Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
CODUL CIVIL din 17 iulie 2009 ( Legea nr. 287/2009 )
ART. 1 Obiectul Codului civil Dispoziţiile prezentului cod reglementeazã raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. ART. 2 Conţinutul Codului civil Prezentul cod este alcãtuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referã litera sau spiritul dispoziţiilor sale. ART. 3 Aplicarea generalã a Codului civil (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplicã şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploateazã o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematicã, de cãtre una sau mai multe persoane, a unei activitãţi organizate ce constã în producerea, administrarea ori înstrãinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacã are sau nu ca scop obţinerea de profit. ART. 4 Aplicarea prioritarã a tratatelor internaţionale privind drepturile omului (1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertãţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Constituţia, Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile. ART. 5 Aplicarea prioritarã a dreptului comunitar În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplicã în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul pãrţilor.
CAP. II Aplicarea legii civile
ART. 6 Aplicarea în timp a legii civile Legea civilã este aplicabilã cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivã. ART. 7 Teritorialitatea legii civile (1) Actele normative adoptate de autoritãţile şi instituţiile publice centrale se aplicã pe întreg teritoriul ţãrii, afarã de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autoritãţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplicã numai în raza lor de competenţã teritorialã. ART. 8 Extrateritorialitatea legii civile În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul Cod civil.
CAP. III Interpretarea şi efectele legii civile
ART. 9 Interpretarea legii (1) Cel care a adoptat norma civilã este competent sã facã şi interpretarea ei oficialã. (2) Norma interpretativã produce efecte numai pentru viitor. (3) Interpretarea legii de cãtre instanţã se face numai în scopul aplicãrii ei în cazul dedus judecãţii. ART. 10 Uzanţele şi principiile generale (1) În cazurile neprevãzute de lege, se aplicã uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii juridice asemãnãtoare, iar când nu existã asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. (2) În materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în mãsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres de lege. (3) Uzanţele publicate în culegeri elaborate de cãtre autoritãţile sau instituţiile competente în domeniu se prezumã cã existã, pânã la proba contrarã. (4) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul locului şi uzurile profesionale. ART. 11 Aplicarea unor categorii de legi (1) Legile care derogã de la o dispoziţie generalã, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevãd sancţiuni civile se aplicã numai în cazurile expres prevãzute de lege. (2) Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseazã ordinea publicã sau de la bunele moravuri. ART. 12 Libertatea de a dispune (1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacã legea nu prevede în mod expres altfel. (2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacã este insolvabil. ART. 13 Renunţarea la drept Renunţarea la un drept nu se prezumã. ART. 14 Buna-credinţã (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie sã îşi exercite drepturile şi sã îşi execute obligaţiile cu bunã-credinţã, în acord cu ordinea publicã şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţã se prezumã pânã la proba contrarã. ART. 15 Abuzul de drept Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vãtãma sau pãgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. ART. 16 Vinovãţia (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, persoana rãspunde numai pentru faptele sale sãvârşite cu intenţie sau din culpã. (2) Fapta este sãvârşitã cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmãreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmãreşte, acceptã posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este sãvârşitã din culpã când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptã, socotind fãrã temei cã nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia sã îl prevadã. Culpa este gravã atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţã sau imprudenţã pe care nici persoana cea mai lipsitã de dibãcie nu ar fi manifestat-o faţã de propriile interese. (4) Atunci când legea condiţioneazã efectele juridice ale unei fapte de sãvârşirea sa din culpã, condiţia este îndeplinitã şi dacã fapta a fost sãvârşitã cu intenţie. ART. 17 Eroarea comunã şi invincibilã (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împãrtãşind o credinţã comunã şi invincibilã, a considerat cã o persoanã are un anumit drept sau o anumitã calitate juridicã, instanţa judecãtoreascã, ţinând seama de împrejurãri, va putea hotãrî cã actul încheiat în aceastã stare va produce, faţã de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afarã de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comunã şi invincibilã nu se prezumã. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciarã şi nici în alte materii în care legea reglementeazã un sistem de publicitate.
CAP. IV Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice
ART. 18 Obiectul publicitãţii şi modalitãţile de realizare (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legãturã cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicitãţii în cazurile expres prevãzute de lege. (2) Publicitatea se realizeazã prin cartea funciarã, Arhiva Electronicã de Garanţii Reale Mobiliare, denumitã în continuare arhivã, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevãzute de lege. ART. 19 Condiţiile de publicitate (1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege. (2) Îndeplinirea formalitãţii de publicitate poate fi cerutã de orice persoanã, chiar dacã este lipsitã de capacitatea de exerciţiu. (3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauzã penalã sau altã sancţiune stipulatã pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise. (4) Nimeni nu poate invoca faptul cã nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicitãţii, dacã formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinitã. ART. 20 Efectele publicitãţii (1) Publicitatea asigurã opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricãrui alt raport juridic supus publicitãţii, stabileşte rangul acestora şi, dacã legea prevede în mod expres, condiţioneazã constituirea sau efectele lor juridice. (2) Între pãrţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, dupã caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacã nu au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. (3) Publicitatea nu valideazã dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevãzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bunã-credinţã. (4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. ART. 21 Prezumţiile (1) Dacã un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumã cã el existã, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii. (2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumã cã el nu existã. ART. 22 Lipsa publicitãţii. Sancţiuni (1) Dacã formalitatea de publicitate nu a fost realizatã, iar aceasta nu era prevãzutã de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicitãţii sunt inopozabile terţilor, afarã de cazul în care se dovedeşte cã aceştia le-au cunoscut pe altã cale. (2) Atunci când legea prevede cã simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocatã de orice persoanã interesatã, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altã cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicitãţii. (3) În toate cazurile însã, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţã de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut. ART. 23 Concursul dintre formele de publicitate Dacã un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi timp unor formalitãţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperitã de îndeplinirea alteia. ART. 24 Consultarea registrelor publice Orice persoanã, chiar fãrã a justifica un interes, poate, în condiţiile legii, sã consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumitã situaţie juridicã şi sã obţinã extrase sau copii certificate de pe acestea.
CARTEA I Despre persoane
TITLUL I Dispoziţii generale
ART. 25 Subiectele de drept civil (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. (2) Persoana fizicã este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile. (3) Persoana juridicã este orice formã de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titularã de drepturi şi de obligaţii civile. ART. 26 Recunoaşterea drepturilor şi libertãţilor civile Drepturile şi libertãţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertãţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege. ART. 27 Cetãţenii strãini şi apatrizii (1) Cetãţenii strãini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetãţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertãţile lor civile. (2) Asimilarea se aplicã în mod corespunzãtor şi persoanelor juridice strãine. ART. 28 Capacitatea civilã (1) Capacitatea civilã este recunoscutã tuturor persoanelor. (2) Orice persoanã are capacitate de folosinţã şi, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege, capacitate de exerciţiu. ART. 29 Limitele capacitãţii civile (1) Nimeni nu poate fi îngrãdit în capacitatea de folosinţã sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevãzute de lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţã sau la capacitatea de exerciţiu. ART. 30 Egalitatea în faţa legii civile Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnicã, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexualã, opinia, convingerile personale, apartenenţa politicã, sindicalã, la o categorie socialã ori la o categorie defavorizatã, averea, originea socialã, gradul de culturã, precum şi orice altã situaţie similarã nu au nicio influenţã asupra capacitãţii civile. ART. 31 Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune (1) Orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã este titularã a unui patrimoniu. (2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însã numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege. (3) Sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cãrţii a III-a, cele afectate exercitãrii unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate. ART. 32 Transferul intrapatrimonial (1) În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masã patrimonialã în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege şi fãrã a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecãrei mase patrimoniale. (2) În toate cazurile prevãzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masã patrimonialã în alta nu constituie o înstrãinare. ART. 33 Patrimoniul profesional individual (1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitãrii în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formã şi de publicitate prevãzute de lege. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul mãririi sau micşorãrii patrimoniului profesional individual. (3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în condiţiile prevãzute de legea specialã.
TITLUL II Persoana fizicã
CAP. I Capacitatea civilã a persoanei fizice
SECŢIUNEA 1 Capacitatea de folosinţã
ART. 34 Noţiunea Capacitatea de folosinţã este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. ART. 35 Durata capacitãţii de folosinţã Capacitatea de folosinţã începe la naşterea persoanei şi înceteazã odatã cu moartea acesteia. ART. 36 Drepturile copilului conceput Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însã numai dacã el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a Capacitatea de exerciţiu
ART. 37 Noţiunea Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singurã acte juridice civile. ART. 38 Începutul capacitãţii de exerciţiu (1) Capacitatea de exerciţiu deplinã începe la data când persoana devine majorã. (2) Persoana devine majorã la împlinirea vârstei de 18 ani. ART. 39 Situaţia minorului cãsãtorit (1) Minorul dobândeşte, prin cãsãtorie, capacitatea deplinã de exerciţiu. (2) În cazul în care cãsãtoria este anulatã, minorul care a fost de bunã-credinţã la încheierea cãsãtoriei pãstreazã capacitatea deplinã de exerciţiu. ART. 40 Capacitatea de exerciţiu anticipatã Pentru motive temeinice, instanţa de tutelã poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplinã de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi pãrinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. ART. 41 Capacitatea de exerciţiu restrânsã (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsã. (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsã se încheie de cãtre acesta, cu încuviinţarea pãrinţilor sau, dupã caz, a tutorelui, iar în cazurile prevãzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelã. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi datã, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. (3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciazã, precum şi acte de dispoziţie de micã valoare, cu caracter curent şi care se executã la data încheierii lor. ART. 42 Actele minorului care a împlinit vârsta de 15 ani (1) Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate sã încheie acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea pãrinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacã este cazul. (2) În acest caz, minorul exercitã singur drepturile şi executã tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite. ART. 43 Lipsa capacitãţii de exerciţiu (1) În afara altor cazuri prevãzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecãtoresc. (2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevãzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoana lipsitã de capacitatea de exerciţiu poate încheia singurã actele anume prevãzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de micã valoare, cu caracter curent şi care se executã la momentul încheierii lor. (4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi fãcute şi de reprezentantul sãu legal, afarã de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru. ART. 44 Sancţiunea Actele fãcute de persoana lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã, altele decât cele prevãzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele fãcute de tutore fãrã autorizarea instanţei de tutelã, atunci când aceastã autorizare este cerutã de lege, sunt lovite de nulitate relativã, chiar fãrã dovedirea unui prejudiciu. ART. 45 Frauda comisã de incapabil Nulitatea relativã nu este înlãturatã de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã cã este capabil sã contracteze. Dacã însã a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea pãrţii induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciazã cã aceasta ar constitui o sancţiune civilã adecvatã. ART. 46 Regimul nulitãţii (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate invoca şi singur, în apãrare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultatã din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecãtoreascã. (2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecãtoreascã incapacitatea acestuia. (3) Acţiunea în anulare poate fi exercitatã de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal. (4) Atunci când actul s-a încheiat fãrã autorizarea instanţei de tutelã, necesarã potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitãrii acţiunii în anulare. ART. 47 Limitele obligaţiei de restituire Persoana lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã nu este obligatã la restituire decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 48 Confirmarea actului anulabil Minorul devenit major poate confirma actul fãcut singur în timpul minoritãţii, atunci când el trebuia sã fie reprezentat sau asistat. Dupã descãrcarea tutorelui, el poate, de asemenea, sã confirme actul fãcut de tutorele sãu fãrã respectarea tuturor formalitãţilor cerute pentru încheierea lui valabilã. În timpul minoritãţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264.
SECŢIUNEA a 3-a Declararea judecãtoreascã a morţii
ART. 49 Cazul general (1) În cazul în care o persoanã este dispãrutã şi existã indicii cã a încetat din viaţã, aceasta poate fi declaratã moartã prin hotãrâre judecãtoreascã, la cererea oricãrei persoane interesate, dacã au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultã cã era în viaţã. (2) Dacã data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispãrut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevãzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. ART. 50 Cazuri speciale (1) Cel dispãrut în împrejurãri deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale feratã ori aerianã, naufragiul, în cursul unor fapte de rãzboi sau într-o altã împrejurare asemãnãtoare, ce îndreptãţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacã au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurãrii în care a avut loc dispariţia. (2) Dacã ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilitã, sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 49 alin. (2). (3) Atunci când este sigur cã decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi gãsit sau identificat, moartea poate fi declaratã prin hotãrâre judecãtoreascã, fãrã a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie. ART. 51 Procedura de declarare a morţii Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedurã civilã. ART. 52 Data prezumatã a morţii celui dispãrut (1) Cel declarat mort este socotit cã a încetat din viaţã la data pe care hotãrârea rãmasã definitivã a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacã hotãrârea nu aratã şi ora morţii, se socoteşte cã cel declarat mort a încetat din viaţã în ultima orã a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. (2) În lipsa unor indicii îndestulãtoare, se va stabili cã cel declarat mort a încetat din viaţã în ultima orã a celei din urmã zile a termenului prevãzut de art. 49 sau 50, dupã caz. (3) Instanţa judecãtoreascã poate rectifica data morţii stabilitã potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacã se dovedeşte cã nu era posibil ca persoana declaratã moartã sã fi decedat la acea datã. În acest caz, data morţii este cea stabilitã prin hotãrârea de rectificare. ART. 53 Prezumţia Cel dispãrut este socotit a fi în viaţã, dacã nu a intervenit o hotãrâre declarativã de moarte rãmasã definitivã. ART. 54 Anularea hotãrârii de declarare a morţii (1) Dacã cel declarat mort este în viaţã, se poate cere, oricând, anularea hotãrârii prin care s-a declarat moartea. (2) Cel care a fost declarat mort poate cere, dupã anularea hotãrârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în naturã, iar dacã aceasta nu este cu putinţã, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat sã le înapoieze decât dacã, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciarã, se va face dovada cã la data dobândirii ştia ori trebuia sã ştie cã persoana declaratã moartã este în viaţã. ART. 55 Descoperirea certificatului de deces Orice persoanã interesatã poate cere oricând anularea hotãrârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperã certificatul de deces al celui declarat mort. ART. 56 Plata fãcutã moştenitorilor aparenţi Plata fãcutã moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotãrârii declarative de moarte, este valabilã şi liberatorie, dacã a fost fãcutã înainte de radierea din registrul de stare civilã a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a fãcut plata a cunoscut faptul cã persoana declaratã moartã este în viaţã. ART. 57 Drepturile moştenitorului aparent Moştenitorul aparent care aflã cã persoana care a fost declaratã decedatã prin hotãrâre judecãtoreascã este în viaţã pãstreazã posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapãrut nu solicitã restituirea lor.
CAP. II Respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
ART. 58 Drepturile personalitãţii (1) Orice persoanã are dreptul la viaţã, la sãnãtate, la integritate fizicã şi psihicã, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine. (2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile. ART. 59 Atributele de identificare Orice persoanã are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţã, precum şi la o stare civilã, dobândite în condiţiile legii. ART. 60 Dreptul de a dispune de sine însuşi Persoana fizicã are dreptul sã dispunã de sine însãşi, dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora, ordinea publicã sau bunele moravuri.
