Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ştefan şi Societatea Investments Constantin - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 8.082/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.152D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Reţine că, atunci când legiuitorul a prevăzut sfera persoanelor care pot face contestaţie în temeiul dispoziţiilor art. 488^1 din Codul de procedură penală, a avut în vedere calitatea acestora în procesul penal, respectiv aceea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente. Reţine că situaţia acestora din urmă este diferită de a celorlalţi participanţi la procesul penal ori de situaţia altor persoane care participă accidental la desfăşurarea procesului penal. Apreciază că nu se impune lărgirea sferei persoanelor care au vocaţia de a uza de contestaţia reglementată de textul de lege criticat. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 24 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.082/3/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Ştefan şi Societatea Investments Constantin - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, cu ocazia soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal formulată în cauza înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în anul 2007, având ca obiect săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 367 din Codul penal, de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, de art. 295 din Codul penal şi de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că neacordarea dreptului de a contesta durata procesului penal unor persoane împotriva cărora au fost dispuse măsuri procesuale în faza de urmărire penală, cu consecinţa îngrădirii drepturilor lor, este de natură a pune aceste persoane într-o situaţie de inferioritate. Totodată, arată că procesul echitabil constituie o garanţie a principiului egalităţii. Cu privire la acest aspect, susţin că dispoziţia se interpretează în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din acestea. Astfel, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil îl constituie exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. În aceste condiţii, susţin că îngrădirea unui drept al unei persoane „faţă de care procurorul apreciază că are aptitudinea de a suferi consecinţe juridice (cum este indisponibilizarea unor acţiuni)“ reprezintă un argument suficient pentru a se acorda dreptul de acces la instanţă, în mod similar cu celelalte părţi din dosarul cauzei. Reţine că art. 21 din Legea fundamentală garantează soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Or, accesul liber la justiţie este îngrădit în ipoteza în care o persoană fizică sau juridică, ce suferă consecinţe juridice în dosare penale, nu poate contesta durata procesului penal. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, că principiul liberului acces la justiţie are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie socială sau niciun grup social. Cu toate acestea, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Împrejurarea că persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate şi care nu au dobândit calitatea de parte în procesul penal şi nici nu sunt subiecţi procesuali nu pot uza de, calea contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului penal nu echivalează cu afectarea principiului constituţional referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, prevăzut de art. 8 din Codul de procedură penală. Totodată, consideră că dispoziţia legală contestată nu afectează nici principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, stabilirea unui regim legal diferit fiind determinată de existenţa unor situaţii diferite, deoarece persoanele care au calitatea de suspect, inculpat, parte civilă, persoană responsabilă civilmente sau persoană vătămată şi celelalte persoane implicate în derularea unui proces penal nu se află în aceeaşi situaţie juridică. În condiţiile în care procesul penal este guvernat de reguli procedurale diferite pentru fiecare categorie în parte, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este justificat. Invocă Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, paragraful 22, în care Curtea a statuat că textul de lege criticat nu stabileşte vreo distincţie sau discriminare, motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie. Câtă vreme procesul penal este guvernat de alte reguli procedurale pentru fiecare categorie în parte, este evident că, din această perspectivă, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este pe deplin justificat. Prin urmare, apreciază că în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.“ 11. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, analizând critici identice celor formulate în prezenta cauză - într-o speţă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal formulată de autorul excepţiei, cercetat penal în cadrul unei urmăriri penale in rem - a pronunţat Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală. În considerentele deciziei menţionate, Curtea, invocând Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018, a reţinut că persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii au dreptul de a formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare fiind asigurat, în ipoteza juridică analizată, proporţional cu nevoia de garantare specifică fazei procesuale anterioare începerii urmăririi penale şi, respectiv, într-o manieră corespunzătoare calităţii de persoană în privinţa căreia sunt efectuate acte de urmărire penală in rem. De altfel, dispoziţiile procesual penale în vigoare nu împiedică persoanele care au calitatea de făptuitor sau pe cele cu privire la ale căror bunuri sunt dispuse măsuri asigurătorii, în cursul urmăririi penale, fără a fi părţi în procesul penal, să beneficieze de serviciile unui avocat, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 44 din Constituţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută. Într-adevăr, dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală permit aplicarea măsurilor asigurătorii, chiar şi în cursul urmăririi penale in rem, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Însă, împotriva măsurilor asigurătorii sau a modului lor de aducere la îndeplinire, persoana interesată poate formula contestaţie, conform art. 250 din Codul de procedură penală, beneficiind, astfel, de garanţiile necesare apărării dreptului său de proprietate privată. 