Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.717/1.748/2014 (3.909/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.555D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 138 din 14 martie 2017. În ceea ce priveşte critica referitoare la protecţia redusă a valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare atacată menţionează că infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive se poate dovedi prin orice element de fapt, iar Curtea Constituţională nu poate stabili în sarcina inculpatului obligaţia de a da declaraţie sau de a se supune testului poligraf. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 30 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.717/1.748/2014 (3.909/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a unei persoane pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor, ale art. 22 alin. (1) privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 2 referitor la dreptul la viaţă şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată, astfel, că sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014 cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) şi (3) din Codul penal. Menţionează că, în consens cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea (deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 447 din 29 octombrie 2013 şi nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 225). De asemenea invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 şi 91). 6. În continuare, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, arată că diagnosticul stării „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ se bazează pe analize de laborator referitoare la prezenţa substanţelor psihoactive în sânge şi urină - potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier -, respectiv pe elemente faptice, precum modul de comportare, atitudinea, orientarea în timp şi spaţiu, facultatea de a descrie, de a calcula, modalitatea de deplasare, siguranţa gesturilor mâinilor, miros, starea pupilelor etc., fiind evident că starea de intoxicaţie este diferită - din punctul de vedere al concentraţiei - de la o persoană la alta, în funcţie de metabolismul fiecăreia. Potrivit dispoziţiilor art. 16 din normele metodologice menţionate, examenul medical în vederea interpretării stării clinice induse de consumul recent de băuturi alcoolice sau de substanţe psihoactive a persoanei supuse recoltării mostrelor biologice se efectuează numai la solicitarea poliţistului rutier, dacă persoana în cauză a fost implicată într-un accident de circulaţie rutieră în urma căruia a survenit decesul sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, medicul care a efectuat examinarea clinică completând, în acest sens, un anumit formular. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, arată că, în cazul consumului de cannabis prin inhalare, situaţie existentă în speţă, modificările psihologice includ un efect euforic asociat cu modificări emoţionale şi cognitive care sunt greu de cuantificat la nivel individual. Modificările care se produc în mod acut sunt tahicardia, creşterea uşoară a tensiunii arteriale şi a temperaturii corpului. Cannabisul produce, totodată, o reducere a performanţei în timpul conducerii autovehiculului, cu diminuarea vitezei de reacţie la diverşi stimuli, diminuarea atenţiei distributive şi întârzierea coordonării mână-ochi. Efectele apar la o doză variind între 2 şi 22 mg substanţă psihoactivă (THC - tetrahidrocanabinol), se manifestă la 30 de minute, cu un maxim atins la 2 ore de la administrare, cedând la aproximativ 4 ore de la consum. Substanţa psihoactivă - THC - este transformată într-un metabolit inactiv care persistă în organism zile sau săptămâni fără efecte psihoactive. Perioada de timp în care metabolitul poate persista în organism depinde de frecvenţa de utilizare, doza de substanţă psihoactivă din ţigara fumată, dar şi de particularităţile individuale. În consecinţă, prezenţa acestuia nu este un indicator valid pentru a obiectiva starea de influenţă, această ipoteză urmând a fi stabilită în urma analizării coroborate a rezultatelor analizelor de laborator, a declaraţiei de consum şi a mijloacelor de probă ce vizează starea clinică a persoanei în cauză în momentul surprinderii în trafic. 7. Pe de altă parte, este unanim recunoscut că veridicitatea declaraţiei de consum nu poate fi stabilită ştiinţific, neexistând criterii certe în acest sens. Datele din declaraţiile de consum sunt subiective şi pot fi mai mult sau mai puţin reale, indiferent de buna-credinţă a făptuitorului, în majoritatea cazurilor declaraţiile fiind incomplete, improbabile, nereale. Substanţele stupefiante ajunse în corpul unei persoane intră într-un proces dinamic în organism, numit metabolism. Concentraţia acestora în diversele componente ale organismului va fi diferită de la un moment la altul, până la eliminarea totală din organism, în metabolismul substanţelor stupefiante intervenind mecanisme complexe, guvernate de zeci de factori individuali, generali şi particulari. Astfel, fiecare persoană reacţionează în mod propriu, atât în ceea ce priveşte modalitatea de metabolizare, cât mai ales în ceea ce priveşte manifestările clinice traduse prin comportament. În consecinţă, imposibilitatea stabilirii în mod obiectiv a existenţei stării de aflare „sub influenţa unor substanţe psihoactive“, importanţa covârşitoare a declaraţiei de consum (cel puţin în cazul consumului de cannabis), aceasta din urmă putând lipsi în ipoteza în care persoana vizată refuză a face declaraţii, conduc la o protecţie redusă a valorii sociale ocrotite penalmente, dar şi la o imposibilitate a destinatarului normei de a-şi conforma conduita spre a nu intra în raporturi penale de conflict. Apare ca fiind neclar dacă protecţia valorilor sociale ocrotite la nivel constituţional de prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie - dreptul la viaţă şi dreptul la integritatea fizică şi psihică - ar trebui să depindă de o manifestare de voinţă a unui inculpat în sensul acceptării sau nu a cooperării cu organele medicale (acceptul inculpatului de a se supune examenului clinic, nu recoltării de probe biologice, refuzul fiind incriminat în acest ultim caz) şi judiciare (acceptarea furnizării unor informaţii privind consumul sau supunerea la testul poligraf, inculpatul refuzând efectuarea acestuia în cauză). 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Critica de neconstituţionalitate se bazează, în esenţă, pe susţinerea potrivit căreia textul incriminator are o formulare prea vagă, neprevăzând momentul la care trebuie să fi avut loc consumul de substanţe psihoactive pentru ca fapta să constituie infracţiune. Acest lucru duce, în opinia instanţei, autoare a excepţiei, la o lipsă de previzibilitate a normei, contrar principiului legalităţii pedepsei. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre care şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015). Desigur este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar şi cu o anume supleţe, însă caracterul mult prea general şi, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Norma incriminatoare la care se referă excepţia de neconstituţionalitate sancţionează fapta de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Este evident că momentul consumării infracţiunii este cel al conducerii autovehiculului pe drumurile publice de către persoana al cărei comportament este încă influenţat de consumul de substanţe psihoactive, modalitatea de determinare a acestei influenţe asupra persoanei reprezentând un aspect procedural, adiacent normei de incriminare. Astfel, norma de incriminare se referă la existenţa influenţei unor substanţe asupra persoanei la momentul conducerii autovehiculului, iar nu la existenţa unei concentraţii de substanţă în sânge la momentul prelevării probelor biologice, tocmai în considerarea efectelor specifice ale substanţelor psihoactive şi a intervalelor diferite de timp în care acestea pot fi detectate în probele biologice prelevate de la consumator. De asemenea, aceste intervale de timp diferă de cele în care substanţa psihoactivă influenţează în mod concret comportamentul consumatorului, astfel încât este imposibilă detalierea în textul de incriminare a tuturor posibilelor situaţii practice. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât conţin suficiente repere pentru a fi considerate clare şi previzibile în definirea faptei şi a pedepsei. Astfel, caracterul general al normei de incriminare are semnificaţia unei aplicări generale, conform principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge“ („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“). Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 138 din 14 martie 2017. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere“. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor, ale art. 22 alin. (1) privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 2 referitor la dreptul la viaţă şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 16. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că infracţiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe“ - constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [alin. (1)] sau care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive [alin. (2)]. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006), unde era prevăzută, în art. 87, într-o redactare asemănătoare, fără a avea însă o denumire marginală. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, aveau următorul cuprins: „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi persoana care conduce un autovehicul sau un tramvai şi care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“. 17. În timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al infracţiunii este persoana care se află „sub influenţa unor substanţe psihoactive“. Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „trafic de stupefiante“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante“ a fost înlocuită cu sintagma „o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive“. 18. Curtea a reţinut că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei „substanţe psihoactive“ - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. 19. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d^1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. 20. În jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile Legii nr. 194/2011, Curtea a reţinut că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control şi combatere a consumului de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înţeles să interzică orice operaţiune cu astfel de produse până la obţinerea autorizării de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.). Potrivit art. 9 din lege, dacă, în urma evaluării, se constată că produsul pentru care se solicită autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A. va comunica solicitantului refuzul de eliberare a autorizaţiei şi va notifica Ministerului Sănătăţii efectuarea demersurilor necesare pentru înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, A.N.S.V.S.A. ţine şi actualizează un registru special în care se înscriu operaţiunile şi produsele pentru care se emite autorizaţie, precum şi operatorii autorizaţi, datele din registru făcându-se publice prin afişare pe pagina de internet a instituţiei. Curtea a constatat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 194/2011, rezultă că aceasta întruneşte exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât conţinutul său este clar, inteligibil şi lipsit de generalizări excesive. Astfel, Curtea a reţinut faptul că legea criticată stabileşte în art. 3 alin. (3) şi (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficienţa elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziţia, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinaţie previzibilă a produsului, şi prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucţiuni pentru utilizarea lui, precum şi orice altă indicaţie ori informaţie referitoare la acestea sau chiar lipsa lor (Decizia nr. 134 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, şi Decizia nr. 588 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015, paragraful 19). 21. Revenind la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin „efecte psihoactive“ se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive. 22. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive constă în preexistenţa unor stări, situaţii, condiţii în care se află subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ în cazul infracţiunii examinate este intenţia, cu ambele forme ale acesteia. 23. Curtea a reţinut că, pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - drept cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni -, este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabileşte, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.“ 24. Curtea a constatat că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18). 25. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) şi nici prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. 26. În acest sens este de menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 27. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.717/1.748/2014 (3.909/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
