Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 1 din 20 ianuarie 2025 referitoare la prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 1 din 20 ianuarie 2025 referitoare la prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 126 din 12 februarie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.716/1/2024


┌────────────┬─────────────────────────┐
│            │- preşedintele Înaltei   │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi      │
│Corbu       │Justiţie - preşedintele  │
│            │completului              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag     │civile                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adina Oana  │- preşedintele Secţiei a │
│Surdu       │II-a civile              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă      │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia     │- judecător la Secţia I  │
│Curelea     │civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Beatrice    │- judecător la Secţia I  │
│Ioana Nestor│civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Cristina    │- judecător la Secţia I  │
│Truţescu    │civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Denisa Livia│- judecător la Secţia I  │
│Băldean     │civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheorghe    │- judecător la Secţia I  │
│Liviu Zidaru│civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela      │- judecător la Secţia a  │
│Poliţeanu   │II-a civilă              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ruxandra    │- judecător la Secţia a  │
│Monica Duţă │II-a civilă              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Virginia    │- judecător la Secţia a  │
│Florentina  │II-a civilă              │
│Duminecă    │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ianina      │- judecător la Secţia a  │
│Blandiana   │II-a civilă              │
│Grădinaru   │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Maria│- judecător la Secţia a  │
│Zarafiu     │II-a civilă              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Maria│- judecător la Secţia de │
│Ilie        │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheza Attila│- judecător la Secţia de │
│Farmathy    │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Vasile Bîcu │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihnea      │- judecător la Secţia de │
│Adrian      │contencios administrativ │
│Tănase      │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Iulia Craiu │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
└────────────┴─────────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.716/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă referitor la interpretarea chestiunii de drept privind eventualitatea în care actul normativ de reglementare a drepturilor unei categorii profesionale - personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti - nu reglementează instituţia indemnizaţiei de instalare atrage incidenţa normei generale vizând personalul salarial bugetar, dar şi la interpretarea, în cazul unui răspuns afirmativ, a acestei noţiuni, ca presupunând şi o schimbare a domiciliului sau reşedinţei salariatului în localitatea noului loc de muncă.
    5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.
    6. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, prin Încheierea din 9 aprilie 2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.
    8. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 1.716/1/2024.

    II. Normele de drept intern incidente
    9. Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 281/1993
    "ART. 23
    (1) La încadrarea într-o unitate din altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an de activitate după absolvirea studiilor, personalul de specialitate beneficiază de o indemnizaţie de instalare echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care urmează a fi încadrat; în cazul medicilor şi farmaciştilor, indemnizaţia de instalare se acordă, după terminarea stagiaturii sau a internatului, de unitatea sanitară unde s-au încadrat prin concurs.
    (2) Indemnizaţia de instalare poate fi echivalentă cu două salarii de bază pentru acele localităţi unde atragerea specialiştilor se face cu mare greutate, stabilite de ministere şi celelalte instituţii centrale şi locale ale administraţiei publice şi avizate de Ministerul Finanţelor.
    (3) Persoanele care au beneficiat de indemnizaţia de instalare şi care ulterior au demisionat sau li s-a desfăcut contractul de muncă din motive imputabile lor înainte de împlinirea unui an de la instalare vor restitui, în condiţiile legii, indemnizaţia primită, calculată proporţional cu perioada rămasă până la expirarea termenului de un an."