13. Totodată, potrivit Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, precitată, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început, prima fază a procesului penal fiind cea a urmăririi penale. Întrucât Codul de procedură penală nu reglementează ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488^1-488^6 din Codul de procedură penală sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. Aşa fiind, Curtea a constatat că persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem - sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are vreuna din calităţile anterior enumerate -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. Curtea a conchis că această soluţie juridică este rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării - cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat - a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni (paragrafele 15-17). Curtea a reţinut că aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform dispoziţiilor art. 154 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate (paragraful 20). 14. În prezenta cauză, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în procedura soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, formulată în cursul urmăririi penale, în cauza înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în anul 2007, având ca obiect săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 367 din Codul penal, de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, de art. 295 din Codul penal şi de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, prin ordonanţa de înfiinţare a măsurilor asigurătorii s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra valorilor mobiliare din portofoliul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora. 15. Raportând criticile formulate de autoare la considerentele Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, anterior invocată, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile şi în prezenta cauză în care prevederile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt criticate din aceeaşi perspectivă, a imposibilităţii formulării contestaţiei cu privire la durata procesului penal, în cursul urmăririi penale, de către persoane care nu au calitatea prescrisă de lege. 16. În plus faţă de considerentele reţinute prin Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, având în vedere şi faptul că, în cauză, măsura asigurătorie a fost luată în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora, Curtea reţine că măsurile asigurătorii pot fi dispuse asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află potrivit art. 249 alin. (4) şi (4^1) din Codul de procedură penală, găsindu-şi temei doar în cazul confiscării speciale sau extinse. Astfel, potrivit normelor procesual penale menţionate, „(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. (4^1) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.“ 17. Curtea constată că legiuitorul a făcut distincţie între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor şi cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Alta este situaţia în care măsura asigurătorie îşi găseşte temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află. 18. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condiţiilor astfel stabilite în normele de drept substanţial consacrate de dispoziţiile art. 112 şi art. 112^1 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, şi bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. 19. Aşa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, Curtea a constatat că singura situaţie posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparţinând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obţinut, cu condiţia ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) şi (5) din Codul penal, în situaţia în care persoana căreia îi aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurenţa valorii acestora. Aşa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcţionează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activităţi infracţionale şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de activităţi nu aduc venituri (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rummi împotriva Estoniei, paragraful 103). 20. Curtea a reţinut, totodată, că dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 112^1 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 112^1 alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 112^1 alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, paragrafele 21-34). 21. În acest context, ţinând seama de condiţiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse şi de exigenţele penale mai sus arătate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în aşa fel încât, aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condiţiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni. Curtea a constatat, totodată, că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, şi nr. 548 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 29 ianuarie 2020). 22. Aşa încât, având în vedere raţiunea dispunerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află şi care îşi găsesc temei în confiscarea specială sau extinsă, în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora, şi faptul că, potrivit jurisprudenţei menţionate, aceste măsuri nu afectează dreptul de proprietate privată, întrucât au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale; ţinând cont că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluţiei legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, şi, întrucât, în cauză nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenţei citate, Curtea reţine că argumentele şi soluţia Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, precitată, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Ştefan şi Societatea Investments Constantin - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 8.082/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
