Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
-----------
*) Traducere
Statele semnatare ale prezentei convenţii,
profund convinse ca interesul copilului este de importanta primordialã în orice problema privind încredinţarea sa,
dornice sa protejeze copilul, pe plan internaţional, impotriva efectelor dãunãtoare ale unei deplasãri sau neinnapoieri ilicite şi sa întocmeascã proceduri în vederea garantarii imediatei înapoieri a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura protecţia dreptului de vizitare,
au hotãrît sa încheie o convenţie în acest scop şi au cãzut de acord asupra dispoziţiilor urmãtoare:
CAP. 1
Cimpul de aplicare a convenţiei
ART. 1
Prezenta convenţie are drept obiect:
a) de a asigura înapoierea imediata a copiilor deplasati sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant;
b) de a face sa se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care exista într-un stat contractant.
ART. 2
Statele contractante iau toate mãsurile corespunzãtoare spre a asigura, în limitele teritoriului lor, realizarea obiectivelor convenţiei. În acest scop, ele urmeazã sa recurgã la procedurile lor de urgenta.
ART. 3
Deplasarea sau neinnapoierea unui copil se considera ilicitã:
a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricãrui alt organism actionind fie separat, fie împreunã, prin legea statului în care copilul îşi avea resedinta obişnuitã, imediat înaintea deplasarii sau neinnapoierii sale; şi
b) dacã la vremea deplasarii sau neinnapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, actionindu-se separat sau împreunã ori ar fi fost astfel exercitate, dacã asemenea împrejurãri nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotãrîre judecãtoreascã sau administrativã sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
ART. 4
Convenţia se aplica oricãrui copil care îşi avea resedinta obişnuitã într-un stat contractant imediat înainte de încãlcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei înceteazã cînd copilul atinge virsta de 16 ani.
ART. 5
În înţelesul prezentei convenţii:
a) dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la ingrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotãrî asupra locului reşedinţei sale;
b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioada limitatã de timp în alt loc decît cel al reşedinţei sale obişnuite.
CAP. 2
Autoritãţi centrale
ART. 6
Fiecare stat contractant desemneazã o autoritate centrala insarcinata sa satisfacã obligaţiile ce-i sînt impuse prin convenţie.
Un stat federal, un stat în care sînt în vigoare mai multe sisteme de drept sau un stat avînd organizaţii teritoriale autonome este liber sa desemneze mai mult de o autoritate centrala şi sa specifice întinderea teritorialã a puterilor fiecãreia dintre aceste autoritãţi. Statul care foloseşte aceasta posibilitate desemneazã autoritatea centrala cãreia îi pot fi adresate cererile, în vederea transmiterii lor autoritãţii centrale competente din acest stat.
ART. 7
Autoritãţile centrale urmeazã sa coopereze între ele şi sa promoveze o colaborare între autoritãţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata inapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmeazã fie direct, fie cu sprijinul oricãrui intermediar, sa ia toate mãsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru pãrţile interesate, luind sau procedînd astfel încît sa fie luate mãsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de buna voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabila;
d) pentru schimb de informaţii, dacã se dovedeşte util, privitoare la situaţia socialã a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legatura cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sa obţinã înapoierea copilului şi, dacã este cazul, sa îngãduie organizarea sau exercitarea efectivã a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacã este cazul, obţinerea de asistenta judiciarã şi juridicã, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacã va fi necesar şi oportun, înapoierea fãrã pericol a copilului;
i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicãrii convenţiei şi, pe cît posibil, a inlatura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicãrii sale.
CAP. 3
Înapoierea copilului
ART. 8
Persoana, instituţia sau organismul care pretinde ca un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate sa sesizeze fie autoritatea centrala a reşedinţei obişnuite a copilului, fie pe aceea a oricãrui stat contractant, pentru ca acestea sa acorde asistenta lor în vederea asigurãrii înapoierii copilului.
Cererea urmeazã sa cuprindã:
a) informaţii privind identitatea reclamantului, a copilului şi a persoanei despre care se susţine ca a luat sau a reţinut copilul;
b) data naşterii copilului, dacã este posibil sa fie obţinutã;
c) motivele pe care se sprijinã reclamatul pentru a cere înapoierea copilului;
d) toate informaţiile disponibile privitoare la localizarea copilului şi identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla;
e) copie autentificatã a oricãrei decizii sau acord utile;
f) o atestare sau declaraţie sub jurãmînt emanind de la autoritatea centrala sau de la alta autoritate competenta a statului în care se afla resedinta obişnuitã sau de la o alta persoana calificatã privind dreptul statului în materie;
g) orice alt document util.
