Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.750/1/2018 Completul compus din:
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător la Secţia penală│
│Cîrnaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Cristina │- judecător la Secţia penală│
│Neniţă │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ana │ │
│Hermina │- judecător la Secţia penală│
│Iancu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Marius │ │
│Dan │- judecător la Secţia penală│
│Foitoş │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │ │
│Alina │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, în Dosarul nr. 1.495/85/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului; Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea «obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei» - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului, şi Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii.“ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^5 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Judecător-raportor a fost desemnat, în conformitate cu art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa, judecător din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată a participat doamna Raluca Florentina Nemeşu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare penale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând faptul că la dosarul cauzei s-au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării de la Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara. De asemenea, a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Totodată, au fost depuse puncte de vedere de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat, la data de 9 ianuarie 2019, Parchetului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar aceştia nu au depus un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.750/1/2018. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat neîndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală, arătând că în prezenta sesizare concluziile parchetului sunt de respingere ca inadmisibilă a acesteia. În continuare, a menţionat că este adevărat că sesizarea vine din partea unei instanţe dintre cele care au competenţa legală de a formula o astfel de întrebare prealabilă, cauza se află pe rolul acesteia în ultim grad de jurisdicţie, iar asupra acestei chestiuni de drept nu s-a hotărât în prealabil prin intermediul unui alt mecanism de unificare a practicii judiciare, însă a apreciat că nu este îndeplinită condiţia de a fi în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept. Sub acest aspect a precizat că, potrivit dispoziţiilor legale invocate - art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, dar şi potrivit jurisprudenţei completului de dezlegări, o astfel de sesizare trebuie să privească exclusiv o problemă de interpretare a unei dispoziţii legale şi să nu vizeze elemente particulare ale cauzei pendinte pe rolul instanţei de trimitere. Prin urmare, întrebarea ar trebui să îşi aibă izvorul într-o dispoziţie legală, şi nu în situaţia de fapt sau particularităţile situaţiei de fapt aşa cum se relevă aceasta în faţa instanţei de trimitere. Aplicarea legii la situaţia de fapt, aşa cum rezultă ea din probatoriul administrat în cauză, reprezintă apanajul exclusiv al judecătorului de caz. Or, din această perspectivă, primele două întrebări nu relevă nicio dificultate cu privire la rezolvarea pe care ar trebui să o aibă, regăsindu-şi, aşadar, răspunsul în chiar dispoziţia legală incidentă şi aceasta întrucât într-adevăr legiuitorul, deşi a abrogat infracţiunea de prostituţie, în situaţia de fapt expusă de instanţa de trimitere, infracţiunea de proxenetism este evident că subzistă câtă vreme legiuitorul nu a impus condiţii suplimentare cu privire la calitatea victimei sau cu privire la relaţia dintre aceasta şi inculpat. De altfel, în opinia procurorului, referirea instanţei de trimitere la Decizia nr. 562 din 2017 a Curţii Constituţionale nu este pertinentă. Prin urmare, primele două întrebări nu relevă nicio dificultate în ceea ce priveşte rezolvarea lor, ele îşi găsesc răspunsul în dispoziţia legală invocată care îndeplineşte condiţiile de claritate. Aşadar, nu sunt probleme de interpretare în ceea ce o priveşte. Referitor la a treia întrebare, de asemenea nici aceasta nu reprezintă sau nu expune, nu relevă o veritabilă chestiune de drept care să fie susceptibilă a fi supusă dezlegării în faţa instanţei şi aceasta deoarece prin intermediul acestui mecanism ar însemna ca, în situaţia de fapt expusă de instanţa de trimitere, completul de dezlegări să se substituie judecătorului de caz, care el însuşi ar trebui să facă un examen al incidenţei în speţa cu care este învestit, fie a dispoziţiilor art. 8, fie ale art. 9 din Codul penal. Aşadar, a apreciat că nici din această perspectivă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, sesizarea este inadmisibilă. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, în temeiul art. 475 şi art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: "Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea «obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei» - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii." II. Expunerea succintă a cauzei Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată - Biroul Teritorial Sibiu nr. 2/D/P/2015, înregistrat la această instanţă cu nr. 1.495/85/2016, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor: 1. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal, proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal; pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 alin. (1) şi (2) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 din Codul penal; 2. B., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal; proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal şi art. 41 din Codul penal; 3. C., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal; proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal; 4. D., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal; proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal; 5. E., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal; proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal; trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal şi art. 41 din Codul penal; 6. F., pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituirea unui grup infracţional, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal; proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 din Codul penal. În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut faptul că la data de 12.01.2015 a fost înregistrat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sibiu, Dosarul penal cu numărul 2/D/P/2015, ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de cercetare penală din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Sibiu pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat şi proxenetism, prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal şi art. 213 alin. (1) din Codul penal. La aceeaşi dată s-a dispus în cauză şi începerea urmăririi penale in rem pentru săvârşirea infracţiunilor mai sus menţionate. În cauză au existat indicii cu privire la faptul că, la începutul anului 2013, la nivelul oraşului D., judeţul S., s-a constituit o grupare infracţională formată din numiţii A., zis „A.“, B., zis „H.“, C., zis „D.“, D., zis „R.“ sau „C.“, E., zis „B.“ sau „T.“, şi F., zis „P“. Scopul constituirii acestei grupări a fost obţinerea de beneficii materiale consistente ca urmare a săvârşirii de infracţiuni pe linia proxenetismului. Membrii grupării au dezvoltat în timp o activitate premeditată de exploatare a prostituţiei, în cadrul grupului infracţional organizat constituit în acest sens, activitate destinată să aducă beneficii materiale ilicite importante, aceştia profitând de ignoranţa, naivitatea persoanelor de sex feminin captate şi devenite dependente de aceştia, transformate în surse de venit pentru a asigura inculpaţilor un stil de viaţă infracţional. Mai mult, inculpaţii au reuşit crearea şi menţinerea unei relaţii de dependenţă a persoanei de sex feminin - sursă de venit. Ca mod de operare, membrii grupării infracţionale au procedat la recrutarea de persoane de sex feminin vulnerabile, cu o situaţie materială precară, în special din localităţile rurale de pe raza judeţelor S. şi M., dispuse să practice prostituţia în străinătate, pe care le-au transportat în mai multe localităţi de pe teritoriul Germaniei, Austriei sau Elveţiei. Odată ajunse în aceste ţări, persoanele de sex feminin au fost introduse în cluburi de tipul FKK Sauna (Frei Korper Kultur) sau în case private, unde acestea au practicat prostituţia. Pe teritoriul Germaniei, activitatea infracţională s-a desfăşurat cu predilecţie în zona localităţii N. Au fost identificate, de asemenea, mai mult locaţii unde persoanele racolate de membrii grupării practicau prostituţia, acestea fiind: A. nr. 13, F., L., nr. 24, F., F. 102, N., FKK O., E. S., nr. 25, N. S., nr. 6, N. O parte dintre persoanele de sex feminin din anturajul grupării au practicat prostituţia în beneficiul membrilor grupării, atât în străinătate, cât şi pe teritoriul României, mai precis în zonele intitulate „G. P.“ (în apropierea localităţii Sighişoara, judeţul Mureş, pe drumul european E60) şi „F. Ş.“ (localitatea A., judeţul M.). Din Sentinţa penală nr. 102 pronunţată la data de 8.12.2017 de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1.495/85/2016 rezultă în esenţă că: 1. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism; în baza art. 374 alin. (1) şi (2) din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de pornografie infantilă. Inculpatului i-au fost aplicate şi pedepsele complementare, şi pedepsele accesorii, în condiţiile reţinute în sentinţă. În temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal s-a constatat că infracţiunile reţinute prin sentinţa mai sus arătată în sarcina inculpatului se află în concurs real între ele şi în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 203/2015 a Judecătoriei Mediaş definitivă la data de 24.03.2016 prin Decizia penală nr. 316/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin Sentinţa penală nr. 26/2017 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la data de 7.03.2017. În baza art. 97 alin. (1) din Codul penal a fost anulată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispusă prin Decizia penală nr. 316/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, definitivă la data de 24.03.2016. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 203/2015 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la data de 24.03.2016, în pedepsele componente, de 1 an închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) din Codul penal, art. 5 din Codul penal, de 1 an închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, art. 5 din Codul penal, şi de 1 an închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, şi au fost repuse pedepsele în individualitatea lor. În baza art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul penal,art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului prin prezenta sentinţă cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 203/2015 a Judecătoriei Mediaş şi cu pedeapsa de 2.000 lei amendă penală aplicată prin Sentinţa penală nr. 26/2017 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la data de 7.03.2017, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 2 2 1 1 1), respectiv un spor de 2 ani şi 4 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare la care se adaugă amenda penală în sumă de 2.000 lei. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementată, pe o perioadă de 2 ani, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b),lit. d) şi lit. k) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b),lit. d) şi lit. k) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public. În temeiul art. 72 din Codul penal raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, cu indicarea perioadelor, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul A. prin Decizia Curţii de Apel Alba Iulia nr. 55 din 13.04.2017. Faţă de inculpat au fost dispuse şi alte măsuri aşa cum rezultă din hotărârea pronunţată. 2. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism. De asemenea, au fost aplicate pedepse complementare şi pedepse accesorii inculpatului aşa cum rezultă din sentinţa pronunţată. S-a constatat că infracţiunile reţinute prin prezenta sentinţă în sarcina inculpatului se află în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 200 din 12.12.2014 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la data de 19.02.2015, şi prin Sentinţa penală nr. 155 din 6.10.2015 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la data de 25.02.2016. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 3 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 391 din 19.04.2016 a Judecătoriei Deva, definitivă la data de 3.05.2016, în pedepsele componente de: - 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, modificată prin Decizia penală nr. 197/A/19.02.2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal; – 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, modificată prin Decizia penală nr. 197/A din 19.02.2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal; – 9 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, modificată prin Decizia penală nr. 197/A din 19.02.2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal; – 4 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 155 din 6.10.2015 a Judecătoriei Mediaş, definitivă la 25.02.2016, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 206 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, art. 79 alin. (2) din Codul penal. A fost înlăturat sporul de 15 luni închisoare aplicat inculpatului prin Sentinţa penală nr. 391/2016 a Judecătoriei Deva. În baza art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul penal, art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, au fost contopite pedepsele de 2 ani închisoare aplicate prin prezenta sentinţă pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă pentru infracţiunea prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, cu pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, 9 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 200/2014 a Judecătoriei Mediaş, 4 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 155 din 6.10.2015 a Judecătoriei Mediaş şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 2 ani + 2 ani‚ 1 an şi 6 luni + 1 an şi 6 luni + 9 luni = 1/3 din 7 ani şi 9 luni), respectiv un spor de 2 ani şi 7 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 6 ani şi 7 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, pe o perioadă de 4 ani, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b),d),n),o) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; dreptul de a comunica cu partea vătămată G. sau cu membrii familiei acesteia; dreptul de a se apropia de locuinţa acesteia. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b),d),n),o) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; dreptul de a comunica cu partea vătămată G. sau cu membrii familiei acesteia; dreptul de a se apropia de locuinţa acesteia. S-a anulat Mandatul de executare a pedepsei nr. 615 din 3.05.2016 al Judecătoriei Deva şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform prezentei sentinţe. S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada de timp executată, arătată în concret, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul B. prin Încheierea penală din data de 24.04.2017 a Tribunalului Sibiu. Faţă de inculpat au fost dispuse şi alte măsuri aşa cum rezultă din hotărârea menţionată. 3. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism. Inculpatului i-au fost aplicate şi pedepse complementare, şi pedepse accesorii, aşa cum rezultă din sentinţă. În temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 2 ani şi 8 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, pe o perioadă de 2 ani, aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b) şi lit. d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b) şi lit. d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În temeiul art. 92 alin. (1) din Codul penal s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune S., la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal s-a impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei. În temeiul art. 93 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei M. sau Primăriei A. S., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare. În temeiul art. 91 alin. (4) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1),alin. (2) şi alin. (4) din Codul penal, în sensul că dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege ori dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi va dispune executarea pedepsei. În temeiul art. 72 din Codul penal raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliul, începând, aşa cum s-a menţionat în concret, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală s-a menţinut măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Decizia nr. 55 din 13.04.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia. Faţă de inculpat au fost dispuse şi alte măsuri, aşa cum rezultă din sentinţa pronunţată. 4. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism. Inculpatului i-au fost aplicate şi pedepse complementare, şi accesorii, potrivit sentinţei indicate. În temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 2 ani şi 8 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, pe o perioadă de 2 ani, aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b) şi lit. d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b) şi lit. d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În temeiul art. 92 alin. (1) din Codul penal s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Sibiu, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal s-a impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul Românei fără acordul instanţei. În temeiul art. 93 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei S. sau Primăriei M., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare. În temeiul art. 91 alin. (4) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1),(2) şi (4) din Codul penal, în sensul că dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege ori dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi va dispune executarea pedepsei. În temeiul art. 72 din Codul penal raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, cu indicarea concretă a perioadei, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Decizia nr. 35 din 14.03.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia. Faţă de inculpat au mai fost dispuse şi alte măsuri, potrivit sentinţei menţionate. 5. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism; în temeiul art. 211 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori. Inculpatului i-au fost aplicate pedepse complementare şi accesorii, aşa cum rezultă din sentinţa menţionată. În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 2 ani + 2 ani) închisoare, respectiv un spor de 1 an şi 4 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 4 ani şi 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, pe o perioadă de 2 ani, aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În temeiul art. 72 din Codul penal raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, cu indicarea concretă a acestora, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Încheierea din data de 24.04.2017 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 67/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia. Faţă de inculpat au mai fost dispuse şi alte măsuri, cum rezultă din sentinţa atacată. 6. În baza art. 367 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat inculpatul F. la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat; în temeiul art. 213 alin. (1) din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism. Inculpatului i-au fost aplicate şi pedepse complementare şi accesorii în condiţiile arătate în sentinţă. În temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 2 ani şi 8 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (2) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, pe o perioadă de 2 ani, aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d) din Codul penal, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege. În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În temeiul art. 92 alin. (1) din Codul penal s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune S., la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal s-a impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei. În temeiul art. 93 alin. (3) din Codul penal, raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei D. sau Primăriei M., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare. În temeiul art. 91 alin. (4) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1), (2) şi (4) din Codul penal, în sensul că, dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege ori dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi va dispune executarea pedepsei. În temeiul art. 72 din Codul penal raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, cu arătarea perioadelor în concret, iar în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Încheierea penală din data de 24.04.2017 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 67 din 2.05.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia. Faţă de inculpat au fost dispuse şi alte măsuri, în condiţiile arătate în sentinţă. Totodată în hotărâre sunt arătate în detaliu şi dispoziţiile legale privind acţiunea civilă şi dispoziţiile corespunzătoare, precum şi cele referitoare la cheltuielile judiciare, precum şi onorariile avocaţilor din oficiu. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Sibiu a reţinut că: - fapta inculpatului A., care, în perioada 2013-2015, a înlesnit practicarea prostituţiei de către martorele G. şi H., prin introducerea lor în cluburi sau case private unde se practica prostituţia, identificarea de clienţi cu care martorele să întreţină contra cost raporturi sexuale, adăpostirea acestora în perioada 2013-2014 într-un apartament închiriat de el şi fratele său, inculpatul B., în localitatea N., Germania, precum şi adăpostirea, în cursul anului 2015, a martorei H., la locuinţa sa din D., şi asigurarea transportului la locaţiile unde urmau să practice prostituţia (în Germania sau la locaţiile din ţară - L. sau K.), precum şi obţinerea repetată de foloase patrimoniale de către acesta de pe urma practicării prostituţiei de către cele două martore (K. în perioada 2013-2015 şi L. în perioada 2013-decembrie 2015, în perioada încarcerării coinculpatului B.), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal; – fapta inculpatului B. de a înlesni practicarea prostituţiei de către martorele H. şi K. în perioada 2013-2015, prin introducerea lor în cluburi sau case private unde se practica prostituţia, identificarea de clienţi cu care martorele să întreţină contra cost raporturi sexuale, supravegherea şi adăpostirea acestora în perioada 2013-2014 într-un apartament închiriat de el şi fratele său, inculpatul A., în localitatea N., Germania, prin asigurarea transportului acestora la locaţiile unde urmau să practice prostituţia, respectiv obţinerea de beneficii materiale de pe urma practicării prostituţiei de către numita L. în perioada 2013-2015, întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de proxenetism, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 213 din Codul penal; – fapta inculpatului C. de a înlesni practicarea prostituţiei de către martora M., în perioada 2011-2015, şi de a obţine beneficii materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta, fapte comise în perioada 2013-2016, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de proxenetism, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 213 din Codul penal, fapta fiind săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, cu intenţie directă; – fapta inculpatului D. de a înlesni practicarea prostituţiei de către martora N. în perioada 2007-2016 şi de a obţine beneficii materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta, fapte comise în perioada 2013-2016 în cadrul unui grup infracţional organizat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de proxenetism, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 213 din Codul penal; – fapta inculpatului E. de a înlesni practicarea prostituţiei de către martorele O. şi P., în perioada 2014-2015, precum şi obţinerea de beneficii materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal; – fapta inculpatului F. de a înlesni practicarea prostituţiei de către martora R., în cursul anului 2015, şi de a obţine beneficii materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă şi cu scopul calificat cerut de lege. Împotriva Sentinţei penale nr. 102/2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1.495/85/2016, au declarat apel inculpaţii A., D. ş.a., cale de atac înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia cu Dosarul nr. 1.495/85/2016, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 20.02.2018. Prin apelurile declarate în cauză se critică, în esenţă, soluţia de condamnare a inculpaţilor, învederându-se că aceştia sunt căsătoriţi, respectiv anterior au fost concubini ai persoanelor care practicau prostituţia în străinătate. Se învederează că în speţă este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală, faptele deduse judecăţii nefiind tipice. III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învederând că la nivelul Judecătoriei Braşov există o soluţie similară de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de proxenetism, nedefinitivă. A arătat că în cuprinsul sentinţei penale este menţionată doctrina cu privire la acest aspect şi apreciază că nu s-ar impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că este o chestiune de interpretare a instanţei. Punctul de vedere al autorului sesizării este că, potrivit art. 16 din Codul de procedură penală: (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. A învederat că, potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţia în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. A arătat că politica penală europeană este guvernată de principii care derivă nu numai din tradiţia europeană, ci şi din principiile consacrate de reglementările naţionale. Într-un stat de drept este vitală prezenţa principiului legalităţii în cadrul sistemului legislativ. Pe acest considerent, art. 6 alin. (3) din Tratatul de la Lisabona reflectă principiul legalităţii, împreună cu toate implicaţiile