Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.198/1/2018
┌────────┬─────────────────────────────┐
│Mirela │- preşedintele cu delegaţie │
│Sorina │al Secţiei penale a Înaltei │
│Popescu │Curţi de Casaţie şi Justiţie │
│ │- preşedintele completului │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală │
│Burnel │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală │
│Rus │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Dan │ │
│Andrei │- judecător la Secţia penală │
│Enescu │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Ioana │ │
│Alina │- judecător la Secţia penală │
│Ilie │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Cristina│- judecător la Secţia penală │
│Neniţă │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Daniela │- judecător la Secţia penală │
│Encean │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Săndel │ │
│Lucian │- judecător la Secţia penală │
│Macavei │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală │
│Rog │ │
└────────┴─────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 824/86/2018, prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din acelaşi cod, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „Care este natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, dacă este un termen de decădere sau de recomandare.“ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Albu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, Iaşi, Bacău, Timişoara şi instanţele arondate acestora. La data de 7 iunie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar Adresa nr. 1.189/C/1.120/III-5/2018 prin care a comunicat că, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa. În continuare, a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Justina Condoiu să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 4.020/1/2016. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea formulată de Tribunalul Suceava este admisibilă şi a solicitat pronunţarea unei hotărâri pe fond, dată fiind împrejurarea că termenul de 10 zile este un termen de recomandare. A susţinut, contrar celor reţinute de judecătorul-raportor, că determinarea naturii juridice a termenului are o înrâurire asupra rezolvării procesului principal. Astfel, instanţa de trimitere este învestită cu o cerere de confirmare a ordonanţei prin care procurorul a apreciat oportun sa dispună renunţarea la urmărirea penală, chiar dacă soluţionarea cauzei nu implică pronunţarea asupra raportului juridic de conflict. Or, faţă de cele anterior expuse, a considerat că respingerea cererii de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală are ca efect posibilitatea dispunerii unei noi soluţii de renunţare la urmărire penală, indiferent de motivul invocat. Mai mult, procurorul a menţionat că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în multe situaţii, s-a pronunţat pe fond cu privire la interpretarea normelor din procedură penală, respectiv: Decizia nr. 27/2015, Decizia nr. 22/2015, Decizia nr. 5/2015, Decizia nr. 2/2015 şi Decizia nr. 23/2015. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 18 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 824/86/2018, Tribunalul Suceava a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: „Care este natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, dacă este un termen de decădere sau de recomandare.“ II. Expunerea succintă a cauzei Prin Ordonanţa nr. 66/P/2017 din data de 31 ianuarie 2018 a procurorului şef serviciu din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală faţă de inculpatul S.L.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă şi clasarea pentru celelalte infracţiuni pentru care a fost cercetat. În fapt, urmărirea penală a avut ca obiect săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. (5) din Codul penal, două infracţiuni de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 47 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că: - în perioada ianuarie-septembrie 2012, inculpatul, având calitatea de ofiţer în cadrul Serviciului de Pază şi Protecţie - Regiunea Suceava, a solicitat şi a primit periodic de la denunţătorii N.D.V. şi G.A. sume cuprinse între 100 şi 800 euro lunar, cu titlu de taxă de protecţie, promiţând că le va asigura trecerea frontierei cu diverse cantităţi de ţigări, fără a fi controlaţi de funcţionari vamali şi poliţişti de frontieră. În acelaşi scop, inculpatul a pretins şi primit de la martorul denunţător N.D.V., în luna august 2012, suma de 10.000 de euro; – în perioada mai-iunie 2014, inculpatul, în calitate de ofiţer în cadrul Serviciului de Pază şi Protecţie - Regiunea Suceava, în schimbul a 40 pachete de ţigări Marlboro, i-a promis numitului B.V., subofiţer în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, că va interveni pe lângă comisarul şef B.D.G. din cadrul acestei instituţii, pentru a obţine avansarea sa în grad, înainte de termen; – în perioada aprilie-mai 2014, inculpatul, în calitate de ofiţer în cadrul Serviciului de Pază şi Protecţie - Regiunea Suceava, a intervenit pe lângă directorul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, G.I., pentru a obţine transferul numitei B.L. la Biroul Vamal Dorneşti; – în luna iulie 2014, inculpatul, în calitate de ofiţer în cadrul Serviciului de Pază şi Protecţie - Regiunea Suceava, a încercat să-l determine pe numitul H.F.P., inspector de trafic în cadrul Inspectoratului de Stat pentru Control în Transporturi Rutiere, să îndeplinească în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin încălcarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 