Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius-Iulian Druţu în Dosarul nr. 22.750/245/2016/a1 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.805D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 22 februarie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ocazie cu care Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 6 martie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 26 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.750/245/2016/a1, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius-Iulian Druţu într-o cauză penală aflată în procedura camerei preliminare. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la apărare, deoarece există situaţii în care persoanele prevăzute în art. 505 din Codul de procedură penală dobândesc calitatea de parte responsabilă civilmente, adică persoane care, potrivit legii civile, au obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singure sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care sunt chemate să răspundă în proces. Sa mai susţinut că, „deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă“. 5. De asemenea, atât timp cât în faza de judecată citarea părinţilor minorului sau a persoanei în îngrijirea căreia se află acesta este obligatorie, aceste persoane având dreptul să dea lămuriri, să formuleze cereri şi propuneri, întregul proces penal trebuie să fie guvernat de aceleaşi reguli, urmărirea penală fiind o componentă a acestuia. 6. Totodată, necesitatea citării persoanelor prevăzute în art. 505 din Codul de procedură penală se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea reprezentantului lor legal. 7. În susţinerea criticilor sale, autorul excepţiei face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că minorul nu trebuie tratat ca un major şi că dreptul la un proces echitabil este respectat prin prezenţa unui minor delincvent la audiere sau la şedinţa de judecată, cu condiţia ca el să fie tratat „într-o manieră care ţine cont de vârsta sa, maturitatea sa şi de capacităţile sale pe plan intelectual şi emoţional şi cu condiţia luării unor măsuri de natură a favoriza înţelegerea procedurii şi participarea la aceasta“ (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 1999, pronunţată în Cauza T şi V împotriva Regatului Unit şi Hotărârea din 15 iunie 2004, pronunţată în Cauza S.C. împotriva Regatului Unit). 8. Judecătoria Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece regimul răspunderii penale a minorului reglementat de art. 113 şi următoarele, titlul V „Minoritatea“, din Codul penal este acelaşi, indiferent de faptul că minorul a împlinit sau nu vârsta de 16 ani, singurul aspect distinct fiind acela că în cazul minorului între 14 şi 16 ani trebuie dovedit că a săvârşit fapta cu discernământ, în timp ce minorul peste 16 ani este prezumat a avea discernământ. 9. De asemenea, la judecarea cauzei se citează părinţii, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, indiferent dacă acesta a împlinit sau nu vârsta de 16 ani (art. 508 din Codul de procedură penală). 10. Judecătorul de cameră preliminară apreciază, astfel, că există o diferenţă de tratament juridic privitor la procedura audierii şi confruntării în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, că această diferenţă de tratament juridic priveşte numai etapa urmăririi penale (fază şi ea a procesului penal), iar diferenţa de tratament nu are corespondent într-un regim juridic diferit al răspunderii penale a acestor categorii de minori. 11. În acelaşi timp, sintagma „dacă organul de urmărire penală consideră necesar“ din cuprinsul art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind însoţită de criterii privind aprecierea caracterului necesar al citării persoanelor în îngrijirea cărora se află minorul, nu prezintă garanţia evitării arbitrarului, organele de urmărire penală putând proceda discreţionar, astfel încât norma de procedură în cauză este practic lipsită de sancţiune. 12. În concluzie, judecătorul de cameră preliminară apreciază că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală nu corespund exigenţelor art. 21 şi 24 din Constituţie, motiv pentru care, la orice ascultare sau confruntare a suspectului sau inculpatului minor, indiferent de vârsta acestuia, s-ar impune ca organul de urmărire penală să citeze părinţii ori, după caz, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, întrucât minorul are la vârsta de 16 ani discernământ, este firesc ca organul de urmărire penală să aprecieze, de la caz la caz, necesitatea citării părinţilor ori a tutorelui, curatorului sau a persoanei în îngrijirea căreia se află temporar minorul, în situaţia audierii sau confruntării acestuia. 15. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Astfel, o componentă a garanţiilor unui proces echitabil este principiul egalităţii armelor şi, în acest context, minoritatea şi modul de urmărire şi judecare a infractorilor minori reclamă proceduri speciale menite să asigure un plus de garanţii procesuale, care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. 16. Vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distincţie între minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal, iar legiuitorul a împărţit vârsta minorităţii în trei perioade: până la 14 ani funcţionează prezumţia absolută de nevinovăţie, între 14 şi 16 ani funcţionează prezumţia relativă de nevinovăţie, respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii faptei penale, iar peste 16 ani minorul răspunde penal. Chiar dacă, în această din urmă situaţie, persoana este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori. 17. În aceste condiţii, prevederile art. 505 din Codul de procedură penală, statuând reguli procedurale diferite în privinţa citării părinţilor ori a persoanelor în îngrijirea cărora se află minorul, după cum acesta a împlinit sau nu vârsta de 16 ani, instituie un tratament juridic diferit care nu răspunde exigenţelor legale, sub aspectul protecţiei speciale acordate minorilor. 18. De asemenea, lăsarea la aprecierea organului de urmărire penală a necesităţii citării acestor persoane, în cazul minorului care a împlinit 16 ani (considerat, potrivit legii penale, tot minor întrucât nu a împlinit vârsta majoratului - 18 ani), nu asigură caracterul echitabil al procesului penal reglementat de art. 21 din Constituţie, precum şi de art. 8 din Codul de procedură penală, care obligă organele judiciare să desfăşoare urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali. 19. Totodată, Avocatul Poporului consideră că se încalcă şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie, prin deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, fiind încălcate drepturile procesuale ale suspectului/inculpatului minor care a împlinit vârsta de 16 ani, raportat la drepturile celui care nu a împlinit încă această vârstă. 20. Luând în considerare faptul că minorii (atât persoanele care nu au împlinit 16 ani, cât şi cele cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani) nu au avut încă timpul necesar asimilării adecvate a normelor morale, civice şi juridice, astfel încât au nevoie de sprijinul familiei, se apreciază că tratamentul juridic diferit instituit de prevederile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se justifică. 