SECŢIUNEA a 2-a Drepturile la viaţã, la sãnãtate şi la integritate ale persoanei fizice
ART. 61 Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane (1) Viaţa, sãnãtatea şi integritatea fizicã şi psihicã a oricãrei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege. (2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie sã primeze asupra interesului unic al societãţii sau al ştiinţei. ART. 62 Interzicerea practicii eugenice (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. (2) Este interzisã orice practicã eugenicã prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor. ART. 63 Intervenţiile asupra caracterelor genetice (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice. (2) Este interzisã orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. (3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umanã asistatã medical nu este admisã pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitãrii unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia. ART. 64 Inviolabilitatea corpului uman (1) Corpul uman este inviolabil. (2) Orice persoanã are dreptul la integritatea sa fizicã şi psihicã. Nu se poate aduce atingere integritãţii fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevãzute de lege. ART. 65 Examenul caracteristicilor genetice (1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţificã, efectuate în condiţiile legii. (2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuatã decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, dupã caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţificã, efectuate în condiţiile legii. ART. 66 Interzicerea unor acte patrimoniale Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolutã, cu excepţia cazurilor expres prevãzute de lege. ART. 67 Intervenţiile medicale asupra unei persoane Nicio persoanã nu poate fi supusã experienţelor, testelor, prelevãrilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţificã decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevãzute de lege. ART. 68 Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţã (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umanã de la donatori în viaţã se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai dupã ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţãmântului dat, pânã în momentul prelevãrii. (2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umanã de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţã, lipsite de discernãmânt din cauza unui handicap mintal, unei tulburãri mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevãzute de lege. ART. 69 Sesizarea instanţei judecãtoreşti La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate mãsurile necesare pentru a împiedica sau a face sã înceteze orice atingere ilicitã adusã integritãţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevãzute la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale suferite.
SECŢIUNEA a 3-a Respectul vieţii private şi al demnitãţii persoanei umane
ART. 70 Dreptul la libera exprimare (1) Orice persoanã are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsã decât în cazurile şi limitele prevãzute la art. 75. ART. 71 Dreptul la viaţa privatã (1) Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimã, personalã sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fãrã consimţãmântul sãu ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75. (3) Este, de asemenea, interzisã utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privatã a unei persoane, fãrã acordul acesteia ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75. ART. 72 Dreptul la demnitate (1) Orice persoanã are dreptul la respectarea demnitãţii sale. (2) Este interzisã orice atingere adusã onoarei şi reputaţiei unei persoane, fãrã consimţãmântul acesteia ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75. ART. 73 Dreptul la propria imagine (1) Orice persoanã are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate sã interzicã ori sã împiedice reproducerea, în orice mod, a înfãţişãrii sale fizice ori a vocii sale sau, dupã caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rãmân aplicabile. ART. 74 Atingeri aduse vieţii private Sub rezerva aplicãrii dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: a) intrarea sau rãmânerea fãrã drept în locuinţã sau luarea din aceasta a oricãrui obiect fãrã acordul celui care o ocupã în mod legal; b) interceptarea fãrã drept a unei convorbiri private, sãvârşitã prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţã de cauzã, a unei asemenea interceptãri; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fãrã acordul acesteia; d) difuzarea de imagini care prezintã interioare ale unui spaţiu privat, fãrã acordul celui care îl ocupã în mod legal; e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afarã de cazurile prevãzute expres de lege; f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimã, personalã sau de familie, fãrã acordul persoanei în cauzã; g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoanã aflatã la tratament în unitãţile de asistenţã medicalã, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sãnãtate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legãturã cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fãrã acordul persoanei în cauzã, iar în cazul în care aceasta este decedatã, fãrã acordul familiei sau al persoanelor îndreptãţite; h) utilizarea, cu rea-credinţã, a numelui, imaginii, vocii sau asemãnãrii cu o altã persoanã; i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fãrã acordul persoanei cãreia acestea îi aparţin sau care, dupã caz, are dreptul de a dispune de ele. ART. 75 Limitele (1) Nu constituie o încãlcare a drepturilor prevãzute în aceastã secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertãţilor constituţionale cu bunã-credinţã şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încãlcare a drepturilor prevãzute în prezenta secţiune. ART. 76 Prezumţia de consimţãmânt Când însuşi cel la care se referã o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţã cã îşi desfãşoarã activitatea în domeniul informãrii publicului, consimţãmântul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris. ART. 77 Prelucrarea datelor personale Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de legea specialã.
SECŢIUNEA a 4-a Respectul datorat persoanei şi dupã decesul sãu
ART. 78 Respectul datorat persoanei decedate Persoanei decedate i se datoreazã respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul sãu. ART. 79 Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate Memoria persoanei decedate este protejatã în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţã. ART. 80 Respectarea voinţei persoanei decedate (1) Orice persoanã poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul sãu dupã moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsã este necesar şi consimţãmântul scris al pãrinţilor sau, dupã caz, al tutorelui. (2) În lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va fi respectatã, în ordine, voinţa soţului, pãrinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cãrui razã teritorialã a avut loc decesul. ART. 81 Prelevarea de la persoanele decedate Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectueazã numai în condiţiile prevãzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de pãrinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv.
CAP. III Identificarea persoanei fizice
SECŢIUNEA 1 Numele
ART. 82 Dreptul la nume Orice persoanã are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii. ART. 83 Structura numelui Numele cuprinde numele de familie şi prenumele. ART. 84 Dobândirea numelui (1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbãrii stãrii civile, în condiţiile prevãzute de lege. (2) Prenumele se stabileşte la data înregistrãrii naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisã înregistrarea de cãtre ofiţerul de stare civilã a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de naturã a afecta ordinea publicã şi bunele moravuri ori interesele copilului, dupã caz. (3) Numele de familie şi prenumele copilului gãsit, nãscut din pãrinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este pãrãsit de cãtre mamã în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilitã în termenul prevãzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cãrui razã teritorialã a fost gãsit copilul ori, dupã caz, s-a constatat pãrãsirea lui, în condiţiile legii speciale. ART. 85 Schimbarea numelui pe cale administrativã Cetãţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativã a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
SECŢIUNEA a 2-a Domiciliul şi reşedinţa
ART. 86 Dreptul la domiciliu şi reşedinţã (1) Cetãţenii români au dreptul sã îşi stabileascã ori sã îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţarã sau în strãinãtate, cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege. (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, o persoanã fizicã nu poate sã aibã în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singurã reşedinţã, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe. ART. 87 Domiciliul Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitãrii drepturilor şi libertãţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare. ART. 88 Reşedinţa Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundarã. ART. 89 Stabilirea şi schimbarea domiciliului (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale. (2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu opereazã decât atunci când cel care ocupã sau se mutã într-un anumit loc a fãcut-o cu intenţia de a avea o aşezare principalã. (3) Dovada intenţiei rezultã din declaraţiile persoanei fãcute la organele administrative competente sã opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurãri de fapt. ART. 90 Prezumţia de domiciliu (1) Reşedinţa va fi consideratã domiciliu când acesta nu este cunoscut. (2) În lipsã de reşedinţã, persoana fizicã este consideratã cã domiciliazã la locul ultimului domiciliu, iar dacã acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoanã se gãseşte. ART. 91 Dovada (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realitãţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusã altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplicã în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscutã prin alte mijloace de cel cãruia i se opune. ART. 92 Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecãtoreascã (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplinã de exerciţiu în condiţiile prevãzute de lege este la pãrinţii sãi sau la acela dintre pãrinţi la care el locuieşte în mod statornic. (2) În cazul în care pãrinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelã, ascultându-i pe pãrinţi, precum şi pe copil, dacã acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, minorul este prezumat cã are domiciliul la pãrintele la care locuieşte în mod statornic. (3) Prin excepţie, în situaţiile prevãzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţãmântul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire. (4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre pãrinţii sãi îl reprezintã ori în cazul în care se aflã sub tutelã, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecãtoreascã, este la reprezentantul legal. ART. 93 Cazurile speciale Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea pãrinţilor sãi şi supus unor mãsuri de protecţie specialã, în cazurile prevãzute de lege, se aflã la familia sau la persoanele cãrora le-a fost dat în plasament. ART. 94 Domiciliul persoanei puse sub curatelã În cazul în care s-a instituit o curatelã asupra bunurilor celui care a dispãrut, acesta are domiciliul la curator, în mãsura în care acesta este îndreptãţit sã îl reprezinte. ART. 95 Domiciliul la custode sau curator Dacã a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau, dupã caz, la curator, în mãsura în care acesta este îndreptãţit sã îi reprezinte. ART. 96 Domiciliul profesional Cel care exploateazã o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au nãscut sau urmeazã a se executa în acel loc. ART. 97 Domiciliul ales (1) Pãrţile unui act juridic pot sã aleagã un domiciliu în vederea exercitãrii drepturilor sau a executãrii obligaţiilor nãscute din acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumã, ci trebuie fãcutã în scris.
SECŢIUNEA a 3-a Actele de stare civilã
ART. 98 Starea civilã Starea civilã este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calitãţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilã. ART. 99 Dovada stãrii civile (1) Starea civilã se dovedeşte prin actele de naştere, cãsãtorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilã, precum şi prin certificatele de stare civilã eliberate pe baza acestora. (2) Actele de stare civilã sunt înscrisuri autentice şi fac dovada pânã la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintã constatãrile personale ale ofiţerului de stare civilã, şi, pânã la proba contrarã, pentru celelalte menţiuni. (3) Hotãrârea judecãtoreascã datã cu privire la starea civilã a unei persoane este opozabilã oricãrei alte persoane cât timp printr-o nouã hotãrâre nu s-a stabilit contrariul. (4) Dacã printr-o hotãrâre judecãtoreascã s-a stabilit o anumitã stare civilã a unei persoane, iar printr-o hotãrâre judecãtoreascã ulterioarã este admisã o acţiune prin care s-a contestat starea civilã astfel stabilitã, prima hotãrâre îşi pierde efectele la data rãmânerii definitive a celei de a doua hotãrâri. ART. 100 Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilã (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. (2) Rectificarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primãria care are în pãstrare actul de stare civilã. (3) Starea civilã poate fi modificatã în baza unei hotãrâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilã numai dacã a fost formulatã şi o acţiune de modificare a stãrii civile, admisã printr-o hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã. (4) Hotãrârea judecãtoreascã prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilã, precum şi înregistrarea fãcutã în temeiul unei asemenea hotãrâri sunt opozabile oricãrei alte persoane cât timp printr-o nouã hotãrâre nu s-a stabilit contrariul. ART. 101 Înscrierea menţiunilor pe actul de stare civilã Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare civilã sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã ori, dupã caz, prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilã corespunzãtor. În acest scop, hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã se comunicã de îndatã, din oficiu, de cãtre instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului. ART. 102 Actele întocmite de un ofiţer de stare civilã necompetent Actele de stare civilã întocmite de o persoanã care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilã, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacã acea persoanã nu avea aceastã calitate, afarã de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calitãţi. ART. 103 Alte mijloace de dovadã a stãrii civile Starea civilã se poate dovedi, înaintea instanţei judecãtoreşti, prin orice mijloace de probã, dacã: a) nu au existat registre de stare civilã; b) registrele de stare civilã s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte; c) nu este posibilã procurarea din strãinãtate a certificatului de stare civilã sau a extrasului de pe actul de stare civilã; d) întocmirea actului de stare civilã a fost omisã sau, dupã caz, refuzatã.
TITLUL III Ocrotirea persoanei fizice
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 104 Interesul persoanei ocrotite (1) Orice mãsurã de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia. (2) La luarea unei mãsuri de ocrotire trebuie sã se ţinã seama de posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale. ART. 105 Persoanele ocrotite Sunt supuşi unor mãsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bãtrâneţii, a bolii sau a altor motive prevãzute de lege nu pot sã îşi administreze bunurile şi nici sã îşi apere interesele în condiţii corespunzãtoare. ART. 106 Mãsurile de ocrotire (1) Ocrotirea minorului se realizeazã prin pãrinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, dupã caz, prin alte mãsuri de protecţie specialã anume prevãzute de lege. (2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecãtoreascã sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevãzute de prezentul cod. ART. 107 Instanţa de tutelã Procedurile prevãzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei prin tutelã şi curatelã sunt de competenţa instanţei de tutelã şi de familie stabilite potrivit legii, denumitã în continuare instanţa de tutelã. ART. 108 Ocrotirea persoanei prin tutelã (1) Ocrotirea persoanei prin tutelã se realizeazã de cãtre tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de cãtre consiliul de familie, ca organ consultativ. (2) Consiliul de familie poate fi constituit de cãtre instanţa de tutelã numai la cererea persoanelor interesate. (3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de cãtre instanţa de tutelã. ART. 109 Ocrotirea persoanei prin curatelã Ocrotirea persoanei prin curatelã are loc numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege.
CAP. II Tutela minorului
SECŢIUNEA 1 Deschiderea tutelei
ART. 110 Cazurile de instituire Tutela minorului se instituie atunci când ambii pãrinţi sunt, dupã caz, decedaţi, necunoscuţi, decãzuţi din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penalã a interzicerii drepturilor pãrinteşti, puşi sub interdicţie judecãtoreascã, dispãruţi ori declaraţi judecãtoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotãrãşte cã este în interesul minorului instituirea unei tutele. ART. 111 Persoanele obligate sã înştiinţeze instanţa de tutelã Au obligaţia ca, de îndatã ce aflã de existenţa unui minor lipsit de îngrijire pãrinteascã în cazurile prevãzute la art. 110, sã înştiinţeze instanţa de tutelã: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul de stare civilã, cu prilejul înregistrãrii morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; c) instanţele judecãtoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţãrii, luãrii sau executãrii unei mãsuri privative de libertate; d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altã persoanã.