    III. Expunerea succintă a procesului
    10. Prin acţiunea introductivă, reclamanta, persoană fizică, a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Apel (...), solicitând obligarea acesteia la achitarea, într-o singură operaţiune de plată, a indemnizaţiei de instalare pentru anul 2021, a dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată.
    11. În motivare a învederat că îndeplineşte condiţiile cerute de lege, respectiv este încadrată ca personal de specialitate, unitatea în care s-a angajat este situată într-o altă localitate decât cea de domiciliu, între data absolvirii studiilor şi cea a angajării nu a trecut mai mult de un an, iar personalul încadrat în alte instanţe judecătoreşti şi parchete de pe lângă acestea a beneficiat de indemnizaţia de instalare.
    12. Cererea de acordare a indemnizaţiei de instalare i-a fost respinsă de angajator, în considerarea faptului că Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 567/2004), nu reglementează acest drept salarial în favoarea categoriei de personal din care face parte.
    13. În opinia reclamantei, această interpretare a legii este greşită, întrucât, în lipsa unei prevederi în legea specială ce reglementează drepturile unei anumite categorii profesionale, devin aplicabile dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, norme ce vizează angajaţii din orice unitate bugetară, neexistând vreo prevedere care să excludă grefierii de la beneficiul indemnizaţiei.
    14. Un alt argument al subzistenţei dispoziţiei legale îl consideră a fi reprezentat de excluderea de la categoria veniturilor salariale impozabile a acestui tip de indemnizaţie, prin art. 76 alin. (4) lit. i) din Codul fiscal.
    15. Prin Sentinţa civilă nr. 6.419 din 25 noiembrie 2022, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, reţinând subzistenţa textului art. 23 al Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, după modificarea cadrului legislativ referitor la salarizare prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (denumită în continuare Legea-cadru nr. 330/2009), Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 284/2010), şi în prezent Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017), ca urmare a neabrogării explicite a normei, astfel încât legiuitorul a recunoscut inclusiv în privinţa personalului din categoria căruia face parte şi reclamanta dreptul recunoscut în favoarea întregului personal plătit din fonduri bugetare.
    16. Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta, criticând-o pentru greşita interpretare a legii, întrucât, la un moment dat, art. 42 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 50/1996), a prevăzut expres acest drept în favoarea personalului auxiliar de specialitate, fiind abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002).
    17. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de acordare în continuare a indemnizaţiei de instalare pentru categoria de personal din care reclamanta face parte, ar fi menţinut dispoziţia specială, însă, dimpotrivă, a abrogat-o, ea nefiind reluată între drepturile de care beneficiază acest personal potrivit Legii nr. 567/2004, Ordonanţei Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007), şi Legii-cadru nr. 153/2017, ce include normele cu caracter special aplicabile familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie şi Curtea Constituţională“.
    18. Această modalitate de reglementare conduce la concluzia că intenţia legiuitorului a fost de excludere a categoriei personalului auxiliar şi conex din cadrul instanţelor şi parchetelor de la beneficiul acestei indemnizaţii.
    19. Curtea de Apel Piteşti, în cadrul soluţionării apelului, la termenul din 9 aprilie 2024, în complet de divergenţă, constituit potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi suspendarea cauzei.

    IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
    20. Sub aspectul condiţiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu majoritate, s-a apreciat ca fiind îndeplinite.
    21. Astfel, Curtea de Apel Piteşti soluţionează cauza în ultimă instanţă, ca instanţă de apel în materia litigiilor de muncă, şi chestiunea de drept ce se impune a fi lămurită pentru soluţionarea pe fond a cauzei este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere
    22. Potrivit paragrafului 44 al Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 27/2015, Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 se adresează tuturor categoriilor de angajaţi, cu excepţia celor pentru care legiuitorul a adoptat sisteme de salarizare distincte.
    23. În cazul personalului din organele puterii judecătoreşti a existat un astfel de sistem de salarizare distinct, anume Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătoreşti, republicată (denumită în continuare Legea nr. 52/1991), care, la art. 14, prevedea că dispoziţiile legale cu privire la premii şi celelalte drepturi de personal, prevăzute pentru personalul din unităţile bugetare, se aplică în mod corespunzător, iar la art. 17 că, pe lângă drepturile de salariu menţionate în acea lege, personalul din unităţile menţionate la art. 1 beneficiază şi de drepturile stabilite prin acte normative speciale. Aşadar, existând un sistem distinct de salarizare, acesta s-a completat cu dispoziţiile general aplicabile personalului bugetar.
    24. Legea a fost în vigoare până la adoptarea Legii nr. 50/1996, care, până la abrogarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, prevedea, la art. 42, că absolvenţii, în primul an de activitate, încadraţi ca personal de specialitate în unităţi din justiţie şi în parchete situate în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază de o indemnizaţie de instalare echivalentă cu salariul de bază brut corespunzător funcţiei, gradului sau treptei şi gradaţiei în care urmează să fie încadraţi, potrivit alin. (5) al textului, drepturile acordate conform alin. (1)-(4) anulându-se dacă cel în cauză părăseşte unitatea sau localitatea din motive care îi sunt imputabile în perioada de 2 ani de la numirea în funcţie.
    25. Aşadar, dacă iniţial dreptul se cuvenea în temeiul normelor de trimitere, după această intervenţie legislativă nu mai era necesar apelul la norma generală cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, ci direct la norma din legea specială de salarizare.
    26. Succesiv, începând cu intervenţia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, legiuitorul nu a mai prevăzut, în sistemele particulare de salarizare, acest drept.
    27. În opinia instanţei de trimitere, problema care se pune faţă de această calificare a hotărârii Guvernului ca adresându-se tuturor categoriilor de angajaţi, cu excepţia celor pentru care legiuitorul a adoptat sisteme de salarizare distincte, este a lămuri dacă, odată ce sistemul de salarizare distinct - care prevedea sau nu dreptul - a fost abrogat, instituindu-se o lege unică de salarizare a întregului domeniu bugetar, aşa cum a avut loc, începând cu Legea-cadru nr. 330/2009, se poate discuta despre renaşterea dispoziţiei general aplicabile la nivel bugetar sau despre excluderea implicită, în continuare, a acestei categorii de salariaţi bugetari de la beneficiul recunoscut în favoarea celor care nu avuseseră acest beneficiu, anterior, sub imperiul acesteia, prin Decizia nr. 27/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că acordarea lui prin lege specială nu atrage abrogarea implicită a dispoziţiei normative ce a instituit acest drept în cadrul categoriei mai largi a personalului bugetar.
    28. Observându-se o practică neunitară asupra problemei de drept astfel născute, după abrogarea dispoziţiei din actul normativ special, chestiunea a fost luată în discuţia întâlnirilor profesionale la nivelul preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţilor de apel, Bucureşti, 1-2 noiembrie 2023, prilej cu care majoritatea participanţilor au agreat opinia formatorilor Institutului Naţional al Magistraturii (I.N.M.), fundamentată pe faptul că salarizarea grefierilor s-a realizat în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 52/1991, şi nu a Legii salarizării nr. 14/1991, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 14/1991), în temeiul căreia a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, în sensul că grefierii nu beneficiază de indemnizaţia de instalare prevăzută de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din această hotărâre.
    29. Cu toate acestea, în prezent, în ceea ce priveşte categoria de personal bugetar din care face parte reclamanta, funcţionează un nou sistem de salarizare, institut prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nici nu prevede asemenea drepturi, dar nici nu le abrogă pe cele recunoscute în favoarea întregului personal bugetar prin Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    30. Pe de altă parte, chestiunea ce nu a fost luată vreodată în discuţie şi nici nu s-a putut verifica dacă aceasta a constituit un element de fapt al verificărilor pe cale jurisdicţională a pretenţiilor deduse judecăţii o reprezintă, în măsura în care la prima întrebare răspunsul ar fi unul potrivit căruia, în cazul abrogării normei speciale, respectiv al dispariţiei unui sistem de salarizare distinct, redevine aplicabilă norma generală, interpretarea înţelesului acestei indemnizaţii de instalare ca fiind un beneficiu recognoscibil în situaţia în care domiciliul persoanei ce se angajează într-o unitate ce îşi are sediul într-o altă localitate decât cea din care aceasta provine este schimbat efectiv sau doar ca reşedinţă în localitatea sediului angajatorului.
    31. Aceasta întrucât, generic, în favoarea salariaţilor ce îşi au domiciliul într-o altă localitate decât cea a sediului locului de muncă sunt recunoscute drepturi de suportare a deplasării sau de oferire a unei locuinţe de serviciu ori altele de acelaşi tip ce vizează aceeaşi situaţie de fapt a existenţei unei diferenţe între domiciliul angajatului şi sediul locului său de muncă.
    32. În acelaşi sens, norma care, la un moment dat, a prevăzut, în mod expres, acest drept, art. 42 al Legii nr. 50/1996, a condiţionat primirea dreptului de nepărăsirea unităţii sau a localităţii în perioada de 2 ani de la numirea în funcţie.
    33. Aşadar, legiuitorul a avut în vedere păstrarea aceleiaşi locaţii, ca unitate sau localitate.
    34. Or, regulile de interpretare a legii sunt atât cele logice, teleologice, cât şi gramaticale, ceea ce înseamnă că sensul noţiunilor utilizate de legiuitor, în afara situaţiilor în care acesta alege să definească expres, prin lege, conţinutul termenilor utilizaţi, trebuie să fie cel uzual, comun oricărui sistem normal de comunicare.
    35. În acest sens, noţiunea de instalare impune înţelesul unei schimbări a locuinţei celui în beneficiul căruia operează recunoaşterea dreptului.
    36. În opinia majoritară a completului de divergenţă, nemanifestarea voinţei legiuitorului de a abroga dispoziţiile generice referitoare la indemnizaţia de instalare cu privire la personalul salarizat din fonduri bugetare, odată cu includerea normelor de salarizare a personalului auxiliar şi conex al instanţelor judecătoreşti în legea unică de salarizare, impune aplicarea inclusiv faţă de acest tip de personal a dispoziţiilor generic aplicabile tuturor salariaţilor bugetari, neexistând criterii de distincţie între aceste categorii salariale care să justifice un tratament diferenţiat sub aspectul compensării inconvenientelor legate de desfăşurarea activităţii într-un loc de muncă aflat într-o altă localitate decât cea de domiciliu.
    37. Pe de altă parte, sub aspectul instituirii dreptului, aceeaşi opinie apreciază că acesta este apt a fi recunoscut în măsura în care o astfel de relocare a vieţii particulare a salariatului survine în vederea prestării activităţii sale în slujba angajatorului unitate bugetară în localitatea în care locul său de muncă se află.
    38. În concluzie, cu majoritate, s-a constatat că se impune formularea sesizării sub ambele aspecte, anume al interpretării noţiunii de indemnizaţie de instalare ca impunând şi o efectivă schimbare, chiar şi temporară, a domiciliului şi al efectelor abrogării normei speciale ce reglementa dreptul asupra acesteia ca, eventual, repunând personalul pe care aceasta l-a privit sub acoperirea normei generale ce reglementează drepturile întregului personal bugetar.
    39. Cu minoritate, instanţa de trimitere a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept arătate.