21. În adoptarea reglementărilor în materie penală se impun a fi luate în considerare şi prevederi ale documentelor internaţionale privind minoritatea, sens în care art. 7.1 din Regulile şi standardele minime ale Naţiunilor Unite privind administrarea justiţiei pentru minori - Regulile de la Beijing prevede că „Garanţiile fundamentale ale procedurii, aşa cum ar fi prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat asupra sarcinilor, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la prezenţa unui părinte sau tutore, dreptul de a interoga şi de a confrunta martorii şi dreptul la un grad dublu de jurisdicţie, sunt asigurate în toate stadiile procedurii“. De asemenea, potrivit art. 15.2 din acelaşi document, „părinţii sau tutorele pot participa la procedură şi pot fi rugaţi de autoritatea competentă să o facă, în interesul minorului. Autoritatea competentă poate să le refuze această participare dacă aceasta are motive să creadă că excluderea acestora de la proces este în interesul minorului“. 22. Din analiza acestor prevederi rezultă că, având în vedere interesul minorului, regula în materie ar trebui să fie posibilitatea acordată părinţilor sau tutorelui de a participa la procedură, iar excepţia - refuzul autorităţii competente de a le permite accesul - s-ar justifica numai atunci când există motive să se creadă că excluderea acestora de la proces este în interesul minorului. 23. Aşa fiind, în opinia Avocatului Poporului, dispoziţiile legale criticate nu preiau soluţia prevăzută în art. 15.2 din Regulile şi standardele minime ale Naţiunilor Unite privind administrarea justiţiei pentru minori - Regulile de la Beijing, ci reglementează excepţia, fără a răspunde exigenţelor privitoare la protecţia specială acordată minorilor care au comis fapte penale. 24. În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat este neconstituţional prin raportare la prevederile art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Persoanele chemate la organul de urmărire penală, care au următorul conţinut: „(2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.“ 28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că în considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de tragere la răspundere penală a acestora. 30. Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din Codul penal, vârsta minorităţii în trei perioade distincte: a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea, excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască prevederile legii penale; b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic, respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii infracţiunii. Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa neconstrânsă de a le săvârşi. Cu privire la acest aspect trebuie arătat că pentru aceste categorii de minori expertiza este obligatorie, sens în care, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei; c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate fi şi un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată. 31. Din analiza normelor juridice care reglementează limitele răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. 32. Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V, intitulat „Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal“, se prevăd măsurile care pot fi luate de comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea specializată. 33. În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de procedură penală, în capitolul III din titlul IV al părţii speciale, a reluat o mare parte a dispoziţiilor Codul de procedură penală din 1968, însă textele privind procedura specială trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din partea specială. Potrivit art. 504 din Codul de procedură penală, urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în acest capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale. 34. Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege. 35. Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. 36. Codul de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în partea generală, titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi 244), intitulată „Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani), se prevede că reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală], la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3) din Codul de procedură penală], când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243 alin. (4) din Codul de procedură penală], regimul special de detenţie al minorilor se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală (art. 244 din Codul de procedură penală). 37. În capitolul III din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504-520), sens în care, potrivit art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea. 38. Spre deosebire de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. 39. Curtea constată că o astfel de reglementare diferenţiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/ categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus. 40. Or, în cauza de faţă, Curtea constată existenţa unei discriminări a suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuţie, Curtea reţine că legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul penal. Din contră, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de organele de urmărire penală. De aceea, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute la art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, indiferent de vârstă. 41. Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea, dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare din Codul de procedură penală îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezenţa persoanelor mai sus menţionate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţie. 42. Totodată, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de organul de urmărire penală, şi interesul superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, „În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala“. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales. 43. Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial nr. L132 din 21 mai 2016, urmăreşte instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil - a se vedea considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. În acest sens, au fost instituite noi garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor - considerentul (18) al preambulului directivei. Aşa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât şedinţele de judecată - a se vedea art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv). De aceea, „În conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie“ - a se vedea considerentul (59) al preambulului directivei. 44. Pentru considerentele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 45. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. 46. Având în vedere observaţiile de mai sus, potrivit cărora, pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca neconstituţională şi a sintagmei „care nu a împlinit 16 ani “ din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. 47. În concluzie, Curtea constată că, în toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală este aceea a citării persoanelor expres nominalizate şi că, numai în mod excepţional, se poate deroga de la această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar periclita, în mod substanţial, pe baza unor circumstanţe obiective, procedurile penale. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius-Iulian Druţu în Dosarul nr. 22.750/245/2016/a1 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi sintagma „care nu a împlinit 16 ani “ din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