SECŢIUNEA a 2-a Tutorele
ART. 112 Persoana care poate fi numitã tutore (1) Poate fi tutore o persoanã fizicã sau soţul şi soţia, împreunã, dacã nu se aflã în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevãzute de prezentul cod. (2) În cazul în care în situaţia prevãzutã la art. 110 se aflã mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulã, un singur tutore. ART. 113 Persoanele care nu pot fi numite tutore (1) Nu poate fi tutore: a) minorul, persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã sau cel pus sub curatelã; b) cel decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel cãruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotãrâre judecãtoreascã, precum şi cel cu rele purtãri reţinute ca atare de cãtre o instanţã judecãtoreascã; d) cel care, exercitând o tutelã, a fost îndepãrtat din aceasta în condiţiile art. 158; e) cel aflat în stare de insolvabilitate; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; g) cel înlãturat prin înscris autentic sau prin testament de cãtre pãrintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea pãrinteascã. (2) Dacã una dintre împrejurãrile prevãzute la alin. (1) survine sau este descoperitã în timpul tutelei, tutorele va fi îndepãrtat, respectându-se aceeaşi procedurã ca şi la numirea lui. ART. 114 Desemnarea tutorelui de cãtre pãrinte (1) Pãrintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formã autenticã, ori, dupã caz, prin testament, persoana care urmeazã a fi numitã tutore al copiilor sãi. (2) Desemnarea fãcutã de pãrintele care în momentul morţii era decãzut din drepturile pãrinteşti sau pus sub interdicţie judecãtoreascã este lipsitã de efecte. (3) Desemnarea fãcutã în condiţiile prezentului articol poate fi revocatã oricând de cãtre pãrinte, chiar şi printr-un înscris sub semnãturã privatã. ART. 115 Desemnarea mai multor tutori În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fãrã vreo preferinţã, ori existã mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare sã îndeplineascã sarcinile tutelei şi care îşi exprimã dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelã va hotãrî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltãrii armonioase a minorului. ART. 116 Mãsurile provizorii (1) Cel chemat la tutelã în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlãturat de cãtre instanţã fãrã acordul sãu decât dacã se aflã în vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 113 sau dacã prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate. (2) În cazul în care cel chemat la tutelã este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelã, dupã încetarea împiedicãrii, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Pânã atunci, instanţa desemneazã un tutore provizoriu. (3) Dupã trecerea celor 6 luni, dacã persoana desemnatã nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rãmâne sã îndeplineascã în continuare sarcinile tutelei pânã la numirea unui tutore în condiţiile art. 118. ART. 117 Garanţiile La numirea sau, dupã caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelã poate hotãrî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele sã dea garanţii reale sau personale, dacã interesele minorului cer o astfel de mãsurã. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurãrile felul şi întinderea garanţiilor. ART. 118 Numirea tutorelui de cãtre instanţa de tutelã În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelã numeşte cu prioritate ca tutore, dacã nu se opun motive întemeiate, o rudã sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare sã îndeplineascã aceastã sarcinã, ţinând seama, dupã caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintã cel chemat la tutelã. ART. 119 Procedura de numire (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de cãtre instanţa de tutelã în camera de consiliu, prin încheiere definitivã. Atunci când desemnarea tutorelui s-a fãcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevãzute la art. 120 alin. (2). (2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. (3) În lipsa unui tutore desemnat, dacã instanţa de tutelã a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie. (4) Încheierea de numire se comunicã în scris tutorelui şi se afişeazã la sediul instanţei de tutelã şi la primãria de la domiciliul minorului. (5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicãrii încheierii de numire. (6) Între timp, instanţa de tutelã poate lua mãsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar sã numeascã un curator special. ART. 120 Refuzul continuãrii tutelei (1) Cel numit tutore este dator sã continue îndeplinirea sarcinilor tutelei. (2) Poate refuza continuarea tutelei: a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi; b) femeia însãrcinatã sau mama unui copil mai mic de 8 ani; c) cel care creşte şi educã 2 sau mai mulţi copii; d) cel care, din cauza bolii, a infirmitãţii, a felului activitãţilor desfãşurate, a depãrtãrii domiciliului de locul unde se aflã bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea sã îndeplineascã aceastã sarcinã. ART. 121 Înlocuirea tutorelui Dacã vreuna dintre împrejurãrile prevãzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere sã fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adreseazã instanţei de tutelã, care va hotãrî de urgenţã. Pânã la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat sã continue exercitarea atribuţiilor. ART. 122 Caracterul personal al tutelei (1) Tutela este o sarcinã personalã. (2) Cu toate acestea, instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mãrimea şi compunerea patrimoniului minorului, sã decidã ca administrarea patrimoniului ori doar a unei pãrţi a acestuia sã fie încredinţatã, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate. ART. 123 Gratuitatea tutelei (1) Tutela este o sarcinã gratuitã. (2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptãţit, pe perioada exercitãrii sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cãrei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusã în administrarea averii şi de starea materialã a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima aceastã remuneraţie, potrivit împrejurãrilor.
SECŢIUNEA a 3-a Consiliul de familie
ART. 124 Rolul consiliului de familie (1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului. (2) În cazul ocrotirii minorului prin pãrinţi, prin darea în plasament sau, dupã caz, prin alte mãsuri de protecţie specialã prevãzute de lege nu se va institui consiliul de familie. ART. 125 Membrii consiliului de familie (1) Instanţa de tutelã poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsã de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legãturi de prietenie cu pãrinţii minorului sau care manifestã interes pentru situaţia acestuia. (2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreunã, membri ai aceluiaşi consiliu de familie. (3) În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelã numeşte şi 2 supleanţi. (4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie. ART. 126 Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), art. 121 şi art. 147 se aplicã în mod corespunzãtor şi membrilor consiliului de familie. ART. 127 Modificarea consiliului de familie În afarã de cazul prevãzut la art. 131, alcãtuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afarã numai dacã interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacã, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesarã completarea. ART. 128 Constituirea consiliului de familie (1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de cãtre instanţa de tutelã, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacã acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricãror altor persoane care au cunoştinţã despre situaţia minorului. (2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264. ART. 129 Funcţionarea consiliului de familie (1) Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea oricãruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a instanţei de tutelã. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperã neregularitatea convocãrii. (2) Cei convocaţi sunt obligaţi sã se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu pãrinţii minorului, dacã aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta reciproc. (3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, dupã caz, la sediul instanţei de tutelã. ART. 130 Atribuţiile (1) Consiliul de familie dã avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelã, şi ia decizii, în cazurile prevãzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majoritãţii membrilor sãi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintatã în vârstã. (2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzãtor. (3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit. ART. 131 Înlocuirea consiliului de familie Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacã în plângerile formulate potrivit prezentului cod instanţa a hotãrât de cel puţin douã ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie. ART. 132 Imposibilitatea constituirii consiliului de familie Dacã în cazul prevãzut la art. 131 nu este posibilã constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietãţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelã autorizaţia de a exercita singur tutela.
SECŢIUNEA a 4-a Exercitarea tutelei
§1. Dispoziţii generale
ART. 133 Exercitarea tutelei în interesul minorului Tutela se exercitã numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia. ART. 134 Conţinutul tutelei (1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor. (2) El este obligat sã asigure îngrijirea minorului, sãnãtatea şi dezvoltarea lui fizicã şi mentalã, educarea, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui. ART. 135 Tutela exercitatã de ambii soţi (1) În cazul în care tutori sunt 2 soţi, aceştia rãspund împreunã pentru exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea pãrinteascã sunt aplicabile în mod corespunzãtor. (2) În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelã pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
§2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
ART. 136 Avizul consiliului de familie Mãsurile privind persoana minorului se iau de cãtre tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia mãsurilor care au caracter curent. ART. 137 Domiciliul minorului (1) Minorul pus sub tutelã are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de tutelã minorul poate avea şi o reşedinţã. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul sã aibã o reşedinţã determinatã de educarea şi pregãtirea sa profesionalã. În acest caz, instanţa de tutelã va fi de îndatã încunoştinţatã de tutore. ART. 138 Felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale (1) Felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelã. (2) Instanţa de tutelã nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, sã schimbe felul învãţãturii acestuia, hotãrâtã de pãrinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei. ART. 139 Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani Instanţa de tutelã nu poate hotãrî fãrã ascultarea minorului, dacã acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
§3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
ART. 140 Inventarul bunurilor minorului (1) Dupã numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelã va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobãrii instanţei de tutelã. Inventarul bunurilor minorului va începe sã fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de cãtre instanţa de tutelã. (2) Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi sã declare în scris, la întrebarea expresã a delegatului instanţei de tutelã, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţã de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere. (3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţã de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi sã le declare, sunt prezumaţi cã au renunţat la ele. Dacã tutorele sau membrii consiliului de familie nu declarã datoriile pe care le au faţã de minor, deşi au fost somaţi sã le declare, pot fi îndepãrtaţi din funcţie. (4) Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soţul, o rudã în linie dreaptã ori fraţii sau surorile acestora pot fi plãtite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelã. ART. 141 Actele fãcute în lipsa inventarului Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferã întârziere. ART. 142 Administrarea bunurilor minorului (1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bunã-credinţã bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţioneazã în calitate de administrator însãrcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzãtor, afarã de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel. (2) Nu sunt supuse administrãrii bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât dacã testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, dupã caz, numit de cãtre instanţa de tutelã. ART. 143 Reprezentarea minorului Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai pânã când acesta împlineşte vârsta de 14 ani. ART. 144 Regimul juridic al actelor de dispoziţie (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, sã facã donaţii şi nici sã garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materialã a minorului. (2) Tutorele nu poate, fãrã avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelã, sã facã acte de înstrãinare, împãrţealã, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, sã renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi sã încheie în mod valabil orice alte acte ce depãşesc dreptul de administrare. (3) Actele fãcute cu încãlcarea dispoziţiilor prevãzute la alin. (1) şi (2) sunt lovite de nulitate relativã. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitatã de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de cãtre procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelã. (4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrãina, fãrã avizul consiliului de familie şi fãrã autorizarea instanţei de tutelã, bunurile supuse pieirii, degradãrii, alterãrii ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor. ART. 145 Autorizarea instanţei de tutelã (1) Instanţa de tutelã acordã tutorelui autorizarea numai dacã actul rãspunde unei nevoi sau prezintã un folos neîndoielnic pentru minor. (2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului. (3) În caz de vânzare, autorizarea va arãta dacã vânzarea se va face prin acordul pãrţilor, prin licitaţie publicã sau în alt mod. (4) În toate cazurile, instanţa de tutelã poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţeazã sumele de bani obţinute. ART. 146 Încuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisã a tutorelui sau, dupã caz, a curatorului. (2) Dacã actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmeazã sã îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanţei de tutelã şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesarã atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie. (3) Minorul nu poate sã facã donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stãrii lui materiale, şi nici sã garanteze obligaţia altuia. (4) Actele fãcute cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate relativã, dispoziţiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 147 Interzicerea unor acte juridice (1) Este interzisã, sub sancţiunea nulitãţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudã în linie dreaptã ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altã parte. (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevãzute la alin. (1) poate cumpãra la licitaţie publicã un bun al minorului, dacã are o garanţie realã asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, dupã caz. ART. 148 Suma anualã necesarã pentru întreţinerea minorului (1) Consiliul de familie stabileşte suma anualã necesarã pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurãrilor, aceastã sumã. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţã, de îndatã, instanţei de tutelã. (2) Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperã din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulãtoare, instanţa de tutelã va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul pãrţilor sau prin licitaţie publicã. (3) Obiectele ce au valoare afectivã pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional. (4) Dacã minorul este lipsit de bunuri şi nu are pãrinţi sau alte rude care sunt obligate prin lege sã îi acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientã, minorul are dreptul la asistenţã socialã, în condiţiile legii. ART. 149 Constituirea de depozite bancare (1) Sumele de bani care depãşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrãrii bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o bancã indicatã de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasãrii lor. (2) Tutorele poate dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilã a instanţei de tutelã, cu excepţia operaţiunilor prevãzute la alin. (3). (3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani şi instrumentele financiare prevãzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacã ar fi obţinut autorizarea instanţei de tutelã. (4) Tutorele poate depune la o instituţie bancarã şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore, fãrã autorizarea instanţei de tutelã. ART. 150 Cazurile de numire a curatorului special (1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie sã ducã la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelã va numi un curator special. (2) De asemenea, dacã din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat sã îndeplineascã un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintã sau ale cãrui acte le încuviinţeazã, instanţa de tutelã va numi un curator special.
SECŢIUNEA a 5-a Controlul exercitãrii tutelei
ART. 151 Controlul instanţei de tutelã (1) Instanţa de tutelã va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia. (2) În îndeplinirea activitãţii de control, instanţa de tutelã va putea cere colaborarea autoritãţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, dupã caz. ART. 152 Darea de seamã (1) Tutorele este dator sã prezinte anual instanţei de tutelã o dare de seamã despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. (2) Darea de seamã se va prezenta instanţei de tutelã în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic. (3) Dacã averea minorului este de micã însemnãtate, instanţa de tutelã poate sã autorizeze ca darea de seamã privind administrarea bunurilor minorului sã se facã pe termene mai lungi, care nu vor depãşi însã 3 ani. (4) În afarã de darea de seamã anualã, tutorele este obligat, la cererea instanţei de tutelã, sã dea oricând dãri de seamã despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. ART. 153 Descãrcarea tutorelui Instanţa de tutelã va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile fãcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacã sunt corect întocmite şi corespund realitãţii, va da descãrcare tutorelui. ART. 154 Interzicerea dispensei de a da socotealã Dispensa de a da socotealã acordatã de pãrinţi sau de o persoanã care ar fi fãcut minorului o liberalitate este consideratã ca nescrisã. ART. 155 Plângerea împotriva tutorelui (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevãzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelã cu privire la actele sau faptele tutorelui pãgubitoare pentru minor. (2) Plângerea se soluţioneazã de urgenţã, prin încheiere executorie, de cãtre instanţa de tutelã, cu citarea pãrţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacã instanţa de tutelã considerã cã este necesar.
SECŢIUNEA a 6-a Încetarea tutelei
ART. 156 Cazurile de încetare (1) Tutela înceteazã în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului. (2) Funcţia tutorelui înceteazã prin moartea acestuia, prin îndepãrtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui. ART. 157 Moartea tutorelui (1) În cazul morţii tutorelui, moştenitorii sãi sau orice altã persoanã dintre cele prevãzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndatã, instanţa de tutelã. (2) Pânã la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacã sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procurã specialã, pe unul dintre ei sã îndeplineascã în mod provizoriu sarcinile tutelei. (3) Dacã moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelã se poate face de orice persoanã interesatã, precum şi de cele prevãzute la art. 111. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelã va numi de urgenţã un curator special, care poate fi executorul testamentar. ART. 158 Îndepãrtarea tutorelui În afarã de alte cazuri prevãzute de lege, tutorele este îndepãrtat dacã sãvârşeşte un abuz, o neglijenţã gravã sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacã nu îşi îndeplineşte în mod corespunzãtor sarcina. ART. 159 Numirea curatorului special Pânã la preluarea funcţiei de cãtre noul tutore, în cazurile prevãzute la art. 157 şi 158, instanţa de tutelã poate numi un curator special. ART. 160 Darea de seamã generalã (1) La încetarea din orice cauzã a tutelei, tutorele sau, dupã caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, sã prezinte instanţei de tutelã o dare de seamã generalã. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepãrtare de la tutelã. (2) Dacã funcţia tutorelui înceteazã prin moartea acestuia, darea de seamã generalã va fi întocmitã de moştenitorii sãi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptãrii moştenirii sau, dupã caz, de la data solicitãrii de cãtre instanţa de tutelã. În cazul în care nu existã moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de seamã generalã va fi întocmitã de cãtre un curator special, numit de instanţa de tutelã, în termenul stabilit de aceasta. (3) Darea de seamã generalã va trebui sã cuprindã situaţiile veniturilor şi cheltuielilor pe ultimii ani, sã indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se aflã procesele minorului. (4) Instanţa de tutelã îl poate constrânge pe cel obligat sã facã darea de seamã generalã, potrivit dispoziţiilor art. 163. ART. 161 Predarea bunurilor Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, dupã caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de cãtre tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsã, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2). ART. 162 Descãrcarea de gestiune (1) Dupã predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelã va da tutorelui descãrcare de gestiunea sa. (2) Chiar dacã instanţa de tutelã a dat tutorelui descãrcare de gestiune, acesta rãspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa. (3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia sã cearã acestuia, chiar şi dupã descãrcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii. ART. 163 Amenda civilã (1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevãzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendã civilã, în folosul statului, care nu poate depãşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetatã de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, dupã care se va numi un alt tutore. (2) De asemenea, dacã tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depãşi 3 salarii medii pe economie. (3) Amenda civilã se aplicã de cãtre instanţa de tutelã, prin încheiere executorie.
