Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma anterioară şi ulterioară Legii nr. 255/2013), ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (în forma anterioară Legii nr. 54/2006 şi în forma actuală), ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 lit. f), ale art. 139 alin. (3), ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Beneamin Rus în Dosarul nr. 2.022/111/2015 al Tribunalului Bihor - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 830D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Doris-Alina Şerban, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar un memoriu prin care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect celelalte texte de lege criticate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte celelalte dispoziţii de lege criticate. Referitor la soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, reiterează motivele cuprinse în notele scrise şi memoriul aflate la dosar. 4. Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi ale art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât criticile invocate privesc aspecte de interpretare şi aplicare a legii. Reţine că normele menţionate reglementează vocaţia unei instituţii a statului - similar persoanelor fizice şi juridice, care au cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni - de a furniza informaţii organelor statului, fără ca această vocaţie să le transforme în participanţi la procesul penal. De asemenea, solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca urmare a pronunţării de către instanţa de control constituţional a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020. Totodată, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate cu privire la celelalte texte de lege ce fac obiectul controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.022/111/2015, Tribunalul Bihor - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma anterioară şi ulterioară Legii nr. 255/2013), ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (în forma anterioară Legii nr. 54/2006 şi în forma actuală), ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 lit. f), ale art. 139 alin. (3), ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Beneamin Rus cu ocazia soluţionării unei cauze penale. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare şi din notele scrise ale autorului, la dosarul cauzei penale există interceptări realizate de către Serviciul Român de Informaţii, obţinute în baza punerii în executare a unor mandate de siguranţă naţională emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicate organului de urmărire penală anterior începerii urmăririi penale in rem, o parte dintre acestea fiind consemnate rezumativ de către Serviciul Român de Informaţii în acte de constatare. Actele de constatare şi înregistrările aferente au fost consemnate în procesul-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare, devenit mijloc de probă în procesul penal în temeiul art. 11 din Legea nr. 14/1992, precum şi al art. 64 alin. 2, al art. 90 alin. 2 şi al art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968. Ulterior începerii urmăririi penale in personam, Serviciul Român de Informaţii a comunicat organului de urmărire penală şi alte interceptări obţinute în urma executării mandatelor menţionate, cu privire la care organul de urmărire penală a întocmit în mod direct procese-verbale de redare, de asemenea mijloace de probă în dosarul penal. Totodată, astfel cum rezultă din Încheierea din 21 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia penală în Dosarul nr. 2.022/111/2015, autorul excepţiei a formulat, în baza art. 282 din Codul de procedură penală, o cerere privind înlăturarea unor mijloace de probă având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, solicitând, în principal, să se constate nelegalitatea mijloacelor de probă constând în interceptările aflate la dosarul cauzei obţinute în baza unor mandate de siguranţă naţională, iar, în subsidiar, în cazul în care instanţa va aprecia că nu se impune constatarea nelegalităţii acestor mijloace de probă, să se constate că probele sunt lipsite de fiabilitate şi să nu fie avute în vedere la pronunţarea soluţiei în cauză. Cu privire la cererea menţionată anterior, formulată de autorul excepţiei, instanţa de judecată a decis că va fi analizată şi se va pronunţa asupra ei prin hotărâre, apreciind că problemele invocate se vor dezbate şi pe fondul cauzei. Autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor fapte de corupţie, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor (două fapte comise în anii 2003, respectiv 2006) şi instigare la abuz în serviciu (faptă comisă în anul 2006). 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, respectiv paragrafele 33-35, potrivit cărora există o diferenţă esenţială între noţiunea de „date sau informaţii“ şi noţiunea de „probă“, datele sau informaţiile putând deveni probă în procesul penal dacă există dispoziţii procesual penale care permit o asemenea „convertire“, prin „includerea„ lor în mijloacele de probă obţinute în urma unor procedee probatorii efectuate conform dispoziţiilor procesual penale, iar aceste dispoziţii procesual penale trebuie să fie în deplin acord cu prevederile constituţionale. Din această perspectivă, susţine că dispoziţiile criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal automat, necondiţionat şi arbitrar, sunt în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). 7. Susţine, totodată, că legislaţia echivocă, contradictorie şi neclară privind modul în care anumite date sau informaţii comunicate de Serviciul Român de Informaţii organului de urmărire penală pot deveni probe în procesul penal încalcă şi principiul legalităţii, sub aspectul previzibilităţii şi clarităţii normelor. Astfel, în cazul datelor sau informaţiilor consemnate în acte de constatare ale Serviciului Român de Informaţii, care devin probe în procesul penal, în temeiul art. 90 alin. 2 şi al art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, aceste din urmă prevederi nu fac vreo referire la conţinutul unui astfel de act de constatare, la eventuale obligaţii ale Serviciului Român de Informaţii în legătură cu modul de „prelucrare“ a informaţiilor comunicate pe această cale ori modul de comunicare a interceptărilor efective (consemnate în actele de constatare) etc. În cazul datelor sau informaţiilor comunicate de Serviciul Român de Informaţii, neconsemnate în acte de