Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.639/1/2017
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Viorica │- judecător la Secţia I │
│Cosma │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Paula C. │- judecător la Secţia I │
│Pantea │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Bianca │- judecător la Secţia I │
│Elena │civilă │
│Ţăndărescu│ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Creţu │- judecător la Secţia I │
│Dragu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Gina │civilă │
│Pietreanu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana │civilă │
│Nestor │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Aurelia │- judecător la Secţia I │
│Rusu │civilă │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea sesizării ce formează obiectul Dosarului nr. 2.639/1/2017 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lavinia Curelea, preşedintele delegat al Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, aflat pe rolul acestei instanţe. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 mai 2017, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), în sensul de a stabili dacă instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 octombrie 2017. II. Expunerea succintă a procesului 3. Prin acţiunea înregistrată la data de 27 mai 2016 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta S.C. Y - S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâta refuză să îşi îndeplinească obligaţiile ce îi revin prin Sentinţa civilă nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor prin Decizia civilă nr. xxx/R din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi, în consecinţă, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie prin care să se stabilească calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile în suprafaţă de 5.019 mp din top 16/1, 267 mp din top 11 şi 915 mp din top 17, în valoare de 130 euro/mp şi din construcţiile vechi în valoare de 1.417.845 lei, imobile înscrise în CF xxxx Oradea şi CF xxxxx Oradea. 4. În motivarea acţiunii a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor prin Decizia civilă nr. xxx/R din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă, s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile şi din construcţiile mai sus amintite, cu obligarea pârâtei de a emite în favoarea sa dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 şi de a se conforma dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005). 5. După ce hotărârea a devenit irevocabilă, ca efect al pasivităţii pârâtei de a se conforma obligaţiilor ce i-au fost impuse, reclamantul a întreprins toate demersurile în vederea emiterii dispoziţiei de stabilire a calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, apelând inclusiv la executorul judecătoresc, cu o cerere de aplicare a penalităţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă, urmată de o acţiune în instanţă, conform prevederilor alin. (4) al acestui articol. 6. Prin Încheierea nr. xxxx din 6 aprilie 2015 a Judecătoriei Oradea, definitivă, pârâta a fost obligată la plata unei penalităţi de 100 lei/zi de întârziere, începând cu data de 13 februarie 2015 şi până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Ulterior, prin Încheierea nr. xxxx din 26 octombrie 2015 a Judecătoriei Oradea, pârâta a fost obligată la plata sumei de 24.400 lei cu titlu de penalităţi pe perioada 13 februarie 2015-30 septembrie 2015. 7. Niciuna dintre hotărârile judecătoreşti amintite nu a fost executată. 8. În aceste condiţii, reclamantul a susţinut că imposibilitatea în care se află, de a beneficia de dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, devenind astfel incidente prevederile art. 1 din. Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Pentru înlăturarea acestui abuz, ca şi a consecinţelor sale, în lipsa unei alte măsuri legale, singura soluţie care se impune este pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de dispoziţia prevăzută de legislaţia reparatorie. 9. În drept, a invocat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001. 10. Prin Sentinţa nr. xxx/C din 24 octombrie 2016, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a respins acţiunea reţinând că, deşi susţinerile reclamantului sunt confirmate de probe, iar pârâta nici până la ora actuală nu a emis dispoziţia la care a fost obligată prin Sentinţa nr. xxx/C din 3 iunie 2013 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă, instanţa nu este îndreptăţită ea însăşi la emiterea unei dispoziţii întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, singura căreia îi revine această competenţă fiind pârâta din prezenta cauză, în calitate de entitate învestită de lege cu soluţionarea notificării în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist. 11. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, reiterând argumentele prezentate în faţa primei instanţe. 12. În şedinţa publică din 29 mai 2017, apelantul-reclamant, prin avocat, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească dacă instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii. 13. Prin încheierea pronunţată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 14. Prin Încheierea pronunţată la 29 mai 2017, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, constatând că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât în speţă se solicită pronunţarea de către instanţă a unei dispoziţii prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil preluat de stat anterior anului 1989. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 15. În afara susţinerilor din şedinţa publică din 29 mai 2017, apelantul-reclamant nu a invocat alte argumente. 16. Intimata-pârâtă nu şi-a exprimat punctul de vedere. 17. După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 18. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 2.280/111/2016, după ce a redat conţinutul dispoziţiilor legale relevante, a arătat că acestea prevăd modalitatea în care entităţile deţinătoare ale imobilelor ce pot fi retrocedate procedează în vederea acordării măsurilor reparatorii către persoanele îndreptăţite, conform legilor de retrocedare. 19. Instanţele de judecată pot stabili dacă notificatorii, foştii proprietari sau succesorii acestora, sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii prevăzute de legile de retrocedare şi să oblige entităţile notificate să emită dispoziţie de stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite. 20. Competenţa instanţelor de judecată este stabilită de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar printre măsurile pe care instanţa le poate dispune nu se găseşte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de dispoziţie emisă de entitatea învestită cu notificarea. 21. În lipsa unor dispoziţii legale exprese, instanţele nu se pot substitui unor autorităţi administrative, societăţi comerciale ori altor persoane juridice. În fapt, se solicită instanţei să se pronunţe într-o materie care excedează competenţei sale, ceea ce nu poate fi primit. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 22. Jurisprudenţa Curţii de Apel Oradea: instanţa de trimitere a comunicat că la nivelul Secţiei I civile a Curţii şi al Tribunalului Bihor s-a apreciat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 stabileşte competenţa instanţelor de judecată, iar în lipsa unor dispoziţii exprese acestea nu se pot substitui unor autorităţi administrative. S-au depus Sentinţa nr. 181/C din 24 octombrie 2016 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă, nedefinitivă, şi Încheierea de sesizare din 29 mai 2017 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă, ambele pronunţate în Dosarul nr. 2.280/111/2016, în care s-a formulat sesizarea. Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a apreciat, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi pronunţată, ataşând Sentinţa nr. 89/D din 1 aprilie 2016, definitivă prin Decizia nr. 884/A din 13 octombrie 2015 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: 23. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat că la nivelul Secţiei I civile a Curţii practica este în sensul că se analizează pe fond cererea şi, dacă se constată că persoana este îndreptăţită să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, se dispune obligarea pârâtului să emită dispoziţie în acest sens. Sa ataşat, spre exemplificare, Decizia nr. 900 din 13 iunie 2017. Opinia judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Sibiu este că, în cazul în care entitatea învestită nu a emis nicio dispoziţie, instanţa obligă la emiterea unei astfel de dispoziţii. În cazul în care s-a emis o dispoziţie de respingere a notificării în întregul său sau de respingere a cererii de restituire în natură, instanţa va dispune obligarea la emiterea dispoziţiei în sensul rezultat din actele dosarului, dar nu va pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie. S-a depus Sentinţa nr. 636 din 3 iunie 2016. Judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Hunedoara au apreciat, în considerarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12.11.2007 (Decizia nr. XX/2007) şi a plenitudinii de competenţă a instanţelor în soluţionarea acţiunilor în materia Legii nr. 10/2001, că instanţa învestită poate soluţiona direct o astfel de notificare, ce nu a fost soluţionată prin dispoziţia primarului sau, după caz, prin decizia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului, cu condiţia de a se solicita în mod expres, de către reclamant, prin acţiune sau contestaţie. S-au anexat sentinţele nr. 375 din 2 martie 2015 şi nr. 302 din 23 februarie 2015. 24. Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere unanim al judecătorilor Secţiei civile a Curţii, prin care s-a susţinut că atribuţia de a emite o dispoziţie revine numai entităţii legal învestite, respectiv organelor administrative prevăzute expres de art. 21 din Legea nr. 165/2013 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001. Instanţa judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, nu se poate substitui organelor administrative prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act administrativ. Cel mult, instanţa poate obliga la emiterea unei dispoziţii ori, în caz de soluţionare negativă a notificării ori de refuz de soluţionare, să dispună ea însăşi, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007. S-a ataşat Sentinţa nr. 468 din 25 mai 2017 a Tribunalului Covasna - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 363/R din 4 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă. 25. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că opinia majoritară este în sensul că instanţele nu pot pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie emisă în temeiul legilor de retrocedare de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii (Secţiile a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie şi a IV-a civilă ale Curţii, o parte a judecătorilor Secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman şi Tribunalul Ilfov). În sprijinul acestei opinii s-a arătat că dispoziţiile legale invocate nu atribuie o astfel de competenţă instanţei, ce nu se poate substitui unor autorităţi administrative cu competenţe în materie. Dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 au făcut deja obiectul interpretării, odată cu pronunţarea Deciziei nr. XX/2007. În speţă, refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, a fost deja dedus judecăţii, iar prin hotărâre definitivă instanţa a statuat atât asupra calităţii de persoană îndreptăţită, cât şi asupra felului măsurii reparatorii aplicabile, obligând entitatea învestită la emiterea dispoziţiei prevăzute de lege. De asemenea, reclamantul a urmat inclusiv faza executării silite a acestei hotărâri judecătoreşti. Faţă de refuzul pârâtei de a emite dispoziţia, creditorul are posibilitatea de a apela la dispoziţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, conform Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017. A fost exprimată şi o opinie minoritară, în sens contrar (o parte a judecătorilor Secţiei a IV-a civile şi majoritatea judecătorilor Secţiei a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti). În sprijinul acestei opinii s-a argumentat că, din moment ce instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond notificarea în situaţiile în care entitatea învestită de lege nu îşi îndeplineşte obligaţiile în acest sens, potrivit Deciziei nr. XX/2007, atunci hotărârea pronunţată de instanţă are tocmai această valoare, respectiv de a ţine loc de dispoziţie care ar fi trebuit să fie emisă de entitatea învestită de lege. S-a constatat, de asemenea, că pot exista situaţii în care, în funcţie de petitul cererii de chemare în judecată, instanţa să dispună doar obligarea de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării într-un anumit sens sau situaţii în care instanţa, deşi a soluţionat pe fond notificarea, să dispună şi obligarea entităţii învestite de lege să emită decizia, conform dispoziţiilor instanţei de judecată. În această din urmă situaţie, decizia emisă are valoarea unui act administrativ de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, care reprezintă actul juridic prin care a fost soluţionată notificarea. În ilustrarea ambelor opinii s-a depus un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti relevante. 26. Curtea de Apel Cluj a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Cluj - Secţia civilă, în sensul că nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de dispoziţie, emisă în temeiul legilor de retrocedare, de entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii, însă, pentru argumentele care au stat la baza adoptării Deciziei nr. XX/2007, instanţa este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. La nivelul Curţii se apreciază că această problemă a fost deja dezlegată prin Decizia nr. XX/2007. 27. Curtea de Apel Craiova a comunicat că nu a identificat practică în materie, însă opiniile exprimate de instanţe sunt neunitare, ambele ipoteze fiind considerate posibile. 28. Curtea de Apel Galaţi a comunicat punctul de vedere majoritar, potrivit căruia instanţele au competenţa de a stabili calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi de a obliga entităţile notificate să emită dispoziţii de stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite. În lipsa unor dispoziţii legale exprese, instanţele nu se pot substitui unor autorităţi administrative, astfel încât să dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de dispoziţie. 29. Curtea de Apel Piteşti a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Argeş, potrivit căruia instanţele pot pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie, emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea învestită legal cu emiterea unei astfel de dispoziţii, având în vedere ipoteza în care nu se analizează de către entitatea învestită îndreptăţirea la restituirea în condiţiile legii sau la acordarea măsurilor în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă în condiţiile legii. 30. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat opinia judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Prahova, în sensul că instanţele pot pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie. 31. Curtea de Apel Timişoara a comunicat opinia teoretică potrivit căreia instanţa nu are posibilitatea legală de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie de restituire, faţă de faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, ceea ce nu înseamnă privarea persoanei de dreptul la un tribunal. Invocă unificarea jurisprudenţei prin Decizia nr. XX/2007. 32. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că la nivelul instanţelor din raza sa de competenţă se conturează două opinii: într-o primă opinie se susţine că instanţele nu pot pronunţa o asemenea hotărâre, având în vedere lipsa unei dispoziţii legale în acest sens; instanţele ar putea, cel mult, să pronunţe hotărâri prin care să oblige entitatea învestită să emită decizii/dispoziţii de retrocedare. Cea de-a doua opinie, în sensul că instanţele pot pronunţa astfel de hotărâri, este ilustrată de Sentinţa nr. 1.202 din 15 octombrie 2015 a Tribunalului Mureş - Secţia civilă. 33. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării şi nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor. 34. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare - Serviciul Judiciar Civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 35. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, sub alte aspecte decât cele vizate de prezenta sesizare. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun raţionament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba despre identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie; de asemenea a considerat că nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece posibilitatea ca instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să soluţioneze pe fond notificarea, suplinind în acest mod lipsa unei dispoziţii de soluţionare, care ar fi trebuit să fie emisă de unitatea învestită cu notificarea, a fost statuată prin Decizia nr. XX/2007. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 37. În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 38. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă. 39. Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile (având ca obiect acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21 din Legea nr. 165/2013) se află în curs de judecată în apel, pe rolul curţii de apel, care este ultima instanţă în materie, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze cauza, fiind îndeplinite primele trei condiţii arătate. 40. În ceea ce priveşte condiţia referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări. 41. În mod similar, în jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei supreme în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, de exemplu, deciziile Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016). 42. Pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept. 43. În speţă, încheierea de sesizare a Curţii de Apel Oradea nu cuprinde niciun raţionament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. 44. Instanţa de trimitere se rezumă la indicarea textelor legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea (art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21 din Legea nr. 165/2013), solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească dacă, în temeiul acestor prevederi legale, se poate pronunţa de către instanţa de judecată o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie, prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989, ceea ce reprezintă însuşi obiectul cererii de chemare în judecată, aşadar însăşi problema de fond asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în apel, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea acesteia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 45. Or, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016), operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. Instanţei de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final. 46. Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, se apreciază că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu înseşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată. 47. De asemenea nu este îndeplinită cerinţa caracterului de noutate al chestiunii de drept asupra căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile. 48. În speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâta refuză să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă şi, în consecinţă, să se pronunţe o nouă hotărâre care să ţină loc de dispoziţie prin care să se stabilească calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din terenurile care au format obiectul notificării. 49. Se impune precizarea că, prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în litigiul anterior purtat între aceleaşi părţi, s-a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător cotei de 33% din imobilele notificate şi, totodată, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, pârâta a fost obligată să emită în favoarea reclamantului dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 în sensul arătat şi să se conformeze dispoziţiilor cuprinse în titlul VII al Legii nr. 274/2005. 50. Soluţionând cauza în primă instanţă, tribunalul a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că instanţa nu poate emite o dispoziţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece singura căreia îi revine competenţa în acest sens este entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în sarcina căreia această obligaţie a fost stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în litigiul purtat anterior între aceleaşi părţi. 51. Fiind învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, instanţa de apel a identificat ca problemă de drept, susceptibilă a fi supusă examinării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, aceea „dacă instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii“, apreciind că de lămurirea acestei probleme depinde soluţionarea pe fond a cererii reclamantului privind „pronunţarea de către instanţă a unei dispoziţii prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989“. 52. Însă această problemă de drept nu îndeplineşte cerinţa noutăţii, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece modalitatea în care persoana îndreptăţită poate solicita instanţei de judecată să sancţioneze refuzul nejustificat al pârâtei de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării a fost stabilită prin Decizia nr. XX/2007. 53. În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. 54. În acest caz, actul juridic prin care se soluţionează notificarea este chiar hotărârea judecătorească prin care se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul acesteia la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent. 55. Trebuie observat că, în litigiul pendinte, reclamantul solicită pronunţarea unei noi hotărâri, care să ţină loc de dispoziţie, hotărâre prin care să se stabilească faptul că reclamatul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru aceleaşi imobile, în aceeaşi cotă procentuală şi în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, considerând că doar o asemenea hotărâre i-ar asigura accesul efectiv la măsurile reparatorii în echivalent recunoscute în favoarea sa. Or, aşa cum s-a arătat, hotărârea judecătorească anterioară pronunţată în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. XX/2007, constituie actul juridic prin care s-a soluţionat pe fond notificarea, stabilindu-se atât calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, cât şi dreptul acestuia la măsuri reparatorii în echivalent. 56. Ca atare, raportându-ne strict la modul de formulare a întrebării de către instanţa de apel şi la petitul cererii de chemare în judecată a cărui soluţionare se consideră că ar depinde de această problemă de drept, se constată că cerinţa noutăţii prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă nu este îndeplinită, deoarece posibilitatea instanţei de judecată de a pronunţa o hotărâre prin care să soluţioneze pe fond notificarea, suplinind în acest mod lipsa unei dispoziţii de soluţionare care ar fi trebuit să fie emisă de unitatea învestită cu notificarea, a fost statuată prin Decizia nr. XX/2007. 57. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.280/111/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie emisă în temeiul legilor de retrocedare, de către entitatea legal învestită cu emiterea unei astfel de dispoziţii. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2018. PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI I CIVILE LAVINIA CURELEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