CAP. III Ocrotirea interzisului judecãtoresc
ART. 164 Condiţiile (1) Persoana care nu are discernãmântul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilitãţii mintale, va fi pusã sub interdicţie judecãtoreascã. (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecãtoreascã şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsã. ART. 165 Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie Interdicţia poate fi cerutã de persoanele prevãzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzãtor. ART. 166 Desemnarea tutorelui Orice persoanã care are capacitatea deplinã de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formã autenticã, persoana care urmeazã a fi numitã tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusã sub interdicţie judecãtoreascã. Dispoziţiile art. 114 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 167 Numirea unui curator special În caz de nevoie şi pânã la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecãtoreascã, instanţa de tutelã poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cãrui interdicţie a fost cerutã, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia. ART. 168 Procedura Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecãtoreascã se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedurã civilã. ART. 169 Opozabilitatea interdicţiei (1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas definitivã. (2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusã unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalitãţilor de publicitate prevãzute de Codul de procedurã civilã, afarã numai dacã cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altã cale. ART. 170 Comunicarea hotãrârii de punere sub interdicţie judecãtoreascã (1) Hotãrârea de punere sub interdicţie va fi comunicatã, în condiţiile legii, instanţei de tutelã, care va desemna, de îndatã, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecãtoreascã. Dispoziţiile art. 114-120 se aplicã în mod corespunzãtor. (2) De asemenea, hotãrârea de punere sub interdicţie rãmasã definitivã va fi comunicatã şi autoritãţilor de sãnãtate publicã teritoriale, pentru ca acestea sã instituie asupra celui interzis o supraveghere medicalã permanentã, potrivit legii. ART. 171 Aplicarea regulilor de la tutelã Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplicã şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecãtoreascã, în mãsura în care legea nu dispune altfel. ART. 172 Actele încheiate de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã Actele juridice încheiate de persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã, altele decât cele prevãzute la art. 43 alin. (3), sunt lovite de nulitate relativã, chiar dacã la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernãmânt. ART. 173 Înlocuirea tutorelui (1) Tutorele celui pus sub interdicţie judecãtoreascã este în drept sã cearã înlocuirea sa dupã 3 ani de la numire. (2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani. ART. 174 Obligaţiile tutorelui (1) Tutorele este dator sã îngrijeascã de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã, spre a-i grãbi vindecarea şi a-i îmbunãtãţi condiţiile de viaţã. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecãtoreascã. (2) Instanţa de tutelã, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotãrî, ţinând seama de împrejurãri, dacã cel pus sub interdicţie judecãtoreascã va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitarã. (3) Când cel pus sub interdicţie judecãtoreascã este cãsãtorit, va fi ascultat şi soţul acestuia. ART. 175 Liberalitãţile primite de descendenţii interzisului judecãtoresc Din bunurile celui pus sub interdicţie judecãtoreascã, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi sau înzestraţi de cãtre tutore cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelã, fãrã însã sã se poatã da scutire de raport. ART. 176 Minorul pus sub interdicţie judecãtoreascã (1) Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecãtoreascã, se afla sub ocrotirea pãrinţilor rãmâne sub aceastã ocrotire pânã la data când devine major, fãrã a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevãzute în prezentul alineat. (2) Dacã la data când minorul devine major acesta se aflã încã sub interdicţie judecãtoreascã, instanţa de tutelã numeşte un tutore. (3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecãtoreascã, minorul se afla sub tutelã, instanţa de tutelã va hotãrî dacã fostul tutore al minorului pãstreazã sarcina tutelei sau dacã trebuie numit un nou tutore. ART. 177 Ridicarea interdicţiei judecãtoreşti (1) Dacã au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecãtoreascã va pronunţa ridicarea ei. (2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevãzute la art. 111. (3) Hotãrârea prin care se pronunţã ridicarea interdicţiei judecãtoreşti îşi produce efectele de la data când a rãmas definitivã. (4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusã decât în condiţiile prevãzute la art. 169 alin. (2), care se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. IV Curatela
ART. 178 Cazurile de instituire În afarã de cazurile prevãzute de lege, instanţa de tutelã poate institui curatela: a) dacã, din cauza bãtrâneţii, a bolii sau a unei infirmitãţi fizice, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, personal, sã îşi administreze bunurile sau sã îşi apere interesele în condiţii corespunzãtoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator; b) dacã, din cauza bolii sau din alte motive, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sã ia mãsurile necesare în cazuri a cãror rezolvare nu suferã amânare; c) dacã o persoanã, fiind obligatã sã lipseascã vreme îndelungatã de la domiciliu, nu a lãsat un mandatar sau un administrator general; d) dacã o persoanã a dispãrut fãrã a exista informaţii despre ea şi nu a lãsat un mandatar sau un administrator general. ART. 179 Competenţa instanţei de tutelã Instanţa de tutela competentã este: a) în cazul prevãzut la art. 178 lit. a), instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate; b) în cazul prevãzut la art. 178 lit. b), fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate mãsurile urgente; c) în cazurile prevãzute la art. 178 lit. c) sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din ţarã al celui lipsã ori al celui dispãrut. ART. 180 Persoana care poate fi numitã curator (1) Poate fi numitã curator orice persoanã fizicã având deplinã capacitate de exerciţiu şi care este în mãsurã sã îndeplineascã aceastã sarcinã. (2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formã autenticã, o persoanã care sã fie numitã curator, aceasta va fi numitã cu prioritate. Numirea poate fi înlãturatã numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 181 Efectele curatelei În cazurile prevãzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacitãţii celui pe care curatorul îl reprezintã. ART. 182 Procedura de instituire (1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmeazã a fi reprezentat, a soţului sãu, a rudelor sau a celor prevãzuţi la art. 111. (2) Curatela nu se poate institui decât cu consimţãmântul celui reprezentat, în afarã de cazurile în care consimţãmântul nu poate fi dat. (3) Numirea curatorului se face de instanţa de tutelã, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunicã în scris curatorului şi se afişeazã la sediul instanţei de tutelã, precum şi la primãria de la domiciliul celui reprezentat. ART. 183 Conţinutul curatelei (1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplicã regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelã va hotãrî cã se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însãrcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. (2) Dacã sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelã poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmã nu este în mãsurã sã o facã. ART. 184 Înlocuirea curatorului (1) Curatorul este în drept sã cearã înlocuirea sa dupã 3 ani de la numire. (2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani. ART. 185 Încetarea curatelei Dacã au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicatã de instanţa de tutelã la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevãzuţi la art. 111. ART. 186 Dispoziţii speciale Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplicã şi curatorului special prevãzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmã cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplicã, în mod corespunzãtor, şi curatorului special.
TITLUL IV Persoana juridicã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 187 Elementele constitutive Orice persoanã juridicã trebuie sã aibã o organizare de sine stãtãtoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizãrii unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general. ART. 188 Calitatea de persoanã juridicã Sunt persoane juridice entitãţile prevãzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevãzute la art. 187. ART. 189 Categorii de persoane juridice Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat. ART. 190 Persoana juridicã de drept privat Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevãzute de lege. ART. 191 Persoana juridicã de drept public (1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţeazã prin lege. (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevãzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autoritãţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevãzute de lege. ART. 192 Regimul juridic aplicabil Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 193 Efectele personalitãţii juridice (1) Persoana juridicã participã în nume propriu la circuitul civil şi rãspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afarã de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bunã-credinţã calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacã prin aceasta se urmãreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
CAP. II Înfiinţarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
ART. 194 Modurile de înfiinţare (1) Persoana juridicã se înfiinţeazã: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autoritãţilor şi al instituţiilor publice, al unitãţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de cãtre stat sau de cãtre unitãţile administrativteritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie sã prevadã în mod expres dacã autoritatea publicã sau instituţia publicã este persoanã juridicã; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevãzut de lege. (2) Dacã prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, dupã caz, statutul acesteia. ART. 195 Durata persoanei juridice Persoana juridicã se înfiinţeazã pe duratã nedeterminatã, dacã prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.
SECŢIUNEA a 2-a Nulitatea persoanei juridice
ART. 196 Cauzele de nulitate (1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatatã sau, dupã caz, declaratã de instanţa judecãtoreascã numai atunci când: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autenticã în situaţiile anume prevãzute de lege; b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţãrii persoanei juridice; c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri; d) lipseşte autorizaţia administrativã necesarã pentru înfiinţarea acesteia; e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate; f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vãrsat; g) s-au încãlcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vãrsat; h) nu s-a respectat numãrul minim de fondatori sau asociaţi prevãzut de lege; i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevãzute sub sancţiunea nulitãţii actului de înfiinţare a persoanei juridice. (2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţioneazã cu nulitatea absolutã. ART. 197 Aspectele speciale privind regimul nulitãţii (1) Nulitatea relativã a persoanei juridice poate fi invocatã în termen de un an de la data înregistrãrii sau înfiinţãrii acesteia, dupã caz. (2) Nulitatea absolutã sau relativã a persoanei juridice se acoperã în toate cazurile, dacã, pânã la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecatã, cauza de nulitate a fost înlãturatã. ART. 198 Efectele nulitãţii (1) De la data la care hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii a devenit definitivã, persoana juridicã înceteazã fãrã efect retroactiv şi intrã în lichidare. (2) Prin hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii se numesc şi lichidatorii. (3) Hotãrârea judecãtoreascã definitivã se comunicã, din oficiu, spre a fi notatã în toate registrele publice în care persoana juridicã a fost înregistratã sau, dupã caz, menţionatã. (4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii rãspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au nãscut în sarcina acesteia de la data înfiinţãrii ei şi pânã la data notãrii în registrele publice a hotãrârii judecãtoreşti prevãzute la alin. (3). ART. 199 Regimul actelor juridice încheiate cu terţii (1) Constatarea sau, dupã caz, declararea nulitãţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de cãtre organele de administrare, direct sau prin reprezentare, dupã caz. (2) Nici persoana juridicã şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afarã de cazul în care se dovedeşte cã aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.
SECŢIUNEA a 3-a Înregistrarea persoanei juridice
ART. 200 Înregistrarea persoanei juridice (1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrãrii, dacã legile care le sunt aplicabile prevãd aceastã înregistrare. (2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, dupã caz, orice altã formalitate de publicitate prevãzutã de lege, fãcutã în scopul dobândirii personalitãţii juridice sau al luãrii în evidenţã a persoanelor juridice legal înfiinţate, dupã caz. (3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevãzute de lege, din oficiu. ART. 201 Obligaţia de verificare a documentelor publicate Persoana juridicã este obligatã sã verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apãrut într-o publicaţie oficialã. În caz de neconcordanţã, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afarã de cazul în care se face dovada cã ei cunoşteau textul depus la registru. ART. 202 Lipsa înregistrãrii (1) Dacã înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridicã nu se considerã legal înfiinţatã cât timp înregistrarea nu a fost efectuatã. (2) Dacã însã înregistrarea este cerutã numai pentru opozabilitate faţã de terţi, actele sau faptele juridice fãcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevãzutã în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia cunoşteau cã publicitatea nu a fost îndeplinitã. ART. 203 Rãspunderea pentru neefectuarea formalitãţilor de înregistrare Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrãrii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia rãspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalitãţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacã aceste formalitãţi trebuiau sã fie cerute de aceste persoane. ART. 204 Înregistrarea modificãrilor aduse actului de înfiinţare Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrãrii modificãrilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, dupã caz.
CAP. III Capacitatea civilã a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1 Capacitatea de folosinţã a persoanei juridice
ART. 205 Data dobândirii capacitãţii de folosinţã (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrãrii au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrãrii lor. (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, dupã caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizãrii constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevãzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, sã dobândeascã drepturi şi sã îşi asume obligaţii, însã numai în mãsura necesarã pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod valabil. (4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire rãspund nelimitat şi solidar faţã de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (3), în afarã de cazul în care persoana juridicã nou-creatã, dupã ce a dobândit personalitate juridicã, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încã de la data încheierii lor şi produc efecte depline. ART. 206 Conţinutul capacitãţii de folosinţã (1) Persoana juridicã poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afarã de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fãrã scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolutã. ART. 207 Desfãşurarea activitãţilor autorizate (1) În cazul activitãţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfãşura asemenea activitãţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacã prin lege nu se prevede altfel. (2) Actele şi operaţiunile sãvârşite fãrã autorizaţiile prevãzute de lege sunt lovite de nulitate absolutã, iar persoanele care le-au fãcut rãspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevãzute de lege. ART. 208 Capacitatea de a primi liberalitãţi Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacã prin lege nu se dispune altfel, orice persoanã juridicã poate primi liberalitãţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalitãţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod legal.
SECŢIUNEA a 2-a Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice
§1. Capacitatea de exerciţiu
ART. 209 Data dobândirii capacitãţii de exerciţiu (1) Persoana juridicã îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate sã acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre persoana juridicã şi cei care alcãtuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacã nu s-a prevãzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut. ART. 210 Lipsa organelor de administrare (1) Pânã la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridicã se fac de cãtre fondatori ori de cãtre persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. (2) Actele juridice încheiate de cãtre fondatori sau de cãtre persoanele desemnate cu depãşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligã persoana juridicã în condiţiile gestiunii de afaceri. (3) Cel care contracteazã pentru persoana juridicã rãmâne personal ţinut faţã de terţi dacã aceasta nu se înfiinţeazã ori dacã nu îşi asumã obligaţia contractatã, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de aceastã obligaţie. ART. 211 Incapacitãţi şi incompatibilitãţi (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsã, cei decãzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili sã ocupe o astfel de funcţie. (2) Actele încheiate cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativã. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt cã persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, dupã caz, sau pentru cã acestea au fost numite cu încãlcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacã nu s-a produs o vãtãmare.
§2. Funcţionarea persoanei juridice
ART. 212 Actele emise de organele persoanei juridice (1) Hotãrârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivã. (2) Faţã de terţi hotãrârile şi deciziile luate în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicãrii lor, în condiţiile prevãzute de lege, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia le-au cunoscut pe altã cale. ART. 213 Obligaţiile membrilor organelor de administrare Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie sã acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar. ART. 214 Separarea patrimoniilor (1) Membrii organelor de administrare au obligaţia sã asigure şi sã menţinã separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. (2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, dupã caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afarã de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de cãtre cei care i-au numit. ART. 215 Contrarietatea de interese (1) Este lovit de nulitate relativã actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacã acesta din urmã, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colateralã sau afinii sãi, pânã la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes sã se încheie acel act şi dacã partea cealaltã a cunoscut sau trebuia sã cunoascã acest lucru. (2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevãzute la alin. (1) are interes într-o problemã supusã hotãrârii acestor organe, trebuie sã înştiinţeze persoana juridicã şi sã nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el rãspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacã fãrã votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerutã. ART. 216 Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice (1) Hotãrârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivã şi au cerut sã se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţã, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotãrârea sau decizia respectivã ori de la data când a avut loc şedinţa, dupã caz. (2) Administratorii nu pot însã ataca hotãrârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despãgubiţi, dacã revocarea a fost nejustificatã sau intempestivã şi au suferit astfel un prejudiciu. (3) Cererea de anulare se soluţioneazã în camera de consiliu de cãtre instanţa competentã în circumscripţia cãreia persoana juridicã îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridicã în cauzã, reprezentatã prin administratori. Hotãrârea instanţei este supusã numai apelului. (4) Dacã hotãrârea este atacatã de toţi administratorii, persoana juridicã este reprezentatã în justiţie de persoana desemnatã de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însãrcinatã pânã când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altã persoanã. (5) Hotãrârea definitivã de anulare va fi menţionatã în registrul public în care este înregistratã persoana juridicã, fiind opozabilã de la aceastã datã faţã de orice persoanã, inclusiv faţã de membrii acelei persoane juridice. (6) Dacã se invocã motive de nulitate absolutã, dreptul la acţiunea în constatarea nulitãţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulatã de orice persoanã interesatã. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rãmân aplicabile. (7) Prevederile prezentului articol se aplicã în mãsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel. ART. 217 Suspendarea actelor atacate (1) Odatã cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, suspendarea executãrii actelor atacate. (2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant sã depunã o cauţiune, în condiţiile legii. ART. 218 Participarea la circuitul civil (1) Actele juridice fãcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi. (2) În raporturile cu terţii, persoana juridicã este angajatã prin actele organelor sale, chiar dacã aceste acte depãşesc puterea de reprezentare conferitã prin actul de constituire sau statut, în afarã de cazul în care ea dovedeşte cã terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt. (3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotãrârile organelor statutare ale persoanei juridice care limiteazã sau lãrgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacã au fost publicate. ART. 219 Rãspunderea pentru fapte juridice (1) Faptele licite sau ilicite sãvârşite de organele persoanei juridice obligã însãşi persoana juridicã, însã numai dacã ele au legãturã cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Faptele ilicite atrag şi rãspunderea personalã şi solidarã a celor care le-au sãvârşit, atât faţã de persoana juridicã, cât şi faţã de terţi. ART. 220 Rãspunderea membrilor organelor persoanei juridice (1) Acţiunea în rãspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de cãtre aceştia prin încãlcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerutã de lege, iar în lipsã, cu majoritatea cerutã de prevederile statutare. (2) Hotãrârea poate fi luatã chiar dacã problema rãspunderii persoanelor prevãzute la alin. (1) nu figureazã pe ordinea de zi. (3) Organul de conducere competent desemneazã cu aceeaşi majoritate persoana însãrcinatã sã exercite acţiunea în justiţie. (4) Dacã s-a hotãrât introducerea acţiunii în rãspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora înceteazã de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor. (5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncã, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti.
