Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionela Maria Matei în Dosarul nr. 2.423/112/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 167D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Nicolae Alexandru Ştefan, din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens reţine că normele procesual penale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici identice. Reţine de asemenea că art. 438 din Codul de procedură penală nu reglementează cazuri de casare cu privire la latura civilă a procesului penal, întrucât recursul în casaţie este o cale de atac extraordinară ce priveşte doar erorile de drept, legiuitorul având competenţa constituţională, în temeiul art. 126 şi art. 129 din Legea fundamentală, să reglementeze în acest mod această cale de atac. Susţine, totodată, că nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, iar dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea nr. 446/RC din 15 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.423/112/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionela Maria Matei în soluţionarea recursului în casaţie declarat de inculpată, autoare a excepţiei, împotriva Deciziei penale nr. 885/A din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată că art. 436 din Codul de procedură penală indică faptul că atât procurorul, cât şi inculpatul pot formula recurs în casaţie cu privire la latura civilă. Acelaşi text de lege dă calitate procesuală activă în recursul în casaţie şi părţii civile sau părţii responsabile civilmente, făcând menţiunea expresă a faptului că recursul acestora poate viza şi latura civilă a cauzei. Concluzionează că legea permite contestarea modului de soluţionare a laturii civile pe calea recursului în casaţie. Cu toate acestea, în cuprinsul art. 438 din Codul de procedură penală nu se regăseşte niciun motiv care ar putea fi legat de latura civilă a cauzei penale. În consecinţă, susţine că se aduce atingere principiului constituţional al respectării legii, afectat de omisiunea legislativă invocată. Totodată, susţine că se aduce atingere şi principiului egalităţii în drepturi, consacrat constituţional, în condiţiile în care, odată ce partea civilă a înţeles să alăture acţiunea civilă acţiunii penale, aceasta beneficiază de arme procedurale limitate raportat la un proces civil separat unde toate părţile acelui proces ar fi avut drept la recurs. De asemenea apreciază că se acordă mai multe pârghii procedurale pentru soluţionarea laturii penale faţă de latura civilă, care, deşi este subsidiară celei dintâi, este alăturată acesteia şi ar trebui să beneficieze de toate regulile care guvernează procesul penal. În acest sens susţine că, dacă aplicarea unei pedepse în afara limitelor legale este un motiv de recurs în casaţie, nu există nicio justificare pentru ca pronunţarea unei soluţii ultra petita cu privire la latura civilă a procesului penal să nu constituie motiv de recurs în casaţie. Apreciază că, în cauză, s-a pronunţat o hotărâre în mod vădit cu aplicarea greşită a legii. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, în condiţiile în care prevederile art. 436 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală recunosc capacitatea procurorului, inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente de a exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie cu privire la latura civilă. Observă că, prin raportarea acestor din urmă dispoziţii procedurale la prevederile art. 438 din Codul de procedură penală, se restrânge capacitatea părţilor privind calea extraordinară de atac a recursului în casaţie cu privire la latura civilă, prin neprevederea expresă a unui caz în care se poate face recurs în casaţie cu privire la acest aspect. În opinia instanţei supreme, prin modificarea legislativă realizată prin Legea nr. 255/2013, prin care au fost eliminate nouă cazuri în care se putea face recurs în casaţie, s-au golit de conţinut dispoziţiile privitoare la posibilitatea formulării recursului în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă. Apreciază că restrângerea sferei cazurilor de declarare a recursului în casaţie cu privire la latura civilă determină încălcarea dreptului de acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Avocatul Poporului menţionează că dispoziţiile art. 438 din Codul de procedură penală au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, punctul său de vedere fiind reţinut în Decizia Curţii nr. 490 din 30 iunie 2016. Astfel, a apreciat că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie la cei prevăzuţi la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală este justificată de finalitatea instituţiei analizate, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac. A reţinut că finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În plus, necesitatea îndreptării hotărârilor penale definitive contrare legii trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri şi cu nevoia de a asigura stabilitatea raporturilor juridice formate pe baza lor. În ceea ce priveşte restrângerea dreptului persoanei vătămate la dublul grad de jurisdicţie, s-a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 424 din 9 iunie 2015, prin care s-a reţinut că, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, legiuitorul a urmărit atât degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 438 din Codul de procedură penală. Faţă de motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în notele scrise ale autoarei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pct. 1 fiind modificat, iar pct. 2-6, 9, 10, 13 şi 14 abrogate prin prevederile pct. 266 şi, respectiv, ale pct. 267 din art. 102 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 2-6. abrogate; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 9-10. abrogate; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13-14. abrogate.