Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Valentin Dinică în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.002D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textelor de lege criticate din compararea acestora cu instituţii juridice similare, prevăzute pentru alţi subiecţi procesuali care însă au interese antagonice. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 4 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Mihail Valentin Dinică într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit încheierii de sesizare, unul dintre motivele de nelegalitate invocate de inculpat priveşte imposibilitatea acestuia de a adresa în mod nemijlocit întrebări martorilor audiaţi în timpul urmăririi penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. g), ale art. 85 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitoare la dreptul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor, pentru a sublinia, în esenţă, că dispoziţiile art. 78 şi ale art. 83 din Codul de procedură penală nu reglementează acelaşi drept şi pentru suspect şi inculpat în faza de urmărire penală. Aceleaşi susţineri sunt formulate şi cu privire la dispoziţiile art. 92 din Codul de procedură penală. Susţine că dispoziţiile criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, consacrate în Legea fundamentală. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, subliniază că faza de urmărire penală nu are un caracter de contradictorialitate, astfel că în mod eronat susţine inculpatul că, prin omisiunea de reglementare, se produce o încălcare a dreptului la un proces echitabil, atât timp cât instanţa de judecată are obligaţia a administra în condiţii de contradictorialitate toate declaraţiile testimoniale contestate de inculpat. În acest fel, inculpatul are posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în timpul cercetării judecătoreşti, iar în caz contrar solicitarea acestuia transformă urmărirea penală într-o procedură contradictorie. Totodată, arată că a fost prevăzută procedura audierii anticipate, reglementată de art. 308 din Codul de procedură penală, conform căreia, atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a martorului. De asemenea, reţine că instanţa de judecată are posibilitatea de a apela la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când declaraţia testimonială, ce nu poate fi administrată în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, conţine elemente esenţiale, care ar putea duce la stabilirea vinovăţiei inculpatului, în sensul acordării inculpatului a unei oportunităţi reale de contracarare a veridicităţii acesteia. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: - Art. 78: „Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.“; – Art. 83: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege.“; – Art. 92: „(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia: a) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV; b) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante. (2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2). (4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii. (5) În cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevăzută la alin. (2) se poate face şi după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziţionată. (6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat. (7) În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. (8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 121 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 20 iulie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 13. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a făcut referire la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, pronunţată cu ocazia exercitării controlului a priori al dispoziţiilor art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins: «b^1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»“, dispoziţii declarate neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european. 14. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 398-405, noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia „absenţa sa nu împiedică efectuarea actului“. 15. Analizând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea a reţinut că, acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal. 16. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât „să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte“. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv „citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite“. De asemenea, „un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public“ (paragraful 53 al preambulului directivei). Astfel, paragraful 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că „un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil“ şi că „respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare“. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, paragraful 57 al preambulului directivei stabileşte că „Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale“. Curtea a constatat, totodată, că, în aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că, „Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora“. 17. Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, al relaţiei de dependenţă sau subordonare ori chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv „proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora“. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că „(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale“ şi că „(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime“. 18. În aceste condiţii, având în vedere prevederile de drept european din conţinutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună şi să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau al inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. 19. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 20. Curtea constată că argumentele menţionate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis şi avocatului suspectului sau inculpatului, care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia celor prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, Curtea reţine că, având dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii [art. 92 alin. (4) din Codul de procedură penală], avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, beneficiind, totodată, de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective [art. 92 alin. (8)]. De altfel, în ceea ce priveşte faza urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19). 21. În plus, Curtea reţine că, în faza de judecată, ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail Valentin Dinică în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 78 şi ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
