Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Mihai Mihăiţă David în Dosarul nr. 466/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.962D/2017. 2. La apelul nominal răspunde, pentru partea BRD - G.S.G. - Sucursala Satu Mare, domnul avocat Edgar Jakob, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent. Solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie. Depune concluzii scrise. 4. Reprezentantul Ministerului Public arată că aceleaşi aspecte de neconstituţionalitate au mai fost invocate de către acelaşi avocat cu privire la aceleaşi texte şi cu aceeaşi motivare, fiind soluţionate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018. Solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi respingerea excepţiei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 30 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 466/83/2013, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, excepţie invocată de Mihai Mihăiţă David, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că sintagma „persoane chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ este neconstituţională. Spre deosebire de dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care definesc sfera persoanelor „chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“, dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu definesc această sintagmă, ceea ce contravine principiului clarităţii şi previzibilităţii legilor. Autorul excepţiei susţine că cele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Susţine că lipsa de claritate a acestei sintagme a determinat organele judiciare să interpreteze dispoziţiile criticate în sensul că prin „concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ s-ar înţelege însăşi activitatea de efectuare a acestor interceptări şi înregistrări, instanţele, prin încheierile de autorizare a acestor procedee probatorii, desemnând Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) sau, după caz, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (D.G.I.P.I.) să le efectueze. Acest fapt a determinat şi crearea unei confuzii între efectuarea unui procedeu probatoriu, adică a modalităţii legale de obţinere a unui mijloc de probă, şi o activitate de sprijinire tehnică a realizării procedeului probatoriu, de concurs tehnic. 7. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, concretizată, de exemplu, în Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, şi Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României. 8. Susţine că neprevederea unui cadru legislativ clar, precis şi previzibil al modului în care se realizează interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor telefonice conduce la încălcarea „dreptului la viaţă familială şi intimă“ şi a dreptului la secretul corespondenţei, în speţă la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, referitor la neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, face referire la modalitatea de desfăşurare a procedurii în camera preliminară şi la cererile formulate de inculpaţi în faţa instanţei judecătoreşti. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, arată că în actualul Cod de procedură penală a fost creată o nouă fază procesuală, camera preliminară, ce are ca obiect verificarea competenţei, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de către organele de cercetare penală. Susţine că, în ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a noilor dispoziţii procesual penale, legiuitorul a reglementat două situaţii tranzitorii, după cum a fost sau nu începută cercetarea judecătorească. În acest context, apreciază că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 oferă o posibilitate efectivă de exercitare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi a liberului acces la o cale procesuală care permite invocarea excepţiei nulităţii relative a actelor de urmărire penală şi a actelor prin care s-au dispus, autorizat sau administrat probele în faza de urmărire penală. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ nu permit exercitarea dreptului de a invoca excepţii ce privesc nulitatea relativă a actelor de urmărire penală şi a actelor prin care s-au dispus, autorizat sau administrat probele în faza de urmărire penală. Apreciază că această îngrădire nu este justificată de scopurile prevăzute de dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Soluţia legislativă are ca efect înlăturarea posibilităţii de a avea un remediu procesual efectiv faţă de încălcările unor dispoziţii legale care reglementează aspecte ale urmăririi penale. În continuare, face referire la considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. 10. Susţine că, raportat la dispoziţiile art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, excepţia nulităţii relative poate fi invocată în condiţiile prevăzute de art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, şi anume până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Apreciază că, deşi în considerentele Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 se prevede că ea se aplică, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, dispoziţiile anterior menţionate fac imposibilă aplicarea acestei decizii. În continuare, face referire la Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015 şi Decizia nr. 627 din 8 octombrie 2015, apreciind că în cauza de faţă situaţia este una diferită de cea reţinută în aceste decizii. 11. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală apreciază că cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, cu privire la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul procedeelor probatorii desfăşurate potrivit art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968. Instanţa judecătorească susţine că a avut în vedere considerentele opiniei separate la decizia anterior menţionată, în care a fost reţinută inadmisibilitatea excepţiei, în considerarea faptului că autorii acesteia au fost interceptaţi în temeiul prevederilor art. 91^1 din Codul de procedură penală, iar soluţia legislativă prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală diferă de cea regăsită în vechea reglementare care limita sfera organelor care puteau efectua interceptări la procuror şi la organul de cercetare penală. Prin urmare, executarea activităţilor de interceptare şi înregistrare a comunicărilor şi convorbirilor de către alte organe specializate ale statului anterior datei de 1 februarie 2014 ar constitui exclusiv o problemă de legalitate a procedeului probatoriu, iar decizia anterior menţionată nu aduce nimic nou în această privinţă, neputând produce alte efecte decât cele incidente anterior hotărârii instanţei de control constituţional. Referitor la momentul procesual până la care poate fi invocat acest motiv de excludere a probelor, acesta este, în mod neîndoielnic, situat până la închiderea procedurii de cameră