ART. 9
Cînd autoritatea centrala, care este sesizatã printr-o cerere în temeiul art. 8, are motive sa creadã ca copilul se afla într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct şi fãrã intirziere autoritãţii centrale a acestui stat contractant, informind despre acestea autoritatea centrala reclamanta sau, dacã este cazul, pe reclamant.
ART. 10
Autoritatea centrala a statului unde se afla copilul va lua sau va face sa se ia orice mãsura susceptibilã sa asigure înapoierea acestuia de bunãvoie.
ART. 11
Autoritãţile judiciare sau administrative ale oricãrui stat contractant urmeazã sa procedeze de urgenta în vederea înapoierii copilului.
Cînd autoritatea judiciarã sau administrativã sesizatã nu a statuat, într-un termen de 6 saptamini din momentul sesizãrii sale, reclamantul sau autoritatea centrala a statului solicitat, din proprie initiativa sau la cererea autoritãţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei intirzieri. Dacã rãspunsul este primit de cãtre autoritatea centrala a statului solicitat, aceasta autoritate urmeazã a o transmite autoritãţii centrale a statului solicitant sau, dacã este cazul, reclamantului.
ART. 12
Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioada de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neinapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autoritãţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizatã dispune înapoierea sa imediata.
Autoritatea judiciarã sau administrativã, sesizatã fiind chiar dupã expirarea perioadei de un an prevãzute la alineatul precedent, urmeazã, de asemenea, sa dispunã înapoierea copilului, afarã dacã nu se stabileşte ca copilul s-a integrat în noul sau mediu.
Cînd autoritatea judiciarã sau administrativã a statului solicitat are motive de a crede ca copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau sa respingã cererea de inapoiere a copilului.
ART. 13
Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciarã sau administrativã a statului solicitat nu este ţinuta sa dispunã înapoierea copilului, dacã persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte:
a) ca persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasarii sau neinnapoierii, ori consimtise sau achiesase ulterior acestei deplasãri sau neinnapoieri;
sau
b) ca exista un risc grav ca înapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-l situeze într-o situaţie intolerabila.
Autoritatea judiciarã sau administrativã poate, de asemenea, sa refuze a dispune înapoierea copilului, dacã constata ca acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi ca a atins o virsta sau o maturitate care face necesar sa se ţinã seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurãrilor vizate în acest articol, autoritãţile judiciare sau administrative urmeazã sa ţinã seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrala sau orice alta autoritate competenta a statului în care se afla resedinta obişnuitã a copilului privitor la situaţia sa socialã.
ART. 14
Pentru a stabili existenta unei deplasãri sau a unei neinnapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciarã sau administrativã a statului solicitat poate tine seama în mod direct de legea şi de hotãrîrile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se afla resedinta obişnuitã a copilului, fãrã a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotãrîrilor strãine care ar fi altfel aplicabile.
ART. 15
Autoritãţile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul sa înfãţişeze o hotãrîre sau o atestare emanind de la autoritãţile statului în care se afla resedinta obişnuitã a copilului, prin care sa se constate ca deplasarea sau neinnapoierea era ilicitã în înţelesul art. 3 al convenţiei, în mãsura în care aceasta hotãrîre sau atestare poate fi obţinutã în acest stat. Autoritãţile centrale ale statelor contractante acorda asistenta, în mãsura posibilului, reclamantului, spre a obţine o atare decizie sau atestare.
ART. 16
Dupã ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicitã a unui copil sau despre neinnapoierea sa în înţelesul art. 3, autoritãţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea pînã cînd nu se va stabili ca nu se afla întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau pînã cînd o perioada rezonabila nu se va fi scurs fãrã ca o cerere pentru aplicarea convenţiei sa se fi fãcut.
ART. 17
Singura împrejurare ca o hotãrîre privitoare la încredinţare a fost pronunţatã sau este susceptibilã sa fie recunoscuta în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, dar autoritãţile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotãrîri care ar intra în sfera de aplicare a convenţiei.
ART. 18
Dispoziţiile acestui capitol nu limiteazã puterea autoritãţii judecãtoreşti sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricind.
ART. 19
O hotãrîre asupra înapoierii copilului, pronunţatã în cadrul convenţiei, nu afecteazã fondul dreptului privind încredinţarea.
