Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 377/1/2019
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Daniela │- judecător la Secţia penală│
│Encean │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Săndel │ │
│Lucian │- judecător la Secţia penală│
│Macavei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia penală│
│Bogdan │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Silvia │- judecător la Secţia penală│
│Cerbu │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Cosma, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile arondate, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Curtea de Apel Alba Iulia, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul pentru minori şi familie Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Zărneşti, Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Videle, Judecătoria Roman, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Medgidia, Curtea de Apel Suceava, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Lugoj, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin şi Curtea de Apel Ploieşti, punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, raportul din data de 26 martie 2019, întocmit de judecătorul-raportor, care, la aceeaşi dată, a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, şi concluzii scrise din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că prezenta sesizare este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, a arătat că, în ceea ce priveşte condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, este necesar a se observa, în contextul jurisprudenţei conturate în materia hotărârilor prealabile, că instanţa de trimitere, în cuprinsul încheierii de sesizare, nu şi-a exprimat punctul de vedere conform art. 476 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, aspect care a fost sancţionat anterior în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea a susţinut că motivarea sesizării este lacunară întrucât instanţa se limitează doar la a indica textele de lege care ar fi incidente, în realitate solicitându-se Înaltei Curţi dezlegarea chestiunii de drept cu care aceasta este învestită. Or, în această situaţie, i-ar reveni instanţei supreme sarcina de a stabili obiectul sesizării şi de a justifica înrâurirea pe care dezlegarea chestiunii de drept ar avea-o asupra cauzei pendinte, ceea ce ar echivala cu modificarea obiectului şi a limitelor sesizării. Nu în ultimul rând, a arătat că întrebarea formulată de instanţa de trimitere îşi are mai degrabă izvorul într-o situaţie de fapt, care se circumscrie momentului în care este audiat martorul, respectiv după momentul pronunţării hotărârii de condamnare, şi nu neapărat într-o dispoziţie legală. Pentru toate aceste considerente a apreciat că sesizarea este inadmisibilă şi a solicitat să fie respinsă ca atare. La interpelarea preşedintelui Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu înţelege să formuleze concluzii pe fondul problemei de drept care se solicită a fi dezlegată în prezenta cauză, neavând mandat în acest sens din partea procurorului general. Preşedintele completului, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării: Prin Încheierea din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?“. II. Dispoziţii legale incidente: Codul penal "ART. 273 (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (...)" Codul de procedură penală "ART. 114 (1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. (2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul. (...) ART. 115 (1) Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. (...) ART. 118 Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară." III. Expunerea succintă a cauzei: Prin Sentinţa penală nr. 2.297 din 27 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus, printre altele, în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului C.V., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. În esenţă, pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut următoarele: La data de 3.01.2017, inculpatul C.V. a fost audiat de organele de cercetare penală, în Dosarul nr. 4.533/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, făcând afirmaţii mincinoase, declarând că a săvârşit singur infracţiunea de tâlhărie în data de 7.04.2011, nefiind ajutat de inculpatul E.A.E. De asemenea a arătat că l-a apelat pe E.A.E. la data de 07.04.2011, după comiterea faptei, în momentul în care a ajuns acasă, specificând că telefonul mobil nu s-a aflat asupra sa, lăsându-l acasă, toate aceste aspecte fiind contrazise de probatoriul aflat la dosar. Anterior, prin Rechizitoriul nr. 14.136/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a autorului C.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată şi disjungerea cauzei faţă de numitul E.A.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la tâlhărie calificată, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 233 din Codul penal, art. 234 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul penal. Prin Sentinţa penală nr. 1.615 din 25.06.2015 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 16.836/4/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.147/A din 18.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului C.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 din Codul penal raportat la art. 234 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal. În raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond s-a constatat că afirmaţiile inculpatului C.V., făcute cu ocazia audierii sale în calitate de martor în Cauza penală nr. 4.533/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti sunt mincinoase. În opinia instanţei s-a apreciat că, în cazul în care la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, cea audiată în calitate de martor cu privire la infracţiunea comisă de un participant, care, în aceeaşi cauză, a avut anterior calitatea de inculpat şi a fost condamnată definitiv, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, fapta nefiind prevăzută de legea penală. În esenţă, în argumentarea acestei soluţii, au fost invocate, pe de o parte, dispoziţiile art. 114 din Codul de procedură penală, care definesc martorul ca fiind orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală şi instituie obligaţia martorului de a spune adevărul, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, relativ la dreptul martorului de a nu se acuza. În cauza dedusă judecăţii, declaraţia dată, în calitate de martor, de către inculpatul C.V., poate fi avută în vedere la analiza infracţiunii de complicitate la tâlhărie calificată pentru care a fost trimis în judecată inculpatul E.A.E., însă nu poate servi ca temei pentru atragerea răspunderii penale a martorului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă. Împotriva Sentinţei penale nr. 2.297 din 27.07.