    VI. Punctul de vedere al părţilor
    40. Părţile nu au formulat puncte de vedere.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    41. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat Sentinţa civilă nr. 447/2019 din 20 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 531/97/2019, definitivă, prin care Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta instituţie publică la plata indemnizaţiei de instalare, reţinând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 23 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    42. Pe rolul Curţii de Apel Braşov au fost înregistrate cauze având ca obiect plata indemnizaţiei de instalare prevăzute de art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, practica fiind unitară în sensul că aceste dispoziţii ar fi aplicabile categoriei personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, fără ca problema schimbării domiciliului sau reşedinţei salariatului în localitatea noului loc de muncă să fie analizată distinct.
    Astfel, s-a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 a fost emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, reglementând în cuprinsul art. 23 condiţiile de acordare a indemnizaţiei de instalare.
    Faptul că la data emiterii Hotărârii Guvernului nr. 281/1993 personalul din justiţie era salarizat în baza unei legi speciale, anume Legea nr. 52/1991, nu este de natură să excludă această categorie de personal de la beneficiul acordării indemnizaţiei de instalare, în condiţiile în care nu există nicio prevedere expresă în acest sens.
    Relativ la interpretarea noţiunii în sensul că aceasta ar presupune şi o schimbare a domiciliului sau reşedinţei salariatului în localitatea noului loc de muncă, s-a apreciat că o asemenea cerinţă nu rezultă din textul legal.

    43. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, fără a se identifica practică judiciară, punctul de vedere majoritar al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost în sensul că, în măsura în care actul normativ de reglementare a drepturilor unei categorii profesionale (personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti) nu reglementează instituţia indemnizaţiei de instalare, nu devin incidente normele generale privind personalul bugetar.
    În punctul de vedere emis Tribunalul Ilfov apreciază că, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 şi ale art. 48 alin. (1) pct. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 este în vigoare, nefiind abrogat expres sau implicit până la această dată; drept urmare, acest text de lege continuă să producă efecte. Mai mult, dreptul la indemnizaţia de instalare nu a fost menţionat expres ca fiind înlăturat de la plată într-un act normativ ce reglementează salarizarea personalului din sectorul bugetar ori numai a personalului didactic.

