfel, nici procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală nu conduce la desfiinţarea hotărârilor definitive şi nu există niciun argument rezonabil care să justifice teza potrivit căreia instanţa în cursul judecăţii altor acte materiale ar trebui să poată desfiinţa condamnarea anterioară pentru acte care constituie o infracţiune unică, în timp ce instanţa de executare este dispensată de această condiţie. Interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator poate fi aplicat exclusiv în faza de executare este contrară atât dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, cât şi celor prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, norme ce au în vedere situaţii premisă distincte, şi are ca justificare lipsa unor reguli procesuale a căror necesitate nu poate fi argumentată obiectiv. Singura limitare vizează faza judecăţii în primă instanţă, în sensul că aplicarea tratamentului sancţionator nu poate fi antamată direct în apel, limitare ce decurge însă din garanţia dublului grad de jurisdicţie în materie penală. În fine, în considerarea şi a principiului universal valabil ce călăuzeşte activitatea instanţei de judecată, conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea - actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat - în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