constatare, observă că acestea sunt „transformate“ în probe în procesul penal fără niciun fundament juridic explicit, ci doar în baza unor dispoziţii generice, care permit o astfel de interpretare „arbitrară“ şi neconstituţională. Reţine că art. 11 din Legea nr. 14/1992 prevede că, în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală, însă acest din urmă articol are în vedere încheierea unor acte de constatare prin care se constată săvârşirea în flagrant a unei infracţiuni şi care, prin urmare, reprezintă acte de sesizare ale organului de urmărire penală, aceste din urmă norme procesual penale neacordând vocaţie probatorie datelor sau informaţiilor comunicate de Serviciul Român de Informaţii organului de urmărire penală în cadrul unei urmăriri penale în curs. Totodată, observă că art. 143 din Codul de procedură penală face referire la consemnarea unor convorbiri obţinute în urma unei activităţi operative de drept comun, şi nu a unor convorbiri obţinute de Serviciul Român de Informaţii în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Apreciază că prevederile art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 ori ale art. 97 lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală în vigoare coroborate cu art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 sau dispoziţiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu conferă vocaţie probatorie, ele instituind simple obligaţii de colaborare între organele statului. 8. Susţine, totodată, că Serviciul Român de Informaţii acţionează ca un veritabil organ de urmărire/cercetare penală prin prisma faptului că acesta decide care sunt acele informaţii sau date rezultate din activitatea operativă întemeiată pe motive de siguranţă naţională care ar putea avea legătură cu cauza şi le transmite doar pe acestea organului de urmărire penală, realizând, eventual, şi traducerea interceptărilor. Observă că nicio dispoziţie legală nu prevede ca Serviciul Român de Informaţii să comunice organului de urmărire penală toate informaţiile sau datele deţinute în legătură cu cauza, atât cele în apărare, cât şi cele în acuzare. Or, prin acest mecanism, Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/ urmărire penală, „un furnizor nelegal de probe“, statut aflat în contradicţie nu doar cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 131 alin. (3), ci şi cu prevederile art. 13 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal şi în forma în vigoare). Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, potrivit căreia punerea în executare a mandatelor de interceptare reprezintă un procedeu probatoriu şi, ca atare, un act de cercetare penală. Observă că prin aceeaşi decizie s-a constatat că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Arată că, drept urmare a publicării deciziei menţionate, legiuitorul a reafirmat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 interdicţia Serviciului Român de Informaţii de a efectua acte de cercetare penală. Reţine că rolul neconstituţional de organ de urmărire/cercetare penală „de drept comun“ al Serviciului Român de Informaţii a devenit vizibil odată cu declasificarea Protocolului încheiat în anul 2009 între acesta şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Susţine, aşadar, că normele legale care acordă atribuţii de cercetare penală unui organ care nu face parte din puterea judecătorească lato sensu (inclusiv Ministerul Public), ci din puterea executivă, contravin statului de drept şi principiului separaţiei puterilor în stat. 9. Susţine, de asemenea, că prevederile legale criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil în materie penală, în componentele sale esenţiale privind dreptul la apărare şi principiul egalităţii de arme. Referitor la încălcarea principiului egalităţii armelor, arată că organele statului au acces la toate datele sau informaţiile obţinute în urma activităţii de supraveghere operativă întemeiată pe Legea nr. 51/1991, iar inculpatul are acces doar la acele date sau informaţii considerate relevante de către Serviciul Român de Informaţii. Susţine că accesul limitat al inculpatului la interceptările obţinute din activitatea de supraveghere operativă, întemeiată pe motive de securitate naţională, nu reprezintă doar o încălcare a principiului egalităţii armelor, ci constituie şi o încălcare flagrantă a dreptului la apărare, drept statuat nu doar la nivel constituţional, ci şi la nivel european şi convenţional. În acest sens, invocă Directiva 2.012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Hotărârea din 4 aprilie 2017, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Matanović împotriva Croaţiei, şi considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 21 din 18 ianuarie 2018. Totodată, susţine că, din motive tehnice, interceptările Serviciului Român de Informaţii nu pot fi expertizate sub aspectul autenticităţii, al eventualelor intervenţii asupra interceptării, aşa încât inculpatul se află în imposibilitatea de a contesta în mod efectiv şi real autenticitatea probelor propuse de organul de urmărire penală, „obţinute“ de la Serviciul Român de Informaţii. 10. Susţine, de asemenea, că normele procesual penale ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală sunt contrare atât dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (1) şi (3), ale art. 24, 26 şi 28 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 13 raportat la art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere modul restrictiv şi „laconic“ în care este formulat acest articol, întrucât stabileşte termene procedurale imperative în care nulităţile relative pot fi invocate şi care pot atrage imposibilitatea constatării nelegalităţii unor mijloace de probă cu consecinţa imposibilităţii excluderii acestora şi lipsirii inculpatului de un remediu efectiv. Susţine că nu există nicio reglementare prin care să se prevadă dreptul inculpatului de a invoca nulităţi relative ale mijloacelor de probă din urmărirea penală, în condiţiile în care cauza nulităţii a fost cunoscută/constatată ulterior finalizării fazei camerei preliminare. 11. Tribunalul Bihor - Secţia penală apreciază că poate exista un fundament pentru critica de neconstituţionalitate formulată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizând drepturile şi interesele unei persoane interesate, respectiv ale autorului excepţiei, ce are calitatea de inculpat în cauză. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, memoriul depus la dosar, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma anterioară şi ulterioară Legii nr. 255/2013), ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (în forma anterioară Legii nr. 54/2006 şi în forma actuală), ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 lit. f), ale art. 139 alin. (3), ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală. 16. Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. De asemenea, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu dispoziţiile menţionate anterior, în forma anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 a Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Curtea observă că, anterior publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a Legii nr. 54/2006, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost modificate prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, în sensul înlocuirii denumirii „Parchetul Naţional Anticorupţie“ cu denumirea „Departamentul Naţional Anticorupţie“, iar dispoziţiile art. 14 alin. (4) din acelaşi act normativ au fost modificate succesiv prin art. 1 punctul 7 din Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, în sensul excluderii din conţinutul acestora a sintagmei „la sediul lor“, şi prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în sensul înlocuirii denumirii „Parchetul Naţional Anticorupţie“ cu denumirea „Departamentul Naţional Anticorupţie“. Întrucât soluţia legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma anterioară publicării Legii nr. 54/2006, este similară formei în vigoare, ulterioară publicării Legii nr. 54/2006, în realizarea controlului de constituţionalitate nu prezintă relevanţă plasarea acestor dispoziţii de lege înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2006. Totodată, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea observă că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 îşi produc în continuare efectele juridice, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013): „Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă.“; – Art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013): „În cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală.“; – Art. 14 din Legea nr. 14/1992: „În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii colaborează cu Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice. Organele prevăzute la alin. 1 au obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege.“; – Art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „(3) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie. (4) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.“; – Art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.“; – Art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.“; – Art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968: „(2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. (3) Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.“; – Art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală: „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.“; – Art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală: „Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“; – Art. 143 din Codul de procedură penală: „(1) Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat. (2) La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei. (2^1) Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor. (3) Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea. (4) Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. (5) După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate.“ – Art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală: „(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; [...] c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.“ 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 11 (în forma anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 143 din Codul de procedură penală sunt contrare atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, susţine că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală aduc atingere atât prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) şi ale art. 24, cât şi dispoziţiilor art. 13 raportat la art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014. Curtea observă că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate examinate prin decizia menţionată anterior. Aşa încât, având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia penală, a fost efectuată înainte de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă. 19. Cu privire la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată însă că autorul nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispoziţiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi a celor din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care reglementează raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi alte instituţii. Cu toate că materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, critica de neconstituţionalitate formulată de autor cu privire la relaţia de contrarietate existentă între celelalte texte de lege, ce fac obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, şi textele de referinţă pretins încălcate nu se poate extinde şi cu privire la normele menţionate anterior. Aşa încât indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile precitate (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»“ (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). În consecinţă, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992. 20. În continuare, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală, în timp ce dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie stabilesc obligaţia serviciilor şi organelor specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor de a pune la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului anume desemnat de acesta datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, neprelucrate. Cu titlu general, Curtea observă că această obligaţie este prevăzută şi la art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005 [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016]. 21. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 29-37, că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. În mod similar prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevede că „Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora“. 22. Curtea a observat că, în general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date şi informaţii“. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991, „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, în domeniul securităţii naţionale, următoarele atribuţii: a) analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea securităţii naţionale;“; potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.“; potrivit art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor securităţii naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.“; iar potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Persoanele care solicită autorizarea, autorizează, pun în executare sau sprijină punerea în executare a autorizării beneficiază de protecţia legii şi sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă cu acest prilej şi să respecte prevederile legale privind protecţia informaţiilor clasificate“. 23. Astfel, Curtea a observat că, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. De altfel, Curtea a constatat că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii - din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, lit. a)-e) enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd că proba se obţine în procesul penal prin „orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea a observat că art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. 24. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea a constatat că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă. 25. Curtea constată că cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, paragrafele 29-37, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aşa încât urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect normele menţionate. 26. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), potrivit cărora „Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă“, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 247 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 28 mai 2012. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că, potrivit normelor criticate, „cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.“ Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, „acte de constatare“, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Prin urmare, având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în paragrafele 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, redate anterior, Curtea constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013) nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi art. 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Astfel, potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (art. 64 alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările - prevăzute în secţiunea V^1, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare - efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. 27. În acord cu cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, Curtea reţine că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale menţionate anterior, cu privire la care autorul excepţiei nu formulează critici în prezenta cauză. În aceste condiţii, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013). 28. Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate de autor privesc, în esenţă, (i) faptul că Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală (şi din perspectiva lipsei de acces a inculpatului la acele date sau informaţii considerate relevante de către acest Serviciu), statut aflat în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat şi cu cele cuprinse în art. 131 alin. (3) din Constituţie, respectiv (ii) lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). În raport cu criticile astfel formulate, Curtea are în vedere faptul că, în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, activitatea de urmărire s-a derulat în perioada 2006-2015 (anterior, începând cu anul 2003, epuizându-se etapa actelor premergătoare, specifică Codului de procedură penală din 1968), iar instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu în acest sens. 29. Curtea reţine că, potrivit art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, „De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale“. Activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale se limita numai la faptele care constituiau, potrivit legii, „ameninţări la adresa siguranţei naţionale“. Etapa actelor premergătoare constituia, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, o etapă procesuală specifică acestei din urmă legi procesual penale, în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, sau nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 15 august 2001). Actele premergătoare aveau o natură proprie, care nu putea fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, „acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale“ (deciziile nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, şi nr. 247 din 15 martie 2012, precitată). Curtea observă că actualul Cod de procedură penală nu mai reglementează etapa procesuală a efectuării actelor premergătoare. 30. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă“, în timp ce art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 stabileşte că „De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.“ Aşadar, potrivit legii procesual penale anterioare, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă „[...]atunci când instanţa ar înţelege săi dea eficienţă. [...] Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii“ (Decizia nr. 247 din 15 martie 2012, precitată). 31. În aceste condiţii, Curtea reţine că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competenţa de a stabili concludenţa şi utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluţionare se află în competenţa sa. „În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, [...] judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură“ (deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, şi nr. 241 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 2 mai 2012). 32. Cât priveşte critica potrivit căreia Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală, Curtea constată că, potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016), „Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală [...]“, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, „La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“. Din cele de mai sus, Curtea constată că Serviciul Român de Informaţii nu are atribuţii de cercetare penală (a se vedea şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“ (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17 şi 18). Sprijinul/suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau pe cea a noului Cod de procedură penală, acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului“ , însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată. Prin urmare, Curtea reţine că, de principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Mai mult, Curtea reţine că - deşi, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, precitată, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că „[...] Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“, iar, prin art. I pct. 1 din acelaşi act normativ a fost modificat art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, prevăzându-se că, „[...] De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.“ - prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, atribuirea calităţii de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informaţii fiind per se neconstituţională. 33. De asemenea, cât priveşte susţinerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate permite ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Aşa încât Curtea a constatat că, prin simpla reglementare a acestei posibilităţi, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. 34. Curtea reţine că deşi, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea constată că acordarea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element, procedură nereglementată la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 35. În aceste condiţii jurisprudenţiale şi de reglementare, Curtea constată că, prin deciziile nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, a stabilit reperele unui comportament constituţional la care atât legiuitorul, cât şi instanţa de judecată trebuie să se raporteze. Aşa încât, din această perspectivă, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei relevă o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanţei de control constituţional anterior menţionate şi ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora „actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“. 36. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (deciziile nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010; nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011; nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17; nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19; nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23; nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14; nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 37. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968. 38. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, autorul susţine, în esenţă, că nu există o reglementare care să prevadă dreptul inculpatului de a invoca nulitatea relativă a mijloacelor de probă administrate în urmărirea penală, în condiţiile în care cauza nulităţii a fost cunoscută/constatată ulterior finalizării procedurii camerei preliminare, în speţă, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională. 39. Curtea observă că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63). Ca urmare a publicării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, sunt incidente prevederile art. 102 - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 - Nulităţile absolute din Codul de procedură penală. Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a deciziei menţionate, instanţele de judecată au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 194). 40. Aşadar, administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-au administrat acestea. Potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei“. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt nelegale/este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, iar nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, precitată, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (paragraful 17). Totodată, „eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» - respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate.“ Curtea a reţinut că doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27). 41. Prin urmare, având în vedere art. 281 din Codul de procedură penală, acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, ţinând cont şi de faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, precitată, „nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală“, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. 42. În aceste condiţii, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor - absolute şi relative, prin prisma efectelor deciziilor Curţii Constituţionale. Or, atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor - absolute şi relative, prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale şi a actelor de constatare încheiate de alte organe, ca urmare a punerii în executare a mandatelor de siguranţă naţională de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. De altfel, Curtea observă că, prin Încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.022/111/2015*, au fost admise cererile inculpaţilor, inclusiv cererea autorului excepţiei, şi a fost constatată nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, respectiv prelungite în baza mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul Legii nr. 51/1991, în baza mandatelor emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încuviinţate de preşedintele Tribunalului Bihor. În temeiul art. 102 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, au fost excluse din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, iar, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a tuturor mijloacelor de probă care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică (anexele la actele de constatare), procesele-verbale, precum şi suporţii tehnici. 43. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin deciziile nr. 466 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, când a avut de analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, pentru motive similare celor invocate în prezenta cauză. 44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Beneamin Rus în Dosarul nr. 2.022/111/2015 al Tribunalului Bihor - Secţia penală. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bihor - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