69/2012 privind stabilirea încălcărilor cu caracter contravenţional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier şi de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa internaţională a serviciilor de transport cu autocarul şi autobuzul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi ale normelor de aplicare a acesteia, precum şi a sancţiunilor contravenţionale şi a altor măsuri aferente aplicabile în cazul constatării încălcărilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi să aplice o sancţiune mai blândă sau să-l ierte de aplicarea unei sancţiuni pe reprezentantul transportatorului, numitul C.N., căruia la data de 4 iulie 2014 i-a aplicat o amendă în valoare de 9.000 lei şi măsura suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului marca Scania cu nr. de înmatriculare S.V. 25 S.E.G.; – în perioada anilor 2008-2009, inculpatul, în calitate de ofiţer în cadrul Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Suceava, i-a sugerat martorului denunţător N.D.V. să se infiltreze într-un grup infracţional organizat, cu scopul de a-i furniza informaţii despre activităţile infracţionale ale grupului şi, deşi i-a promis acestuia că nu-l va expune în niciun mod pe parcursul colaborării, nu a luat nicio măsură de protecţie pentru ca activităţile sus-numitului să fie autorizate, ceea ce a condus în cele din urmă la dobândirea calităţii de inculpat de către martorul denunţător, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare, precum şi art. 17 lit. g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare. Prin solicitarea formulată la data de 16 februarie 2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 19 februarie 2018, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava a solicitat constatarea legalităţii şi temeiniciei Ordonanţei nr. 66/P/2017 din data de 31 ianuarie 2018 şi confirmarea dispoziţiei de renunţare la urmărirea penală în cauza având ca obiect infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, descrisă la pct. I din ordonanţă, cu privire la inculpatul S.L.I. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Pe fondul problemei de drept, opinia judecătorului de cameră preliminară învestit cu cererea de confirmare a Ordonanţei nr. 66/P/2017 a fost în sensul că termenul prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este un termen de decădere, chiar dacă nu este prevăzută posibilitatea respingerii ca tardive a unei astfel de solicitări, pe considerentul că trebuie asigurată respectarea termenelor legale. Dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală „Renunţarea la urmărirea penală“ prevăd în cuprinsul alin. (12) că „Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.“ În cauză, data emiterii Ordonanţei de renunţare la urmărire penală nr. 66/P/2017 este 3 ianuarie 2018, iar data sesizării judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava s-a făcut după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut la art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, respectiv la data de 19 februarie 2018, astfel că se pune problema naturii juridice a acestui termen, respectiv dacă este un termen de decădere sau de recomandare având în vedere implicaţiile pe fond a acestei constatări. S-a reţinut că la nivelul Curţii de Apel Suceava nu a fost identificată jurisprudenţă care să analizeze în mod explicit această problemă de drept. Instanţa de trimitere a arătat, în esenţă, că problema de drept suscită discuţii, soluţiile prevăzute de art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nefiind limitative, exemplificând în acest sens posibilitatea judecătorului de a dispune declinarea în cazul în care ar constata că nu este competent material. A apreciat de asemenea că, fiind o procedură ce vizează soluţiile dispuse de procuror, subzistă raţiunea avută în vedere la stabilirea naturii juridice a termenului de 3 zile prevăzut de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, ca fiind de decădere, în ipoteza reluării în caz de redeschidere a urmăririi penale, în acest sens fiind exprimate opinii în cadrul întâlnirilor profesionale, dar şi în doctrină (Codul de procedură penală comentat, Ediţie Aniversară, Nicolae Volonciu, Editura Hamangiu, 2017, fila 914). În opinia instanţei de trimitere termenul prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală ar fi de decădere, cu toate că în cuprinsul art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu este prevăzută soluţia respingerii cererii formulate ca tardivă, deoarece ar trebui să existe o disciplină în respectarea termenelor prevăzute de lege. IV. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, este admisibilă, susţinând că trebuie lămurită natura termenului de 10 zile de transmitere a ordonanţei de renunţare la urmărire penală în vederea confirmării, respectiv dacă este un termen de decădere sau unul de recomandare. Intimatul a solicitat respingerea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu această problemă de drept, întrucât acesta este un termen de recomandare, în condiţiile în care Codul de procedură penală nu prevede nicio sancţiune şi nici posibilitatea respingerii sesizării ca tardivă. V. Opiniile instanţelor judecătoreşti În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia termenul de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este unul de recomandare. În acest sens au opinat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Târgu Mureş, precum şi Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Brăila, Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Timiş, Judecătoria