preliminară. În consecinţă, indiferent de momentul executării mandatului de supraveghere tehnică, sub imperiul vechiului sau al noului Cod de procedură penală şi indiferent dacă la momentul publicării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 cauza se afla în prima fază a procesului penal sau în etapa prealabilă judecăţii, această neregularitate cu privire la executarea mandatului de supraveghere tehnică poate fi invocată ca un motiv de excludere a probelor astfel obţinute. Cu referire la cauzele aflate în cursul judecăţii, după epuizarea camerei preliminare, orice excepţie de nelegalitate a probelor astfel obţinute este tardivă după cum rezultă din însăşi redactarea art. 282 alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, în temeiul căruia orice nulitate este acoperită prin neinvocarea acesteia în termenul prevăzut de lege, dar şi a art. 346 alin. (5) din acelaşi act normativ, potrivit căruia doar probele excluse în procedura de cameră preliminară nu vor fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. 12. În continuare, susţine că prezenta cauză se află în curs de judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013. Apreciază că sunt aplicabile, pe calea suplimentului analogic, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 privind invocarea unor cazuri de nulitate aferente urmăririi penale, până la începerea dezbaterilor în fond a cauzei, însă numai în cazul în care acestea au natura unei nulităţi absolute. 13. Aşa fiind, instanţa judecătorească apreciază că textul criticat îndeplineşte condiţiile de constituţionalitate, existând, în realitate, o lacună legislativă care împiedică partea să invoce o problemă de legalitate a unui procedeu probatoriu în contextul unei succesiuni de legi procesual penale. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Guvernul, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 16. Avocatul Poporului arată că societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea ameninţări şi să supravegheze elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative, precum cele criticate, devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Apreciază că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 17. În continuare, Avocatul Poporului face referire la Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, susţinând că dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc. Totodată, menţionează că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce atingere principiului constituţional potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Din examinarea acesteia, precum şi a înscrisurilor depuse la dosar, Curtea reţine faptul că, prin cererea depusă la dosarul instanţei de fond, autorul excepţiei a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi ale art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Or, se observă că asupra acestor din urmă dispoziţii instanţa judecătoreasă nu s-a pronunţat însă în niciun fel. 21. În acest context, Curtea constată că în jurisprudenţa sa (exemplu fiind Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 73 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 20 aprilie 2015, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 355 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 iulie 2017, sau Decizia nr. 255 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018) a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe, fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1),(2) sau (3) dinLegea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) dinLegea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, observăm că acest articol nu este împărţit în alineate, astfel cum sugerează notele autorului excepţiei. 22. În consecinţă, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi ale art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care au următorul cuprins: - Art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968: „Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.“; – Art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală: „Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: [...] a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.“ – Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.“; – Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: „Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală.“; – Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.“ 23. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curţii Constituţionale. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6,7 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 Curtea fundamentându-şi soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. 25. Curtea a constatat, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3). 26. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 27. Prin decizia citată anterior, Curtea a mai reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. 28. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Astm Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor. 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 31. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi ale art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei susţine că în actualul Cod de procedură penală a fost creată o nouă fază procesuală, camera preliminară, ce are ca obiect verificarea competenţei, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de către organele de cercetare penală. Totodată, autorul excepţiei susţine că, raportat la dispoziţiile art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, excepţia nulităţii relative poate fi invocată în condiţiile prevăzute de art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, şi anume până la închiderea procedurii de cameră preliminară. 32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că anterior a reţinut că formularea unor astfel de aprecieri nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, ci reprezintă, în realitate, o critică a modului de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, respectiv a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţii relative, autorul excepţiei urmărind excluderea din dosar a anumitor probe considerate ca fiind obţinute în mod nelegal. Or, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a apreciat că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 33. În sensul celor stabilite mai sus, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 13 noiembrie 2018, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018. 34. Având în vedere critica autorului excepţiei, precum şi cele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 dinLegea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Mihăiţă David în Dosarul nr. 466/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală şi ale art. 3,art. 4 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
