Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosarul nr. 525/1/2019 conexat cu Dosarul nr. 526/1/2019
┌─────────┬────────────────────────────┐
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru│penale a Înaltei Curţi de │
│ │Casaţie şi Justiţie │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Daniela │- judecător la Secţia penală│
│Encean │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Săndel │ │
│Lucian │- judecător la Secţia penală│
│Macavei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia penală│
│Bogdan │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Silvia │- judecător la Secţia penală│
│Cerbu │ │
├─────────┴────────────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept, şi anume: „în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 27^5 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Otilia Constantin, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Săndel Lucian Macavei, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul Dosarului nr. 525/1/2019 conexat cu Dosarul nr. 526/1/2019, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost comunicate puncte de vedere asupra problemei de drept puse în discuţie de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. De asemenea precizează că au transmis hotărâri judecătoreşti privind chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Tribunalul Bihor şi Tribunalul Cluj. La data de 21 martie 2019 a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat în aceeaşi zi părţilor. La data de 16 aprilie 2019 părţile au transmis instanţei puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Totodată, arată că, la data de 29 martie 2019, au fost depuse concluzii scrise şi de către parchet. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, solicită reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sesizarea este inadmisibilă. Arată că obiectul sesizării instanţei de trimitere îl constituie numai chestiunea admisibilităţii contestaţiei la executare prin care se tinde a se stabili caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate în ipoteza în care o astfel de contestaţie la executare a fost respinsă ca inadmisibilă la instanţa de fond. Or, într-o astfel de ipoteză, eventuala constatare a caracterului inadmisibil al unui asemenea demers derobă de orice sarcină instanţa de trimitere, deoarece ea transferă acest atribut Înaltei Curţi - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în măsura în care aceasta ar aprecia asupra caracterului admisibil. Se arată că, prin modul de formulare a întrebării, sarcina rezolvării cauzei pendinte aflate pe rolul instanţei de trimitere a fost transferate practic instanţei supreme. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public apreciază că răspunsul la chestiunea de drept supusă dezlegării se regăseşte în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 18 septembrie 2017 dată într-un recurs în interesul legii. La paragraful 34 din această decizie, completul competent să judece recursul în interesul legii a explicitat sintagma de „instanţă de judecată învestită cu judecarea cauzei“, apreciind că această sintagmă se referă la instanţa penală învestită cu soluţionarea cauzei în fond, apel ori eventual într-o cale de atac extraordinară. Totodată, prin instanţă învestită cu judecarea cauzei se înţelege instanţa competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia se exercită acţiunea penală şi care a luat una din măsurile privative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală. Or, instanţa de executare învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare prin care urmează să se stabilească caracterul nelegal al măsurii privative de libertate în ipoteza expusă de instanţa de trimitere nu poate fi acoperită de explicaţia dată acestei sintagme prin Decizia nr. 15/2017 şi nici contestaţia la executare nu este o judecată în fond asupra raportului juridic penal de conflict sau vreo cale extraordinară de atac. Pe fondul sesizării, reprezentantul Ministerului Public apreciază că, într-o astfel de ipoteză, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate nu poate fi stabilit pe calea contestaţiei la executare. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, acordă cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele completului, domnul judecător Daniel Grădinaru, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării şi problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierile de şedinţă din data de 30 ianuarie 2019, pronunţate în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: „dacă în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală“. II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia este învestită cu judecarea căii de atac a contestaţiei formulată împotriva unor sentinţe prin care s-au respins contestaţiile la executare, urmând a pronunţa decizii în ultimă instanţă conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 172 din 19.11.2018 pronunţată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia împotriva executării Sentinţei penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinţei s-a arătat că prin contestaţie la executare s-a solicitat să se lămurească înţelesul Sentinţei penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată faţă de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală şi Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În motivarea contestaţiei la executare, petentul a arătat, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăţia sa. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 31.05.2000-11.04.2001, rezultă nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate şi, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăţiei. Prin Sentinţa penală nr. 173 din 19.11.2018, pronunţată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia împotriva executării Sentinţei penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinţei s-a arătat că prin contestaţie la executare s-a solicitat să se lămurească înţelesul Sentinţei penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată faţă de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală şi Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În motivarea contestaţiei la executare, petentul a arătat, în esenţă, „că prin Sentinţa penală nr. 32/2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăţia petentului. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 7.06.2000-25.04.2001, rezultă nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate şi, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăţiei“. În ambele hotărâri, Tribunalul Alba a arătat, în esenţă, că o contestaţie la executare reprezintă un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării pedepselor, o astfel de procedură nemaifiind incidentă când a încetat obligaţia de executare a pedepsei, că o contestaţie contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă, că o contestaţie la executare nu reprezintă o cale de atac, ci o procedură de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Tribunalul Alba a apreciat că nu este admisibilă o astfel de contestaţie la executare, făcând ample referiri la doctrina şi practica judiciară, reţinând în esenţă că o contestaţie la executare nu poate fi îndreptată decât numai împotriva hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare, că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii menţionată face referire la o hotărâre de condamnare, iar nu la una de achitare. În ceea ce priveşte nelămuririle cu privire la hotărârea penală s-a arătat că acestea trebuie să vizeze înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori posibile dispoziţii contradictorii din cuprinsul acestuia, or, ceea ce se solicită de către petent nu este, practic, lămurirea unor dispoziţii din cuprinsul dispozitivului sentinţei penale de achitare, ci să se adauge la aceasta prin pronunţarea unei soluţii cu privire la nelegalitatea arestării preventive, ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri. S-a apreciat că nu se poate uzita de procedura contestaţiei la executare pentru a se constata nelegalitatea unei măsuri preventive, deoarece temeiul de nelegalitate, dacă ar fi existat, putea şi trebuia invocat şi, respectiv, constatat fie în faţa instanţei care a dispus cu privire la măsura preventivă respectivă, fie în calea de atac formulată împotriva încheierii acestei instanţe. Instanţa a mai arătat că prin Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“, astfel că, pe cale de consecinţă, pentru a se putea pronunţa asupra nelegalităţii arestării preventive, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare ar trebui să reanalizeze temeiurile care au dus la luarea, prelungirea, menţinerea ori, după caz, revocarea măsurii preventive, adică să se pronunţe asupra unor lucruri cu privire la care s-a statuat deja în condiţiile art. 300^2 din Codul de procedură penală din 1968 (art. 362 din actualul Cod de procedură penală) care instituie obligaţia instanţei ca, periodic, să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive, ceea ce, în opinia instanţei, ar contraveni dispoziţiilor art. 23 alin. (5)-(7) din Constituţie şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ar afecta într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti. Împotriva sentinţelor nr. 172 din 19.11.2018 şi nr. 173 din 19.11.2018 s-a formulat contestaţie, solicitându-se admiterea acesteia, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se constate nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse. Punctele de vedere exprimate de procuror şi de apărătorii părţilor Petentul contestator a susţinut ca cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept este admisibilă, dat fiind faptul că obiectul cauzei îl reprezintă cererea de constatare a nelegalităţii măsurii arestării preventive, în contextul pronunţării Deciziei nr. 15 din 18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia“. Astfel, „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“. S-a arătat că această hotărâre este obligatorie în cauzele civile având ca obiect solicitări de acordare a despăgubirilor pe motivul arestării nelegale, cereri întemeiate pe art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. S-a mai arătat că, în consecinţă, pentru ca o persoană ce a fost arestată preventiv în cursul unui proces penal să aibă vocaţia de a solicita despăgubiri pe calea unui proces civil, trebuie să obţină unul din actele jurisdicţionale enumerate de acest text legal, prin care să fie constatat explicit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, iar, pentru aceasta, trebuie să se adreseze instanţei penale. S-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016 (paragraful 12) s-a statuat că instanţa de judecată, care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei penale, are obligaţia de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. S-a mai arătat că, în principiu, acest lucru se poate face doar în cazul achitării, or, în cazul petentului, instanţa care a dispus achitarea nu s-a pronunţat şi asupra caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse faţă de acesta, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat instanţei penale pentru a statua asupra cererii de stabilire a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse faţă de acesta în cursul procesului penal. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie este inadmisibilă. Punctul de vedere motivat al completului de judecată Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, prin prisma prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă în parte, în ce priveşte prima chestiune de drept invocată, pentru următoarele considerente: Curtea de apel este învestită cu judecarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva unei sentinţe prin care s-a respins o contestaţie la executare, urmând a pronunţa o decizie în ultimă instanţă conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Chestiunea de drept invocată reprezintă o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Chestiunea de drept invocată reprezintă, în opinia Curţii, o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deşi reprezintă o problemă de drept procesual penal. În acest sens, Curtea a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat admisibile mai multe sesizări de pronunţare a unor hotărâri prealabile privind chestiuni de drept procesual penal. Astfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 2 februarie 2015 a fost admisă sesizarea prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului“. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzute de lege la data judecării recursului iniţial. În motivarea acestei decizii s-a arătat că, deşi obiectul sesizării îl reprezintă o problemă ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde „soluţionarea pe fond a cauzei“, având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 4 martie 2015 a fost admisă sesizarea prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile, în sensul „dacă hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală şi împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.“ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea deciziei s-a arătat, referitor la condiţia dependenţei dintre soluţionarea pe fond a cauzei şi lămurirea ce ar fi dată chestiunii de drept, că problema admisibilităţii căii de atac a apelului în ipoteza analizată are consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, instanţa supremă a arătat în continuare că, spre deosebire de situaţiile când faza procesuală în care se află cauza exclude de plano rezolvarea fondului cauzei, în calea extraordinară a contestaţiei în anulare, dacă s-ar ajunge la concluzia admisibilităţii apelului, ar exista posibilitatea trecerii în etapa judecării contestaţiei în anulare. Prin Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, în sensul dacă „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluţie pe fond a cauzei (judecata în primă instanţă şi în calea ordinară de atac) sau şi celor care au avut ca obiect soluţionarea unor căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire) ori a altor cereri“. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii. Instanţa supremă a arătat că de modul de soluţionare a fondului cererii de redeschidere a procesului penal depinde lămurirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chestiunii de drept vizând admisibilitatea cererii. Pe fondul sesizării instanţa de trimitere a arătat că: Conform art. 539 din Codul de procedură penală: "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, sau stabilit următoarele: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“. În considerentele acestei decizii se arată, la pct. 41, că „analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597-599 din Codul de procedură penală“. S-a mai arătat că, „legat de cazurile în „care se poate“ formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se iveşte (...) vreo împiedicare la executare“, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei“. Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face referire la contestaţia la executare formulată împotriva unei hotărâri de condamnare, nu împotriva unei hotărâri de achitare, situaţia hotărârilor de achitare fiind analizată în mod distinct în decizia menţionată în considerentele de la pct. 43-55. Se arată în aceste considerente (pct. 53) că „pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta“. Se mai arată la pct. 54 că „acest caracter nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „achitarea reclamanţilor dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanţelor penale“ (pct. 55). Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a constatat că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, instanţa civilă sesizată în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu poate stabili caracterul nelegal al acestei privări, iar în situaţia în care instanţa penală care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat prin hotărârea definitivă cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se pune problema identificării mijlocului procesual prin care instanţa penală sesizată de persoana achitată cu o cerere de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate se poate pronunţa asupra acesteia. Curtea a mai arătat că pot fi invocate temeiuri de nelegalitate a măsurii necunoscute de părţi sau instanţă cu ocazia judecării cauzei pe fond, poate exista situaţia unor temeiuri pe care instanţele nu le-au examinat (nici chiar cu ocazia deciziilor de punere în libertate) sau situaţia unor cereri de constatare a nelegalităţii asupra cărora instanţele competente să nu se fi pronunţat, ceea ce ar justifica, suplimentar, necesitatea existenţei unui mijloc procesual de constatare a acestor nelegalităţi. Curtea a arătat că în Codul de procedură penală nu se prevede în mod expres niciun astfel de mijloc procesual, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 că este posibilă constatarea caracterului nelegal al privării de