Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143^1 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, ale art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, excepţie ridicată de Luminiţa Laura Gliga în Dosarul nr. 2.448/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 676D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că textele de lege criticate îndeplinesc condiţiile de previzibilitate, claritate şi precizie şi se aplică, în mod egal, persoanelor aflate în ipoteza normei legale, în acord cu dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 121/F din 15 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.448/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143^1 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, ale art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Excepţia a fost ridicată de Luminiţa Laura Gliga în cauza penală în care a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate sensul sintagmelor „luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor“, respectiv „au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea (...), regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public“. Susţine că normele menţionate stabilesc obligaţii cu caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la acestea, desfăşurate de persoana care are calitatea de director sau persoana care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public, nu pot fi determinate, aşadar nu poate fi stabilită conduita care ar trebui urmată în îndeplinirea acestor obligaţii. Faptul că legiuitorul nu a formulat în mod expres care sunt obligaţiile legale concrete ale directorului sau ale persoanei care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public are drept consecinţă interpretări subiective şi abuzuri. Susţine că lipsa de predictibilitate şi previzibilitate a normelor legale criticate conduce la incidenţa acestora cu privire la unele situaţii ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de încălcarea lor, cu consecinţa reţinerii săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu şi a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Din modul de interpretare a sintagmelor criticate rezultă că există o modalitate ideală, perfectă de îndeplinire a obligaţiilor de către persoanele vizate, cunoscută doar de către procurorul de caz şi care ar putea să nu fie împărtăşită de judecătorul cauzei. Totodată, susţine că sintagma „nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă (...) nu are prevederi bugetare“ nu este previzibilă, putându-se ajunge în situaţia existenţei prevederii bugetare, însă nu şi a sumelor necesare, astfel încât o eventuală ordonanţare a unor sume de bani să poată fi încadrată în mod subiectiv de către organele de cercetare penală ca infracţiune. 6. Susţine că viciile de redactare a prevederilor criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reţinerea sau nu a încălcării unor obligaţii de către director sau persoana care gestionează fonduri publice/patrimoniu public poate conduce la stabilirea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu de către procuror şi, ulterior, de către instanţă, în mod arbitrar, în funcţie de aprecieri subiective. Apreciază că normele criticate determină şi încălcarea principiului nediscriminării, deoarece acelaşi act poate fi interpretat de către un procuror ca fiind corespunzător, iar de către un altul ca fiind defectuos. Consideră că deciziile Curţii Constituţionale nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015 sunt pertinente în privinţa previzibilităţii normelor care stabilesc anumite obligaţii şi a căror încălcare ar putea fi calificată ca faptă penală, care poate atrage o condamnare penală. Apreciază că este necesar ca o persoană să aibă reprezentarea clară a normelor legale ce îi guvernează activitatea, iar pentru a fi pedepsită ar trebui să le încalce în mod voit, voinţă ce trebuie circumstanţiată unui interes personal, de natură a produce o pagubă. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că textele de lege ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sunt clare şi previzibile şi nu au nicio legătură cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 143^1 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, ale art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 noiembrie 2003 şi ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu următorul conţinut: - Art. 143^1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990: „Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.“; – Art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999: „(...) persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.“; – Art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002: „(2) Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. (3) Nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.“ 12. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă şi Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite adoptată la New York, fără a preciza dispoziţiile pretins încălcate. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine - cât priveşte îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă - că există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în general, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă [paragraful 50 al Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“]. 14. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a reţinut că, deşi cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalităţii de executare a unei atribuţii de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Totodată, Curtea a reţinut că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. În consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 51). Astfel, Curtea a apreciat că, în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a „defectuozităţii“ îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 52). 15. Curtea observă că Legea societăţilor prevede, la art. 143^1 alin. (1), că directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, director al societăţii pe acţiuni fiind numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii [art. 143 alin. (5)], în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor. Aşadar, Curtea reţine că, fixând limitele competenţelor de conducere ale societăţii delegate directorilor de către consiliul de administraţie, Legea societăţilor stabileşte că aceştia sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii. Deşi încredinţarea „tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii“ reprezintă o formulă care sugerează plenitudinea de competenţe ce revine acestor directori, Legea societăţilor stabileşte totuşi că acestea trebuie exercitate cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor. 16. Curtea constată, astfel, că o primă limitare legală este impusă de dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care arată care sunt competenţele de bază ale consiliului de administraţie şi care nu pot fi delegate directorilor societăţii pe acţiuni. De asemenea, art. 111 şi art. 113 din acelaşi act normativ stabilesc atribuţiile adunărilor generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor. Chiar dacă unele dintre aceste atribuţii pot fi delegate consiliului de administraţie, acesta nu le va putea delega mai departe directorilor societăţii pe acţiuni, pentru că aceste atribuţii nu reprezintă competenţe care să intre în sfera conceptului de conducere a societăţii. Curtea reţine că operaţiunile determinate, denumite generic „conducere a societăţii“, sunt cele care se produc zi de zi şi sunt în sarcina directorilor sau, altfel spus, directorii se ocupă de afacerile societăţii. Aşadar, directorii sunt profesionişti în domeniul lor, astfel că le revin nu doar operaţiunile cotidiene de reprezentare legală, ci şi deciziile strategice, cu menţiunea că, în funcţie de obiectul lor, unele dintre aceste decizii trebuie să fie aprobate de un organ superior, în speţă consiliul de administraţie sau chiar adunarea generală. Administrarea şi conducerea societăţii înseamnă realizarea operaţiunilor zilnice ale societăţii, prin punerea în aplicare a politicilor generale, economice şi funcţionale, în baza actului constitutiv şi conform hotărârilor adunării generale. Administrarea şi conducerea reprezintă, la societăţile pe acţiuni de mari dimensiuni, precum cele listate, cea mai importantă componentă a guvernanţei corporative, de a cărei eficienţă sunt legate în mod necesar performanţele economico-financiare ale întreprinderii. 17. În cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, instanţa a reţinut că, îndeplinind atribuţiile ce îi reveneau în calitate de director general al Societăţii Feroviare de Turism S.F.T.-C.F.R. - S.A., referitoare la aprobarea operaţiunilor de plată, autoarea excepţiei, fără a exista vreo bază legală, a dispus plata către adjudecatar a sumei rămase din distribuirea sumelor rezultate din vânzarea prin licitaţie publică a unui imobil. Astfel, „ca urmare a îndeplinirii de către inculpată în mod defectuos şi cu intenţie, a atribuţiilor de serviciu referitoare la aprobarea operaţiunilor de plată, sintagma «îndeplineşte în mod defectuos» echivalând, în prezenta cauză, cu îndeplinirea atribuţiilor prin încălcarea prevederilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 şi a prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, precum şi a dispoziţiilor art. 587 din Codul de procedură civilă, în vigoare la acea dată, în patrimoniul Societăţii Feroviare de Turism S.F.T.-C.F.R. - S.A. s-a produs o pagubă“, reprezentând suma achitată Societăţii O.G. - S.R.L. fără a fi datorată şi care nu a fost recuperată. Autoarea excepţiei susţine că sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate sintagmele „au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea (...), regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public“ [art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999], respectiv „nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă (...) nu are prevederi bugetare“ [art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002], întrucât se stabilesc în mod general obligaţiile legale ale directorului sau ale persoanei care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public, iar nu într-o manieră concretă. 18. Curtea constată însă că, în interpretarea şi aplicarea textelor de lege criticate, instanţa de judecată nu a avut niciun dubiu în a stabili că, dispunând consemnarea sumei de bani - rezultat al unei distribuţii de preţ ca urmare a executării silite a imobilului, aflat în patrimoniul societăţii - în contul executorului judecătoresc, autoarea excepţiei şi-a îndeplinit atribuţia ce îi revenea în calitate de director al Societăţii Feroviare de Turism S.F.T.