§3. Dispoziţii speciale
ART. 221 Rãspunderea persoanelor juridice de drept public Dacã prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat. ART. 222 Independenţa patrimonialã Persoana juridicã având în subordine o altã persoanã juridicã nu rãspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmã şi nici persoana juridicã subordonatã nu rãspunde pentru persoana juridicã faţã de care este subordonatã, dacã prin lege nu se dispune altfel. ART. 223 Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale (1) În raporturile civile în care se prezintã nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participã prin Ministerul Finanţelor Publice, afarã de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care participã la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevãzute de lege. ART. 224 Rãspunderea civilã a statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale (1) Dacã prin lege nu se dispune altfel, statul nu rãspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autoritãţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu rãspunde pentru obligaţiile statului. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care nu rãspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridicã.
CAP. IV Identificarea persoanei juridice
ART. 225 Naţionalitatea persoanei juridice Sunt de naţionalitate românã toate persoanele juridice al cãror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România. ART. 226 Denumirea persoanei juridice (1) Persoana juridicã poartã denumirea stabilitã, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. (2) Odatã cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare. ART. 227 Sediul persoanei juridice (1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridicã poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 228 Schimbarea denumirii şi sediului Persoana juridicã poate sã îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevãzute de lege. ART. 229 Dovada denumirii şi sediului (1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţã prevãzute de lege pentru persoana juridicã respectivã. (2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusã altor persoane. ART. 230 Alte atribute de identificare În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridicã mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numãrul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii. ART. 231 Menţiunile obligatorii Toate documentele, indiferent de formã, care emanã de la persoana juridicã trebuie sã cuprindã denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevãzute de lege, sub sancţiunea plãţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
CAP. V Reorganizarea persoanei juridice
ART. 232 Noţiunea Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridicã în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora. ART. 233 Modurile de reorganizare (1) Reorganizarea persoanei juridice se realizeazã prin fuziune, prin divizare sau prin transformare. (2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevãzute pentru dobândirea personalitãţii juridice, în afarã de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel. ART. 234 Fuziunea Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de cãtre o altã persoanã juridicã sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcãtui o persoanã juridicã nouã. ART. 235 Efectele fuziunii (1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferã în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. (2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate. ART. 236 Divizarea (1) Divizarea poate fi totalã sau parţialã. (2) Divizarea totalã se face prin împãrţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între douã sau mai multe persoane juridice care existã deja sau care se înfiinţeazã prin divizare. (3) Divizarea parţialã constã în desprinderea unei pãrţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuã sã existe, şi în transmiterea acestei pãrţi cãtre una sau mai multe persoane juridice care existã sau care se înfiinţeazã în acest mod. ART. 237 Efectele divizãrii (1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţã prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacã prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altã proporţie. (2) În cazul divizãrii parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţionalã cu partea transmisã. (3) În cazul în care partea desprinsã se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, împãrţirea patrimoniului între persoana juridicã faţã de care s-a fãcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împãrţirea pãrţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzãtor. ART. 238 Întinderea rãspunderii în caz de divizare (1) În cazul divizãrii, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va rãspunde: a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formeazã obiectul drepturilor dobândite sau pãstrate integral; b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau pãstrate, socotitã dupã scãderea obligaţiilor prevãzute la lit. a). (2) Dacã o persoanã juridicã înfiinţatã în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusã divizãrii, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevãzut în prezentul articol. ART. 239 Repartizarea contractelor în caz de divizare În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecãruia dintre ele sã se facã în întregime de cãtre o singurã persoanã juridicã dobânditoare, afarã numai dacã aceasta nu este cu putinţã. ART. 240 Încetarea unor contracte (1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calitãţii persoanei juridice supuse reorganizãrii, acestea nu îşi înceteazã efectele, cu excepţia cazului în care pãrţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate. (2) Dacã menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate, aceasta va fi notificatã sau, dupã caz, înştiinţatã prin scrisoare recomandatã, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţãmântul în termen de 10 zile lucrãtoare de la comunicarea notificãrii sau înştiinţãrii. Lipsa de rãspuns în acest termen echivaleazã cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de cãtre persoana juridicã succesoare. ART. 241 Transformarea persoanei juridice (1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevãzute de lege, atunci când o persoanã juridicã îşi înceteazã existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice. (2) În cazul transformãrii, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmã cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rãmân aplicabile. ART. 242 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor (1) În cazul reorganizãrii persoanelor juridice supuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia. (2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevãzute la alin. (1), se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai pe data aprobãrii de cãtre organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predãrii-primirii, a evidenţei şi a repartizãrii tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricãror alte asemenea acte prevãzute de lege. (3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciarã, în baza actului de reorganizare încheiat în formã autenticã sau, dupã caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacã este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate. ART. 243 Opoziţiile (1) Actele prin care s-a hotãrât reorganizarea pot fi atacate, dacã prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de cãtre creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţã de aprobarea reorganizãrii, dar nu mai târziu de un an de la data publicãrii acesteia, sau, dupã caz, de la data aprobãrii acesteia de cãtre organul competent, potrivit legii. (2) Opoziţia suspendã executarea faţã de oponenţi pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, în afarã de cazul în care persoana juridicã debitoare face dovada executãrii obligaţiilor sau oferã garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor. (3) Opoziţia se judecã în camera de consiliu, cu citarea pãrţilor, de cãtre instanţa competentã. (4) Hotãrârea pronunţatã asupra opoziţiei este supusã numai apelului.
CAP. VI Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 244 Modurile de încetare Persoana juridicã înceteazã, dupã caz, prin constatarea ori declararea nulitãţii, prin fuziune, divizare totalã, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevãzut de actul constitutiv sau de lege.
SECŢIUNEA a 2-a Dizolvarea persoanei juridice
ART. 245 Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat Persoanele juridice de drept privat se dizolvã: a) dacã termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit; b) dacã scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit; c) dacã scopul pe care îl urmãresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacã ele urmãresc un alt scop decât cel declarat; d) prin hotãrârea organelor competente ale acestora; e) prin orice alt mod prevãzut de lege, actul de constituire sau statut. ART. 246 Dizolvarea persoanelor juridice de drept public Persoanele juridice de drept public se dizolvã numai în cazurile şi în condiţiile anume prevãzute de lege. ART. 247 Opoziţiile În cazul în care persoana juridicã se dizolvã prin hotãrârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 248 Lichidarea (1) Prin efectul dizolvãrii persoana juridicã intrã în lichidare în vederea valorificãrii activului şi a plãţii pasivului. (2) Persoana juridicã îşi pãstreazã capacitatea civilã pentru operaţiunile necesare lichidãrii pânã la finalizarea acesteia. (3) Dacã încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totalã, nu se declanşeazã procedura lichidãrii. ART. 249 Destinaţia bunurilor rãmase dupã lichidare (1) Oricare ar fi cauzele dizolvãrii, bunurile persoanei juridice rãmase dupã lichidare vor primi destinaţia stabilitã în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilitã în hotãrârea organului competent luatã înainte de dizolvare. (2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotãrâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotãrârea este contrarã legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rãmase dupã lichidare se atribuie de instanţa competentã, prin hotãrâre supusã numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemãnãtor, dacã prin lege nu se prevede altfel. Atunci când existã mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi. (3) În cazul în care persoana juridicã a fost dizolvatã pentru motivele prevãzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoanã juridicã nu este de acord cu preluarea bunurilor rãmase dupã lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cãrui razã teritorialã se aflã bunurile. (4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rãmase dupã lichidare are loc la data preluãrii lor de cãtre beneficiari, dacã prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã, în cazurile prevãzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, dupã caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciarã. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.
SECŢIUNEA a 3-a Dispoziţii speciale
ART. 250 Desfiinţarea unor persoane juridice (1) Persoanele juridice înfiinţate de cãtre autoritãţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvãrii, pot fi desfiinţate prin hotãrârea organului care le-a înfiinţat. (2) În acest caz, dacã organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferã persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însã seama şi de natura obligaţiilor respective. ART. 251 Data încetãrii personalitãţii juridice (1) Persoanele juridice supuse înregistrãrii înceteazã la data radierii din registrele în care au fost înscrise. (2) Celelalte persoane juridice înceteazã la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, dupã caz, la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege.
TITLUL V Apãrarea drepturilor nepatrimoniale
ART. 252 Ocrotirea personalitãţii umane Orice persoanã fizicã are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umanã, cum sunt viaţa, sãnãtatea, integritatea fizicã, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţificã, artisticã, literarã sau tehnicã, precum şi a oricãror alte drepturi nepatrimoniale. ART. 253 Mijloacele de apãrare (1) Persoana fizicã ale cãrei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea sãvârşirii faptei ilicite, dacã aceasta este iminentã; b) încetarea încãlcãrii şi interzicerea pentru viitor, dacã aceasta dureazã încã; c) constatarea caracterului ilicit al faptei sãvârşite, dacã tulburarea pe care a produs-o subzistã. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul lezãrii prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai mãsurile prevãzute la alin. (1) lit. b) şi c). (3) Totodatã, cel care a suferit o încãlcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei sã îl oblige pe autorul faptei sã îndeplineascã orice mãsuri socotite necesare de cãtre instanţã spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotãrârii de condamnare; b) orice alte mãsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciatã poate cere despãgubiri sau, dupã caz, o reparaţie patrimonialã pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacã vãtãmarea este imputabilã autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive. ART. 254 Apãrarea dreptului la nume (1) Cel al cãrui nume este contestat poate sã cearã instanţei judecãtoreşti recunoaşterea dreptului sãu la acel nume. (2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui sãu poate sã cearã oricând instanţei judecãtoreşti sã dispunã încetarea acestei atingeri nelegitime. (3) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã, în mod corespunzãtor, şi apãrãrii dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii. ART. 255 Mãsurile provizorii (1) Dacã persoana care se considerã lezatã face dovada credibilã cã drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi cã aceastã acţiune riscã sã îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate sã cearã instanţei judecãtoreşti luarea unor mãsuri provizorii. (2) Instanţa judecãtoreascã poate sã dispunã în special: a) interzicerea încãlcãrii sau încetarea ei provizorie; b) luarea mãsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. (3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecãtoreascã nu poate sã dispunã încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacã prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacã acţiunea nu este în mod evident justificatã, potrivit art. 75, şi dacã mãsura luatã de instanţã nu apare ca fiind disproporţionatã în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rãmân aplicabile. (4) Instanţa soluţioneazã cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţialã, care se aplicã în mod corespunzãtor. În cazul în care cererea este formulatã înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotãrârea prin care s-a dispus mãsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie sã fie introdusã, sub sancţiunea încetãrii de drept a acelei mãsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile. (5) Dacã mãsurile luate sunt de naturã sã producã un prejudiciu pãrţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant sã dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetãrii de drept a mãsurii dispuse. (6) Mãsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apãrarea dreptului nepatrimonial încãlcat înceteazã de drept, dacã reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora. (7) Reclamantul este ţinut sã repare, la cererea pãrţii interesate, prejudiciul cauzat prin mãsurile provizorii luate, dacã acţiunea de fond este respinsã ca neîntemeiatã. Cu toate acestea, dacã reclamantul nu a fost în culpã ori a avut o culpã uşoarã, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie sã refuze obligarea sa la despãgubirile cerute de partea adversã, fie sã dispunã reducerea acestora. (8) Dacã partea adversã nu solicitã daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotãrâre datã cu citarea pãrţilor. Cererea se judecã potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţialã, care se aplicã în mod corespunzãtor. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţãrii hotãrârii, sub sancţiunea încetãrii de drept a mãsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune. ART. 256 Decesul titularului dreptului nepatrimonial (1) Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încãlcat poate fi continuatã sau pornitã, dupã moartea persoanei vãtãmate, de cãtre soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptã ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale pânã la gradul al patrulea inclusiv. (2) Acţiunea pentru restabilirea integritãţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornitã de cei prevãzuţi la alin. (1). ART. 257 Apãrarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice Dispoziţiile prezentului titlu se aplicã prin asemãnare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
CARTEA a II-a Despre familie
TITLUL I Dispoziţii generale
ART. 258 Familia (1) Familia se întemeiazã pe cãsãtoria liber consimţitã între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea pãrinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor. (2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societãţii şi a statului. (3) Statul este obligat sã sprijine, prin mãsuri economice şi sociale, încheierea cãsãtoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei. (4) În sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bãrbatul şi femeia uniţi prin cãsãtorie. ART. 259 Cãsãtoria (1) Cãsãtoria este uniunea liber consimţitã între un bãrbat şi o femeie, încheiatã în condiţiile legii. (2) Bãrbatul şi femeia au dreptul de a se cãsãtori în scopul de a întemeia o familie. (3) Celebrarea religioasã a cãsãtoriei poate fi fãcutã numai dupã încheierea cãsãtoriei civile. (4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale cãsãtoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil. (5) Cãsãtoria înceteazã prin decesul sau prin declararea judecãtoreascã a morţii unuia dintre soţi. (6) Cãsãtoria poate fi desfãcutã prin divorţ, în condiţiile legii. ART. 260 Egalitatea în drepturi a copiilor Copiii din afara cãsãtoriei sunt egali în faţa legii cu cei din cãsãtorie, precum şi cu cei adoptaţi. ART. 261 Îndatorirea pãrinţilor Pãrinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori. ART. 262 Relaţiile dintre pãrinţi şi copii (1) Copilul nu poate fi separat de pãrinţii sãi fãrã încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege. (2) Copilul care nu locuieşte la pãrinţii sãi sau, dupã caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legãturi personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevãzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului. ART. 263 Principiul interesului superior al copilului (1) Orice mãsurã privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie sã fie luatã cu respectarea interesului superior al copilului. (2) Pentru rezolvarea cererilor care se referã la copii, autoritãţile competente sunt datoare sã dea toate îndrumãrile necesare pentru ca pãrţile sã recurgã la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilã. (3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre pãrinţi şi copii trebuie sã garanteze cã dorinţele şi interesele pãrinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autoritãţilor şi cã acestea ţin cont de ele în hotãrârile pe care le iau. (4) Procedurile privitoare la copii trebuie sã se desfãşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie sã nu fie afectate. (5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplinã de exerciţiu, potrivit legii. ART. 264 Ascultarea copilului (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacã autoritatea competentã considerã cã acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. (2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacã este respectatã, precum şi asupra consecinţelor oricãrei decizii care îl priveşte. (3) Orice copil poate cere sã fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de cãtre autoritatea competentã trebuie motivatã. (4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul sãu de maturitate. (5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţãmântul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de cãtre instanţã a unui reprezentant în caz de conflict de interese rãmân aplicabile. ART. 265 Instanţa competentã Toate mãsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecãtoreşti, precum şi toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cãrţi sunt de competenţa instanţei de tutelã prevãzute la art. 107.