Braşov, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turda, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Novaci, Judecătoria Reghin, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Oraviţa şi Judecătoria Reşiţa. În susţinerea acestui punct de vedere, instanţele amintite au precizat, în esenţă, că termenul de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, fiind definit ca termenul înăuntrul căruia ar trebui îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, a cărui nerespectare nu atrage consecinţe juridice cu privire la valabilitatea actului îndeplinit cu depăşirea acestui termen. În fine, s-a subliniat că, dacă s-ar da o altă calificare naturii juridice a acestui termen, în sensul că este un termen procedural imperativ (peremptoriu), adică înăuntrul său trebuie exercitat dreptul procesual ori îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale, sub sancţiunea decăderii ori anulării actului, dispoziţiile art. 318 alin. (14) din Codul de procedură penală ar deveni inaplicabile, respectiv ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală ar rămâne validă, iar judecătorul de cameră preliminară s-ar afla în imposibilitate de a exercita controlul asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei dispuse de procuror. În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că deşi dispoziţiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu prevăd soluţia respingerii sesizării ca tardivă, totuşi termenul este de decădere, procurorul nemaiavând posibilitatea de a sesiza, în temeiul art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în vederea confirmării renunţării la urmărirea penală. În acest sens, au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc şi Judecătoria Luduş. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că raţionamentul juridic trebuie să fie similar cu cel avut în vedere la stabilirea termenului de 3 zile prevăzut de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală pentru situaţia reluării urmăririi penale în caz de redeschidere, care este un termen de decădere. VI. Jurisprudenţa naţională în materie S-a constatat că, deşi au fost transmise mai multe hotărâri judecătoreşti având ca obiect confirmarea soluţiei de renunţare la urmărire penală, chestiunea supusă dezlegării a fost abordată efectiv doar în considerentele Încheierii pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti la data de 6 octombrie 2016, în Dosarul nr. 1.991/303/2016, şi al Încheierii pronunţate de Judecătoria Sfântu Gheorghe la data de 12 septembrie 2016, în Dosarul nr. 3.678/305/2016. În ambele situaţii, deşi s-a constatat depăşirea termenului de 10 zile pentru sesizarea instanţei, s-a procedat la analizarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei dispuse de procuror, considerându-se în primul caz că termenul este de recomandare, iar în cel de-al doilea caz că, deşi încălcarea ar putea atrage sancţiunea nulităţii relative, aceasta nu a fost invocată. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării. VIII. Punctul de vedere al specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia specialiştilor asupra chestiunii de drept supuse examinării. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova a apreciat că termenul de 10 zile prevăzut în art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare. S-a susţinut că, potrivit art. 318 din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. Articolul 318 alin. (12) "Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă." Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară: a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea. Prin urmare, înainte de a califica natura termenului de 10 zile, se impun următoarele precizări generale cu privire la scopul şi efectul termenelor în materie penală. Prin raportare la efectele pe care le produc, termenele pot fi: imperative (înăuntrul cărora trebuie efectuat actul, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului în caz de neefectuare în termen), prohibitive (termenele care se constituie într-un obstacol în calea efectuării actului, actul putând fi îndeplinit numai după expirarea termenului) şi de recomandare (termene înăuntrul cărora trebuie efectuat un act, fără însă ca neefectuarea lui în termen să aibă consecinţe asupra actului). Prin raportare la textul de lege anterior menţionat şi la scurtele consideraţii cu privire la clasificarea termenelor, s-a apreciat că termenul de 10 zile este un termen procedural şi de recomandare. În al doilea rând, termenul instituit este de recomandare, întrucât nu este însoţit de o sancţiune specifică. Art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală prevede în mod expres soluţiile pe care judecătorul le are la îndemână în momentul sesizării sale cu o cerere de confirmare a renunţării la urmărirea penală respectiv „admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror“. Textul de lege nu prevede şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă. A susţine că termenul este de decădere tocmai pentru a proteja interesele persoanelor implicate înseamnă, în realitate, a le face acestora o defavoare. Mai mult, această instituţie a renunţării la urmărire penală are ca fundament lipsa interesului public de a sancţiona anumite fapte prevăzute de legea penală. Ori, dacă ar trece o perioadă de timp mai mare de timp cu atât mai mult s-ar impune confirmarea soluţiei de renunţare, întrucât în mod evident trecerea timpului conduce la pierderea interesului public în sancţionarea unor astfel de fapte minore. Este acelaşi principiu care fundamentează instituţia prescripţiei în sistemul nostru de drept. Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin lector univ. dr. Flaviu Ciopec, a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă. Astfel, cu privire la prima condiţie, s-a arătat că art. 475 din Codul de procedură penală menţionează „completul de judecată“ ca entitate ce sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu instanţa de judecată. S-a arătat că, în situaţia în care s-ar aprecia că numai instanţele de judecată ar putea sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci tribunalul nu ar avea în nicio ipoteză această prerogativă, întrucât nu mai este investit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă. Conform noii arhitecturi procesuale, fondul unui litigiu penal poate fi judecat în ultimă instanţă doar de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tribunalul este ultimă instanţă doar în ipotezele în care nu „judecă“, ci doar „soluţionează“ căi de atac împotriva hotărârilor instanţelor inferioare, cum este cazul contestaţiilor îndreptate împotriva încheierilor judecătorului de cameră preliminară de la judecătoriile din jurisdicţia sa. În consecinţă, pentru a da eficienţă textului legal şi a asigura tribunalului prerogativa de a sesiza instanţa supremă ar trebui admis că această prerogativă nu este asociată exclusiv cu judecata fondului unui proces penal, ci şi cu alte ipoteze în care se soluţionează aspecte penale în ultimă instanţă. A exclude posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară să sesizeze instanţa competentă pentru pronunţarea unui hotărâri preliminare ar impieta asupra rezolvării unor chestiuni de drept importante, cum sunt cele ce rezultă din verificarea legalităţii administrării probelor, materie esenţială cu efecte directe asupra fondului acuzaţiilor. S-a concluzionat în sensul că judecătorul de cameră preliminară nu poate fi exclus din categoria subiecţilor de sezină, adică este complet de judecată în sensul art. 475 din Codul de procedură penală. Legitimarea procesuală activă a judecătorului de cameră preliminară poate fi pusă însă în discuţie în cadrul procedurilor de control al actelor de urmărire penală: soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată (art. 341 din Codul de procedură penală), confirmarea ordonanţei de renunţare la urmărire penală (art. 318 din Codul de procedură penală) sau confirmarea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale (art. 335 din Codul de procedură penală). În toate aceste cazuri, încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă, putându-se afirma că soluţiile au fost pronunţate în ultimă instanţă. De asemenea, s-a arătat că judecătorul de cameră preliminară verifică actele de urmărire penală sub aspectul, atât al legalităţii lor, cât şi al temeiniciei, realizând un examen complet al cauzei deduse soluţionării. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că cenzura judecătorului de cameră preliminară nu conduce decât în situaţii de excepţie la o antamare a fondului cauzei. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, aceea ca respectiva chestiune de drept, obiect al sesizării, să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei, s-a considerat că nu este îndeplinită. Astfel, conform Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cap. VIII, paragrafele 7 şi 8, pronunţată în cadrul procedurii unei hotărâri preliminare: „[…] admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma «soluţionarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă.“ În acest sens, s-a apreciat că rezultă cu claritate faptul că această condiţie nu pare a fi îndeplinită ori de câte ori judecătorul de cameră preliminară nu acţionează în calitatea sa principală, respectiv verificarea legalităţii administrării probelor, chestiune ce aparţine fondului cauzei. Ori de câte ori judecătorul de cameră preliminară este chemat să exercite un alt tip de control, condiţia nu mai este îndeplinită. Astfel, în cazul ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, confirmarea sau infirmarea ei nu deschide posibilitatea unei judecări pe fond a cauzei în faţa unei instanţe, renunţarea la urmărirea penală fiind, prin ipoteză, o soluţie ce exclude faza de judecată. O altă dovadă în acest sens este şi competenţa ce se atribuie judecătorului de cameră preliminară de a dispune clasarea, în aceeaşi procedură de verificare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, de asemenea o soluţie ce blochează accesul la instanţă. Acest raţionament este valabil şi în cazul confirmării sau infirmării ordonanţei de redeschidere, precum şi în cazul soluţionării plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată. În toate cazurile, atribuţia judecătorului de cameră preliminară este fie de a confirma actul procurorului, ceea ce încheie definitiv procesul penal, fie de a-l infirma, când se produce o restituire a cauzei la procuror pentru a începe, continua sau completa urmărirea penală. În această ultimă ipoteză, nimic nu garantează că procurorul va dispune trimiterea în judecată, pentru a exista o dezbatere asupra fondului cauzei. Ipoteza trimiterii în judecată este atât de îndepărtată şi improbabilă, încât nu păstrează nicio legătură de cauzalitate cu procedura din faţa judecătorului de cameră preliminară. A mai arătat că o chestiune de drept precum aceea ce face obiectul sesizării nu poate fi discutată în contextul procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu are legătură cu fondul cauzei, din moment ce analiza fondului cauzei de către o instanţă este exclusă, iar