libertate şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, astfel că se poate aprecia că singura instituţie a cărei incidenţă s-ar putea avea în vedere ar fi cea a contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală (există o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută), însă o altă posibilă interpretare ar fi una restrictivă, în sensul că nu se poate constata caracterul nelegal al unei măsuri preventive a arestării decât până la finalizarea ciclului ordinar al judecăţii. III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Piteşti, Târgu Mureş şi Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării s-au conturat următoarele opinii: 1. Judecătorii Secţiei penale din cadrul curţilor de apel Bucureşti (Secţia a II-a penală), Timişoara, Galaţi (în opinie majoritară), judecătorii din cadrul tribunalelor Iaşi (în opinia majoritară), pentru Minori şi Familie Braşov, judecătorii din cadrul judecătoriilor Alexandria, Babadag, Giurgiu, Lehliu-Gară, Medgidia, Năsăud, Roşiori de Vede, Videle, Sinaia, Tulcea au apreciat că nu se poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate pe calea contestaţiei la executare, acest lucru fiind posibil doar în cadrul procedurilor prevăzute de lege. 2. Judecătorii Secţiei penale din cadrul curţilor de apel Piteşti, Constanţa, Tribunalelor Arad, Covasna, Timiş, Teleorman şi Vaslui, Judecătoriei Moreni au apreciat că se poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) sau lit. c) teza I din Codul de procedură penală. 3. Judecătorii Secţiei penale din cadrul curţilor de apel Braşov, Iaşi, Târgu Mureş, în opinie majoritară, judecătorii tribunalelor Bistriţa-Năsăud, Bucureşti - Secţia I penală, Caraş-Severin, Călăraşi, Cluj, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, judecătorii judecătoriilor Baia Mare, Bistriţa, Brăila, Dragomireşti, Paşcani, Hârlău, Vaslui, Huşi, Iaşi, Târgu Lăpuş şi Vişeul de Sus au apreciat că se poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. 4. Judecătorii Secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Oradea, Tribunalul Bihor au apreciat că se poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală. 5. Judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală au apreciat că o asemenea posibilitate juridică nu are fundament legal. Judecătorii Judecătoriei Roman au apreciat demersul ca inadmisibil. 6. Judecătorii Judecătoriei Oneşti au arătat că soluţia de achitare nu ar putea atrage caracterul nelegal al măsurilor preventive în mod retroactiv, existând şi autoritate de lucru judecat. IV. Jurisprudenţa naţională în materie Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Suceava (Sentinţa penală nr. 174 din 29.06.2018 a Tribunalului Suceava, Decizia penală nr. 74 din 24.10.2018 a Curţii de Apel), Curtea de Apel Oradea (Sentinţa penală nr. 178 din 18.12.2018 a Tribunalului Bihor), Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 224 din 26.09.2018 a Tribunalului Cluj). V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VII. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. IX. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Singurul punct de vedere transmis a fost cel al specialiştilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, care au apreciat că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, acest caracter nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. X. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 225 din 1 martie 2019, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, apreciind, în esenţă, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii de drept ridicate de către instanţele de trimitere, în sensul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală. XI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie La data de 29 martie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 388/C/560/III-5/2019 din data de 23 martie 2019 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Cu privire la admisibilitatea sesizării, Ministerul Public a arătat că prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 935/1/2017, al cărui obiect l-au constituit interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la modul de stabilire a caracterului nelegal al arestării preventive“, s-a statuat că acest caracter trebuie constatat explicit, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară ori prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei. Acestea sunt singurele acte procesuale prin care instanţa penală se poate pronunţa asupra caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. De altfel, textul legal nu ridică dificultăţi de interpretare, această enumerare limitativă fiind opţiunea legiuitorului, neputându-se susţine că legiuitorul ar fi folosit o terminologie ambiguă şi imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma legală. Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei“ se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. Astfel, „instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală“. În mod evident instanţa de executare sesizată cu judecarea unei contestaţii la executare nu este vreuna dintre acestea, după cum nici contestaţia la executare nu este o cale extraordinară de atac. În acest context s-a apreciat că în considerentele unei decizii anterioare pronunţate în interesul legii se oferă soluţia problemei de drept ce face obiectul prezentei dezlegări. Distinct de aceasta, s-a arătat şi că obiect al judecăţii instanţei de trimitere îl constituie numai chestiunea admisibilităţii contestaţiei la executare prin care se tinde la recunoaşterea caracterului nelegal al privării de libertate, câtă vreme instanţa de fond a respins ca inadmisibile contestaţiile