TITLUL II Cãsãtoria
CAP. I Logodna
ART. 266 Încheierea logodnei (1) Logodna este promisiunea reciprocã de a încheia cãsãtoria. (2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea cãsãtoriei sunt aplicabile în mod corespunzãtor, cu excepţia avizului medical şi a autorizãrii organului administrativ competent. (3) Încheierea logodnei nu este supusã niciunei formalitãţi şi poate fi doveditã cu orice mijloc de probã. (4) Încheierea cãsãtoriei nu este condiţionatã de încheierea logodnei. (5) Logodna se poate încheia doar între bãrbat şi femeie. ART. 267 Ruperea logodnei (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns sã încheie cãsãtoria. (2) Clauza penalã stipulatã pentru ruperea logodnei este consideratã nescrisã. (3) Ruperea logodnei nu este supusã niciunei formalitãţi şi poate fi doveditã cu orice mijloc de probã. ART. 268 Restituirea darurilor (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea cãsãtoriei, cu excepţia darurilor obişnuite. (2) Darurile se restituie în naturã sau, dacã aceasta nu mai este cu putinţã, în mãsura îmbogãţirii. (3) Obligaţia de restituire nu existã dacã logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici. ART. 269 Rãspunderea pentru ruperea logodnei (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligatã la despãgubiri pentru cheltuielile fãcute sau contractate în vederea cãsãtoriei, în mãsura în care au fost potrivite cu împrejurãrile, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. (2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celãlalt sã rupã logodna poate fi obligatã la despãgubiri în condiţiile alin. (1). ART. 270 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.
CAP. II Încheierea cãsãtoriei
SECŢIUNEA 1 Condiţiile de fond pentru încheierea cãsãtoriei
ART. 271 Consimţãmântul la cãsãtorie Cãsãtoria se încheie între bãrbat şi femeie prin consimţãmântul personal şi liber al acestora. ART. 272 Vârsta matrimonialã (1) Cãsãtoria se poate încheia dacã viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate cãsãtori în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea pãrinţilor sãi sau, dupã caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelã în a cãrei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre pãrinţi refuzã sã încuviinţeze cãsãtoria, instanţa de tutelã hotãrãşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. (3) Dacã unul dintre pãrinţi este decedat sau se aflã în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt pãrinte este suficientã. (4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientã încuviinţarea pãrintelui care exercitã autoritatea pãrinteascã. (5) Dacã nu existã nici pãrinţi, nici tutore care sã poatã încuviinţa cãsãtoria, este necesarã încuviinţarea persoanei sau a autoritãţii care a fost abilitatã sã exercite drepturile pãrinteşti. ART. 273 Bigamia Este interzisã încheierea unei noi cãsãtorii de cãtre persoana care este cãsãtoritã. ART. 274 Interzicerea cãsãtoriei între rude (1) Este interzisã încheierea cãsãtoriei între rudele în linie dreaptã, precum şi între cele în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv. (2) Pentru motive temeinice, cãsãtoria între rudele în linie colateralã de gradul al patrulea poate fi autorizatã de instanţa de tutelã în a cãrei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazul rudeniei din adopţie. ART. 275 Interzicerea cãsãtoriei între tutore şi persoana minorã Cãsãtoria este opritã între tutore şi persoana minorã care se aflã sub tutela sa. ART. 276 Alienaţia şi debilitatea mintalã Este interzis sã se cãsãtoreascã alienatul mintal şi debilul mintal. ART. 277 Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu cãsãtoria (1) Este interzisã cãsãtoria dintre persoane de acelaşi sex. (2) Cãsãtoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în strãinãtate fie de cetãţeni români, fie de cetãţeni strãini nu sunt recunoscute în România. (3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în strãinãtate fie de cetãţeni români, fie de cetãţeni strãini nu sunt recunoscute în România. (4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetãţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rãmân aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a Formalitãţile pentru încheierea cãsãtoriei
ART. 278 Comunicarea stãrii de sãnãtate Cãsãtoria nu se încheie dacã viitorii soţi nu declarã cã şi-au comunicat reciproc starea sãnãtãţii lor. Dispoziţiile legale prin care este opritã cãsãtoria celor care suferã de anumite boli rãmân aplicabile. ART. 279 Locul încheierii cãsãtoriei (1) Cãsãtoria se celebreazã de cãtre ofiţerul de stare civilã, la sediul primãriei. (2) Prin excepţie, cãsãtoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de cãtre un ofiţer de stare civilã de la o altã primãrie decât cea în a cãrei razã teritorialã domiciliazã sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţãrii primãriei de domiciliu sau de reşedinţã a viitorilor soţi, în vederea publicãrii. ART. 280 Declaraţia de cãsãtorie (1) Cei care vor sã se cãsãtoreascã vor face personal declaraţia de cãsãtorie, potrivit legii, la primãria unde urmeazã a se încheia cãsãtoria. (2) În cazurile prevãzute de lege, declaraţia de cãsãtorie se poate face şi în afara sediului primãriei. (3) Atunci când viitorul soţ este minor, pãrinţii sau, dupã caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţeazã încheierea cãsãtoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rãmân aplicabile. (4) Dacã unul dintre viitorii soţi, pãrinţii sau tutorele nu se aflã în localitatea unde urmeazã a se încheia cãsãtoria, ei pot face declaraţia la primãria în a cãrei razã teritorialã îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primãria unde urmeazã a se încheia cãsãtoria. ART. 281 Conţinutul declaraţiei de cãsãtorie (1) În declaraţia de cãsãtorie, viitorii soţi vor arãta cã nu existã niciun impediment legal la cãsãtorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul cãsãtoriei, precum şi regimul matrimonial ales. (2) Odatã cu declaraţia de cãsãtorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea cãsãtoriei. ART. 282 Alegerea numelui de familie Viitorii soţi pot conveni sã îşi pãstreze numele dinaintea cãsãtoriei, sã ia numele oricãruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate sã îşi pãstreze numele de dinaintea cãsãtoriei, iar celãlalt sã poarte numele lor reunite. ART. 283 Publicitatea declaraţiei de cãsãtorie (1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de cãsãtorie, ofiţerul de stare civilã dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primãriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmeazã sã se încheie cãsãtoria şi, dupã caz, la sediul primãriei unde celãlalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa. (2) Extrasul din declaraţia de cãsãtorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişãrii, datele de stare civilã ale viitorilor soţi şi, dupã caz, încuviinţarea pãrinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea cã orice persoanã poate face opoziţie la cãsãtorie, în termen de 10 zile de la data afişãrii. (3) Cãsãtoria se încheie dupã 10 zile de la afişarea declaraţiei de cãsãtorie, termen în care se cuprind atât data afişãrii, cât şi data încheierii cãsãtoriei. (4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmeazã a se încheia cãsãtoria poate sã încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea cãsãtoriei înainte de împlinirea termenului prevãzut la alin. (3). ART. 284 Reînnoirea declaraţiei de cãsãtorie În cazul în care cãsãtoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişãrii declaraţiei de cãsãtorie sau dacã viitorii soţi doresc sã modifice declaraţia iniţialã, trebuie sã se facã o nouã declaraţie de cãsãtorie şi sã se dispunã publicarea acesteia. ART. 285 Opoziţia la cãsãtorie (1) Orice persoanã poate face opoziţie la cãsãtorie, dacã existã un impediment legal sau dacã alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite. (2) Opoziţia la cãsãtorie se face numai în scris, cu arãtarea dovezilor pe care se întemeiazã. ART. 286 Refuzul celebrãrii cãsãtoriei Ofiţerul de stare civilã refuzã sã celebreze cãsãtoria dacã, pe baza verificãrilor pe care este obligat sã le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în mãsura în care acestea din urmã sunt notorii, constatã cã nu sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege. ART. 287 Celebrarea cãsãtoriei (1) Viitorii soţi sunt obligaţi sã se prezinte împreunã la sediul primãriei, pentru a-şi da consimţãmântul la cãsãtorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilã. (2) Cu toate acestea, în cazurile prevãzute de lege, ofiţerul de stare civilã poate celebra cãsãtoria şi în afara sediului serviciului de stare civilã, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1). (3) Persoanele care aparţin minoritãţilor naţionale pot solicita celebrarea cãsãtoriei în limba lor maternã, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilã sau cel care oficiazã cãsãtoria sã cunoascã aceastã limbã. ART. 288 Martorii la cãsãtorie (1) Martorii atestã faptul cã soţii şi-au exprimat consimţãmântul potrivit art. 287. (2) Nu pot fi martori la încheierea cãsãtoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi sã ateste faptele prevãzute la alin. (1). (3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi. ART. 289 Momentul încheierii cãsãtoriei Cãsãtoria este încheiatã în momentul în care, dupã ce ia consimţãmântul fiecãruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilã îi declarã cãsãtoriţi.
CAP. III Formalitãţi ulterioare încheierii cãsãtoriei
ART. 290 Actul de cãsãtorie Dupã încheierea cãsãtoriei, ofiţerul de stare civilã întocmeşte, de îndatã, în registrul actelor de stare civilã, actul de cãsãtorie, care se semneazã de cãtre soţi, de cei 2 martori şi de cãtre ofiţerul de stare civilã. ART. 291 Formalitãţile privind regimul matrimonial Ofiţerul de stare civilã face menţiune pe actul de cãsãtorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndatã, sã comunice la registrul prevãzut la art. 334 alin. (1), precum şi, dupã caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonialã o copie de pe actul de cãsãtorie. ART. 292 Dovada cãsãtoriei (1) Cãsãtoria se dovedeşte cu actul de cãsãtorie şi prin certificatul de cãsãtorie eliberat pe baza acestuia. (2) Cu toate acestea, în situaţiile prevãzute de lege, cãsãtoria se poate dovedi cu orice mijloc de probã.
CAP. IV Nulitatea cãsãtoriei
SECŢIUNEA 1 Nulitatea absolutã a cãsãtoriei
ART. 293 Cazurile de nulitate absolutã (1) Este lovitã de nulitate absolutã cãsãtoria încheiatã cu încãlcarea dispoziţiilor prevãzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1). (2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recãsãtorit şi, dupã aceasta, hotãrârea declarativã de moarte este anulatã, noua cãsãtorie rãmâne valabilã, dacã soţul celui declarat mort a fost de bunã-credinţã. Prima cãsãtorie se considerã desfãcutã pe data încheierii noii cãsãtorii. ART. 294 Lipsa vârstei matrimoniale (1) Cãsãtoria încheiatã de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovitã de nulitate absolutã. (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacã soţia a nãscut ori a rãmas însãrcinatã. ART. 295 Cãsãtoria fictivã (1) Cãsãtoria încheiatã în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovitã de nulitate absolutã. (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a nãscut sau a rãmas însãrcinatã ori au trecut 2 ani de la încheierea cãsãtoriei. ART. 296 Persoanele care pot invoca nulitatea absolutã Orice persoanã interesatã poate introduce acţiunea în constatarea nulitãţii absolute a cãsãtoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea dupã încetarea sau desfacerea cãsãtoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apãrarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
SECŢIUNEA a 2-a Nulitatea relativã a cãsãtoriei
ART. 297 Lipsa încuviinţãrilor cerute de lege (1) Este lovitã de nulitate relativã cãsãtoria încheiatã fãrã încuviinţãrile sau autorizarea prevãzute la art. 272 alin. (2) şi (4). (2) Nulitatea poate fi invocatã numai de cel a cãrui încuviinţare ori autorizare era necesarã. ART. 298 Viciile de consimţãmânt (1) Cãsãtoria poate fi anulatã la cererea soţului al cãrui consimţãmânt a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţã. (2) Eroarea constituie viciu de consimţãmânt numai atunci când priveşte identitatea fizicã a viitorului soţ. ART. 299 Lipsa discernãmântului Este lovitã de nulitate relativã cãsãtoria încheiatã de persoana lipsitã vremelnic de discernãmânt. ART. 300 Existenţa tutelei Cãsãtoria încheiatã între tutore şi persoana minorã aflatã sub tutela sa este lovitã de nulitate relativã. ART. 301 Termenul de prescripţie (1) Anularea cãsãtoriei poate fi cerutã în termen de 6 luni. (2) În cazul prevãzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a cãror încuviinţare sau autorizare era necesarã pentru încheierea cãsãtoriei au luat cunoştinţã de aceasta. (3) În cazul nulitãţii pentru vicii de consimţãmânt ori pentru lipsa discernãmântului, termenul curge de la data încetãrii violenţei sau, dupã caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnicã a discernãmântului. (4) În cazul prevãzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii cãsãtoriei. ART. 302 Caracterul personal al acţiunii Dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacã acţiunea a fost pornitã de cãtre unul dintre soţi, ea poate fi continuatã de cãtre oricare dintre moştenitorii sãi. ART. 303 Acoperirea nulitãţii (1) În cazurile prevãzute la art. 272 alin. (2) şi (4), nulitatea relativã a cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, s-au obţinut încuviinţãrile şi autorizarea cerute de lege. (2) Cãsãtoria nu poate fi anulatã dacã soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetãrii violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultãţilor mintale. (3) În toate cazurile, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacã soţia a nãscut ori a rãmas însãrcinatã.
SECŢIUNEA a 3-a Efectele nulitãţii cãsãtoriei
ART. 304 Cãsãtoria putativã (1) Soţul de bunã-credinţã la încheierea unei cãsãtorii nule sau anulate pãstreazã, pânã la data când hotãrârea judecãtoreascã rãmâne definitivã, situaţia unui soţ dintr-o cãsãtorie valabilã. (2) În situaţia prevãzutã la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemãnare, dispoziţiilor privitoare la divorţ. ART. 305 Situaţia copiilor (1) Nulitatea cãsãtoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care pãstreazã situaţia de copii din cãsãtorie. (2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre pãrinţi şi copii se aplicã, prin asemãnare, dispoziţiile privitoare la divorţ. ART. 306 Opozabilitatea hotãrârii judecãtoreşti (1) Hotãrârea judecãtoreascã de constatare a nulitãţii sau de anulare a cãsãtoriei este opozabilã terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei nu poate fi opusã unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, afarã de cazul în care au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate ori anulabilitate sau terţul a cunoscut, pe altã cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a cãsãtoriei.
CAP. V Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor
ART. 307 Reglementarea raporturilor personale dintre soţi Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial. ART. 308 Luarea deciziilor de cãtre soţi Soţii hotãrãsc de comun acord în tot ceea ce priveşte cãsãtoria. ART. 309 Îndatoririle soţilor (1) Soţii îşi datoreazã reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral. (2) Ei au îndatorirea de a locui împreunã. Pentru motive temeinice, ei pot hotãrî sã locuiascã separat. ART. 310 Independenţa soţilor Un soţ nu are dreptul sã cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ. ART. 311 Schimbarea numelui de familie (1) Soţii sunt obligaţi sã poarte numele declarat la încheierea cãsãtoriei. (2) Dacã soţii au convenit sã poarte în timpul cãsãtoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativã decât cu consimţãmântul celuilalt soţ.