a doua condiţie nu este îndeplinită. S-a concluzionat în sensul că, nefiind îndeplinită ultima din condiţiile sesizării, aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă. IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 475-477 din Codul de procedură penală ca termenul de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală să fie considerat un termen de recomandare. În raport cu considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Curţii Constituţionale, Codul de procedură penală instituie o procedură de verificare obligatorie de către judecătorul de cameră preliminară, la sesizarea procurorului, a tuturor soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Conform art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, termenul de transmitere a sesizării privind confirmarea soluţiei de renunţare la urmărire penală este de 10 zile şi începe să curgă de la data emiterii ordonanţei. De altfel, s-a arătat că în ce priveşte natura juridică a acestui termen, pornind, pe de o parte, de la faptul că soluţia renunţării la urmărirea penală este una favorabilă suspectului sau inculpatului, iar, pe de altă parte, având în vedere soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunţa în cazul în care respinge cererea de confirmare, respectiv cele prevăzute la lit. a) şi b) alin. (15) al art. 318 din Codul de procedură penală, rezultă că acest termen este unul de recomandare, şi nu de decădere. Pe de altă parte, în raport cu particularităţile actuale ale procedurii prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală (cele privind etapa jurisdicţională şi, în special, efectele produse de soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară), considerarea termenului prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală ca fiind de decădere ar conduce la situaţii inacceptabile, injuste. Mai mult, s-a arătat că paralizarea intervenţiei judecătorului de cameră preliminară este de neconceput, fiind contrară Deciziei nr. 23/2016 a Curţii Constituţionale care a reprezentat şi raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procedura confirmării soluţiei de renunţare la urmărirea penală. X. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut în art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare. În argumentarea opiniei exprimate, s-a arătat că natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală - de termen de recomandare, iar nu de termen de decădere - rezultă din omisiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală soluţia de respingere a cererii de confirmare ca tardivă. În ipoteza în care legiuitorul ar fi atribuit termenului de 10 zile prevăzut în art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală natura juridică de termen de decădere, în mod corespunzător ar fi reglementat soluţia respingerii cererii de confirmare ca tardivă. Or, în măsura în care legiuitorul nu a reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală o astfel de soluţie, calificarea termenului de 10 zile prevăzut în art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală ca termen de decădere, cu consecinţa pronunţării soluţiei de respingere a cererii de confirmare, în ipoteza nerespectării acestui termen, ca tardivă, nu poate fi realizată pe cale de interpretare, în absenţa unui temei legal. Din această perspectivă, în ipoteza în care s-ar admite că termenul de 10 zile prevăzut în art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este un termen de decădere, iar nerespectarea acestui termen determină pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de confirmare ca tardivă, unica soluţie care ar putea fi adoptată de procuror ar fi reprezentată de trimiterea în judecată, soluţie defavorabilă persoanei care a beneficiat de renunţarea la urmărirea penală şi contrară constatării procurorului „că nu există un interes public în urmărirea faptei“. De asemenea, transmiterea de către procuror, spre confirmare, a ordonanţei prin care a dispus renunţarea la urmărirea penală nu constituie un drept procesual al procurorului, iar termenul de 10 zile de la data emiterii ordonanţei nu constituie un termen prevăzut de lege pentru exercitarea unui drept procesual de către procuror, a cărui nerespectare să atragă decăderea din exerciţiul dreptului. XI. Dispoziţiile legale incidente Articolul 318 alin. (12) din Codul de procedură penală "Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă." Articolul 318 alin. (15) din Codul de procedură penală "Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară: a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea." XII. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a fost în sensul că sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, în Dosarul nr. 824/86/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, în sensul de a se lămuri dacă acesta este un termen de decădere sau de recomandare, este inadmisibilă, deoarece nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Ca atare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe: - instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava fiind învestit în Dosarul nr. 1.198/1/2018 cu soluţionarea cererii formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie vizând constatarea legalităţii şi temeiniciei Ordonanţei nr. 66/P/2017 din data de 31.01.2018 şi confirmarea dispoziţiei de renunţare la urmărire penală în cauza având ca obiect infracţiunea de trafic de influenţă prevăzut de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În schimb, cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a apreciat constant că, prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, şi nu rezolvarea unei chestiuni incidentale. Această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În susţinerea acestei teze, jurisprudenţa instanţei supreme s-a fundamentat pe interpretarea sistematică a reglementărilor având ca finalitate unificarea practicii judiciare, constatându-se că procedura instituită prin art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală este vădit mai restrictivă decât cea cuprinsă în art. 471 şi următoarele din Codul de procedură penală. Astfel, chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului, în timp ce admisibilitatea recursului în interesul legii se verifică prin raportare la chestiunea de drept, substanţial sau procesual, soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti. Aşadar, s-a considerat că prin modul de reglementare s-a urmărit excluderea de la procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce rămân a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. Ca atare, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de către instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se cere şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală, trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. La această concluzie se ajunge şi pe calea interpretării teleologice a textelor de lege, în contextul în care aceasta a fost raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, a modificat conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului. În prezenta cauză, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale a cărei lămurire nu poate influenţa soluţia pe fondul cererii de confirmare cu care a fost învestit judecătorul de cameră preliminară, dat fiind faptul că natura juridică a termenului procedural nu are înrâurire asupra rezolvării raportului de drept penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare. Astfel, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale referitoare la termenul de introducere a unei cereri de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărire penală, respectiv admisibilitatea sesizării formulate în conformitate cu art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală în ipoteza depăşirii termenului prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală. Lămurirea naturii juridice a termenului de 10 zile în cadrul căruia procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de cameră preliminară competent nu ar putea influenţa decizia ce va fi luată pe fondul cauzei, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava este chemat să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărire penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală, potrivit art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală, ci constituie o chestiune incidentală de care nu depinde lămurirea cauzei pe fond. În concret, în cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava poate dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală, respectiv, să admită sau să respingă cererea de confirmare formulată de procuror, iar în cazul în care respinge cererea de confirmare, dispune în mod obligatoriu desfiinţarea soluţiei de renunţare la urmărire penală şi, după caz, trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală sau de a dispune clasarea. Aşadar, soluţiile legale presupun în mod necesar verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare dispuse de procuror, situaţie în care stabilirea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală este pur teoretică, fără a putea influenţa soluţionarea cauzei. De altfel, dispoziţiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală sunt explicite în privinţa soluţiilor ce pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, respingerea sesizării ca tardivă sau inadmisibilă nefiind prevăzută de dispoziţiile legale, similar soluţiilor reglementate de art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală în cazul plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, interpretarea acestora fiind neechivocă. Opinia exprimată de instanţa de trimitere asupra chestiunii de drept nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, dimpotrivă, ar putea atrage chiar lăsarea nesoluţionată a cauzei penale prin refuzul analizării obiectului său pe considerentul că a fost depăşit termenul prevăzut pentru aceasta, contrar considerentelor Deciziei nr. 23 din data de 20 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, ce au stat la baza modificării legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi scopului pentru care a fost reglementată procedura confirmării, respectiv supunerea soluţiei de renunţare la urmărire penală controlului judiciar. În concluzie, se constată că problema privind natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, ci una pur teoretică şi nu este susceptibilă a genera interpretări juridice diferite în privinţa soluţiilor ce pot fi pronunţate într-o cauză având ca obiect confirmarea soluţiei de renunţare la urmărire penală, astfel încât nu se impune lămurirea acesteia pe calea procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 824/86/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Care este natura juridică a termenului de 10 zile prevăzut de art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, dacă este un termen de decădere sau de recomandare." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE JUDECĂTOR MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Maria-Mihaela Albu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