ART. 20
Înapoierea copilului potrivit dispoziţiilor art. 12 poate fi refuzatã în cazul în care nu ar fi permisã de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
CAP. 4
Dreptul de vizitare
ART. 21
O cerere vizind organizarea sau protejarea exercitãrii efective a unui drept de vizitare poate fi adresatã autoritãţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalitãţi, cu o cerere vizind înapoierea copilului.
Autoritãţile centrale sînt legate prin obligaţiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestinjenita a dreptului de vizitare şi îndeplinirea tuturor condiţiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusã şi în vederea inlaturarii, în mãsura posibilului, a obstacolelor de natura a se împotrivi la aceasta.
Autoritãţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniţia sau favoriza o procedura legalã în vederea organizãrii sau protejãrii dreptului de vizitare, precum şi a condiţiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusã.
CAP. 5
Dispoziţii generale
ART. 22
Nici o cauţiune şi nici o depunere, sub orice denumire ar fi, nu pot fi impuse spre a garanta plata spezelor şi cheltuielilor în contextul procedurilor judecãtoreşti sau administrative vizate prin convenţie.
ART. 23
Nici o legalizare sau formalitate similarã nu se va cere în contextul convenţiei.
ART. 24
Orice cerere, comunicare sau alt document se trimit, în limba originala, autoritãţii centrale a statului solicitat şi însoţite de o traducere în limba oficialã sau într-una dintre limbile oficiale ale acestui stat ori, dacã aceasta traducere este greu realizabila, de o traducere în limbile franceza sau engleza.
Totuşi, un stat contractant va putea, fãcînd rezerva prevãzutã la art. 42, sa se opunã folosirii fie a limbii franceze, fie a celei engleze, în orice cerere, comunicare sau alt document adresate autoritãţii sale centrale.
ART. 25
Cetãţenii unui stat contractant şi persoanele cu resedinta obişnuitã în acest stat vor avea dreptul, pentru tot ceea ce priveşte aplicarea convenţiei, la asistenta judiciarã şi juridicã în orice alt stat contractant, în aceleaşi condiţii ca şi cînd ei înşişi ar fi cetãţeni ai acestui alt stat şi şi-ar avea acolo resedinta în mod obişnuit.
ART. 26
Fiecare autoritate centrala va suporta propriile sale speze în aplicarea convenţiei.
Autoritatea centrala şi celelalte servicii publice ale statelor contractante nu vor impune nici un fel de speze cu privire la cererile introduse în aplicarea convenţiei. Între altele, nu pot pretinde reclamantului plata spezelor şi cheltuielilor procesului sau, eventual, speze pricinuite de participarea unui avocat. Totuşi, ele pot cere plata cheltuielilor cauzate sau urmînd a fi cauzate de operaţiuni legate de înapoierea copilului.
Cu toate acestea, un stat contractant va putea, fãcînd rezerva prevãzutã la art. 42, sa declare ca nu este ţinut la plata spezelor, vizate de alineatul precedent, în legatura cu participarea unui avocat sau a unui consilier juridic, ori la speze judiciare, decît în mãsura în care aceste cheltuieli pot fi acoperite prin sistemul sau de asistenta judiciarã şi juridicã.
Dispunind înapoierea copilului sau staruind asupra dreptului de vizitare potrivit prevederilor convenţiei, autoritatea judecãtoreascã sau administrativã poate, dacã este cazul, sa punã în sarcina persoanei care a deplasat sau reţinut copilul, sau care a împiedicat exercitarea dreptului de vizitare, plata tuturor spezelor necesare întreprinse de reclamant sau în numele sau, între altele spezele de cãlãtorie, spezele de reprezentare judecãtoreascã ale reclamantului şi de inapoiere a copilului, precum şi toate cheltuielile şi plãţile fãcute pentru localizarea copilului.
ART. 27
Cînd apare clar ca nu sînt întrunite condiţiile cerute de convenţie sau ca cererea nu este intemeiata, o autoritate centrala nu este ţinuta sa accepte atare cerere. În acest caz, ea îl informeazã de îndatã pe reclamant despre motivele sale sau, dacã este cazul, autoritatea centrala care i-a transmis cererea.
ART. 28
O autoritate centrala poate pretinde ca cererea sa fie însoţitã de o autorizaţie în scris prin care sa fie imputernicita sa acţioneze în contul reclamantului sau sa desemneze un reprezentant care sa acţioneze în numele sau.