CAP. VI Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
§1. Despre regimul matrimonial în general
ART. 312 Regimurile matrimoniale (1) Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legalã, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţionalã. (2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 313 Efectele regimului matrimonial (1) Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii cãsãtoriei. (2) Faţã de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege, afarã de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altã cale. (3) Neîndeplinirea formalitãţilor de publicitate face ca soţii sã fie consideraţi, în raport cu terţii de bunã-credinţã, ca fiind cãsãtoriţi sub regimul matrimonial al comunitãţii legale. ART. 314 Mandatul convenţional Un soţ poate sã dea mandat celuilalt soţ sã îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. ART. 315 Mandatul judiciar (1) În cazul în care unul dintre soţi se aflã în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celãlalt soţ poate cere instanţei de tutelã încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotãrârea pronunţatã se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat. (2) În afara altor cazuri prevãzute de lege, mandatul înceteazã atunci când soţul reprezentat nu se mai aflã în situaţia prevãzutã la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, dupã caz, un curator. (3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 316 Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei (1) În mod excepţional, dacã unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celãlalt soţ poate cere instanţei de tutelã ca, pentru o duratã determinatã, dreptul de a dispune de anumite bunuri sã poatã fi exercitat numai cu consimţãmântul sãu expres. Durata acestei mãsuri poate fi prelungitã, fãrã însã a se depãşi în total 2 ani. Hotãrârea de încuviinţare a mãsurii se comunicã în vederea efectuãrii formalitãţilor de publicitate imobiliarã sau mobiliarã, dupã caz. (2) Actele încheiate cu nerespectarea hotãrârii judecãtoreşti sunt lovite de nulitate relativã. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe sã curgã de la data când soţul vãtãmat a luat cunoştinţã de existenţa actului. (3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 317 Independenţa patrimonialã a soţilor (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate sã încheie orice acte juridice cu celãlalt soţ sau cu terţe persoane. (2) Fiecare soţ poate sã facã singur, fãrã consimţãmântul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legãturã cu acestea. (3) În raport cu societatea bancarã, soţul titular al contului are, chiar şi dupã desfacerea sau încetarea cãsãtoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacã prin hotãrâre judecãtoreascã executorie nu s-a decis altfel. ART. 318 Dreptul la informare (1) Fiecare soţ poate sã îi cearã celuilalt sã îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelã. (2) Instanţa poate sã îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ sã furnizeze informaţiile cerute şi sã depunã probele necesare în acest sens. (3) Terţii pot sã refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de pãstrarea secretului profesional. (4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativã cã susţinerile soţului reclamant sunt adevãrate. ART. 319 Încetarea regimului matrimonial (1) Regimul matrimonial înceteazã prin constatarea nulitãţii, anularea, desfacerea sau încetarea cãsãtoriei. (2) În timpul cãsãtoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii. ART. 320 Lichidarea regimului matrimonial În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichideazã potrivit legii, prin bunã învoialã sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciarã. Hotãrârea judecãtoreascã definitivã sau, dupã caz, înscrisul întocmit în formã autenticã notarialã constituie act de lichidare.
§2. Locuinţa familiei
ART. 321 Noţiunea (1) Locuinţa familiei este locuinţa comunã a soţilor sau, în lipsã, locuinţa soţului la care se aflã copiii. (2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciarã, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţã a familiei, chiar dacã nu este proprietarul imobilului. ART. 322 Regimul unor acte juridice (1) Niciunul dintre soţi, chiar dacã este proprietar exclusiv, nu poate dispune fãrã consimţãmântul scris al celuilalt soţ de drepturile asupra locuinţei familiei. (2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţã bunurile ce mobileazã sau decoreazã locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fãrã consimţãmântul scris al celuilalt soţ. (3) În cazul în care consimţãmântul este refuzat fãrã un motiv legitim, celãlalt soţ poate sã sesizeze instanţa de tutelã, pentru ca aceasta sã autorizeze încheierea actului. (4) Soţul care nu şi-a dat consimţãmântul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţã despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetãrii regimului matrimonial. (5) În lipsa notãrii locuinţei familiei în cartea funciarã, soţul care nu şi-a dat consimţãmântul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celãlalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altã cale, calitatea de locuinţã a familiei. (6) Dispoziţiile alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor actelor încheiate cu încãlcarea prevederilor alin. (2). ART. 323 Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate (1) În cazul în care locuinţa este deţinutã în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacã numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de cãsãtorie. (2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 324 Atribuirea beneficiului contractului de închiriere (1) La desfacerea cãsãtoriei, dacã nu este posibilã folosirea locuinţei de cãtre ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea cãsãtoriei şi de posibilitãţile locative proprii ale foştilor soţi. (2) Soţul cãruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator sã plãteascã celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altã locuinţã, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivã a acestuia din urmã. Dacã existã bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului cãruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere. (3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţã de acesta de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas definitivã. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplicã în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comunã a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte pânã la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii de partaj.
§3. Cheltuielile cãsãtoriei
ART. 325 Contribuţia soţilor (1) Soţii sunt obligaţi sã îşi acorde sprijin material reciproc. (2) Ei sunt obligaţi sã contribuie, în raport cu mijloacele fiecãruia, la cheltuielile cãsãtoriei, dacã prin convenţie matrimonialã nu s-a prevãzut altfel. (3) Orice convenţie care prevede cã suportarea cheltuielilor cãsãtoriei revine doar unuia dintre soţi este consideratã nescrisã. ART. 326 Munca în gospodãrie Munca oricãruia dintre soţi în gospodãrie şi pentru creşterea copiilor reprezintã o contribuţie la cheltuielile cãsãtoriei. ART. 327 Veniturile din profesie Fiecare soţ este liber sã exercite o profesie şi sã dispunã, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile cãsãtoriei. ART. 328 Dreptul la compensaţie Soţul care a participat efectiv la activitatea profesionalã a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în mãsura îmbogãţirii acestuia din urmã, dacã participarea sa a depãşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile cãsãtoriei.
§4. Alegerea regimului matrimonial
ART. 329 Convenţia matrimonialã Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunitãţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale. ART. 330 Încheierea convenţiei matrimoniale (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, convenţia matrimonialã se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţãmântul tuturor pãrţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procurã autenticã, specialã şi având conţinut predeterminat. (2) Convenţia matrimonialã încheiatã înainte de cãsãtorie produce efecte numai de la data încheierii cãsãtoriei. (3) Convenţia încheiatã în timpul cãsãtoriei produce efecte de la data prevãzutã de pãrţi sau, în lipsã, de la data încheierii ei. ART. 331 Simulaţia convenţiei matrimoniale Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modificã regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bunã-credinţã. ART. 332 Obiectul convenţiei matrimoniale (1) Prin convenţia matrimonialã nu se poate deroga, sub sancţiunea nulitãţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevãzute de lege. (2) De asemenea, convenţia matrimonialã nu poate aduce atingere egalitãţii dintre soţi, autoritãţii pãrinteşti sau devoluţiunii succesorale legale. ART. 333 Clauza de preciput (1) Prin convenţie matrimonialã se poate stipula ca soţul supravieţuitor sã preia fãrã platã, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devãlmãşie sau în coproprietate. (2) Clauza de preciput nu este supusã raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii. (3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmãri, chiar înainte de încetarea comunitãţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. (4) Clauza de preciput devine caducã atunci când comunitatea înceteazã în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au fãcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni. (5) Executarea clauzei de preciput se face în naturã sau, dacã acest lucru nu este posibil, prin echivalent. ART. 334 Publicitatea convenţiei matrimoniale (1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, ţinut în format electronic, potrivit legii. (2) Dupã autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul cãsãtoriei sau dupã primirea copiei de pe actul cãsãtoriei, potrivit art. 330, notarul public expediazã, din oficiu, un exemplar al convenţiei la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4). (3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricãruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalitãţilor de publicitate. (4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciarã, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevãzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalitãţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperitã prin înscrierea fãcutã în registrul menţionat la alin. (1). (5) Orice persoanã, fãrã a fi ţinutã sã justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate. ART. 335 Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale (1) Convenţia matrimonialã nu poate fi opusã terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacã au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute la art. 334 sau dacã terţii au cunoscut-o pe altã cale. (2) De asemenea, convenţia matrimonialã nu poate fi opusã terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea cãsãtoriei. ART. 336 Modificarea convenţiei matrimoniale Convenţia matrimonialã poate fi modificatã înainte de încheierea cãsãtoriei, cu respectarea condiţiilor prevãzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile. ART. 337 Încheierea convenţiei matrimoniale de cãtre minor (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonialã poate încheia sau modifica o convenţie matrimonialã numai cu încuviinţarea ocrotitorului sãu legal şi cu autorizarea instanţei de tutelã. (2) În lipsa încuviinţãrii sau a autorizãrii prevãzute la alin. (1), convenţia încheiatã de minor poate fi anulatã în condiţiile art. 46, care se aplicã în mod corespunzãtor. (3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulatã dacã a trecut un an de la încheierea cãsãtoriei. ART. 338 Nulitatea convenţiei matrimoniale În cazul în care convenţia matrimonialã este lovitã de nulitate, între soţi se aplicã regimul comunitãţii legale, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bunã-credinţã.
SECŢIUNEA a 2-a Regimul comunitãţii legale
ART. 339 Bunurile comune Bunurile dobândite în timpul regimului comunitãţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devãlmãşie ale soţilor. ART. 340 Bunurile proprii Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecãrui soţ: a) bunurile dobândite prin moştenire legalã, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunãtorul a prevãzut, în mod expres, cã ele vor fi comune; b) bunurile de uz personal; c) bunurile destinate exercitãrii profesiei unuia dintre soţi, dacã nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectualã asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensã, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; f) indemnizaţia de asigurare şi despãgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi; g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora; h) fructele bunurilor proprii. ART. 341 Veniturile din muncã şi cele asimilate acestora Veniturile din muncã, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurãrilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectualã sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însã numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentã în timpul comunitãţii. ART. 342 Regimul juridic al bunurilor proprii Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii. ART. 343 Dovada bunurilor soţilor (1) Calitatea de bun comun nu trebuie sã fie doveditã. (2) Dovada cã un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probã. În cazul prevãzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii. (3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior cãsãtoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de cãtre notarul public sau sub semnãturã privatã, dacã pãrţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumã, pânã la proba contrarã, cã bunurile sunt comune. ART. 344 Formalitãţile de publicitate Oricare dintre soţi poate cere sã se facã menţiune în cartea funciarã ori, dupã caz, în alte registre de publicitate prevãzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate. ART. 345 Actele de conservare, de folosinţã şi de administrare (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fãrã consimţãmântul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. (2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. (3) Dispoziţiile art. 322 rãmân aplicabile. (4) În mãsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celãlalt soţ, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bunã-credinţã. ART. 346 Actele de înstrãinare şi de grevare (1) Actele de înstrãinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a cãror înstrãinare nu este supusã, potrivit legii, anumitor formalitãţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile. (3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite. ART. 347 Nulitatea relativã (1) Actul încheiat fãrã consimţãmântul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativã. (2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesarã pentru a se informa cu privire la natura bunului este apãrat de efectele nulitãţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile. ART. 348 Aportul de bunuri comune (1) Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societãţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii, dispoziţiile art. 346 alin. (1) şi art. 347 aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asociaţi soţii trebuie sã desemneze un reprezentant comun, care poate fi oricare dintre ei sau un terţ, în condiţiile legii. ART. 349 Regimul aporturilor de bunuri comune (1) Sub sancţiunea prevãzutã la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fãrã acordul celuilalt soţ, sã dispunã de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de pãrţi sociale ori, dupã caz, de acţiuni. În cazul societãţilor comerciale ale cãror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţã reglementatã, soţul care nu şi-a dat acordul la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celãlalt soţ, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţi. (2) În toate cazurile, pãrţile sociale sau, dupã caz, acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercitã singur toate drepturile ce decurg din aceastã calitate. ART. 350 Dispoziţiile testamentare Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea cãsãtoriei, din comunitatea de bunuri. ART. 351 Datoriile comune ale soţilor Soţii rãspund cu bunurile comune pentru: a) obligaţiile nãscute în legãturã cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; b) obligaţiile pe care le-au contractat împreunã; c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale cãsãtoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de cãtre unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în mãsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor. ART. 352 Rãspunderea subsidiarã pentru datoriile comune (1) În mãsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmãrirea bunurilor comune, soţii rãspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plãtit datoria comunã se subrogã în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacã lichidarea s-ar face la data plãţii datoriei. (2) Soţul care a plãtit datoria comunã în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ pânã la acoperirea integralã a creanţelor pe care acesta i le datoreazã. ART. 353 Urmãrirea bunurilor comune (1) Bunurile comune nu pot fi urmãrite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. (2) Cu toate acestea, dupã urmãrirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul sãu personal poate cere partajul bunurilor comune, însã numai în mãsura necesarã pentru acoperirea creanţei sale. (3) Bunurile astfel împãrţite devin bunuri proprii. ART. 354 Urmãrirea veniturilor din profesie Veniturile din muncã ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmãrite pentru datoriile comune asumate de cãtre celãlalt soţ, cu excepţia celor prevãzute la art. 351 lit. c). ART. 355 Lichidarea regimului comunitãţii (1) La încetarea comunitãţii, aceasta se lichideazã prin hotãrâre judecãtoreascã sau act autentic notarial. (2) Pânã la finalizarea lichidãrii, comunitatea subzistã atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor. (3) Când comunitatea înceteazã prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. ART. 356 Efectele încetãrii regimului comunitãţii Dacã regimul comunitãţii de bunuri înceteazã prin desfacerea cãsãtoriei, foştii soţi rãmân coproprietari în devãlmãşie asupra bunurilor comune pânã la stabilirea cotei-pãrţi ce revine fiecãruia. ART. 357 Lichidarea comunitãţii. Partajul (1) În cadrul lichidãrii comunitãţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, dupã care se va proceda la partajul bunurilor comune. (2) În acest scop, se determinã mai întâi cota-parte ce revine fiecãrui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Pânã la proba contrarã, se prezumã cã soţii au avut o contribuţie egalã. (3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 358 Partajul în timpul regimului comunitãţii (1) În timpul regimului comunitãţii, bunurile comune pot fi împãrţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formã autenticã notarialã, în caz de bunã învoialã, ori pe cale judecãtoreascã, în caz de neînţelegere. (2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. (3) Bunurile atribuite fiecãrui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpãrţite rãmân bunuri comune. (4) Regimul comunitãţii nu înceteazã decât în condiţiile legii, chiar dacã toate bunurile comune au fost împãrţite potrivit acestui articol. ART. 359 Convenţiile contrare regimului comunitãţii legale Orice convenţie contrarã dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovitã de nulitate absolutã, în mãsura în care nu este compatibilã cu regimul comunitãţii convenţionale.
SECŢIUNEA a 3-a Regimul separaţiei de bunuri
ART. 360 Regimul bunurilor Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea cãsãtoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu dupã aceastã datã. ART. 361 Inventarul bunurilor mobile (1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire. (2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri. (3) În toate cazurile, pentru opozabilitate faţã de terţi, inventarul se anexeazã la convenţia matrimonialã, supunându-se aceloraşi formalitãţi de publicitate ca şi convenţia matrimonialã. (4) În lipsa inventarului se prezumã, pânã la proba contrarã, cã dreptul de proprietate exclusivã aparţine soţului posesor. (5) Dacã bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formã pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivã nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege. ART. 362 Bunurile proprietate comunã pe cote-pãrţi (1) Bunurile dobândite împreunã de soţi aparţin acestora în proprietate comunã pe cote-pãrţi, în condiţiile legii. (2) Dovada coproprietãţii se face în condiţiile art. 361, care se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 363 Folosinţa bunurilor celuilalt soţ (1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fãrã împotrivirea acestuia din urmã are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevãzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator sã restituie numai fructele existente la data solicitãrii lor de cãtre celãlalt soţ sau, dupã caz, la data încetãrii ori schimbãrii regimului matrimonial. (2) Dacã unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmã poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fãrã acordul sãu, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însã reclamatã decât înainte ca soţul dobânditor sã dispunã de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut cã bunul a fost achiziţionat de cãtre soţul vânzãtor prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ. ART. 364 Rãspunderea pentru obligaţiile personale (1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile nãscute din acte sãvârşite de celãlalt soţ. (2) Cu toate acestea, soţii rãspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale cãsãtoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. ART. 365 Dreptul de retenţie La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt pânã la acoperirea integralã a datoriilor pe care le au unul faţã de celãlalt.
