Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 20.851/325/2018 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.314D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât este invocată o problemă de interpretare şi aplicare a legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 579 din 19 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 20.851/325/2018, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unei soluţii de clasare dispuse de procuror cu privire la săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal, şi a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, reglementată de prevederile art. 205 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalităţii. Astfel, arată că, pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) şi (2) din Codul penal, este necesară existenţa unei situaţii premisă, respectiv aceea ca minorul să fi fost încredinţat unuia dintre părinţi potrivit legii. În temeiul prevederilor art. 42 alin. (1) din Codul familiei din 1954, în prezent abrogat, instanţa judecătorească hotăra, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi îi erau încredinţaţi copiii minori. Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) - (3) din Codul familiei din 1954, copilul minor locuia la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiau împreună, aceştia decideau, de comun acord, la care dintre ei urma să locuiască copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta împlinise vârsta de zece ani, decidea, ţinând seama de interesele copilului. Odată cu abrogarea Codului familiei din 1954, la data de 1 octombrie 2011, instituţia încredinţării minorului către unul dintre părinţi, prevăzută de art. 42 alin. (1) din Codul familiei din 1954, nu se mai regăseşte în dreptul civil român, iar regula generală în actualul Cod civil este aceea că autoritatea părintească va reveni în comun ambilor părinţi, iar în cazul în care părinţii sunt separaţi instanţa de judecată se pronunţă şi cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori. Titlul IV din Codul civil („Autoritatea părintească“) cuprinde dispoziţii cu privire la autoritatea părintească şi exercitarea acesteia, locuinţa copilului şi obligaţia de întreţinere, dispoziţii conform cărora instanţa de tutelă, potrivit interesului superior al copilului, are competenţa de soluţionare a cererilor izvorând din neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti (art. 486), la stabilirea locuinţei copilului (art. 496), la schimbarea locuinţei copilului (art. 497) sau la exercitarea autorităţii părinteşti [art. 504 coroborat cu art. 396 alin. (1)]. Potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (2), (3) şi (5) din Codul civil, dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Potrivit prevederilor art. 505 alin. (1) şi (2) din Codul civil, în cazul copilului din afara căsătoriei, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc, iar dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ. Conform dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi (2) din Codul civil, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. Potrivit prevederilor art. 401 alin. (1) şi (2) din Codul civil, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Conform acestor dispoziţii, instanţei de tutelă îi revine competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect stabilirea locuinţei copilului minor în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului. Având în vedere cele menţionate mai sus, arată că legiuitorul nu a definit noţiunea de încredinţare a minorului, raportat la noile dispoziţii legale în materie. Or, elementul material al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului reglementată de prevederile art. 379 alin. (1) din Codul penal se realizează prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul „potrivit legii“. Totodată, în cazul prevăzut de dispoziţiile art. 379 alin. (2) din Codul penal, elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiunea persoanei căreia i s-a încredinţat minorul „prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare“ de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. Astfel, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, susţine că este neclară dispoziţia legală din cuprinsul art. 379 alin. (1) din Codul penal referitoare la încredinţarea minorului „potrivit legii“, în condiţiile în care prin această sintagmă se poate înţelege - în sens extensiv - că încredinţarea s-a realizat „potrivit“ dispoziţiilor de lege aplicabile, iar - în sens restrictiv - se poate înţelege că încredinţarea s-a realizat „cu respectarea“ normelor aplicabile. Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a infracţiunilor şi a pedepselor corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele privind calitatea acestora, cerinţe care se circumscriu principiului legalităţii instituit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Raportând considerentele de principiu cu privire la exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii la textul de lege criticat, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal nu îndeplinesc condiţiile de calitate a legii, întrucât nu sunt suficient de precise şi de clare pentru a putea fi aplicate, nu precizează cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului şi nu sunt previzibile cu privire la efectele lor. Aşadar, comparând dispoziţiile alin. (1) cu cele ale alin. (2) ale art. 379 din Codul