sale, în categoria principiilor generale de drept în sensul arătat de tratat. De asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) promovează principiul legalităţii în art. 7, prin următorul deziderat: „Nicio pedeapsă fără lege“. În acest context, legiuitorul european trebuie să respecte principalele consecinţe care rezultă din aplicarea principiului legalităţii, respectiv: claritatea legii penale, neretroactivitatea şi lex mitior, cerinţa unei legi adoptate de către un Parlament (nulla poena sine lege parlamentaria), subsidiaritatea, precum şi coerenţa. Principiului referitor la aplicarea în timp a legii penale, problemele referitoare la neretroactivitatea legii penale, precum şi excepţiile de la principiu, situaţia aplicării retroactive a legii penale mai favorabile au noi implicaţii după adoptarea Tratatului de la Lisabona. De principiu, este interzisă retroactivarea normelor penale în defavoarea cetăţeanului acuzat de comiterea unei fapte penale. Astfel, ţinându-se cont şi de caracterul previzibil al răspunderii penale, a rezultat interzicerea pentru legiuitorul european de a obliga statele membre să recurgă la adoptarea unor norme care să presupună aplicarea retroactivă a legii penale în cadrul procesului de uniformizare a legislaţiei naţionale. Prin excepţie, în situaţia în care normele penale intră în vigoare după comiterea faptei de către inculpat, dar aplicarea lor produce efecte favorabile pentru acesta, sentinţa poate fi fundamentată fără a se încălca principiul neretroactivităţii, ţinându-se cont totodată de principiul legii penale mai favorabile, care, deşi existent în toate statele membre ale Uniunii Europene, prezintă diferenţe privitoare la integrarea sa în ierarhia stabilită la nivelul normativ al fiecărei ţări. Dată fiind importanţa deosebită atribuită principiului legii penale mai favorabile în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dar şi în Carta drepturilor fundamentale, legiuitorului european nu îi este permis ca, în cadrul armonizării legislaţiei penale, să oblige statele membre să ţină cont, în exclusivitate, de legea penală în vigoare în momentul comiterii faptei, chiar dacă ulterior, dar până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit o modificare a normei penale în beneficiul inculpatului. A arătat că la nivel naţional, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, se impune pentru aplicarea legii penale în timp armonizarea principiilor care fundamentează această materie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie. A învederat că în acest cadru este necesară realizarea concordanţei legilor penale cu dreptul comunitar, precum şi cu Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel, în ce priveşte problemele pe care le implică succesiunea legilor în timp, în speciale cele referitoare la legea penală mai favorabilă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului („Nicio o pedeapsă fără lege“), articol în sensul căruia noţiunea de lege care incriminează faptele şi prevede pedepsele aplicabile apare ca un concept independent. Curtea a lansat, în cadrul art. 7 din Convenţie, următorul deziderat: „Nicio pedeapsă fără lege“, deziderat care promovează principiul legalităţii ce ulterior este regăsit în reglementările Tratatului de la Lisabona. În temeiul acestui principiu a considerat situaţiile în care instanţele sunt sesizate cu fapte sub încadrare juridică diferită de cea din cursul urmăririi penale, fapte care nu comportă un element nou de incriminare pentru care inculpatul să nu îşi fi organizat apărarea. A arătat faptul că Curtea a stabilit că instanţele au dreptul şi datoria de a încadra juridic respectivele fapte, admiţând că judecătorul poate preciza elementele constitutive ale unei infracţiuni, însă nu le poate modifica în mod substanţial în defavoarea acuzatului. În consecinţă, conform Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorul nu poate conferi caracter penal unui act care până la acea dată nu era incriminat şi nici nu poate extinde sfera infracţiunilor la fapte care nu intrau în categoria ilicitului penal până la data respectivă. Acest temei a servit clarificării sferei de aplicare a art. 7 în situaţia unor speţe soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Pessino contra Franţei reprezentând una dintre situaţiile importante în care Curtea a făcut aplicarea principiului legalităţii. A învederat ca o situaţie care prezintă importanţă în cadrul demersului inculpatului este Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României. În această cauză s-a examinat teza privind dreptul de a aplica reclamanţilor o pedeapsă prevăzută în cadrul unei legi inexistente la momentul comiterii faptei, dar intrată în vigoare ulterior, care ar însemna încălcarea principiului enunţat în art. 7 din Convenţie, potrivit căruia „Nicio pedeapsă fără lege“. Mai mult decât atât, Curtea interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în detrimentul acuzatului. În această privinţă, s-a constatat că instanţa naţională a precizat în mod expres că aplică legea în vigoare la momentul comiterii faptei. Ca atare, nu se poate reţine faptul că a realizat o aplicare retroactivă a legii, ci mai degrabă o interpretare greşită, care ţine de analogie. Curtea a constatat că, la fel ca şi în Cauza Pessino contra Franţei, anterior prezentată, a intervenit problema creată de faptul că guvernul nu a fost în măsură să exemplifice prin decizii de jurisdicţie internă faptul, că înainte de hotărârea dată în cazul de faţă, el a considerat că fapta (luarea de mită a salariaţilor societăţilor comerciale cu capital privat) era infracţiune, fiind prevăzută de legea penală. Guvernul nu a oferit precedente şi nici interpretarea doctrinară nu poate ţine locul jurisprudenţei. Atât în Cauza Pessino contra Franţei, cât şi în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, putem constata că din pricina lipsei unei interpretări jurisprudenţiale previzibile şi accesibile, prevederile art. 7 din Convenţie nu sunt respectate, principiul legalităţii fiind încălcat prin aplicarea extensivă a legii penale. A învederat că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care acestea le atrag, instanţele având obligaţia de a stabili dacă în momentul în care s-a comis fapta exista o dispoziţie legală care prevedea pedepsirea faptei şi dacă pedeapsa impusă nu depăşeşte limitele fixate prin acea dispoziţie. Însă, pe baza celor prezentate, se poate constata că o interpretare eronată a legii de către instanţele interne a rezultat în extinderea sferei unei infracţiuni la fapte care nu erau prevăzute de legea penală ca infracţiuni, astfel angajându-se o pedeapsă fără lege prin încălcarea evidentă a principiului legalităţii. Ceilalţi inculpaţi prin apărători au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru considerentele invocate de apărătorul inculpatului D. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În ceea ce priveşte opinia exprimată de completul de judecată al Curţii de Apel Alba Iulia, aceasta a fost următoarea: În speţă în prezentul dosar Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, faptă prevăzută la art. 213 alin. (1) din Codul penal, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, respectiv în varianta obţinerii de foloase materiale din practicarea prostituţiei. S-a arătat în actul de sesizare şi s-a susţinut de către apărare faptul că soţia era angajată cu forme legale în Germania, practicând legal şi autorizat această activitate. Faptul că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a susţinut că la nivelul Judecătoriei Braşov există o hotărâre nedefinitivă potrivit căreia s-a dispus condamnarea inculpatului pentru proxenetism săvârşit faţă de soţia acestuia nu împiedică curtea de apel să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a lămuri problema de drept care se invocă în speţa de faţă, interesând totodată şi aspectul legat de autorizarea acestei activităţi într-o ţară terţă cum este Germania. Problema de drept invocată privind interpretarea art. 213 alin. (1) din Codul penal, prin raportare la primele două probleme indicate, gravitează în jurul noţiunii de familie. Bunăoară, potrivit art. 308 din Codul civil: „Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.“ Mai mult, potrivit art. 325 din Codul civil: "(1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă." Totodată, art. 177 din Codul penal consacră noţiunea de membru de familie, incluzând în această categorie soţul, precum şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare celora dintre soţi. Mai mult, în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională, prin prisma discriminării ce se creează între soţ şi o persoană care nu are calitatea de soţ, dar cu care inculpatul a stabilit relaţii asemănătoare celor dintre soţi. În aceste condiţii se impune a se interpreta dacă cu privire la primele două puncte din cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai subzistă tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Odată cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a depus şi practică judiciară de la Curtea de Apel Constanţa (a se vedea Decizia nr. 625 din 3.10.2014 în sensul achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism faţă de un membru de familie). În ceea ce priveşte a treia problemă de drept invocată, este de notorietate că există state în Uniunea Europeană, cum este şi cazul Germaniei, în care prostituţia este legalizată şi unde persoanele practică, în baza unor autorizaţii, prostituţia. Tot de notorietate este şi faptul că în acele state sunt angajate şi persoane cetăţeni români care câştigă în urma practicării prostituţiei. În această situaţie se impune a se stabili dacă este tipică fapta de proxenetism săvârşită de soţul persoanei care practică legal prostituţia, prin aceea că beneficiază de sumele de bani, respectiv o ajută la momentul în care o angajează la un club unde se practică legal prostituţia. Pe cale de consecinţă se impune stabilirea unei interpretări unitare a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal. Incidenţa jurisprudenţei europene cu privire la cauza de faţă se regăseşte atât în Cauza Pessino contra Franţei, cât şi în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, unde s-a constatat că, din pricina lipsei unei interpretări jurisprudenţiale previzibile şi accesibile, prevederile art. 7 din Convenţie nu sunt respectate, principiul legalităţii fiind încălcat prin aplicarea extensivă a legii penale. Tot în lipsa unei interpretări unitare se ajunge practic la o insecuritate a raporturilor juridice. Legislaţia penală din România incriminează faptele de beneficiere a sumelor de bani din prostituţie, însă în situaţia de faţă trebuie avută în vedere împrejurarea că percepţia inculpatului a fost aceea că primind sumele de bani de la soţia sa obţinute dintr-o activitate legală, după ce în prealabil aceasta şi-a plătit taxele şi impozitele aferente, nu săvârşeşte o faptă penală. Or, într-o atare situaţie, se pune întrebarea dacă toate persoanele care primesc bani de la persoane care au practicat prostituţia în mod legal într-o altă ţară - rude, prieteni - pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de proxenetism. Instanţa supremă nu a tranşat această problemă printr-o decizie de îndrumare, decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii sau printr-o decizie prealabilă pentru dezlegare a unei chestiuni de drept. Prin urmare, în prezent, nu există nicio hotărâre cu forţă juridică obligatorie care să lămurească această problemă de drept. Totodată a constatat că literatura juridică de specialitate nu tratează aceste probleme de drept. Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi totodată este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea „obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“ - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii. S-a respins solicitarea de suspendare a cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, având în vedere că în cauză faza administrării probelor nu a fost depăşită. V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate la dosarul prezentei cauze, a rezultat o practică neunitară. Curtea de Apel Piteşti a exprimat opinia că: 1. în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal, în modalitatea „înlesnirii practicării prostituţiei“, respectiv în modalitatea „obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“ subzistă tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului; 2. în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal, în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată, potrivit legii, este întrunită tipicitatea obiectivă a infracţiunii. Astfel, persoana care obţine foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană săvârşeşte infracţiunea de proxenetism chiar dacă este căsătorită/concubin cu persoana ce practică prostituţia, neavând relevanţă sub aspectul tipicităţii obiective a infracţiunii dacă prostituţia este considerată o activitate legală sau ilegală în statul în care este practicată. Nu pot fi autori ai infracţiunii de proxenetism persoanele care primesc cadouri sau alte beneficii materiale de la persoanele care practică prostituţia, avându-se în vedere interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale, nefiind incriminată fapta de a primi foloase patrimoniale de la persoana ce practică prostituţia, şi utilizându-se expresia „obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“, trebuind îndeplinite mai multe condiţii cumulative prevăzute de norma incriminatoare. În sensul opiniei mai sus exprimate se înscrie şi opinia majoritară a Curţii de Apel Galaţi, a Curţii de Apel Iaşi şi a instanţelor arondate, a curţilor de apel Timişoara, Craiova, a Tribunalului Caraş-Severin, a judecătoriilor Caransebeş şi Constanţa. Tribunalul Vrancea, în opinia sa, consideră că în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal, în modalitatea „înlesnirii practicării“ prostituţiei, precum şi aceea a „obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“, nu lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. În cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal, în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii, lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Tribunalul Bacău şi-a exprimat opinia conform căreia, având în vedere că infracţiunea de proxenetism are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind libertatea psihică şi demnitatea umană împotriva faptelor de transformare a actelor sexuale în surse de trafic şi de proxenetism, consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale privind tipicitatea infracţiunii de proxenetism, chiar dacă „prostituţia“ nu este incriminată în România sau în altă ţară şi indiferent de calitatea subiectului pasiv al infracţiunii. Curtea de Apel Ploieşti a menţionat opinia că în ceea ce priveşte infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal, în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului, aceasta se realizează indiferent de calitatea persoanei care practică prostituţia, actul de înlesnire putând fi realizat prin orice mijloace. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona o asemenea conduită, chiar în condiţiile în care fapta este comisă de soţul sau de concubinul persoanei care practică prostituţia, fără a reglementa vreo formă de excludere pe baza unei anumite calităţi a subiectului activ. Existenţa raporturilor personale specifice căsătoriei sau relaţiei de concubinaj nu poate constitui o cauză care să excludă tipicitatea infracţiunii cât timp valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei de proxenetism conform art. 213 din Codul penal este libertatea persoanei, iar titularul acesteia este chiar persoana „exploatată“, care devine astfel subiect pasiv al infracţiunii, fiind citată şi Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, iar cu privire la modalitatea „obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“ s-a făcut referire la o încheiere prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, apreciindu-se asupra subzistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de proxenetism, în modalitatea normativă indicată, în cazul în care beneficiarul acestor sume are calitatea de soţ al persoanei care practică prostituţia, că nu ar reprezenta decât o solicitare de legiferare, activitate care nu poate fi recunoscută unui organ de jurisdicţie. Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Oradea şi instanţele din circumscripţia acesteia, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele din circumscripţia acesteia, Curtea de Apel Suceava şi instanţele din circumscripţia acesteia, Curtea de Apel Craiova şi instanţele din circumscripţia acesteia, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă Tribunalul Covasna, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Slatina, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş şi Judecătoria Corabia au învederat că la nivelul acestora nu a fost identificată practică judiciară în materia analizată. Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Alba Iulia, Judecătoria Medgidia şi Judecătoria Braşov au înaintat hotărâri judecătoreşti fără exprimarea unui punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, celelalte instanţe menţionând că nu au practică judiciară asupra întrebărilor formulate de instanţa de sesizare. Judecătoria Odorheiu Secuiesc a opinat că în primele două cazuri există tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii, iar în al treilea caz aceasta lipseşte. Judecătoria Reşiţa a considerat că în toate cele trei situaţii mai sus menţionate lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Tribunalul Timiş şi Tribunalul Arad au comunicat opinia în sensul că tipicitatea infracţiunii de proxenetism este realizată în cazul modalităţii indicate de Curtea de Apel Alba Iulia. Curtea de Apel Braşov a opinat în unanimitate că în primele două ipoteze descrise se reţine săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal. În esenţă, s-a avut în vedere în conturarea acestei opinii argumentul că legea penală nu prevede vreo cauză de nepedepsire a soţului sau concubinului în situaţia respectivă. Dacă legea nu distinge şi nu exclude în mod explicit răspunderea penală a persoanelor care au această calitate, nici pe calea interpretării normei juridice nu se poate ajunge la această distincţie. În altă ordine de idei, acceptarea răspunsului contrar ar constitui în practică o modalitate foarte uşoară pentru făptuitori de a se sustrage de la răspunderea penală. Relaţia de concubinaj, respectiv căsătoria ar fi doar un paravan pentru activitatea de proxenetism, o modalitate prin care, pe de o parte, făptuitorul consideră că se pune la adăpost de legea penală, iar pe de altă parte, o determină pe prostituată să îi remită în continuarea foloase patrimoniale. În cea de-a treia ipoteză descrisă mai sus s-a conturat opinia unanimă în sensul că fapta constituie infracţiune de proxenetism chiar dacă activitatea de prostituţie s-a desfăşurat pe teritoriul altui stat în care această activitate (prostituţia) este autorizată potrivit legii. În argumentarea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că dacă acţiunile care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism sunt comise pe teritoriul României, unde ele sunt pedepsite de legea penală, este neîndoielnic că fapta constituie infracţiunea de proxenetism, nefiind relevant faptul că prostituţia se desfăşoară într-un stat unde această activitate este permisă. Dacă acţiunile de proxenetism sunt comise în afara teritoriului României, pentru a se reţine comiterea infracţiunii este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din Codul penal, în sensul ca fapta de proxenetism să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde se desfăşoară activitatea de prostituţie, chiar dacă prostituţia nu este incriminată în acea ţară, înaintând şi hotărâri judecătoreşti, în sensul opiniilor exprimate. Tribunalul Braşov a exprimat opinia majoritară în sensul că, în primele două ipoteze, calitatea de concubină/soţie a persoanei faţă de care se săvârşeşte infracţiunea nu are influenţă asupra elementelor de tipicitate, iar în cea de a treia ipoteză, dacă întreaga activitate infracţională se săvârşeşte pe teritoriul unui alt stat în care activitatea de prostituţie este autorizată potrivit legii, lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii de proxenetism. Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele din circumscripţia acesteia au înaintat jurisprudenţă asupra chestiunii de drept menţionate şi au arătat că în ceea ce priveşte primele două ipoteze, respectiv dacă infracţiunea de proxenetism subzistă în cazul săvârşirii în modalităţile „înlesnirea practicării prostituţiei“ şi „obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului, opinia unanimă (conturată la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Turnu Măgurele) este în sensul că în aceste ipoteze nu lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cu următoarele argumente: Tribunalul Bucureşti - obiectul juridic special al infracţiunii priveşte relaţiile sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relaţiilor de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă, libertatea sexuală şi demnitatea şi integritatea corporală a persoanei, motiv pentru care subiectul pasiv principal este statul. Pe de altă parte, textul legal nu circumstanţiază calitatea subiectului pasiv secundar, iar prin comiterea infracţiunii faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relaţiilor de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă. În plus, calitatea de concubină/soţie poate reprezenta chiar motivul pentru care persoana vătămată acceptă în mod liber practicarea prostituţiei, faţă de ascendentul moral al inculpatului, devenind astfel o persoană vulnerabilă, neexistând nicio justificare obiectivă pentru care ar lipsi tipicitatea obiectivă a faptei, mai ales în condiţiile în care dispoziţiile legale nu exclud comiterea infracţiunii de proxenetism în aceste ipoteze date. Tribunalul Ialomiţa - subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 213 din Codul penal este reprezentat în primul rând de stat, iar valorile sociale ocrotite prin această normă juridică penală sunt reprezentate de morala publică şi de necesitatea obţinerii mijloacelor necesare traiului prin activităţi lucrative. Tribunalul Teleorman - raţiunea de politică penală este aceea referitoare la protecţia persoanelor vulnerabile împotriva exploatării, prostituării acestora. Pornind de la grupul de infracţiuni în cadrul căruia a fost inclus proxenetismul în noul Cod penal, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 874 din 15.12.2015 că obiectul juridic principal al acestei infracţiuni constă în atributele fundamentele ale persoanei, relaţii ce presupun procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoană. Întrucât, potrivit noului Cod penal, infracţiunea de proxenetism este prevăzută în capitolul VII - Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, reiese că prin incriminarea faptei de proxenetism este ocrotită şi libertatea individuală, care este un atribut fundamental al persoanei, consacrat ca inviolabil de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie. Judecătoria Alexandria apreciază că fapta de proxenetism îşi păstrează caracterul tipic în pofida faptului că există o relaţie de căsătorie sau concubinaj între cei doi; dacă s-ar fi dorit o altfel de incriminare, s-ar fi introdus de către legiuitor o cauză de nepedepsire eventual. În ceea ce priveşte cea de-a treia ipoteză au fost formulate următoarele puncte de vedere: Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti - în raport cu situaţia expusă, lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, atunci când activitatea de prostituţie practicată este autorizată, iar persoana respectă întocmai condiţiile edictate. Tribunalul Bucureşti - în cazul în care întreaga activitate de prostituţie s-a desfăşurat pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii, lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, însă numai în cazul în care întreaga activitate s-a desfăşurat în condiţiile legii din statul respectiv. În ceea ce priveşte desfăşurarea unei asemenea activităţi pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, se are în vedere că o interpretare contrară ar putea conduce la încălcarea libertăţii de circulaţie a persoanelor şi a libertăţii de circulaţie a serviciilor. Astfel, în cazul în care activitatea de prostituţie se desfăşoară în condiţiile legii dintr-un stat membru, nu se aduce atingere obiectului juridic special al infracţiunii de proxenetism, întrucât bunele moravuri sunt respectate faţă de cadrul legislativ al acestui stat, iar mijloacele de existenţă sunt asigurate în mod licit, motiv pentru care s-ar putea interpreta că nu este îndeplinită cerinţa urmării imediate, întrucât nu se realizează o stare de pericol pentru relaţiile de convieţuire socială. Tribunalul Ialomiţa opinează în sensul că nu are relevanţă faptul că activitatea de prostituţie este consumată pe teritoriul altui stat în care aceasta este autorizată potrivit legii, deoarece beneficiile patrimoniale rezultate din această activitate sunt obţinute de către un cetăţean român (principiul personalităţii legii penale - art. 9 din Codul penal) ori ajung să fie transferate în România (principiul teritorialităţii legii penale - art. 8 din Codul penal), iar legislaţia română sancţionează contravenţional activitatea de prostituţie şi penal pe cea de proxenetism. Tribunalul Teleorman consideră că în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţiala a infracţiunii. Judecătoria Alexandria apreciază că, în conformitate cu principiul personalităţii legii penale, legea română nu se poate aplica în statul în care infracţiunea nu este incriminată şi lipseşte tipicitatea, nefiind îndeplinită condiţia a treia, a dublei incriminări. Judecătoria Turnu Măgurele opinează că nu lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii dacă activitatea de prostituţie este autorizată pe teritoriul statului pe care se desfăşoară, în cea de a treia modalitate. La nivelul Tribunalului Călăraşi a fost exprimată opinia potrivit căreia în toate cele trei situaţii expuse în sesizarea Curţii de Apel Alba Iulia, chiar dacă lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, persoana poate fi inculpată ca proxenet. VI. Examenul jurisprudenţei Prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A.E.M şi M.M.L. în Dosarul nr. 3.493/299/2013 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi s-a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin Decizia nr. 555 din 19 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018, cu majoritate, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.778/63/2014* al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În