la executare (eventuala constatare a caracterului admisibil al contestaţiei derobând instanţa de trimitere de orice altă sarcină judiciară, ea având drept consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar nu pronunţarea instanţei de apel pe fondul contestaţiei la executare). Or, prin modul de formulare a întrebării prealabile care solicită instanţei supreme întocmai statuarea asupra acestui caracter, Curtea de Apel Alba Iulia transferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina rezolvării cauzei. Un atare demers este în mod evident străin procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicţie a pricinii cu judecarea căreia a fost învestit. De problema de drept a cărei dezlegare se solicită trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, însă nu să constituie însăşi rezolvarea cauzei deduse judecăţii. Această sarcină rămâne în competenţa exclusivă a instanţei învestite cu judecarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie. Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că prin cererea formulată nu se urmăreşte lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuşi fondului cauzei. În ceea ce priveşte fondul problemei de drept s-a precizat că prin contestaţia la executare ce reprezintă o procedură jurisdicţională se rezolvă incidentele ivite în cursul executării unei hotărâri definitive prin care s-a soluţionat cauza în fond. Cazurile care ţin de stingerea ori de micşorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorităţii de lucru judecat, iar instanţa de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoştinţă de acestea la data soluţionării cauzei. Prin contestaţie la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat, ci se pot invoca aspecte ce vizează exclusiv executarea hotărârilor definitive. Aşa fiind, pe această cale nu se poate solicita instanţei de executare să modifice, în sensul completării ei, o hotărâre judecătorească definitivă, contestaţia la executare neavând natura juridică a unei căi de atac, nici ordinară, nici extraordinară. De altminteri, în cazul hotărârilor judecătoreşti definitive de achitare, contestaţia la executare nu poate privi decât acele dispoziţii din cuprinsul hotărârii susceptibile de a fi puse în executare, inclusiv cele vizând punerea în libertate ca urmare a încetării măsurii preventive. Aşa fiind, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, nu se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Concluzionând, întrucât considerentele unei decizii anterioare pronunţate în interesul legii oferă soluţia problemei de drept ce face obiectul prezentei dezlegări, iar prin acest demers nu se urmăreşte lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuşi fondului cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, condiţiile ca asupra problemei de drept să nu se fi statuat anterior printr-un recurs în interesul legii, iar rezolvarea ce se solicită a-i fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie una de principiu nu sunt îndeplinite. XII. Dispoziţiile legale incidente Art. 539 din Codul de procedură penală - "Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate" "ART. 539 (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei." Art. 598 din Codul de procedură penală - "Contestaţia la executare" "ART. 598 (1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: ............................................................................................... c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.“" XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori este în principal inadmisibilă. În subsidiar, s-a propus admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi 2.366/107/2018 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând identificarea mijlocului procesual prin care instanţa penală se poate pronunţa asupra unei cereri de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate şi, în consecinţă: "În situaţia nepronunţării organelor judiciare penale competente în legătură cu legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse în cursul procesului penal, prin actele procesuale prevăzute de lege, conform art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală" XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării Potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, pentru ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să învestească legal instanţa supremă trebuie să întrunească o serie de condiţii: a) să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs; b) judecata indicată la lit. a) să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel ori al unui tribunal, iar acestea să fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; c) lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată; d) asupra ei să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Apreciindu-se în cauză asupra îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 475 din Codul de procedură penală sub aspectul admisibilităţii sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cererea este admisibilă, pentru următoarele considerente: Curtea de apel este învestită cu judecarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva unei sentinţe prin care s-a respins o contestaţie la executare, urmând a pronunţa o decizie în ultimă instanţă conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Chestiunea de drept invocată de petent reprezintă o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Chestiunea de drept invocată de petent reprezintă o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deşi reprezintă o problemă de drept procesual penal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că de