ART. 29
Convenţia nu impieteaza asupra posibilitatii persoanei, instituţiei sau organismului, care pretinde ca dreptul privitor la încredinţare sau de vizitare în înţelesul art. 3 sau 21 au fost violate, sa se adreseze direct autoritãţilor judiciare sau administrative ale statelor contractante, în aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor convenţiei.
ART. 30
Orice cerere, supusã autoritãţii centrale sau direct autoritãţilor judecãtoreşti sau administrative ale unui stat contractant, în aplicarea convenţiei, precum şi orice document ori informare anexate acestora sau procurate de cãtre o autoritate centrala vor putea fi prezentate înaintea tribunalelor sau autoritãţilor administrative ale statelor contractante.
ART. 31
În relaţia cu un stat care în materia încredinţãrii copiilor practica doua sau mai multe sisteme de drept aplicabile în unitãţi teritoriale diferite:
a) orice referire la resedinta obişnuitã în acest stat vizeazã resedinta obişnuitã într-o unitate teritorialã a acestui stat;
b) orice referire la legea statului reşedinţei obişnuite vizeazã legea unitãţii teritoriale în care copilul îşi are resedinta obişnuitã.
ART. 32
În relaţia cu un stat care, în materie de încredinţare de copii, practica doua sau mai multe sisteme de drept aplicabile unor categorii diferite de persoane, orice referire la legea acestui stat vizeazã sistemul de drept desemnat prin dreptul acestuia.
ART. 33
Un stat în care diferite unitãţi teritoriale au reguli proprii de drept în materia încredinţãrii copiilor nu va fi ţinut sa aplice convenţia cînd un stat al cãrui sistem de drept este unificat nu ar fi ţinut sa o aplice.
ART. 34
În materiile în care se aplica convenţia, aceasta prevaleazã asupra Convenţiei din 5 octombrie 1961 privind competenta autoritãţilor şi legea aplicabilã în materie de protecţie a minorilor, între statele pãrţi la ambele convenţii. Prezenta convenţie nu impiedica însã ca un alt instrument internaţional legind statul de origine şi statul solicitat sau alta lege a statului solicitat sa fie invocate spre a obţine înapoierea unui copil deplasat sau reţinut în mod ilicit sau pentru organizarea dreptului de vizitare.
ART. 35
Convenţia nu se aplica între statele contractante decît la rapirile sau la neinnapoierile ilicite care au avut loc dupã intrarea sa în vigoare în acele state.
Dacã o declaraţie s-a fãcut potrivit art. 39 sau 40, referirea la un stat contractant facuta în alineatul precedent înseamnã unitatea sau unitãţile teritoriale cãrora li se aplica convenţia.
ART. 36
Nimic din aceasta convenţie nu impiedica doua sau mai multe state contractante, în vederea limitãrii restrictiilor la care înapoierea copilului poate fi supusã, sa se înţeleagã între ele ca sa deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale care pot implica asemenea restrictii.
CAP. 6
Clauze finale
ART. 37
Convenţia este deschisã semnãrii statelor care erau membre ale Conferintei de la Haga de drept internaţional privat la data celei de-a patrusprezecea sesiuni a sa.
Ea va fi ratificatã, acceptatã sau aprobatã şi instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare se vor depune pe lîngã Ministerul Afacerilor Externe al Olandei.
ART. 38
Orice alt stat va putea adera la convenţie.
Instrumentul de aderare se va depune pe lîngã Ministerul Afacerilor Externe al Olandei.
Convenţia va intra în vigoare, pentru statul care adera, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã depunerea instrumentului sau de aderare.
Aderarea nu va avea efect decît în raporturile dintre statul care adera şi statele contractante care vor fi declarat ca accepta aceasta aderare. Atare declaraţie urmeazã, de asemenea, sa se facã de orice stat membru care ratifica, accepta sau aproba convenţia ulterior aderãrii. Aceasta declaraţie se va depune pe lîngã Ministerul Afacerilor Externe al Olandei; acesta va trimite, pe cale diplomaticã, cîte o copie certificatã conform fiecãruia dintre statele contractante.
Convenţia va intra în vigoare între statul care adera şi statul care a declarat ca accepta aceasta aderare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã depunerea declaraţiei de acceptare.
