Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru Daniel Pitcovici în Dosarul nr. 2.794/3/2017 (nr. 2.794/3/2017/a3, nr. 2.794/3/2017/a4) al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.639D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Depune la dosar un memoriu prin care solicită ca instanţa de control constituţional să dispună îndreptarea legii şi punerea ei în concordanţă cu litera şi spiritul prevederilor Constituţiei, în vederea respectării libertăţilor individuale ale persoanei. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că sintagma „indicii temeinice“ nu are legătură cu obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. În acest sens reţine că legiuitorul a prevăzut alternativ existenţa, în art. 202 din Codul de procedură penală, unor „indicii temeinice“ sau a unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, însă sintagma referitoare la „indicii temeinice“ este incidentă exclusiv în ipoteza dispunerii măsurii preventive a reţinerii. Pentru toate celelalte măsuri preventive restrictive sau privative de libertate este necesară existenţa unor probe. Aceasta în condiţiile în care, în concepţia noului Cod de procedură penală, măsurile restrictive, respectiv privative de libertate se pot dispune exclusiv faţă de inculpat. Or, pentru a se dobândi calitatea de inculpat, trebuie pusă în mişcare acţiunea penală, iar, din dispoziţiile art. 15 coroborat cu art. 309 din Codul de procedură penală, rezultă că acest demers poate avea loc exclusiv atunci când există probe şi nu doar „indicii temeinice“ cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Chiar art. 218-223 din Codul de procedură penală, care reglementează arestul la domiciliu şi care fac referire la art. 223 din Codul de procedură penală, folosesc exclusiv noţiunea de inculpat, ceea ce presupune punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv existenţa probelor şi nu a „indiciilor temeinice“. Cât priveşte sintagma „suspiciune rezonabilă“ reţine că aceasta nu este definită de Codul de procedură penală, însă a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate şi, în acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 185 din 21 martie 2017. Reţine că jurisprudenţa şi doctrina au arătat că pentru lămurirea acestei sintagme trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aşadar, rezultă că, pe calea unei jurisprudenţe prolifice, a instanţei europene şi a instanţei naţionale de control constituţional, s-a lămurit înţelesul acestei sintagme, respectiv existenţa unor probe din care să rezulte date/informaţii menite să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit o infracţiune. Aceste probe, însă, nu trebuie să aibă aceeaşi valoare probantă ca aceea cerută pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare. Standardul probei în această materie este diferit, dar acest lucru nu permite lipsa unei verificări factuale realizată de către judecător din care să rezulte probabilitatea ca persoana să fi săvârşit o infracţiune. Aceasta nu are semnificaţia unei antepronunţări a judecătorului ori a încălcării prezumţiei de nevinovăţie, atât timp cât judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate fi judecător în cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 28 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.794/3/2017 (nr. 2.794/3/2017/a3, nr. 2.794/3/2017/a4), Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Petru Daniel Pitcovici în soluţionarea cauzei penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată, în stare de arest la domiciliu, pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizare a făptuitorului. În cauză, autorul excepţiei a formulat cerere de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că sintagmele „indicii temeinice“ şi „suspiciune rezonabilă“, din cuprinsul art. 202 din Codul de procedură penală, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu sunt definite de legea penală, prin aceasta fiind adusă atingere şi prezumţiei de nevinovăţie. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală nefiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care sintagmele „indicii temeinice“ şi „suspiciune rezonabilă“ îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, având în vedere şi faptul că măsurile preventive au ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, nefiind necesar ca, la momentul dispunerii sau menţinerii acestora, să existe probe certe de vinovăţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestei soluţii reţine că autorul critică lipsa de claritate a sintagmelor „indicii temeinice“ şi „suspiciune rezonabilă“, ce se regăsesc în primul alineat al art. 202 din Codul de procedură penală. În aceste condiţii apreciază că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. Reţine că sintagmele criticate pentru neconstituţionalitate nu pot fi interpretate izolat una de cealaltă, ci numai împreună şi circumstanţiat contextului în care sunt folosite. Sintagma „indicii temeinice“ nu constituie o noutate în legea procesual penală română, fiind folosită în art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, în reglementarea condiţiilor reţinerii, fiind chiar definită în alin. (3), anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, după cum urmează „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta“. De asemenea arată că în doctrina de specialitate indiciul a fost explicat ca reprezentând „o faptă, împrejurare, situaţie care, luată în sine, nu are valoare probatorie, constituind numai temeiul unor bănuieli susceptibile de a orienta activitatea judiciară, dar care, atunci când se încadrează într-un sistem de elemente în perfectă concordanţă între ele, precum şi în raport cu probele existente în cauză, poate servi la cunoaşterea adevărului într-o cauză penală“. Apreciază că, deşi sintagma „suspiciune rezonabilă“ nu este definită de Codul de procedură penală, sensul său se determină prin raportare la înţelesul comun al cuvintelor ce o compun, fiind acela de „presupunere, bănuială bazată pe raţiune, pe judecată“. Totodată, reţine că instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin „existenţa unei suspiciuni rezonabile“ se înţelege „existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune“. Invocă Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32. În acelaşi mod, instanţa europeană a reţinut că este atribuţia judecătorului să stabilească gradul de rezonabilitate al suspiciunii, în funcţie de circumstanţele cauzei şi că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Invocă, în acest sens, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016 şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege. Reţine că toate condiţiile prevăzute de art. 202 din Codul de procedură penală sunt apreciate de către organele judiciare competente, în funcţie de probatoriul existent, iar împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive pot fi exercitate căile de atac, în conformitate cu art. 204 din Codul de procedură penală. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Avocatului Poporului şi Guvernului, memoriul depus la dosar, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală. Examinând susţinerile autorului excepţiei, cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, în acord cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, şi nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, că nu există o definiţie legală a noţiunii de „suspiciune rezonabilă“. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat, în jurisprudenţa sa, la care face trimitere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, sensul sintagmei criticate, care, de altfel, este analizată şi explicată şi în doctrina românească. 16. Astfel, prin Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, şi Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că existenţa unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracţiune presupune fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că persoana urmărită sau judecată penal poate să fi comis infracţiunea, dar că ceea ce poate fi considerat „rezonabil“ depinde de aspectele cauzei. Această abordare constituie, de fapt, o aplicare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, care admit că o persoană poate fi privată de libertate atunci când există motive verosimile că aceasta a săvârşit o infracţiune. 17. Referitor la semnificaţia sintagmei criticate, Curtea Constituţională a constatat, totodată, în Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, paragrafele 19, 20, că noţiunea de „suspiciune rezonabilă“ trebuie analizată în strânsă corelaţie cu cea de „bănuială rezonabilă“, întrucât măsurile preventive, mai puţin reţinerea, pot fi dispuse numai faţă de suspect sau faţă de inculpat. În acest sens, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, dobândirea calităţii de suspect este condiţionată de normele procesual penale, de un anumit nivel al probaţiunii, acela al existenţei unei bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapta care face obiectul urmăririi penale. De asemenea, dobândirea calităţii de inculpat este condiţionată, conform art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, de existenţa unor probe din care să rezulte că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală a fost săvârşită de respectiva persoană. În mod evident, bănuiala rezonabilă formată pe baza unor astfel de probe nu trebuie să aibă aceeaşi forţă cu cea care determină condamnarea. Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dobândirii calităţilor procesuale mai sus menţionate şi dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă“. Cum noţiunea de „rezonabil“ nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea a reţinut că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sensul sintagmei „suspiciune rezonabilă“ semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune. 18. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de „suspiciune rezonabilă“, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. 19. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că expresia criticată îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la respectarea exigenţelor prevederilor constituţionale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragrafele 17 şi 18). Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii. 20. Aşadar, deşi Codul de procedură penală nu defineşte noţiunile de „suspiciune rezonabilă“, respectiv „indicii temeinice“, acestea semnifică o puternică credinţă a organului judiciar că suspectul sau inculpatul a săvârşit faptele ce fac obiectul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. 21. De altfel, Codul de procedură penală din 1968 definea, în art. 68^1, noţiunea de „indicii temeinice“ astfel: „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.“ Totodată, potrivit art. 143 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, „Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.“ Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, dezvoltată cu privire la dispoziţiile precitate, că termenul „indicii temeinice“ are semnificaţia de simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare, că indicii temeinice există atunci când din examinarea unor date existente în cauză se desprinde presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care este urmărită şi că măsura reţinerii se ia în condiţiile prevăzute în art. 143. Curtea a constatat că termenul de „indicii temeinice“ semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta. 22. Referitor la invocarea prezumţiei de nevinovăţie, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). 23. Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a apreciat în Decizia nr. 185 din 29 martie 2016, precitată, paragrafele 21, 22 - considerente preluate şi în Decizia nr. 381 din 7 iunie 2016, precitată, paragrafele 23, 24 - că prezumţia de nevinovăţie nu înseamnă că pe parcursul procesului penal nu ar putea fi luate măsuri procesuale împotriva celui cercetat, inclusiv măsuri privative de libertate. În acest sens, pronunţându-se asupra constituţionalităţii unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de contencios constituţional a statuat că, reglementând cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai condiţiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate. Măsura arestării preventive constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, prin art. 53, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri. 24. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că motivarea pentru luarea măsurilor preventive trebuie să fie făcută în aşa fel încât să nu lase de înţeles persoanei vizate sau unui terţ că judecătorul are certitudinea vinovăţiei celui aflat încă în cursul procesului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincţie între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăţiei persoanei acuzate şi cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de vinovăţie, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 26 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Gerard Bernard împotriva Franţei, paragraful 51). De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica o influenţă asupra deciziei finale, ceea ce interesează fiind ca această apreciere finală să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petru Daniel Pitcovici în Dosarul nr. 2.794/3/2017 (nr. 2.794/3/2017/a3, nr. 2.794/3/2017/a4) al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 ianuarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof.univ.dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