    44. Curtea de Apel Cluj, înaintând hotărâri judecătoreşti relevante, a arătat că această indemnizaţie se datorează chiar în lipsa unei stipulaţii exprese a dreptului în cuprinsul actului normativ de reglementare a drepturilor unei categorii profesionale, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua parte a întrebării, conform practicii, s-a reţinut necesitatea schimbării domiciliului sau a reşedinţei în localitatea noului loc de muncă, conform normei generale vizând personalul salariat bugetar.
    45. Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 137/CM din 2 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.887/118/2022, a apreciat că personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti nu îi mai este recunoscut dreptul la o indemnizaţie de instalare şi niciunul dintre actele normative care a guvernat salarizarea acestei categorii de personal începând cu Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 nu a cuprins o normă care să facă aplicabile dispoziţiile generale din alte acte normative ce reglementează drepturile pecuniare ale altor categorii de personal plătit din fonduri publice.
    Aceeaşi instanţă, prin deciziile civile nr. 68/CM din 6 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.886/118/2022, şi nr. 172/CM din 24 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.530/118/2022, a reţinut că salarizarea personalului din justiţie în baza unei legi speciale la data emiterii Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, anume Legea nr. 52/1991, nu este de natură să excludă această categorie de personal de la beneficiul acordării indemnizaţiei de instalare, în condiţiile în care nu există nicio prevedere expresă în acest sens; totodată, art. 34 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 menţionează expres că reglementările din cuprinsul acesteia se completează cu prevederile din actele normative referitoare la mutare, acordarea concediilor, cheltuielile de transport, cheltuielile cu cazarea şi locuinţa, în consecinţă şi cu cele referitoare la acordarea indemnizaţiei de instalare reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.

    46. La nivelul Curţii de Apel Craiova, Secţia I civilă din cadrul Tribunalului Olt a apreciat că, în ipoteza în care actul normativ de reglementare a drepturilor personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti nu prevede instituţia de instalare, este atrasă incidenţa normei generale vizând personalul salarial bugetar, iar aceasta presupune şi o schimbare a domiciliului sau reşedinţei salariatului în localitatea noului loc de muncă.
    47. La nivelul Curţii de Apel Iaşi, opinia minoritară exprimată a fost în sensul că prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu reprezintă un act normativ general în privinţa dreptului la indemnizaţia de instalare după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.
    48. Practica judiciară la nivelul Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Piteşti este în sensul că dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu sunt aplicabile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, potrivit statuărilor cuprinse în Decizia nr. 27/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, această categorie de personal fiind salarizată în baza unei legi speciale.
    49. Curtea de Apel Ploieşti a identificat Decizia nr. 1.300 din 15 iunie 2023, în cadrul căreia s-a apreciat că nu este incidentă instituţia normei generale; astfel, deşi dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 281/1993 au fost abrogate prin art. 48 alin. (1) pct. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009, cu excepţia art. 22 şi 23, această abrogare nu poate avea semnificaţia extinderii aplicabilităţii prevederilor art. 22 şi 23 din actul normativ menţionat şi la alte categorii de personal, care nu sunt nominalizate la art. 1.
    50. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat două hotărâri judecătoreşti în cuprinsul cărora s-a apreciat că se impune acordarea indemnizaţiei de instalare prevăzute de art. 23 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, elucidarea domeniului de aplicare a acestui text de lege trebuind a fi făcută prin raportare la fondul normativ aflat în vigoare la data faptelor relevante ale speţei, iar nu prin raportare la norme juridice abrogate.
    51. Ministerul Public a arătat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

    VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    52. Prin Decizia nr. 27 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 26 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi, în consecinţă, a stabilit că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 63/2011), nu abrogă prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    53. Prin Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în cazul absolvenţilor care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care au fost încadraţi, iar, ulterior, în executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul şi au fost numiţi judecători sau, după caz, procurori, în unităţi din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu, indemnizaţia de instalare nu se restituie.

    IX. Raportul asupra chestiunii de drept
    54. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu devin aplicabile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prin efectul abrogării dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 50/1996, iar sesizarea în ceea ce priveşte dezlegarea chestiunii de drept referitoare la condiţia stabilirii domiciliului sau a reşedinţei pentru recunoaşterea dreptului prevăzut de art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 este inadmisibilă.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    X.I. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    55. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:
    - existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;
    – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;
    – chestiunea de drept să fie nouă;
    – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