ART. 39
Orice stat, în momentul semnãrii, ratificãrii, acceptãrii, aprobãrii sau aderãrii, va putea sa declare ca convenţia se va extinde la ansamblul teritoriilor pe care le reprezintã pe plan internaţional sau la unul sau mai multe dintre ele. Aceasta declaraţie va produce efect în momentul în care intra în vigoare pentru acest stat.
Aceasta declaraţie, precum şi orice extindere ulterioara se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei.
ART. 40
Un stat contractant care cuprinde doua sau mai multe unitãţi teritoriale în care sisteme de drept diferite se aplica materiilor guvernate de aceasta convenţie va putea, în momentul semnãrii, ratificãrii, acceptãrii, aprobãrii sau aderãrii, sa declare ca prezenta convenţie se va aplica tuturor unitãţilor sale teritoriale sau numai uneia sau mai multora dintre ele, şi va putea oricind sa modifice aceasta declaraţie, fãcînd o alta declaraţie.
Aceste declaraţii se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei şi vor indica, în mod expres, unitãţile teritoriale cãrora li se aplica convenţia.
ART. 41
Cînd un stat contractant are un sistem de guvernãmînt în virtutea cãruia puterile executive, judecãtoreşti şi legislative sînt împãrţite între autoritãţile centrale şi alte autoritãţi ale acestui stat, semnarea, ratificare, acceptarea sau aprobarea convenţiei sau aderarea la aceasta, ori o declaraţie facuta în temeiul art. 40, nu va atrage nici o consecinta cu privire la separaţia interna a puterilor în acest stat.
ART. 42
Orice stat contractant va putea, cel mai tirziu în momentul ratificãrii, acceptãrii, aprobãrii sau aderãrii, ori în momentul unei declaraţii fãcute în temeiul art. 39 sau 40, sa facã fie una, fie cele doua rezerve prevãzute la art. 24 şi 26 alin. 3. Nici o alta rezerva nu va fi încuviinţatã.
Orice stat va putea, oricind, sa retragã o rezerva pe care a fãcut-o. Aceasta retragere va fi notificatã Ministerului Afacerilor Externe al Olandei.
Efectul rezervei va inceta în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã notificarea menţionatã la alineatul precedent.
ART. 43
Convenţia va intra în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare prevãzut de art. 37 şi 38.
Dupã aceasta, convenţia va intra în vigoare:
1. pentru fiecare stat care ratifica, accepta, aproba sau adera ulterior, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã depunerea instrumentului sau de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
2. pentru teritoriile sau unitãţile teritoriale la care convenţia a fost extinsã potrivit art. 39 sau 40, prima zi a celei de-a treia luni calendaristice dupã notificarea vizata în aceste articole.
ART. 44
Convenţia va avea o durata de 5 ani, cu începere de la data intrãrii sale în vigoare potrivit art. 43 alin. 1, chiar pentru statele care ulterior o vor fi ratificat, acceptat sau aprobat sau vor fi aderat la ea.
Convenţia se va reînnoi tacit din 5 în 5 ani, în afarã cazului de denunţare.
Denunţarea se va notifica, cel puţin cu 6 luni înaintea expirãrii termenului de 5 ani, Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Ea se va putea limita la anumite teritorii sau unitãţi teritoriale cãrora li se aplica convenţia.
Denunţarea nu va avea efect decît fata de statul care o va fi notificat. Convenţia va rãmîne în vigoare pentru celelalte state contractante.
ART. 45
Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va notifica statelor membre ale conferintei, precum şi statelor care vor fi aderat potrivit dispoziţiilor art. 38:
1. semnãturile, ratificarile, acceptarile şi aprobãrile vizate la art. 37;
2. aderarile vizate la art. 38;
3. data la care convenţia va intra în vigoare potrivit dispoziţiilor art. 43;
4. extinderile vizate la art. 39;
5. declaraţiile menţionate la art. 38 ai 40;
6. rezervele prevãzute la art. 24 şi 26 alin. 3 şi retragerea rezervelor prevãzute la art. 42;
7. denuntarile vizate la art. 44.
Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, au semnat prezenta convenţie.
Întocmitã la Haga, la 25 octombrie 1980, în limbile franceza şi engleza, ambele texte avînd aceeaşi valabilitate, într-un singur exemplar, care se va depune în arhivele Guvernului Olandei şi de pe care o copie certificatã conform se va inmina, pe cale diplomaticã, fiecãruia dintre statele membre ale Conferintei de la Haga de drept internaţional privat la data celei de-a patrusprezecea sesiuni a sa.
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