-C.F.R. - S.A. de a aproba operaţiunile de plată. Instanţa a subliniat că, în cauză, nu este vorba despre „angajare“ sau „ordonanţare“ a unei cheltuieli, întrucât suma respectivă nu făcea parte din bugetul societăţii, stabilit pe anul 2008, iar, odată consemnată, suma nu s-a mai întors în patrimoniul societăţii, adjudecatarul - la dispoziţia căruia suma a fost consemnată - solicitând şi obţinând transferul sumei în contul său. Stabilind că actul, ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale autoarei excepţiei, constituie din punct de vedere financiar-contabil o plată ce trebuie să respecte prevederile Legii nr. 500/2002 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999, instanţa a constatat că aprobarea acestei operaţiuni nu a avut nicio bază legală, în condiţiile în care nu existau niciun fel de raporturi juridice între Societatea Feroviară de Turism S.F.T.-C.F.R. - S.A. şi Societatea O.G. - S.R.L., adjudecatar al imobilului, chiar dacă executarea silită s-a dovedit, în final, a fi nelegală. 19. Curtea constată, astfel, că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, pentru determinarea actului ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu şi, în consecinţă, pentru stabilirea neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia, instanţa de judecată - în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 - s-a raportat la prevederile art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, aşadar la prescripţii determinate la nivel normativ, potrivit cărora nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii. Conform considerentelor deciziei precitate, neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Desigur, legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. 20. De altfel, Curtea reaminteşte că termenul „act“ este folosit în cadrul infracţiunii de abuz în serviciu în înţelesul de „operaţie care trebuie efectuată de funcţionar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană şi conform atribuţiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri şi alte operaţii date în competenţa unui serviciu. Astfel, noţiunea de «act», din cadrul dispoziţiei criticate se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcţionarul public, în accepţiunea art. 175 din Codul penal, le are potrivit legii, în accepţiunea dată de instanţa de contencios constituţional prin prezenta decizie. [...] «Actul» la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu pe care funcţionarul public le are. Astfel, situaţia premisă este cea a obligaţiei îndeplinirii unui act licit, atribuţia de serviciu/îndatorirea pe care funcţionarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate.“ (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 82 şi 83). 21. Totodată, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public. Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din actul normativ menţionat, persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public. Or, Curtea constată că actul normativ menţionat defineşte la art. 2 noţiunile de „legalitate“ [lit. o) - „caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării acesteia“], „regularitate“ [lit. v) - „caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de operaţiuni din care face parte“], „economicitate“ [lit. h) - „minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate“], „eficacitate“ [lit. i) - „gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective“] şi „eficienţă“ [lit. j) - „maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate“]. În aceste condiţii, Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 asigură suficiente elemente de determinare a conţinutului sintagmei „bună gestiune financiară“, pe care trebuie să o realizeze persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public atunci când utilizează fonduri publice/administrează patrimoniul public. 22. Prin urmare, având în vedere cele reţinute anterior, critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143^1 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, ale art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 şi ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, este neîntemeiată. 23. Cât priveşte susţinerea autoarei excepţiei potrivit căreia, pentru a fi pedepsită o persoană, este necesar ca aceasta să încalce în mod voit normele legale ce îi guvernează activitatea, voinţă ce trebuie circumstanţiată unui interes personal, de natură a produce o pagubă, Curtea observă că, în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, a reţinut că „este opţiunea legiuitorului să incrimineze săvârşirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5)“ (paragraful 81); „infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ (paragraful 84). Or, în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Curtea reaminteşte că, „prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile Codului penal, subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit“, iar „expresia «pentru sine ori pentru altul» se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma «pentru altul» legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public“ (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 89). 24. Totodată, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că aceste din urmă dispoziţii constituţionale nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu constituie norme de drept procesual penal prin care se asigură standardele dreptului la un proces echitabil. De asemenea, textele criticate nu sunt de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luminiţa Laura Gliga în Dosarul nr. 2.448/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 143^1 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, ale art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