    56. Se constată că sesizarea îndeplineşte doar parţial condiţiile legale sus-menţionate, respectiv cele privitoare la stadiul procedurii şi calitatea instanţei de trimitere.
    57. În acest sens, din analiza încheierii de sesizare rezultă faptul că instanţa de trimitere are competenţa să judece acest litigiu în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care este învestită instanţa de trimitere, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, fiind astfel definitive, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.
    58. În ceea ce priveşte condiţia privitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să prezinte caracterul de noutate cerut de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi sub aceste aspecte, însă numai în privinţa primei întrebări formulate de instanţa de trimitere.
    59. Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere urmăreşte pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, în primul rând, dacă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 se aplică şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi, în subsidiar, condiţionat de un răspuns afirmativ cu privire la prima întrebare, să stabilească dacă indemnizaţia prevăzută de art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 presupune stabilirea domiciliului sau reşedinţei în localitatea de încadrare iniţială.
    60. În esenţă, instanţa de trimitere a motivat necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile prin raportare la faptul că, deşi aplicabilitatea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 281/1993 este limitată la acele categorii în privinţa cărora legiuitorul nu a optat pentru o lege de salarizare distinctă, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 27/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, devine de actualitate chestiunea incidenţei normei generale, reprezentată de Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, după abrogarea dispoziţiilor legale de salarizare a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.
    61. Criteriul noutăţii chestiunii de drept este apreciat prin raportare nu la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, ci din perspectiva modului în care unele din instanţe au înţeles să evalueze aplicabilitatea prevederilor hotărârii Guvernului în privinţa personalului autorităţii judecătoreşti după abrogarea legilor speciale de salarizare şi în contextul în care s-a reţinut ultraactivitatea prevederilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.
    62. Jurisprudenţa verificată, dar şi punctele de vedere teoretice exprimate de instanţele judecătoreşti relevă existenţa unei chestiuni de drept ce este de natură a constitui izvorul unei practici neunitare, astfel că este necesară intervenţia instanţei supreme pentru a clarifica problematica litigioasă reprezentată de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 în privinţa personalului ce face parte din autoritatea judecătorească.
    63. Referitor la condiţia ca Înalta Curte să nu fi statuat asupra chestiunii de drept aflate în discuţie, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 27 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 26 octombrie 2015, prin care se statuează că dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu constituie, în înţelesul art. 6 din Legea nr. 63/2011, dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială.
    64. Considerentele Deciziei prealabile nr. 27 din 21 septembrie 2015, deşi examinează regulile de aplicabilitate generală în privinţa Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, nu rezolvă ipoteza ce a determinat formularea sesizării de faţă, astfel că sesizarea este admisibilă şi din această perspectivă.

    X.II. Cu privire la fondul sesizării
    65. Astfel cum s-a arătat prin considerentele precedente, instanţa de trimitere urmăreşte pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să statueze, în primul rând, dacă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 se aplică şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, în contextul în care prevederile legale în materia salarizării personalului autorităţii judecătoreşti, prin care a fost recunoscut dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, au fost abrogate şi în contextul în care legiuitorul, cu prilejul adoptării legilor-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, a înţeles să menţină în vigoare dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    66. Din examinarea ansamblului prevederilor legale cu relevanţă în privinţa salarizării personalului plătit din fonduri publice rezultă faptul că dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu au avut aplicabilitate în privinţa personalului autorităţii judecătoreşti nici la data adoptării acestei hotărâri a Guvernului şi nici după abrogarea legilor speciale de salarizare ce au vizat autoritatea judecătorească.
    67. Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 a fost adoptată în vederea organizării executării Legii nr. 14/1991, relevante fiind în mod special prevederile art. 4, având următorul conţinut:
    "(1) Sistemul de salarizare pe baza căruia se fixează salariile individuale se stabileşte potrivit prevederilor prezentei legi, în raport cu forma de organizare a unităţii, modul de finanţare şi caracterul activităţii.
(2) Salariile se stabilesc prin negocieri colective sau, după caz, individuale, între persoanele juridice sau fizice care angajează şi salariaţi sau reprezentanţi ai acestora, în funcţie de posibilităţile financiare ale persoanei care angajează.
(3) Fac excepţie:
    a) salariile personalului unităţilor bugetare, care se stabilesc de către Guvern, cu consultarea sindicatelor, precum şi salariile personalului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, care se stabilesc prin lege;
    b) salariile personalului regiilor autonome cu specific deosebit, nominalizate de guvern, care se stabilesc în acelaşi mod ca la unităţile bugetare;
    c) salariile conducătorilor de societăţi comerciale şi regii autonome, care se stabilesc de către organele împuternicite să numească aceste persoane."