opinie separată s-a considerat că s-ar fi impus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea faptului că sintagma „cu diferite persoane“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept - în componentele sale privind respectarea demnităţii omului şi apărarea ordinii şi a moralei publice -, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, cu majoritate, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de I.S. în Dosarul nr. 2.512/103/2016 a 1 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelor dintre soţi, este neconstituţională. În opinie separată s-a considerat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală trebuia respinsă, ca inadmisibilă. Prin Decizia nr. 5/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 4.513/1/2015 HP/P, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 3.778/63/2014*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană“. Prin Decizia nr. 20/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 2.400/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016, a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.395/30/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal“. Stabileşte că în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi minore, în „aceeaşi împrejurare“, se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal. VII. Opinia specialiştilor consultaţi În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VII.1.a. În opinia juridică exprimată de domnul profesor universitar doctor Valerian Cioclei din cadrul Departamentului de drept penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti s-a concluzionat: I. Cu privire la primele două întrebări ce intră în alcătuirea chestiunii de drept sesizate există un singur răspuns: condiţia de tipicitate a infracţiunii de proxenetism este îndeplinită în cazul în care persoana care se prostituează este majoră şi are calitatea de soţie sau concubină a inculpatului, indiferent de modalitatea de realizare a elementului material, respectiv înlesnirea practicării prostituţiei sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei. II. Cu privire la cea de-a treia întrebare ce intră în alcătuirea chestiunii de drept sesizate apreciez că, aşa cum aceasta a fost formulată, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, ci o problemă de interpretare a textelor de lege incidente, de la caz la caz, urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. VII.I.b. Opinia exprimată de Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti este în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia, în ceea ce priveşte primele două probleme de drept supuse discuţiei, întrucât acestea nu constituie veritabile „chestiuni de drept“ de a căror lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, condiţie reieşită din economia dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală. Înţelesul sintagmei „chestiuni de drept“ la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală a fost, de asemenea, stabilit în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018), arătându-se că se impune examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei „noutăţii“ problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării. Condiţia echivocului dispoziţiei legale ce formează obiectul sesizării nu este îndeplinită, prevederile art. 213 din Codul penal nefiind de natură a da naştere unor interpretări judiciare diferite sub aspectul prevederii faptei în legea penală, atunci când infracţiunea de proxenetism - în modalitatea înlesnirii ori a obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei este săvârşită faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, constituie infracţiunea de proxenetism înlesnirea ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane, indiferent de calitatea persoanei majore care practică prostituţia. Legiuitorul nu a prevăzut nicio cauză de nepedepsire atunci când infracţiunea este săvârşită de soţ/concubin şi, de asemenea, nu a circumstanţiat tipicitatea faptei în raport cu calitatea persoanei majore care practică prostituţia. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuia să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Rezultă aşadar cu claritate, chiar din textul legal, interpretarea ce trebuie acordată, fără a se putea identifica dificultăţi rezonabile în analiza tipicităţii ca trăsătură esenţială a infracţiunii. În Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“. În concluzie, primele două probleme a căror dezlegare se solicită nu constituie veritabile şi dificile probleme de drept, aplicarea corectă a dreptului se impune în mod evident, iar în acest caz nu poate fi folosită procedura prealabilă. Cu toate acestea, în situaţia în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-ar considera admisibilă, pe fondul cauzei, astfel cum s-a antamat anterior, opinia exprimată la nivelul Catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti este că fapta este tipică atunci când infracţiunea de proxenetism - în modalitatea înlesnirii ori a obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei - este săvârşită faţă de o persoană ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. În argumentare se arată că nu prezintă importanţă caracterul licit sau ilicit al faptei de practicare a prostituţiei, obiectul juridic special al infracţiunii de proxenetism, infracţiune contra persoanei, fiind reprezentat de relaţiile privitoare la libertatea şi demnitatea umană a persoanei care practică prostituţia împotriva faptelor de „comerţ sexual“. Astfel, se incriminează faptele de determinare, înlesnire ori obţinere de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei, de către proxenet, care transformă actele sexuale în sursă de trafic. Totodată, subiectul activ poate fi orice persoană, întrucât textul incriminator nu impune vreo condiţie specială în acest sens. Pe de altă parte, în virtutea relaţiilor sociale a căror protecţie se urmăreşte prin incriminarea infracţiunii de proxenetism, legiuitorul nu prevede ca reprezentând o cauză specială de nepedepsire situaţia în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. În ipoteza în care s-ar fi dorit nepedepsirea persoanei care determină, înlesneşte sau obţine foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către concubină/soţie, legiuitorul ar fi exclus în mod expres răspunderea penală, astfel cum se prevede, cu titlu de exemplu, în cazul infracţiunilor de favorizare a infractorului [art. 268 alin. (3) din Codul penal] ori de tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal]. Argumentul contrar - în sensul neprevederii faptei în legea penală atunci când aceasta este săvârşită faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului, ca urmare a percepţiei că sumele de bani sunt obţinute dintr-o activitate legală, nesancţionată în legislaţia altor state - nu conduce la o altă concluzie, în contextul în care şi în România prostituţia a fost dezincriminată şi totuşi infracţiunea de proxenetism există chiar şi în aceste condiţii (indiferent de caracterul licit sau contravenţional al practicării prostituţiei). De altfel, independent de acest din urmă aspect, dispoziţiile art. 213 din Codul penal incriminează proxenetismul cu referire la noţiunea de practicare a prostituţiei, definită ca situaţie de fapt. Aşadar, se concluzionează că, atunci când s-a dorit protejarea relaţiilor de familie în detrimentul tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, legiuitorul a reglementat cauze speciale de nepedepsire, aspect ce nu se regăseşte în cazul infracţiunii de proxenetism. Prin urmare, fapta de proxenetism este tipică atunci când înlesnirea ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei este săvârşită faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. "Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii" În ceea ce priveşte această din urmă problemă de drept supusă discuţiei, s-a evidenţiat legătura indispensabilă între activitatea de proxenetism, activitate desfăşurată în tot sau în parte pe teritoriul României, şi activitatea de practicare a prostituţiei, activitate care nu constituie elementul material al infracţiunii. Astfel, se constată că în cauză nu se invocă o problemă de aplicare a principiului teritorialităţii legii penale, potrivit art. 8 din Codul penal, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită fiind strict legată de locul desfăşurării activităţii de prostituţie. Or, pentru ca fapta să fie tipică dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal prevăd acţiunile care constituie variante alternative de comitere a infracţiunii, şi anume: acţiunea de a determina practicarea prostituţiei, acţiunea de a înlesni practicarea prostituţiei şi acţiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituţiei. În contextul săvârşirii uneia sau mai multor acţiuni dintre cele menţionate, tipicitatea faptei este întrunită, fără a exista o condiţie esenţială cu privire la sancţionarea penală ori de altă natură a practicării prostituţiei. Legătura dintre activitatea incriminată şi practicarea prostituţiei nu este afectată de caracterul legal al acestei din urmă activităţi şi nici de locul desfăşurării acesteia. Se observă în acest sens că nici în legislaţia naţională practicarea prostituţiei nu este sancţionată penal, aspect care nu afectează tipicitatea faptei. Prin urmare, nici caracterul legal al desfăşurării acestei activităţi pe teritoriul altor state nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Aşa cum anterior s-a menţionat, în cuprinsul art. 213 alin. (4) din Codul penal este definită noţiunea de practicare a prostituţiei, ca situaţie faptică, pentru previzibilitatea legii, sancţionată penal fiind numai persoana care exploatează o astfel de activitate, în vederea protejării relaţiilor sociale referitoare la demnitatea umană. Prin urmare, infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, subzistă în cazul desfăşurării întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată, întrucât practicarea prostituţiei constituie numai o stare de fapt la care se face referire în cuprinsul textului incriminator, iar nu o condiţie de legalitate preexistentă acţiunilor de determinare şi înlesnire a practicării prostituţiei ori acţiunii de a trage foloase de pe urma practicării prostituţiei. În consecinţă, chiar şi atunci când întreaga activitate de prostituţie se desfăşoară pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii, nu lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal. VII.I.c. În opinia exprimată de membri ai colectivului de drept penal din cadrul Departamentului de drept public: prof. univ. dr. Florin Streteanu, decanul Facultăţii de Drept, prof. univ. dr. Sergiu Bogdan, titularul catedrei Drept penal. Partea specială, lect. univ. dr. Daniel Niţu, directorul Departamentului de drept public, opinie redactată de asist. univ. dr. Doris Alina Şerban, sub coordonarea prof. univ. dr. Sergiu Bogdan, la solicitarea directorului Departamentului de drept public, lect. univ. dr. Daniel Niţu din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, s-au menţionat următoarele aspecte şi concluzii: I. Referitor la răspunsul recomandat în ceea ce priveşte primele două întrebări În cazul ambelor modalităţi de comitere (înlesnirea şi obţinerea de foloase patrimoniale), sfera de incidenţă a normei trebuie determinată prin raportare la raţiunea incriminării (interpretare teleologică). Astfel, incriminarea faptei de proxenetism îşi propune în primul rând să protejeze dreptul la autodeterminare al persoanei (ca o componentă a dreptului la viaţă privată) din perspectiva unei decizii libere şi voite cu privire la practicarea sau nu a acestei activităţi. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: "Aşadar, reţinând şi considerentele expuse mai sus, dar şi pe cele din decizia amintită, se poate trage concluzia că valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei de proxenetism conform art. 213 din Codul penal este libertatea persoanei, iar titularul acesteia este chiar persoana «exploatată», care devine astfel subiect pasiv al infracţiunii. În sprijinul acestei opinii este şi Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016), sesizată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal. În considerentele acestei decizii s-a arătat că «Pornind de la grupul de infracţiuni în cadrul căruia a fost inclusă fapta de proxenetism în noul Cod penal, obiectul juridic principal al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relaţii care presupun procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoan㻓 - Decizia nr. 20 din 11 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală." Acesta trebuie să fie, aşadar, reperul principal în conturarea pe calea interpretării a sferei de incidenţă a normei de incriminare. Din acest punct de vedere se poate susţine că simpla convieţuire dintre o persoană şi o alta care practică prostituţia, eventuala înlesnire a acesteia derivată din actul de convieţuire, precum şi obţinerea de foloase patrimoniale, strict în temeiul şi având în vedere relaţia de convieţuire dintre cei doi soţi/concubini, nu constituie activităţi care să poată fi circumscrise activităţii de proxenetism cu semnificaţie penală. Totuşi, dacă raportul juridic de dreptul familiei (soţ - soţie) sau relaţia de concubinaj ascunde o relaţie de subordonare/exploatare a persoanei care practică prostituţia faţă de cealaltă, motivele pentru care norma nu ar fi incidentă nu mai subzistă. Şi în acest caz, indiferent de raportul dintre cele două părţi, obiectul juridic al normei este lezat prin faptul că este lezată libertatea persoanei de a se angrena voit într-o astfel de activitate. Această problematică a fost analizată spre exemplu şi de doctrina germană prin raportare la norma de incriminare corespondentă din dreptul penal german^1. Opinia majoritară a doctrinei germane cu privire la acest aspect corespunde răspunsului aici propus. Astfel, în doctrină se reţine că: „raportat la convieţuirea din punct de vedere economic, spre exemplu, în baza unei relaţii de lungă durată, aprecierea privind existenţa faptei nu trebuie să se raporteze la distribuirea uzuală a rolurilor într-o familie (convieţuirea cu o prostituată în calitate de «pater familias») şi nici la o comparaţie între veniturile persoanei care practică prostituţia şi celălalt partener, ci mai degrabă la împrejurarea dacă partenerul exploatează se situează pe o poziţie superioară şi de putere faţă de persoana care practică prostituţia, într-o manieră interesată şi nemiloasă“^2. ^1 Conform art. 181a din Codul penal german este sancţionată orice persoană care: 1. exploatează o altă persoană care s-a angajat în practicarea prostituţiei; 2. pentru propriul beneficiu patrimonial, supraveghează o altă persoană care practică prostituţia în legătură cu derularea acestei activităţi, determină timpul, locul, modul sau orice alte circumstanţe privind practicare acestei activităţi (...) şi, în acest scop, menţine o relaţie cu acea persoană dincolo de o relaţie interpersonală. ^2 H. Tröndle, T. Fischer, Stragesetzbuch und Nebengesetze, Verlag C.H. Beck, München, 2006, p. 1143. II. Referitor la răspunsul recomandat în ceea ce priveşte a treia întrebare Şi în acest caz, răspunsul la întrebarea formulată trebuie să pornească de la raţiunea incriminării corijată cu limitele raţionale de intervenţie ale dreptului penal naţional. Desigur, excluderea tipicităţii operează şi în această ipoteză de lucru doar atunci când practicarea prostituţiei este voluntară, bazată pe un consimţământ neviciat al persoanei. Pentru soluţionarea acestei probleme de drept trebuie luat în calcul şi faptul că norma de incriminare are în vedere nu doar libertatea persoanei, ci, în subsidiar, şi aspecte ce ţin de (i) moralitatea practicării acestei activităţi din perspectiva legiuitorului naţional. Or, în condiţiile în care în Germania această activitate este considerată licită, ea nu mai poate sta la baza unei infracţiuni de proxenetism în plan naţional. Mai exact, dacă această activitate este considerată licită în Germania, ea nu mai poate primi semnificaţia normativă de „prostituţie“ din norma de incriminare. O atare împrejurare neutralizează gradul de reproşabilitate normativă a conduitei de înlesnire/obţinere de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei. Situaţia este similară cu ipoteza în care persoana în cauză ar practica orice altă meserie/profesie care este percepută ca fiind legală în legislaţia statului în care aceasta este practicată. Un argument suplimentar în acest sens poate fi şi analogia cu regulile privind incidenţa principiului personalităţii [art. 9 alin. (2) din Codul penal]. Astfel, pentru infracţiuni sancţionate cu o pedeapsă mai mică de 10 ani, cetăţeanul român care comite o faptă pe teritoriul unui alt stat poate răspunde penal conform dreptului naţional, doar în măsura în care şi pe teritoriul acelui stat fapta constituie infracţiune (principiul dublei incriminări). Aşadar, mutatis mutandis, desigur, şi din acest punct de vedere se poate susţine că activitatea de prostituţie licită practicată pe teritoriul unui alt stat nu poate sta la baza unei infracţiuni de proxenetism conform dreptului naţional. VII.I.d. În opinia exprimată de Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, întocmită de lect. univ. dr. Mihai Dunea, director al Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, au fost formulate următoarele argumente şi concluzii: 1) Referitor la primele două puncte ale problemei de drept invocate: existenţa sau inexistenţa tipicităţii, în raport cu norma de incriminare a proxenetismului (art. 213 din Codul penal actual), a unei fapte de înlesnire a practicării prostituţiei, atunci când persoana care efectuează activitatea de prostituţiei este concubin(ă) sau soţ (soţie) a persoanei inculpate. 1a) Tipicitatea unei asemenea fapte este întrunită, ea reprezentând activitate de proxenetism, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare. Această afirmaţie este fundamentată, în primul rând, pe binecunoscuta regulă generală de interpretare a normelor juridice: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Or, din moment ce legiuitorul nu a exceptat existenţa infracţiunii în ipoteza săvârşirii faptelor descrise în norme de incriminare de către un subiect activ prezentând calităţile respective (concubin/soţ în raport cu persoana care desfăşoară activitatea de prostituţie), rezultă că o asemenea calitate este irelevantă pentru încadrarea juridică a faptei drept infracţiune, putând (eventual) influenţa doar procesul de individualizare judiciară a pedepsei. Separat de problema tipicităţii faptei (sau a lipsei acesteia) în cazul în care făptuitorul verifică una dintre calităţile indicate în raport cu persoana care desfăşoară activitatea de prostituţie, este de observat, în plus, că legiuitorul nu a creat nici măcar o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale ori de impunitate (nepedepsire), întemeiată pe un asemenea motiv (existenţa raporturilor de familie, a calităţii de membru de familie - în senul art. 177 din Codul penal - între persoanele avute în vedere), în raport cu incriminarea proxenetismului [cum a ales să procedeze în alte cazuri, precum, de pildă, în raport cu infracţiunea de nedenunţare - art. 266 alin. (2) din Codul penal]. Prin urmare, comiterea în concret a unei asemenea fapte [care întruneşte toate elementele conţinutului constitutiv al proxenetismului, conform art. 213 din Codul penal - inclusiv cerinţele referitoare la forma de vinovăţie: intenţia, potrivit coroborării prevederilor art. 213 din Codul penal cu dispoziţiile cuprinse în art. 16 alin. (6) din Codul penal] de către o persoană având calitatea de concubin(ă)/soţ (soţie) a persoanei care desfăşoară activitatea de prostituţie nu numai că întruneşte condiţiile de tipicitate necesare pentru a constitui infracţiune, dar, în măsura în care se va verifica şi întrunirea celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii (caracterul nejustificat şi imputabilitatea), va genera răspunderea penală (cu excepţia ipotezelor în care, pe caz concret, ar interveni o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale dintre cele incidente: amnistia sau prescripţia răspunderii penale), nefiind prezentă nicio cauză specială de înlăturare a răspunderii penale ori de impunitate (nepedepsire). În plus (în al doilea rând), nu există niciun posibil argument substanţial (de fond), logic şi rezonabil, din perspectiva căruia astfel de fapte nu ar (mai) întruni trăsătura esenţială a tipicităţii atunci când ar fi comise faţă de partenerul (teoretic) stabil, precum este prezumat a fi cel dintr-o relaţie de căsătorie sau chiar de concubinaj. S-ar putea chiar argumenta, ca regulă, că într-o asemenea ipoteză fapta ar fi chiar mai gravă (din perspectiva individualizării judiciare), din moment ce ar afecta şi importante relaţii sociale suplimentare, anume cele privind raporturile fireşti din cadrul familiei (cel puţin în considerarea premisei în care inculpatul şi persoana care desfăşoară activitatea de prostituţie ar fi soţi). 2) Dacă activitatea de proxenetism este comisă în afara României, nefiind astfel incidentă aplicarea legii penale române conform principiului teritorialităţii, iar persoana care comite fapta este însă cetăţean român, atunci legea penală română nu se va putea aplica (de principiu) potrivit principiului personalităţii (art. 9 din Codul penal), în raport cu forma-tip a infracţiunii [art. 213 alin. (1) din Codul penal] şi cu prima formă agravată [art. 213 alin. (2) din Codul penal], decât în măsura în care ar exista dubla incriminare [în aceste forme, infracţiunea nefiind suficient de gravă pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul penal, incident fiind art. 9 alin. (2) din Codul penal]. 3) Referitor la ultima chestiune de drept vizată în cauză: dacă în cazul infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 din Codul penal, în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat, în care această activitate este autorizată, potrivit legii, lipseşte tipicitatea (ca trăsătură esenţială a infracţiunii). În principiu, răspunsul (generic) la această întrebare este unul negativ. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Direcţia de specialitate opinează cu privire la chestiunile de drept care formează obiectul sesizării prealabile în Dosarul nr. 2.750/1/2018 că: a) În interpretarea dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, înlesnirea practicării prostituţiei sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, indiferent dacă fapta este săvârşită faţă de o persoană majoră care are calitatea de concubină ori soţie a făptuitorului. Calitatea victimei infracţiunii de proxenetism, de concubină sau soţie a făptuitorului, nu influenţează existenţa infracţiunii prevăzute în art. 213 alin. (1) din Codul penal. b) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane constituie infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1) din Codul penal şi atrage răspunderea penală a făptuitorului în condiţiile art. 8 şi art. 9 din Codul penal. Aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Codul penal se raportează la teritoriul statului în care a fost săvârşită infracţiunea de proxenetism, iar nu la teritoriul statului în care s-a realizat practicarea prostituţiei. Determinarea, înlesnirea sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei în mod legal, pe teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată potrivit legii, săvârşită cu intenţia de a exploata prostituarea unei persoane, constituie infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1) din Codul penal. Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente: a) Referitor la primele două întrebări cuprinse în încheierea de sesizare, aşa cum s-a arătat, înlesnirea practicării prostituţiei sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, indiferent dacă fapta este săvârşită faţă de o persoană majoră care are calitatea de concubină ori soţie a făptuitorului, calitatea victimei infracţiunii de proxenetism neinfluenţând existenţa infracţiunii prevăzute în art. 213 alin. (1) din Codul penal. Această concluzie se desprinde, în mod direct, din dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, în care legiuitorul a incriminat determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane, fără nicio distincţie în raport cu calitatea acestor persoane. În absenţa oricărei distincţii realizate de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare a proxenetismului, nu există niciun temei legal pentru restrângerea incidenţei normei de incriminare în raport cu calitatea victimei infracţiunii de proxenetism. Înlesnirea practicării prostituţiei sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană constituie, în concepţia legiuitorului, infracţiunea de proxenetism, indiferent de calitatea acestei persoane şi indiferent de raporturile existente între făptuitor şi victima infracţiunii de proxenetism. Prin urmare, dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, prin referirea generală la „una sau mai multe persoane“, nu permit eliminarea din sfera de aplicare a normei de incriminare a faptelor săvârşite faţă de persoanele majore care au calitatea de concubină sau soţie a făptuitorului şi nici a faptelor comise faţă de persoanele care au orice altă calitate sau care au stabilit orice alte tipuri de raporturi cu făptuitorul. De asemenea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal legiuitorul nu a introdus nicio condiţie referitoare la subiectul pasiv, acesta putând fi orice persoană, şi nicio condiţie din care, pe cale de interpretare, s-ar putea desprinde concluzia că anumite categorii de persoane nu pot avea calitatea de subiect pasiv. În consecinţă, în absenţa oricărei precizări a legiuitorului, persoanele majore care au calitatea de concubină sau de soţie a făptuitorului nu pot fi excluse, pe cale de interpretare, din sfera subiectului pasiv al infracţiunii de proxenetism. În sensul opiniei exprimate, relevante pentru reţinerea infracţiunilor de proxenetism săvârşite faţă de persoana ce are calitatea de concubină şi faţă de persoana ce are calitatea de soţie sunt considerentele Deciziei nr. 621/A din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală^3, potrivit cărora: ^3 Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, Decizia nr. 621/A din 10 iunie 2015, www.rolii.ro. Instanţa de apel reţine că în cauza de faţă, chiar dacă nu rezultă împrejurarea că inculpatul A. a determinat-o pe soţia sa să practice prostituţia, iar inculpatul C. pe concubina sa să desfăşoare această activitate, totuşi aceştia au înlesnit şi au tras foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către soţie, respectiv concubină, astfel că în sarcina inculpaţilor se impune reţinerea infracţiunii de proxenetism. Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel apreciază că sentinţa primei instanţe este netemeinică sub aspectul achitării (...) inculpaţilor A. şi C. pentru infracţiunea de proxenetism, instanţa de apel urmând a proceda la condamnarea inculpaţilor (...). Nu în ultimul rând, în concepţia legiuitorului, proxenetismul constituie o formă de exploatare a prostituării unei persoane, incriminată indiferent de calitatea victimei şi de raporturile existente între făptuitor şi victimă, în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor^4. Conceperea proxenetismului ca formă de exploatare rezultă din poziţionarea dispoziţiilor art. 213 din Codul penal în cadrul capitolului VII al titlului I, intitulat „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile“. ^4 Art. 1 pct. 2 din Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor, la care România a aderat la 10 decembrie 1954 prin Decretul nr. 482/1954, stabileşte obligaţia statelor de a incrimina exploatarea prostituţiei unei alte persoane, chiar cu consimţământul acesteia. Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 562/2017^5 - conform căreia soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională -, sub un prim aspect, precizăm că persoana faţă de care se săvârşeşte infracţiunea de proxenetism are calitatea de persoană vătămată în cadrul procesului penal. ^5 Decizia Curţii Constituţionale nr. 562/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017. Sub un al doilea aspect, precizăm că dispoziţiile art. 117 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează categoriile de persoane ce au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor, nu permit desprinderea concluziei că aceste categorii de persoane ar fi excluse din sfera subiectului pasiv al infracţiunii de proxenetism, legiuitorul nestabilind nicio conexiune între dreptul unei persoane de a refuza să fie audiată în calitate de martor şi includerea sau excluderea acesteia din sfera subiectului pasiv al infracţiunilor contra persoanei. Dimpotrivă, în ipoteza în care este săvârşită faţă de persoana ce are calitatea de concubină, ca persoană care a stabilit cu făptuitorul relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, dar mai ales faţă de persoana ce are calitatea de soţie, infracţiunea de proxenetism contravine îndatoririi de respect reciproc consacrate în art. 309 alin. (1) din Codul civil şi raţiunilor care au stat la baza adoptării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562/2017, reflectate în paragraful 16, conform căruia: "16. Potrivit doctrinei, raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii - fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Aşadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. În aceste condiţii, Curtea observă că scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acţiunea penală, pe de o parte, şi menţinerea armoniei căsniciei, a relaţiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. (...)" b) Referitor la a treia întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, aşa cum s-a relevat, determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane constituie infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1) din Codul penal şi atrage răspunderea penală a făptuitorului în condiţiile art. 8 din Codul penal (teritorialitatea legii penale) şi art. 9 din Codul penal (personalitatea legii penale). Aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Codul penal se raportează la teritoriul statului în care a fost săvârşită infracţiunea de proxenetism, iar nu la teritoriul statului în care s-a realizat practicarea prostituţiei. În primul rând, existenţa infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 213 alin. (1) din Codul penal nu este condiţionată de caracterul ilegal al „practicării prostituţiei“. Aşa cum s-a arătat, proxenetismul constituie o formă de exploatare a prostituării unei persoanei, incriminată indiferent de caracterul legal sau ilegal al „practicării prostituţiei“. În al doilea rând, „practicarea prostituţiei“ pe teritoriul unui stat străin nu constituie elementul pe baza căruia se stabileşte incidenţa normei de incriminare prevăzute în art. 213 alin. (1) din Codul penal. În conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Codul penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, iar potrivit art. 8 alin. (4) din Codul penal, infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii. În temeiul art. 8 din Codul penal, dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt aplicabile în cazul în care determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane majore se săvârşeşte pe teritoriul României. Aşadar, indiferent de teritoriul unde se realizează practicarea prostituţiei, incidenţa legii penale române [art. 213 alin. (1) din Codul penal] este determinată de teritoriul unde se realizează acţiunea de determinare, de înlesnire sau de obţinere de foloase. Prin urmare, în cazul în care acţiunile enumerate sunt săvârşite pe teritoriul României, sunt aplicabile dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, indiferent dacă prostituţia este practicată pe teritoriul unui stat străin. În conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani, iar potrivit art. 9 alin. (2) din Codul penal, în celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat. În temeiul art. 9 alin. (1) şi (2) din Codul penal, dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal (care prevăd pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani) sunt aplicabile cetăţenilor români în cazul în care determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane majore se săvârşeşte pe teritoriul unui stat străin, sub condiţia dublei incriminări. Prin urmare, incidenţa legii penale române [art. 213 alin. (1) din Codul penal] este determinată de teritoriul unde se realizează acţiunea de determinare, de înlesnire sau de obţinere de foloase, de calitatea de cetăţean român a făptuitorului şi de existenţa dublei incriminări, iar nu de teritoriul unde se realizează practicarea prostituţiei. În acest sens, de exemplu, în considerentele Sentinţei nr. 55/P din 25 martie 2016 a Tribunalului Bihor^6 s-a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, în perioada mai-iulie 2013, a îndemnat, respectiv a determinat pe B. să se deplaseze din localitatea de domiciliu în Viena - Austria, unde i-a înlesnit acesteia, în mod repetat, practicarea prostituţiei, obţinând astfel, în mod ilicit, sume de bani (aproximativ 600 euro), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism (...). Potrivit considerentelor aceleiaşi sentinţe^7, dat fiind faptul că, pe de o parte, infracţiunile de trafic de persoane şi proxenetism săvârşite în afara teritoriului ţării, respectiv pe teritoriul Austriei, sunt prevăzute ca infracţiuni şi de legea penală din Austria, conform dispoziţiilor art. 216-217 din Codul penal al Austriei, iar pe de altă parte, prin ordonanţa nr. X emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus autorizarea punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A., pentru comiterea infracţiunilor menţionate, potrivit principiului personalităţii legii penale, prevăzut de art. 9 din Codul penal, acesta urmează a fi tras la răspundere penală şi pentru infracţiunile comise în exclusivitate pe teritoriul Austriei (...). ^6 Tribunalul Bihor, Sentinţa nr. 55/P din 25 martie 2016 în I.C.C.J., Secţia penală, Decizia nr. 164/RC din 11 aprilie 2017, www.scj.ro. ^7 Tribunalul Bihor, Sentinţa nr. 55/P din 25 martie 2016 în Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 737 din 26 octombrie 2016, www.rolii.ro. În ipoteza în care practicarea prostituţiei se realizează în mod legal pe teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată potrivit legii, în opinia noastră, se impune o distincţie între cazurile în care acţiunile ce conturează infracţiunea de proxenetism sunt săvârşite cu intenţia de a exploata prostituarea unei persoane şi cazurile în care o astfel de intenţie este inexistentă.^8 ^8 Distincţia porneşte de la problema ridicată în încheierea de sesizare privitoare la cetăţenii români (rude sau prieteni) care primesc sume de bani de la persoane ce au practicat prostituţia în mod legal pe teritoriul unui stat străin. Aşa cum s-a relevat, determinarea, înlesnirea sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei în mod legal, pe teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată potrivit legii, constituie infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1) din Codul penal numai dacă este săvârşită cu intenţia de a exploata prostituarea unei persoane. Opinia se bazează pe: • conceperea proxenetismului ca formă de exploatare a prostituării unei persoane şi includerea infracţiunii de proxenetism în capitolul VII al titlului I, destinat „Traficului şi exploatării persoanelor vulnerabile“; • Decizia Curţii Constituţionale nr. 555/2017^9, care, în paragraful 16, prevede că raţiuni de politică penală - referitoare la protecţia persoanelor vulnerabile împotriva exploatării prostituării acestora - au impus legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, şi anume în modalităţile normative simple prevăzute în dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, respectiv în modalităţile agravate de la alin. (2) şi (3) ale articolului menţionat. ^9 Decizia Curţii Constituţionale nr. 555/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018. Aşadar, distincţia în raport cu existenţa intenţiei de a exploata prostituarea unei persoane este impusă atât de legiuitor, cât şi de instanţa de contencios constituţional. Nu în ultimul rând, această distincţie răspunde problemei ridicate în încheierea de sesizare, de a nu pune pe acelaşi plan făptuitorii - care determină, înlesnesc sau obţin foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei pe teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată potrivit legii, acţionând cu intenţia de a exploata prostituarea unei persoane - cu cetăţenii români (de regulă, membri ai familiei aflaţi într-o stare de vulnerabilitate economică) - ce primesc sume de bani de la o persoană care a practicat prostituţia în mod legal pe teritoriul unui stat străin, acţionând în absenţa intenţiei de a exploata prostituarea persoanei. IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 2.615/C/2.478/III-5/2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma analizei de admisibilitate a sesizării în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, arată că aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să existe o problemă de drept susceptibilă a fi soluţionată în mod diferit de instanţe; sesizarea să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. Astfel, din analiza încheierii a rezultat că solicitarea aparţine unei instanţe (curte de apel) învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar cu privire la obiectul sesizării nu au fost pronunţate anterior de către instanţa supremă hotărâri prealabile sau recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. S-a apreciat însă că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept, pentru motivele ce urmează a fi expuse: Astfel, în mod constant în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în interpretarea sintagmei „chestiuni de drept“ în sensul că îndeplinirea acestei condiţii presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinante, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În acest sens s-a stabilit că nu sunt îndeplinire condiţiile de admisibilitate ori de câte ori întrebarea formulată a depăşit cadrul unor interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale. Astfel, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015), ori la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În acelaşi context s-a arătat că hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016); pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Totodată, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a stabilit că raţiunea instituţiei sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii şi al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanţelor de judecată în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluţii este atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017). Or, primele două întrebări nu relevă vreo dificultate aparte a problemei evocate, ele găsindu-şi răspunsul în dispoziţiile legale incidente. Astfel, textul de incriminare se limitează la enumerarea acţiunilor alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii (determinarea, înlesnirea, tragerea de foloase patrimoniale), fără a face vreo referire la calitatea subiectului activ sau pasiv ori să impună vreo condiţie specială referitoare la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Aşadar, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Cât priveşte a treia întrebare, aşa cum am arătat, existenţa infracţiunii prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal nu este condiţionată de „caracterul ilegal/legal al practicării prostituţiei“. Totodată, incidenţa textului menţionat (art. 213 din Codul penal) este determinată de locul (teritoriul) unde se realizează acţiunea de determinare, de înlesnire sau de obţinere de foloase, iar nu de cel al practicării prostituţiei, fie prin raportare la art. 8 din Codul penal, fie la art. 9 din acelaşi cod. Principiul teritorialităţii prevede că normele de drept penal român se aplică tuturor infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de cetăţenia infractorului ori de calitatea de apatrid a acestuia sau, în cazul străinilor, de legea penală a statului de origine. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu s-a efectuat un act de executare, instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii. Prin urmare, trebuie să se lămurească dacă legea penală română este aplicabilă în virtutea principiului teritorialităţii sau al personalităţii, în ultimul caz impunându-se verificarea condiţiei dublei incriminări şi, ulterior, obţinerea autorizării procurorului general. Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, deşi există state care, similar României, nu incriminează prostituţia şi, mai mult, autorizează prin lege această activitate, o serie de activităţi ilicite, specifice proxenetismului, desfăşurate în legătură cu prostituţia, sunt incriminate, asemenea legislaţiei noastre (de exemplu art. 104, art. 215 sau art. 216 din Codul penal austriac). Prin urmare, din cele ce precedă rezultă că, pentru a face obiectul unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, problema trebuie să fie exclusiv de drept. Nu pot face obiect al chestiunii de drept sesizările care combină elemente de fapt şi de drept sau care pun în discuţie aspecte concrete ale contextului cauzei şi a căror dezlegare ar presupune inevitabil un examen al situaţiei concrete care, de altfel, aparţine în exclusivitate judecătorului fondului. Dezlegarea chestiunii de drept nu trebuie să implice analiza prealabilă a condiţiilor de fapt şi de drept specifice cauzei în care a fost invocată. Or, în cauză, chestiunea de drept formulată este particularizată cu elemente ce ţin de fondul cauzei pendinte şi nu reprezintă chestiuni abstracte pentru a fi în acord cu exigenţele de admisibilitate impuse de jurisprudenţa instanţei supreme. Într-o asemenea situaţie, pe calea procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, se solicită instanţei supreme, de fapt, soluţionarea cauzei concrete în care a fost ridicată chestiunea de drept. Pe de altă parte, se observă că soluţionarea chestiunii de drept ar oferi o dezlegare unuia dintre motivele de apel formulate de inculpaţi, putând avea ca efect exclusiv stabilirea modului de soluţionare a apelurilor declarate, ceea ce este inadmisibil în această procedură, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui instanţei de control judiciar.^10 ^10 În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016. Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Alba Iulia Secţia penală asupra chestiunii de drept enunţate în sesizare. X. Dispoziţii legale incidente Art. 213 din Codul penal - Proxenetismul "(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul." Art. 325 din Codul civil - Contribuţia soţilor "(1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă." Art. 177 din Codul penal - Membru de familie "(1) Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelor dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti." XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Judecătorul-raportor, în conţinutul raportului întocmit, a constatat, sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că aceasta nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de sesizare, şi anume condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aşa cum a fost statuată pe calea jurisprudenţei completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Sub aspectul admisibilităţii sesizării Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din cod sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme, pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală. Astfel, sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea de a nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective. Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii“, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii. În contextul prezentei sesizări, considerăm că sub aspectul instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv un complet al curţii de apel învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, condiţia este îndeplinită, întrucât Curtea de Apel Alba Iulia are de soluţionat apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sibiu şi apelurile inculpaţilor, cauză în ultimă instanţă, apeluri ce fac obiectul Dosarului nr. 1.495/85/2016. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia negativă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare chestiunea de drept supusă dezlegării. Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aşa cum a fost statuată pe calea jurisprudenţei completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În contextul concret al cauzei, întrebările formulate de către Curtea de Apel Alba Iulia nu se circumstanţiază unei veritabile chestiuni de drept, întrucât norma de incriminare statuată de legiuitor în art. 213 din Codul penal întruneşte condiţiile de calitate, respectiv de previzibilitate, predictibilitate şi accesibilitate, referitor la primele două întrebări, şi anume: „1. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului. 2. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea „obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei“ - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului.“ În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare formulată, respectiv, „Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii“, de asemenea, nu corespunde exigenţelor condiţiei referitoare la chestiunea de drept, întrucât presupune ca pe calea unei hotărâri prealabile să se substituie examenul de verificare de către judecătorul fondului a condiţiilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Codul penal, în condiţiile în care există motiv de apel sub acest aspect, ceea ce ar reprezenta o rezolvare in concreto a cauzei, chiar şi referitor doar la o critică, ceea ce este nepermis de lege. În ceea ce priveşte condiţia chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în mai multe decizii semnificaţia acestei condiţii. Mai mult chiar, în ceea ce priveşte infracţiunea de proxenetism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 3.778/63/2014*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşite în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană“. În conţinutul acestei decizii se arată că „(...) Cu privire la problema a cărei dezlegare se solicită, se constată că nu constituie o reală problemă de drept generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens şi argumente din punct de vedere juridic (...) Pe de o parte, dispoziţiile de drept substanţial incidente şi care ar trebui interpretate sunt clare, inteligibile, neechivoce. Omisiunea legiuitorului de a incrimina anumite fapte nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri conform art. 475 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, problema a cărei dezlegare se solicită nu are caracter de noutate. Chiar dacă, relativ recent, a intrat în vigoare noul Cod penal, incriminarea proxenetismului nu se deosebeşte fundamental de vechea incriminare (art. 329 din Codul penal din 1969), varianta-tip fiind, practic, preluată din vechiul cod, cu unele modificări clarificatoare, de ordin semantic (Codul penal, Comentariu pe articole, pag. 444, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2014), determinate şi de faptul că prostituţia nu mai este incriminată. Pe cale de consecinţă, noua normă de incriminare a infracţiunii de proxenetism conţine şi definiţia «practicării prostituţiei», termen la care face referire şi care constituie o condiţie esenţială ataşată elementului material, intrând astfel în conţinutul constitutiv al infracţiunii, devine parte componentă a tipicităţii infracţiunii de proxenetism. Aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal: «Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul». Se păstrează caracterul repetat al actelor ce au condus la prostituţie, precum şi necesitatea existenţei unor clienţi diferiţi (Codul penal. Comentariu pe articole, pag. 445, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2014). Drept urmare, şi determinarea la practicarea prostituţiei trebuie să vizeze o activitate de tipul celei descrise în conţinutul normei de incriminare, astfel cum este definită la art. 213 alin. (4) din Codul penal. În situaţia în care s-ar aprecia că sesizarea este admisibilă, răspunsul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să îl dea întrebării prealabile s-ar limita la simpla trimitere la dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi (4) din Codul penal, căci nu s-ar putea răspunde altceva decât ceea ce este prevăzut cu claritate în norma de incriminare (...)“ De altfel, în controlul de constituţionalitate efectuat asupra aceleiaşi norme instanţa de contencios constituţional a făcut referiri la decizia mai sus menţionată, aşa cum rezultă din Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A.E.M şi M.M.L. în Dosarul nr. 3.493/299/2013 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi s-a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Împrejurarea că prin Decizia nr. 20/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 2.400/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016, a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.395/30/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal, şi s-a stabilit că în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi minore, în „aceeaşi împrejurare“, se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, în formă simplă, precum şi că ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal, nu ar putea susţine argumentul că a fost o chestiune de drept similară cu cea care face obiectul prezentei sesizări, vizând tot infracţiunea de proxenetism, întrucât în decizia mai sus menţionată aspectele de drept dezlegate se circumstanţiau unor veritabile probleme de drept privind unicitatea infracţiunii sau concursului de infracţiuni în condiţiile stabilite. Or, în contextul prezentei sesizări, aparenta problemă de drept privind calitatea de concubină/soţie a inculpatului ca persoană majoră faţă de care s-a comis infracţiunea de proxenetism în modalităţile normative descrise nu comportă nicio dificultate de interpretare, aşa cum rezultă şi din opiniile specialiştilor exprimate şi în detaliu arătate în conţinutul prezentei decizii, din cadrul departamentelor de drept public ale facultăţilor de drept din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii „Nicolae Titulescu“, Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. De asemenea, din examenul de jurisprudenţă a curţilor de apel, în opiniile exprimate s-a evidenţiat că problemele ridicate nu au reprezentat nicio dificultate de interpretare şi aplicare, aşa cum rezultă şi din hotărârile judecătoreşti definitive anexate. Împrejurarea că nu există jurisprudenţă la toate instanţele din sistemul judiciar pe aspectele semnalate, precum şi existenţa unor opinii minoritare pe aspectele respective nu pot constitui argumente care să susţină că este vorba de o chestiune de drept care să necesitate pronunţarea unei hotărâri prealabile, fiecare cauză punctuală având particularităţi specifice. Totodată, exemplificăm şi Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că „... se constată că ceea ce se cere în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu este interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci, transformând propria opinie în ipoteza a întrebării, Curtea de Apel Iaşi solicită stabilirea încadrării juridice a faptelor cu care a fost sesizată. Problema nu poate primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre prealabilă, în condiţiile în care chiar ipoteza cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită este una ce ar trebui verificată în fapt, pentru a stabili dacă varianta avansată prin întrebare (...) este una corectă, incidentă în toate situaţiile şi care să conducă la o dezlegare în drept aplicabilă în toate cauzele. Or, pentru a constitui o problemă de drept premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (...)“. De asemenea, prin Decizia nr. 26/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, se statuează că „(...) Stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi cenzurată de instanţa supremă în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, care rămâne în competenţa exclusivă de soluţionare a instanţei care sesizează, nefiind permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi să antameze fondul cauzei, raţiunea instituţiei sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite“. În raport cu cele menţionate, considerăm că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, urmând a se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, în Dosarul nr. 1.495/85/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "1. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului.2. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea «obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei» - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră ce are calitatea de concubină/soţie a inculpatului.3. Dacă în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal - în modalitatea săvârşirii întregii activităţi de prostituţie pe teritoriul altui stat în care această activitate este autorizată potrivit legii - lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Daniel Grădinaru Magistrat-asistent, Raluca Florentina Nemeşu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