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 17.643/4/2017, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, solicitând desfiinţarea acesteia şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului C.V. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, argumentând, în esenţă, că dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 273 alin. (1) din Codul penal şi art. 114-118 din Codul de procedură penală, nu interzic, în mod expres, condamnarea unei persoane pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, atunci când aceasta a fost anterior condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor. IV. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită: Curtea de Apel Bucureşti a arătat că nu îşi exprimă un punct de vedere cu privire la problema de drept analizată, întrucât ar echivala cu o antepronunţare asupra motivelor de apel formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti. V. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită: Procurorul a apreciat, în raport cu motivele de apel invocate, că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Apărătorul inculpatului C.V. a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că este exclus a se reţine o dublă calitate a aceleiaşi persoane, respectiv subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă şi martor în cauză. VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în această materie, au fost conturate două opinii, după cum urmează: Într-o primă opinie, s-a apreciat că participantul la comiterea unei infracţiuni, care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Disjungerea, ca act procedural, nu schimbă calităţile procesuale ale părţilor din cauză şi nu se poate pune semnul egalităţii între martori, în sensul strict al noţiunii, şi martorii asimilaţi, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care au o strânsă legătură cu fapta judecată, participând anterior la comiterea acesteia. În esenţă, s-a reţinut că, deşi poate fi ascultat ca martor, poziţionarea persoanei în raportul juridic nu se pierde prin parcurgerea etapelor procesului penal şi nici nu se poate transforma, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Calitatea procesuală de suspect sau inculpat şi cea de martor se diferenţiază în raport cu drepturile şi obligaţiile distincte ale titularilor. În timp ce martorul este obligat să declare tot ceea ce ştie, inculpatul are dreptul necondiţionat de a nu da declaraţii în faţa organelor judiciare. A se reţine infracţiunea de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, fiind obligat să îşi asume riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. De asemenea s-a reţinut că, pornind de la dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, declaraţia martorului poate fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, fiind o garanţie a respectării dreptului persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat, neputând fi folosite împotriva sa. Aceasta este de altfel şi raţiunea pentru care textul de lege invocat face referire şi la obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului. În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în opinie majoritară, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în opinie majoritară, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile arondate, în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, în opinie majoritară, Curtea de Apel Alba Iulia, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Zărneşti, Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi şi Judecătoria Caransebeş. Într-o altă opinie, s-a apreciat că persoana audiată ulterior în cauza disjunsă, în calitate de martor, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă, în contextul ansamblului probator al cauzei, se face dovada existenţei condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii. În esenţă, s-a reţinut că persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii, dar care a fost judecată separat de ceilalţi participanţi, poate dobândi calitatea de martor în cauza disjunsă. În această calitate, martorul nu poate refuza să se prezinte în instanţă şi nici nu poate refuza depunerea jurământului ori a declaraţiei solemne. Acesta are dreptul de a nu se autoincrimina prin declaraţiile pe care le face. În exercitarea acestui drept, martorul poate fie să se prevaleze de dreptul la tăcere, fie să continue declaraţia, renunţând în mod expres la tăcere. Dacă a renunţat la dreptul la tăcere, continuând să facă declaraţii, persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii şi a fost judecată separat de ceilalţi participanţi, fiind audiată, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, are obligaţia de a spune adevărul, chiar cu riscul de a se autoincrimina, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă. S-a susţinut că martorul ar avea de ales între a nu face nicio declaraţie, prevalându-se de privilegiul autoincriminării şi de dreptul la tăcere. Ca atare, având în vedere că unul dintre participanţii la comiterea unei infracţiuni nu are calitate de parte, respectiv de inculpat, în cauza disjunsă cu privire la ceilalţi participanţi, ci doar în cauza în care el a fost judecat, s-a apreciat că acesta are capacitatea de a fi martor, chiar şi cu privire la aceeaşi faptă, având obligaţia să declare tot ceea ce ştie cu privire la activitatea infracţională a celor trimişi în judecată şi, prin urmare, poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea s-a mai reţinut că dobândirea calităţii de martor în cadrul procesului penal atrage în mod obligatoriu respectarea obligaţiilor stabilite de art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, indiferent dacă persoana respectivă a avut anterior calitatea de suspect ori inculpat şi, ulterior, a fost condamnată în cadrul dosarului penal iniţial. Sancţiunea, în cazul constatării incidenţei dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, nu este înlăturarea răspunderii penale a unei persoane acuzate de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci excluderea declaraţiei de martor a persoanei care, anterior, a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat în acelaşi dosar. În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în opinie minoritară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Videle, Judecătoria Roman, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Medgidia, Curtea de Apel Suceava, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Lugoj, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Ploieşti, Judecătoria Ploieşti. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale: Prin Decizia nr. 519 din 6.07.2017 s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 teza I din Codul de procedură penală. La paragraful 16 din considerentele deciziei, Curtea reţine că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală. Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă şi la persoana care a săvârşit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală. De asemenea, prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, care exclud dreptul de a refuza să fie audiate, în calitate de martor, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi. La pct. 14 din considerentele deciziei se arată că poate avea calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă de fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au, în cauză, calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate, fiind apreciat că acestea au un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nefiind considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate: Decizia penală nr. 397/A din 21.11.2014; Decizia penală nr. 217/A din 17.09.2018; Decizia penală nr. 213 din 9.06.2015; Decizia penală nr. 1.957 din 29.09.1979, Tribunalul Suprem - Secţia penală; Decizia penală nr. 40/A din 20.02.2018. IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului: Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie a statuat că dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele pentru care este acuzat şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie a unei proceduri echitabile în procesul penal. De asemenea s-a reţinut că, deşi art. 6 din Convenţie nu menţionează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, circumscrise noţiunii de „proces echitabil“. S-a mai statuat că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie tinde să protejeze o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase (Hotărârea din 25.02.1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei; Hotărârea din 8.02.1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit al Marii Britanii; Hotărârea din 17.12.1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). X. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. În esenţă, s-a susţinut că tehnica de redactare a întrebărilor trebuie să fie adecvată şi să permită identificarea problemei de drept, iar existenţa legăturii de dependenţă între lămurirea problemei de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei trebuie să fie motivată. S-a făcut trimitere la Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015,Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, Decizia nr. 77 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea s-a făcut referire şi la faptul că instanţa de trimitere, contrar dispoziţiilor art. 476 alin. (1) teza a II-a finală din Codul de procedură penală, nu şi-a exprimat punctul de vedere, încălcându-şi rolul de prim filtru în procedura jurisdicţională prevăzută de art. 475 şi următoarele din acelaşi cod. S-a arătat că motivarea sesizării este, pe de o parte, redusă la invocarea textelor legale considerate a fi incidente, iar, pe de altă parte, relevă faptul că, în realitate, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea cauzei cu care instanţa de trimitere a fost sesizată. Prin urmare, s-a susţinut că, în absenţa elementelor esenţiale soluţionării chestiunii prealabile, Încheierea din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare legal întocmit, aspect care determină, totodată, neîndeplinirea condiţiilor cumulative privind existenţa unei chestiuni de drept, respectiv a raportului de dependenţă dintre aceasta şi soluţionarea cauzei pe fond. XI. Opinia specialiştilor consultaţi: Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că participantul la comiterea unei infracţiuni, care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, nu poate răspunde penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. În esenţă, s-a reţinut că problema de drept supusă analizei trebuie privită din două perspective, una materială, în sensul că noţiunea de martor cuprinde acele persoane care au cunoştinţe directe sau indirecte despre săvârşirea unei infracţiuni, şi una formal procesuală, adică martorul este persoana care dobândeşte această calitate prin dispoziţia unui organ judiciar. Din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, la a declara adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă. S-a susţinut însă că, din punct de vedere procesual, nu există incompatibilitate ca un fost condamnat să fie audiat în calitate de martor raportat la cadrul procesual actual. Totuşi, în lipsa dimensiunii materiale a calităţii de martor, aplicarea unei sancţiuni penale este nejustificată. Principial, participanţii la comiterea unei infracţiuni nu pot fi acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, deoarece ei nu au o obligaţie legală de a spune adevărul legat de acuzaţia ce li se aduce. Se poate ajunge la situaţia absurdă ca fostul inculpat, care a dat sau nu declaraţii în cauza în care a fost condamnat, să fie sancţionat penal pentru mărturie mincinoasă pentru că a dat declaraţii mincinoase cu privire la comiterea aceleiaşi fapte care a atras condamnarea lui, dar care, din motive procesuale, nu a atras şi condamnarea altor persoane posibil a fi implicate. Noua declaraţie continuă să păstreze urmele „originale“ ale unei „declaraţii de suspect sau inculpat“, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor. XII. Raportul judecătorului asupra chestiunii de drept supuse dezlegării: Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3018/2018), este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Pe fondul sesizării s-a apreciat că persoana care are atât calitatea de martor, ca urmare a disjungerii cauzei, cât şi calitatea de inculpat, în legătură cu infracţiunea pe care o comisese anterior împreună cu alţi participanţi, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării: Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume: 1. să existe o cauză în curs de judecată; 2. cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; 3. de chestiunea de drept invocată să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective; 4. asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Din această perspectivă se constată ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită: Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi. Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două coordonate: - prima, din perspectiva normelor de drept penal substanţial; – a doua, din perspectiva dreptului martorului de a nu se acuza. Sub primul aspect, se reţine că infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal constă în fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. În art. 277 alin. 1 din Codul penal Carol al II-lea, în secţiunea a III-a, titlul „Mărturia mincinoasă şi jurământul fals“, se prevedea că „acela care, în materie criminală sau corecţională, depunând ca martor sub jurământ înaintea unei instanţe sau referindu-se la un jurământ anterior prestat, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale pentru judecată, asupra cărora este întrebat, în mod special, comite delictul de mărturie mincinoasă“. În art. 281 alin. 1 din acelaşi cod se arată că „acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine (...) sau şi-ar fi cauzat lui (...) un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea“. Mărturia mincinoasă sau „falsitas in judicio“ era reprimată şi de Codul penal din 1864, un element esenţial al delictului constând în aceea că mărturia mincinoasă trebuia să cauzeze un prejudiciu unei persoane sau posibilitatea producerii unui prejudiciu. Codul penal din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, apreciindu-se că „Noul cod nu prevede aceste cazuri de nepedepsire, fiindcă s-a socotit că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei, faţă de interesele persoanei chemate să depună ca martor“. În actuala reglementare, situaţia premisă a acestei infracţiuni constă în existenţa unei declaraţii necorespunzătoare adevărului, dată de o persoană audiată în calitate de martor. Martor este persoana care, având cunoştinţă de vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, este audiată în legătură cu aceasta. În timp ce faţă de părţi şi subiecţii procesuali principali operează o prezumţie de parţialitate, martorul se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere să fie consecvent în relatarea adevărului. În doctrină s-a reţinut că poate fi martor numai persoana care a perceput în mod direct faptele sau împrejurările de fapt, întrucât calitatea de martor este legată de percepţia directă şi imediată a persoanei, adică de ceva ce a văzut, auzit sau simţit cu privire la chestiunea pentru are a fost propusă ca martor. Din perspectiva infracţiunii de mărturie mincinoasă, calitatea cerută subiectului activ reprezintă o cerinţă pentru existenţa infracţiunii, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiţia tipicităţii şi, ca atare, nu se impune analiza normei de incriminare sub aspectul elementului material al laturii obiective, respectiv a formei de vinovăţie cerute de lege. Sub cel de-al doilea aspect, în doctrină s-a apreciat că „atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările care i se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care, deasupra sa, planează sancţiunea penală“ (Avram Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, pag. 60-61). Şi legislaţia procesual penală a altor state europene conţine dispoziţii procesual penale care reglementează dreptul martorului de a nu se acuza. În acest sens pot fi amintite, cu titlu exemplificativ: Codul de procedură penală bulgar - art. 121 alin. (1), potrivit căruia „martorii nu pot fi obligaţi să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracţiuni“; Codul de procedură penală ceh - art. 100 alin. (2), potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin aceasta, s-ar încrimina pe ei“; Codul de procedură penală croat - art. 286, potrivit căruia „martorul nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este posibil ca prin aceasta să se expună pe sine sau pe o rudă apropiată unei acuzaţii penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material serios“. În legislaţia naţională, potrivit art. 118 din Codul de procedură penală, „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.“ Norma procesual penală la care s-a făcut trimitere prevede dreptul martorului de a nu se acuza, legiuitorul definind acest drept ca obligaţia procesuală negativă a organului judiciar care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Textul are în vedere două ipoteze, şi anume: a) situaţia în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior, a dobândit calitatea de suspect; b) situaţia în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor. O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând o autoincriminare, poate comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Acest mecanism duce, în realitate, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, ceea ce este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau date din care rezultă, cu evidenţă, participarea acesteia la comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, pentru buna soluţionare a unei cauze, însă, în realitate, ambele dosare - cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii - cu privire la care se pronunţase anterior o hotărâre de condamnare definitivă - în calitate de martor în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil, în sensul normei de incriminare prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un „martor asimilat“, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă. Raportând distincţiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării, rezultă că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală, PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?“ Stabileşte că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Mihaela Mustaţă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