lămurirea chestiunii de drept invocată de petent depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Faţă de obiectul litigiului, în condiţiile în care contestaţia la executare formulată de petenţi în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă de prima instanţă, clarificarea chestiunii de drept referitoare la cercetarea mijlocului procesual prin care instanţa penală sesizată de o persoană care a fost arestată preventiv şi apoi achitată se poate pronunţa asupra unei cereri de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate reclamă necesitatea intervenţiei unui mecanism de unificare a practicii judiciare. Norma de procedură incidentă instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul sesizării în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, deşi, în acelaşi timp, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile. Această analiză presupune, dincolo de evaluarea calităţii şi clarităţii întrebării formulate de către titularul sesizării, ca premisă a formulării unui răspuns util, şi o ancorare în particularităţile finale ale unei astfel de proceduri, când hotărârea instanţei supreme va produce efecte juridice pe marginea rezolvării de principiu a unei anumite chestiuni de drept, dezlegare ce va lega toate instanţele din ţară. Titularul sesizării porneşte de la o situaţie premisă circumscrisă unui cadru juridic punctual, aplicat, respectiv - „în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat“ -, însă problematica juridică ce cu siguranţă se impune a fi clarificată într-un cadru jurisprudenţial unitar se concentrează pe tema dacă se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare? B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Codul de procedură penală român consacră procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri în cap. VII al titlului IV, intitulat Proceduri speciale din Partea specială (art. 538-542 din Codul de procedură penală). Norme similare identificăm şi în Codul de procedură penală anterior, procedura în discuţie fiind considerată de asemenea o procedură specială (titlul IV, cap. IV - art. 504-507). Dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale a făcut obiectul vechiului Cod, fiind reglementat şi în noul Cod în mod diferenţiat, după cum ne aflăm fie în prezenţa unei erori judiciare, fie în prezenţa unor cazuri de privare nelegală de libertate, fie în alte cazuri, expres prevăzute de lege. Demersul de faţă analizează doar cea de-a două ipoteză cuprinsă în dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, cu corespondent în dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală anterior. O analiză atentă a dispoziţiilor legale menţionate pune în evidenţă faptul că legislaţia română este compatibilă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi protocoalele sale adiţionale. În articolul 5 paragraful 5 din Convenţie este reglementat dreptul la reparaţiune pentru prejudicii derivate din detenţia nelegală, după cum urmează: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii“. În mod simetric, dispoziţiile art. 9 din Codul de procedură penală, care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, după cum urmează: art. 9 alin. (5) „Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege“. În mod similar, dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală român prevăd că „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei“. Observăm că această normă este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din Codul de procedură penală, în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare). În acest fel s-a înţeles ca, în anumite condiţii, expres prevăzute de lege, să fie dezdăunat şi cel care a fost definitiv achitat sau condamnat prin hotărâre judecătorească pronunţată în cursul procesului penal în care persoana în cauză are calitatea de inculpat. Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţie, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraful 5 din Convenţie, precum şi cu art. 9 din Codul de procedură penală, care redă întocmai conţinutul art. 5 din Convenţie. Dispoziţiile art. 5 paragraful 5 garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare art. 5 paragrafele 1-4. Revenind la dreptul intern, constatăm că dreptul la reparaţiune pentru cazul în discuţie este reglementat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, norma condiţionând acordarea unei indemnizaţii de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei. Constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, astfel că, pentru a se naşte dreptul la despăgubiri, este necesar ca actul procesual să fie definitiv şi să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menţinută la un moment dat cu încălcarea dispoziţiilor legale, context în care trebuie să arate dispoziţiile legale încălcate, în mod concret. Nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive, iar nu din chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul pentru ordinea publică. Dreptul la indemnizare vizat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, respectiv art. 5 paragraful 5 din Convenţie subzistă, în condiţiile arătate, configurate de textul normei, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, căci dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu condiţionează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei, în raport cu dispoziţiile legale care o reglementează şi cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală. Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, constatăm că aceasta este una specială, cuprinsă în cap. VII al titlului IV din Partea specială a Codului de procedură penală - intitulat „Proceduri speciale“. Aşezarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală în acest capitol/titlu are o relevanţă deosebită în ceea ce priveşte regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, precum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.381 din Codul civil. Aşadar, dreptul la reparaţiune vizat de art. 539 din Codul de procedură penală este condiţionat de preexistenţa stabilirii caracterului nelegal al detenţiei preventive de către organele judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală. Privitor la organele competente, precum şi actele jurisdicţionale prin care se stabileşte acest caracter nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, tocmai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 în recurs în interesul legii, a stipulat expres următoarele: "33. Potrivit dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei.34. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei“ se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.35. Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere şi o instanţă civilă, întrucât instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziţiei citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii unor astfel de măsuri preventive, precum şi actele procesuale prin care o pot face.36. Pe de altă parte, în dispoziţiile Codului de procedură penală legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma „instanţa de judecată“ sau „instanţa“ pentru a desemna instanţa penală (spre exemplu, art. 206,art. 208,art. 218,art. 220 etc.) şi ori de câte ori s-a referit la instanţa civilă a denumit-o în mod expres astfel [de exemplu, art. 27,art. 28,art. 397 alin. (5), art. 453 alin. (2), art. 600 alin. (3)].37. Prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).38. Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia (prevăzută în textele de lege menţionate în secţiunea anterioară) de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.39. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestaţie inculpatul şi procurorul. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală.40. Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. (...)43. În acelaşi timp, în cuprinsul aceleiaşi decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate.44. Preliminar, organele judiciare penale au obligaţia să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii preventive, precum şi în situaţia în care s-a exercitat calea de atac a contestaţiei.45. De asemenea, instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei are obligaţia, conform art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, să se pronunţe prin hotărâre asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care instanţa pronunţă o soluţie de achitare, măsura preventivă privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, conform art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa având obligaţia de a dispune punerea în libertate a inculpatului - art. 399 alin. (2) din Codul de procedură penală.46. Referitor la soluţiile pronunţate de instanţă pe fondul cauzei, se reţine că, potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.47. Pe de altă parte, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.48. Soluţiile prezentate mai sus se pronunţă de către instanţă după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 şi art. 223 din Codul de procedură penală, reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.49. Aşadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat.50. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp.51. În Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate; condiţia este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraful 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale.52. Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură.53. Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta." Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, vizează cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Or, art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală are în vedere necesitatea lămuririi unei dispoziţii cuprinse în hotărârea ce se execută, şi nu completarea considerentelor hotărârii. Nelămuririle ce pot fi clarificate pe calea contestaţiei la executare nu pun în discuţie aspecte ce privesc fondul cauzei ce nu au fost soluţionate prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte cauza care ţine de stingerea/micşorarea pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, aceasta trebuie să apară ulterior rămânerii definitive a hotărârii, şi, în mod evident, aspectele ce vizează de legalitatea măsurilor preventive nu pot fi circumscrise acestui motiv de contestaţie. Raportat la conţinutul art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare în cazul hotărârilor definitive de achitare sau de încetare a procesului poate privi doar dispoziţiile executorii din conţinutul dispozitivului (de pildă, punerea în executare a măsurilor de siguranţă, respectiv dispoziţia de punere de îndată în libertate, ca urmare a revocării măsurii preventive sau a constatării încetării de drept a acesteia). În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în paragraful 41, instanţa supremă a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, în raport cu natura contestaţiei la executare, prin intermediul acesteia nu se poate solicita instanţei competente să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor procesuale privative de libertate dispuse în cursul procesului penal. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală“. Stabileşte că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Otilia Constantin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
