Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mariana Stan şi Robertino Stan în Dosarul nr. 41.285/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.198D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă personal partea Anghel Gheorghe Aurelian. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente, care învederează că nu are nimic de adăugat. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 februarie 2018, paragrafele 59 şi 70. De asemenea, învederează că excepţia nu a fost invocată în procedura de cameră preliminară, acesta fiind un alt motiv de inadmisibilitate. Arată că informaţiile clasificate nu au constituit probe în dosarul de urmărire penală sau în dosarul instanţei. Referitor la caracterul esenţial al informaţiilor clasificate, arată că alin. (11) şi (12) ale art. 352 din Codul de procedură penală cuprind deja elementele necesare înţelegerii acestui concept. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 24 octombrie 2018 (astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 11 decembrie 2018), pronunţată în Dosarul nr. 41.285/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mariana Stan şi Robertino Stan cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că textul de lege criticat este lipsit de claritate şi previzibilitate deoarece stabileşte că instanţa declasifică documentele numai în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014. Apreciază că este încălcat dreptul la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, deoarece nici părţile şi nici avocaţii acestora nu cunosc conţinutul documentelor clasificate, astfel că nu pot face aprecieri asupra lor. 7. Eventualul refuz al judecătorului de a considera drept esenţiale pentru soluţionarea cauzei informaţiile clasificate atrage consecinţa excluderii acestor probe, chiar dacă, în final, acestea ar putea fi utilizate în apărare. Acest fapt aduce atingere egalităţii armelor în procesul penal. Art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală nu indică în concret care sunt criteriile pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei. 8. Autorii susţin că în concepţia noului Cod de procedură penală, care acordă o importanţă mai mare trăsăturilor esenţiale ale sistemului procesual acuzatorial, în detrimentul trăsăturilor sistemului procesual inchizitorial, judecătorul este doar un arbitru. Se apreciază că este afectată imparţialitatea judecătorului, în condiţiile în care acesta cunoaşte conţinutul tuturor înscrisurilor catalogate drept secrete. Făcând referire la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciază că textul criticat încalcă dreptul la informare asupra conţinutului acuzaţiilor penale. 9. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că nu poate cenzura sesizarea instanţei de contencios constituţional, întrucât prin excepţiile invocate s-ar tinde la interpretarea legii sau la adăugarea la lege, ci poate analiza admisibilitatea sesizării numai prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.“ 14. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 124 alin. (2), potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia critică, în esenţă, lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi (12) din Codul de procedură penală dispun în sensul că „în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului“, iar, „dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză“. 16. Analizând constituţionalitatea acestor dispoziţii, Curtea a pronunţat Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 februarie 2018. Cu acel prilej, Curtea, pe de o parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „instanţa solicită“, cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, iar, pe de altă parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „autoritatea emitentă“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituţională. 17. Prin decizia menţionată, paragraful 55, Curtea a făcut distincţie între posibilitatea de a solicita, în regim de urgenţă, după caz: declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sau permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. În cazul declasificării totale a informaţiilor clasificate, al declasificării parţiale şi al trecerii într-un alt grad de clasificare, Curtea a reţinut că, prin solicitarea adresată de judecător, se declanşează procedura de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, procedură care urmează regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând „esenţiale pentru soluţionarea cauzei“ anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Aceasta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informaţii sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informaţiei (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, paragrafele 56 şi 57). 18. Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului, Curtea a observat că aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. 19. Cu alte cuvinte, pe de o parte, declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa „autorităţii emitente“, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei. 20. În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, Curtea reţine că, într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare. 21. Cu toate acestea, Curtea constată că, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii. 22. Curtea a observat că principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlul „Libertatea de exprimare“, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Curtea a constatat că accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10. 23. Astfel, Curtea a reţinut că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte. 24. Curtea a constatat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege - strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre). 25. Făcând referire la propria jurisprudenţă, de exemplu, Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009, Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 27 noiembrie 2008, Curtea a reţinut că „dispoziţiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii sau accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege“. Curtea a mai reţinut că „critica privind încălcarea […] principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/ autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru“. Curtea a reţinut, de asemenea, că „este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi - inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil - pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţii, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.“ 26. Curtea a constatat că, ţinând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, paragraful 59). 27. Curtea a reţinut, totodată, că accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că „Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar“ (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, paragraful 65). 28. Curtea a reţinut că, „având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict - cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două“. În concluzie, Curtea a apreciat că „protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal, decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz a accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător“ (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, paragrafele 70 şi 71). 29. În concluzie, Curtea a observat că soluţia legislativă care condiţiona folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa era susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de „a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. 30. Astfel, Curtea constată că în analiza caracteristicii de a fi „esenţiale pentru soluţionarea procesului penal“, judecătorul trebuie să constate că informaţiile clasificate îndeplinesc condiţiile impuse de legiuitor, aplicabile administrării oricărei probe în procesul penal. Astfel, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“. Totodată, art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ dispune că organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii. 31. Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 67 din Codul de procedură penală din 1968, referitor la concludenţa şi utilitatea probei, Curtea a constatat că dispoziţiile care consacră condiţia referitoare la admiterea cererilor privind administrarea de probe, dacă acestea sunt concludente şi utile, nu reprezintă şi nici „nu poate fi considerată o încălcare a dreptului inculpatului de a se apăra“ (Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 18 ianuarie 2005). 32. Totodată, prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 29 noiembrie 2007, Curtea a constatat că dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma „părţile pot propune probe şi cere administrarea lor“ legiuitorul a înţeles „dreptul“ acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti de a realiza justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului. 33. De asemenea, Curtea a constatat că „respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia [...] de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale“ (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011). 34. Pe de altă parte, Curtea apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragrafele 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Curtea a constatat că există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care acesta este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite. 35. Aşa fiind, Curtea apreciază că, în cazul de faţă, deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mariana Stan şi Robertino Stan în Dosarul nr. 41.285/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