penal, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, subliniază că în alin. (1) se prevede condiţia ca minorul să fi fost încredinţat „potrivit legii“, în timp ce în alin. (2) se instituie cerinţa ca minorul să fi fost încredinţat „prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare“. Raportat la cele arătate mai sus, în condiţiile abrogării Codului familiei din 1954 şi necorelării dispoziţiilor Codului penal cu noile reglementări civile în materie, apreciază că dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal - sub aspectul situaţiei premisă ca minorul să fi fost încredinţat „potrivit legii“ - sunt redactate într-o modalitate care afectează claritatea şi previzibilitatea legii, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii, legiuitorul având obligaţia să specifice ce se înţelege prin sintagma respectivă, raportat la toate dispoziţiile legale incidente în cauză prevăzute de Codul civil, de Codul de procedură civilă şi de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, întrucât, în cauză, este pusă în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de lege criticate, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Totodată, arată că atât destinatarul normei juridice, cât şi autorităţile competente pot stabili cu certitudine care este conduita interzisă de prevederile art. 379 alin. (1) din Codul penal, astfel că argumentele privind lipsa de previzibilitate a legii nu pot fi reţinute. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia ia fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii. Având în vedere criticile formulate de instanţa judecătorească şi faptul că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie o normă de incriminare, Curtea reţine şi invocarea încălcării prevederilor art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală privind legalitatea incriminării şi a pedepsei. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect plângerea formulată împotriva unei soluţii de clasare dispuse de procuror cu privire la săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal, şi a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, reglementată de prevederile art. 205 alin. (1) din Codul penal. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească arată că se poate considera că ordonanţa preşedinţială prin care intimatul a fost obligat să îşi exprime consimţământul cu privire la deplasarea fiicei sale minore în Austria în perioada 10 august 2017-10 septembrie 2017, însoţită de petentă (mama minorei) - reţinându-se că, în caz de refuz, această hotărâre ţine loc de consimţământ al intimatului pentru ieşirea minorei din ţară în intervalul stabilit -, constituie o dispoziţie de încredinţare a minorei către petentă pentru perioada respectivă. Având în vedere că această ordonanţă preşedinţială a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor aplicabile din Codul de procedură civilă (art. 997) şi din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, (art. 18) - într-o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) din Codul penal -, se poate reţine că încredinţarea minorei către petentă pentru deplasarea în Austria în perioada stabilită s-a realizat „potrivit legii“. 14. Astfel, pe de o parte, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, arată că - având în vedere că ordonanţa preşedinţială mai sus menţionată a fost pronunţată „potrivit legii“ (în sens larg) şi era executorie de la data pronunţării - s-ar putea reţine că, prin faptul că intimatul nu şi-a exprimat consimţământul pentru plecarea minorei în Austria împreună cu petenta în perioada stabilită de instanţă, acesta a reţinut minora fără consimţământul persoanei căreia minora i-a fost încredinţată „potrivit legii“, astfel că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) din Codul penal. 15. Pe de altă parte, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, arată că apelul formulat de intimat împotriva ordonanţei preşedinţiale invocate anterior a fost admis, hotărârea atacată a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă. Astfel, deşi ordonanţa preşedinţială mai sus menţionată a fost pronunţată „potrivit legii“, în sens larg, respectiv potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, şi era executorie de la data pronunţării, faptul că această hotărâre judecătorească a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă dovedeşte că respectiva hotărâre nu a fost pronunţată „potrivit legii“ şi, în sens strict, nu a fost pronunţată cu respectarea normelor legale. 16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că susţinerile instanţei judecătoreşti, autoare a excepţiei, nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci vizează modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor ce constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a instanţelor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2020, paragraful 16, Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020, paragraful 16, Decizia nr. 212 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 30 august 2022, paragraful 12, şi Decizia nr. 549 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 17 februarie 2023, paragraful 13). 17. Prin urmare, ţinând cont de prevederile art. 126 alin. (1) şi ale art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă. 18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 20.851/325/2018 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