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta a fost ridicată de Ionela Maria Matei în soluţionarea recursului în casaţie declarat de inculpată, autoare a excepţiei, împotriva Deciziei penale nr. 885/A din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. În cauză, prin Sentinţa penală nr. 174/F din 10 decembrie 2015 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2.423/112/2012, inculpata, autoare a excepţiei, a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de înşelăciune, complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, iar prin Decizia penală nr. 885/A din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat, printre alţii, de autoarea excepţiei împotriva sentinţei penale precitate. Împotriva deciziei menţionate autoarea excepţiei a formulat recurs în casaţie, iar prin cererea de recurs în casaţie a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi să se înlăture greşita aplicare a legii în sensul înlăturării obligaţiei recurentei la plata prejudiciului către Unicredit Bank. S-a arătat că, prin obligarea inculpatei, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, la plata prejudiciului către Unicredit Bank, fără ca această unitate bancară să se fi constituit parte civilă împotriva inculpatei, instanţa şi-a depăşit puterile, subrogându-se în dreptul părţii civile de a alege împotriva cui îşi formulează pretenţiile, admiţând o cerere care nu s-a formulat, astfel încât hotărârea cu privire la partea civilă este nelegală. 15. Cu privire la aspectele invocate de autoare în formularea recursului, Curtea reţine că înşelăciunea, ca faptă penală săvârşită contra patrimoniului, este incriminată în art. 244 din Codul penal, forma tipică a înşelăciunii subzistând numai dacă s-a pricinuit o pagubă. În speţă, inculpata, autoare a excepţiei, a fost trimisă în judecată, printre altele, şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, stabilirea întinderii prejudiciului produs prin fapta reţinută în sarcina sa constituind un element ce ţine de latura penală a cauzei cu consecinţe referitor la vinovăţia inculpatei, dar şi pe planul tragerii la răspundere penală, în procesul individualizării pedepsei. Astfel, Curtea reţine că prejudiciul este un element constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, dar şi un criteriu de individualizare judiciară a pedepsei, durata pedepsei fiind influenţată şi de valoarea prejudiciului, alături de celelalte criterii prevăzute de art. 74 din Codul penal. Totodată, Curtea reţine că, în ipoteza infracţiunilor de rezultat, instanţa de judecată stabileşte cu certitudine prejudiciul la momentul soluţionării laturii penale a cauzei, nefiind admisibilă soluţionarea distinctă a urmării imediate, aşadar, a rezultatului faptei, de vreme ce însăşi existenţa infracţiunii depinde de producerea şi întinderea prejudiciului. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019, au fost examinate critici identice celor formulate în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind respinsă ca neîntemeiată. 17. În motivarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, în paragrafele 12-24 ale deciziei precitate, că - spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casaţie sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 18. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. 19. Motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. 20. Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casaţie la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile-şi de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie-prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (considerente ce se regăsesc şi în Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 şi 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 şi 24, şi Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, paragraful 22). 21. Curtea a constatat, de asemenea, că unele dintre motivele de casare reglementate de textul de lege criticat în prezenta cauză pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, astfel că nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare-sub aspectul posibilităţii invocării cazurilor de casare cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei-între partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi procuror şi inculpat, pe de altă parte. Astfel, Curtea a reţinut că din cele cinci cazuri de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în limitele cărora instanţa de recurs în casaţie poate examina cauza, primul-necompetenţa instanţei - se referă la încălcarea normelor de procedură, iar celelalte vizează încălcarea legii penale şi, contrar susţinerilor autoarei excepţiei, unele dintre acestea pot avea implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile (aşa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, citată anterior, paragraful 17, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 22). Sub acest aspect, Curtea a subliniat că motivele de casare care au incidenţă cu privire la soluţionarea laturii civile a procesului penal sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 şi 11 din Codul de procedură penală, cazul de la pct. 12 al articolului menţionat vizând exclusiv latura penală a cauzei. 22. Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, egalitatea justiţiei şi folosirea căilor de atac, principii consacrate de prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (1)-(3), art. 124 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionela Maria Matei în Dosarul nr. 2.423/112/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