    68. Aşadar, prin însăşi Legea nr. 14/1991, domeniul salarizării personalului din cadrul autorităţii legislative, executive sau judecătoreşti a fost rezervat legii, drepturile salariale şi asimilate acestora neputând fi stabilite prin acte ale Guvernului.
    69. În aplicarea principiului prevăzut de art. 4 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 14/1991 a fost adoptată Legea nr. 52/1991, în vigoare de la 1 aprilie 1991 până la 24 iunie 1996. Această lege, aplicabilă tuturor categoriilor de personal din cadrul autorităţii judecătoreşti, a prevăzut, la art. 14, faptul că „dispoziţiile legale cu privire la premii şi celelalte drepturi de personal, prevăzute pentru personalul din unităţile bugetare, se aplică în mod corespunzător“. Acest text de lege a fost cel care a constituit temeiul acordării primei de instalare, ce a fost reglementată prin dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    70. Prin urmare, dreptul la indemnizaţia de instalare nu a fost recunoscut personalului autorităţii judecătoreşti în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, ci prin efectul Legii nr. 52/1991, care a înţeles să recunoască şi în favoarea categoriei de personal din sfera de referinţă a actului normativ special dreptul la premii şi celelalte drepturi de personal prevăzute pentru personalul din unităţile bugetare.
    71. După abrogarea Legii nr. 52/1991, dreptul la indemnizaţia de instalare a fost reglementat distinct prin dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 50/1996, prevederi potrivit cărora absolvenţii, în primul an de activitate, încadraţi ca personal de specialitate în unităţi din justiţie şi în parchete situate în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază de o indemnizaţie de instalare echivalentă cu salariul de bază brut corespunzător funcţiei, gradului sau treptei şi gradaţiei în care urmează să fie încadraţi.
    72. Prin efectul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 au fost abrogate prevederile Legii nr. 50/1996, nemaifiind prevăzut dreptul la indemnizaţia de instalare nici în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 şi nici în prevederile legale subsecvente, cu relevanţă în materia salarizării personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti.
    73. Abrogarea dispoziţiilor legale ce au recunoscut personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti dreptul la o indemnizaţie de instalare similară celei reglementate prin dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu are ca efect extinderea prevederilor hotărârii Guvernului la o categorie ce nici nu a fost vizată de actul normativ în discuţie, întrucât Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 se adresează tuturor categoriilor de angajaţi, cu excepţia celor pentru care legiuitorul a adoptat sisteme de salarizare distincte, constatare reţinută şi în cuprinsul Deciziei nr. 27 din 21 septembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    74. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze în sensul că, începând cu momentul abrogării dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 50/1996, dreptul la indemnizaţia de instalare, similară celei reglementate prin prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, nu a mai fost recunoscut de legiuitor în favoarea personalului autorităţii judecătoreşti, incluzând personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.
    75. Faptul că prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 au fost menţinute în vigoare, prin efectul dispoziţiilor art. 48 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu excepţia art. 21, 22, 23 şi 30, nu poate avea semnificaţia extinderii aplicabilităţii hotărârii Guvernului la categorii profesionale ce nu au fost niciodată destinatare ale reglementării în discuţie, astfel că nici constatarea potrivit căreia actuala lege-cadru de salarizare - Legea nr. 153/2017 - nu prevede şi nici nu exclude dreptul la indemnizaţia de instalare în favoarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu poate constitui un argument pentru a se concluziona în sensul recunoaşterii unui drept ce a fost expres prevăzut prin lege specială de salarizare şi a încetat să existe prin efectul abrogării dispoziţiilor ce au constituit temeiul său.
    76. În consecinţă, răspunzând la prima întrebare adresată de instanţa de trimitere, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabileşte că prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu devin aplicabile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prin efectul abrogării dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 50/1996.
    77. Având în vedere modalitatea de dezlegare a primei chestiuni de drept, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării în privinţa celei de-a doua chestiuni de drept ridicate de instanţa de trimitere, examinarea pe fond fiind condiţionată, aşa cum se arată în cuprinsul încheierii de sesizare, de modul de soluţionare a sesizării formulate din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite, în parte, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi, în consecinţă, stabileşte că:
    Prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 nu devin aplicabile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prin efectul abrogării dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 50/1996.
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea, în ceea ce priveşte dezlegarea chestiunii de drept referitoare la condiţia stabilirii domiciliului sau a reşedinţei pentru recunoaşterea dreptului prevăzut de art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2025.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 1 din 20 ianuarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 1 din 20 ianuarie 2025 referitoare la prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 1 din 20 ianuarie 2025 referitoare la prevederile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993