SECŢIUNEA a 4-a Regimul comunitãţii convenţionale
ART. 366 Domeniul de aplicare Regimul comunitãţii convenţionale se aplicã atunci când, în condiţiile şi limitele prevãzute în prezenta secţiune, se derogã, prin convenţie matrimonialã, de la dispoziţiile privind regimul comunitãţii legale. ART. 367 Obiectul convenţiei matrimoniale În cazul în care se adoptã comunitatea convenţionalã, convenţia matrimonialã se poate referi la unul sau mai multe dintre urmãtoarele aspecte: a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau dupã încheierea cãsãtoriei, cu excepţia celor prevãzute la art. 340 lit. b) şi c); b) restrângerea comunitãţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonialã, indiferent dacã sunt dobândite înainte sau în timpul cãsãtoriei; c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacã unul dintre soţi se aflã în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celãlalt soţ poate sã încheie singur actul, însã numai cu încuviinţarea prealabilã a instanţei de tutelã; d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în naturã sau, dacã acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunitãţii; e) modalitãţi privind lichidarea comunitãţii convenţionale. ART. 368 Alte dispoziţii aplicabile În mãsura în care prin convenţie matrimonialã nu se prevede altfel, regimul juridic al comunitãţii convenţionale se completeazã cu dispoziţiile legale privind regimul comunitãţii legale.
SECŢIUNEA a 5-a Modificarea regimului matrimonial
§1. Modificarea convenţionalã
ART. 369 Condiţiile (1) Dupã cel puţin un an de la încheierea cãsãtoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, sã înlocuiascã regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori sã îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale. (2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. (3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate sau, dupã caz, de când au luat cunoştinţã mai înainte de aceste împrejurãri pe altã cale. (4) Creditorii prevãzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificãrii sau lichidãrii regimului matrimonial fãcute în frauda intereselor lor.
§2. Modificarea judiciarã
ART. 370 Separaţia judiciarã de bunuri (1) Dacã regimul matrimonial al soţilor este cel al comunitãţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celãlalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. (2) Totodatã, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357. (3) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 371 Efectele între soţi (1) Separaţia de bunuri pronunţatã de cãtre instanţã face ca regimul matrimonial anterior sã înceteze, iar soţilor li se aplicã regimul matrimonial prevãzut la art. 360-365. (2) Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulãrii cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricãruia dintre ei, dispune ca aceste efecte sã li se aplice de la data despãrţirii în fapt. ART. 372 Efectele faţã de terţi (1) Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauzã. (2) Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. VII Desfacerea cãsãtoriei
SECŢIUNEA 1 Cazurile de divorţ
§1. Dispoziţii generale
ART. 373 Motivele de divorţ Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptatã de celãlalt soţ; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vãtãmate şi continuarea cãsãtoriei nu mai este posibilã; c) la cererea unuia dintre soţi, dupã o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; d) la cererea aceluia dintre soţi a cãrui stare de sãnãtate face imposibilã continuarea cãsãtoriei.
§2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciarã
ART. 374 Condiţiile (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data încheierii cãsãtoriei şi indiferent dacã existã sau nu copii minori rezultaţi din cãsãtorie. (2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacã unul dintre soţi este pus sub interdicţie. (3) Instanţa este obligatã sã verifice existenţa consimţãmântului liber şi neviciat al fiecãrui soţ.
§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã
ART. 375 Condiţiile (1) Dacã soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, nãscuţi din cãsãtorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilã sau notarul public de la locul cãsãtoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii. (2) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) rãmân aplicabile. ART. 376 Procedura (1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreunã. Ofiţerul de stare civilã sau notarul public înregistreazã cererea şi le acordã un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. (2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public verificã dacã soţii stãruie sã divorţeze şi dacã, în acest sens, consimţãmântul lor este liber şi neviciat. (3) Dacã soţii stãruie în divorţ, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public elibereazã certificatul de divorţ fãrã sã facã vreo menţiune cu privire la culpa soţilor. (4) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor. Dacã soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care sã îl poarte dupã divorţ, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumã soţii sã se adreseze instanţei de judecatã, potrivit prevederilor art. 374. (5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cãrora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecãtoreşti. ART. 377 Menţiunea în actul de cãsãtorie (1) Când cererea de divorţ este depusã la primãria unde s-a încheiat cãsãtoria, ofiţerul de stare civilã, dupã emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de cãsãtorie. (2) În cazul depunerii cererii la primãria în a cãrei razã teritorialã soţii au avut ultima locuinţã comunã, ofiţerul de stare civilã emite certificatul de divorţ şi înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face menţiune în actul de cãsãtorie. (3) În cazul constatãrii divorţului de cãtre notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face menţiune în actul de cãsãtorie. ART. 378 Refuzul ofiţerului de stare civilã sau notarului public (1) Dacã nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public respinge cererea de divorţ. (2) Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilã sau notarului public nu existã cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecatã, pentru a dispune desfacerea cãsãtoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevãzut de lege. (3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilã sau notarului public de a constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separatã, instanţei competente.
§4. Divorţul din culpã
ART. 379 Condiţiile (1) În cazul prevãzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacã instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrãmarea cãsãtoriei. Cu toate acestea, dacã din probele administrate rezultã culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comunã, chiar dacã numai unul dintre ei a fãcut cerere de divorţ. Dacã culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388. (2) În ipoteza prevãzutã la art. 373 lit. c), divorţul se pronunţã din culpa exclusivã a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declarã de acord cu divorţul, când acesta se pronunţã fãrã a se face menţiune despre culpa soţilor. ART. 380 Continuarea acţiunii de divorţ (1) În situaţia prevãzutã la art. 379 alin. (1), dacã soţul reclamant decedeazã în timpul procesului, moştenitorii sãi pot continua acţiunea de divorţ. (2) Acţiunea continuatã de moştenitori este admisã numai dacã instanţa constatã culpa exclusivã a soţului pârât.
§5. Divorţul din cauza stãrii sãnãtãţii unui soţ
ART. 381 Condiţiile divorţului În cazul prevãzut la art. 373 lit. d), desfacerea cãsãtoriei se pronunţã fãrã a se face menţiune despre culpa soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a Efectele divorţului
§1. Data desfacerii cãsãtoriei
ART. 382 Data desfacerii cãsãtoriei (1) Cãsãtoria este desfãcutã din ziua când hotãrârea prin care s-a pronunţat divorţul a rãmas definitivã. (2) Prin excepţie, dacã acţiunea de divorţ este continuatã de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, cãsãtoria se socoteşte desfãcutã la data decesului. (3) În cazul prevãzut la art. 375, cãsãtoria este desfãcutã pe data eliberãrii certificatului de divorţ.
§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
ART. 383 Numele de familie dupã cãsãtorie (1) La desfacerea cãsãtoriei prin divorţ, soţii pot conveni sã pãstreze numele purtat în timpul cãsãtoriei. Instanţa ia act de aceastã înţelegere prin hotãrârea de divorţ. (2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate sã încuviinţeze ca soţii sã pãstreze numele purtat în timpul cãsãtoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. (3) Dacã nu a intervenit o înţelegere sau dacã instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartã numele dinaintea cãsãtoriei. ART. 384 Drepturile soţului divorţat (1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cãrui culpã exclusivã s-a desfãcut cãsãtoria. (2) Soţul împotriva cãruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. (3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
I. Efecte cu privire la regimul matrimonial
ART. 385 Încetarea regimului matrimonial (1) În cazul divorţului, regimul matrimonial înceteazã între soţi la data introducerii cererii de divorţ. (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreunã, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ sã constate cã regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. (3) Prevederile acestui articol se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul divorţului prevãzut la art. 375. ART. 386 Actele încheiate în frauda celuilalt soţ (1) Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunitãţii, încheiate de unul dintre soţi dupã data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativã, dacã au fost fãcute în frauda celuilalt soţ. (2) Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile. ART. 387 Opozabilitatea faţã de terţi (1) Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a pronunţat divorţul şi, dupã caz, certificatul de divorţ prevãzut la art. 375 sunt opozabile faţã de terţi, în condiţiile legii. (2) Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzãtor, inclusiv în cazul prevãzut la art. 375.
II. Dreptul la despãgubiri
ART. 388 Acordarea despãgubirilor Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevãzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferã un prejudiciu prin desfacerea cãsãtoriei, poate cere soţului vinovat sã îl despãgubeascã. Instanţa de tutelã soluţioneazã cererea prin hotãrârea de divorţ.
III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
ART. 389 Obligaţia de întreţinere (1) Prin desfacerea cãsãtoriei, obligaţia de întreţinere între soţi înceteazã. (2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacã se aflã în nevoie din pricina unei incapacitãţi de muncã survenite înainte de cãsãtorie ori în timpul cãsãtoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea cãsãtoriei, însã numai dacã incapacitatea este cauzatã de o împrejurare în legãturã cu cãsãtoria. (3) Întreţinerea datoratã potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte pânã la o pãtrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Aceastã întreţinere, împreunã cu întreţinerea datoratã copiilor, nu va putea depãşi jumãtate din venitul net al celui obligat la platã. (4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivã a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiazã de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea cãsãtoriei. (5) În afara altor cazuri prevãzute de lege, obligaţia de întreţinere înceteazã prin recãsãtorirea celui îndreptãţit.
IV. Prestaţia compensatorie
ART. 390 Condiţiile prestaţiei compensatorii (1) În cazul în care divorţul se pronunţã din culpa exclusivã a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care sã compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţã ale celui care o solicitã. (2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care cãsãtoria a durat cel puţin 20 de ani. (3) Soţul care solicitã prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul sãu soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389. ART. 391 Stabilirea prestaţiei compensatorii (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odatã cu desfacerea cãsãtoriei. (2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicitã, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurãri previzibile de naturã sã le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sãnãtate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmeazã sã o aibã fiecare soţ, pregãtirea profesionalã, posibilitatea de a desfãşura o activitate producãtoare de venituri şi altele asemenea. ART. 392 Forma prestaţiei compensatorii (1) Prestaţia compensatorie poate fi stabilitã în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în naturã, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. (2) Renta poate fi stabilitã într-o cotã procentualã din venitul debitorului sau într-o sumã de bani determinatã. (3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toatã durata vieţii celui care solicitã prestaţia compensatorie sau pentru o perioadã mai scurtã, care se stabileşte prin hotãrârea de divorţ. ART. 393 Garanţiile Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor sã constituie o garanţie realã sau sã dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei. ART. 394 Modificarea prestaţiei compensatorii (1) Instanţa poate mãri sau micşora prestaţia compensatorie, dacã se modificã, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului. (2) În cazul în care prestaţia compensatorie constã într-o sumã de bani, aceasta se indexeazã de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. ART. 395 Încetarea prestaţiei compensatorii Prestaţia compensatorie înceteazã prin decesul unuia dintre soţi, prin recãsãtorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de naturã sã îi asigure condiţii de viaţã asemãnãtoare celor din timpul cãsãtoriei.
§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre pãrinţi şi copiii lor minori
ART. 396 Raporturile dintre pãrinţii divorţaţi şi copiii lor minori (1) Instanţa de tutelã hotãrãşte, odatã cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre pãrinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetã psihosocialã, precum şi, dacã este cazul, de învoiala pãrinţilor, pe care îi ascultã. (2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile. ART. 397 Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre ambii pãrinţi Dupã divorţ, autoritatea pãrinteascã revine în comun ambilor pãrinţi, afarã de cazul în care instanţa decide altfel. ART. 398 Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre un singur pãrinte (1) Dacã existã motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotãrãşte ca autoritatea pãrinteascã sã fie exercitatã numai de cãtre unul dintre pãrinţi. (2) Celãlalt pãrinte pãstreazã dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la cãsãtoria acestuia. ART. 399 Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre alte persoane (1) În mod excepţional, instanţa de tutelã poate hotãrî plasamentul copilului la o rudã sau la o altã familie ori persoanã, cu consimţãmântul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercitã drepturile şi îndatoririle care revin pãrinţilor cu privire la persoana copilului. (2) Instanţa stabileşte dacã drepturile cu privire la bunurile copilului se exercitã de cãtre pãrinţi în comun sau de cãtre unul dintre ei. ART. 400 Locuinţa copilului dupã divorţ (1) În lipsa înţelegerii dintre pãrinţi sau dacã aceasta este contrarã interesului superior al copilului, instanţa de tutelã stabileşte, odatã cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la pãrintele cu care locuieşte în mod statornic. (2) Dacã pânã la divorţ copilul a locuit cu ambii pãrinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul sãu superior. (3) În mod excepţional, şi numai dacã este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţãmântul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercitã supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sãnãtatea, educaţia şi învãţãtura sa. ART. 401 Drepturile pãrintelui separat de copil (1) În cazurile prevãzute la art. 400, pãrintele sau, dupã caz, pãrinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legãturi personale cu acesta. (2) În caz de neînţelegere între pãrinţi, instanţa de tutelã decide cu privire la modalitãţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil. ART. 402 Stabilirea contribuţiei pãrinţilor (1) Instanţa de tutelã, prin hotãrârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de creştere, educare, învãţãturã şi pregãtire profesionalã a copiilor. (2) Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 403 Modificarea mãsurilor luate cu privire la copil În cazul schimbãrii împrejurãrilor, instanţa de tutelã poate modifica mãsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle pãrinţilor divorţaţi faţã de copii lor minori, la cererea oricãruia dintre pãrinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului. ART. 404 Raporturile dintre pãrinţi şi copiii lor minori în alte cazuri În cazul prevãzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotãrãşte asupra raporturilor dintre pãrinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzãtor.
TITLUL III Rudenia
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 405 Noţiunea (1) Rudenia fireascã este legãtura bazatã pe descendenţa unei persoane dintr-o altã persoanã sau pe faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun. (2) Rudenia civilã este legãtura rezultatã din adopţia încheiatã în condiţiile prevãzute de lege. ART. 406 Rudenia în linie dreaptã sau colateralã (1) Rudenia este în linie dreaptã în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altã persoanã şi poate fi ascendentã sau descendentã. (2) Rudenia este în linie colateralã atunci când rezultã din faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun. (3) Gradul de rudenie se stabileşte astfel: a) în linie dreaptã, dupã numãrul naşterilor: astfel, copiii şi pãrinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea; b) în linie colateralã, dupã numãrul naşterilor, urcând de la una dintre rude pânã la ascendentul comun şi coborând de la acesta pânã la cealaltã rudã; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mãtuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea. ART. 407 Afinitatea (1) Afinitatea este legãtura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. (2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
CAP. II Filiaţia
SECŢIUNEA 1 Stabilirea filiaţiei
§ 1. Dispoziţii generale
ART. 408 Modurile de stabilire a filiaţiei (1) Filiaţia faţã de mamã rezultã din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotãrâre judecãtoreascã. (2) Filiaţia faţã de tatãl din cãsãtorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate. (3) Filiaţia faţã de tatãl din afara cãsãtoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotãrâre judecãtoreascã, dupã caz. ART. 409 Dovada filiaţiei (1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilã, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia. (2) În cazul copilului din cãsãtorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de cãsãtorie al pãrinţilor, trecute în registrele de stare civilã, precum şi prin certificatele de stare civilã corespunzãtoare. ART. 410 Posesia de stat (1) Posesia de stat este starea de fapt care indicã legãturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde cã face parte. Ea constã, în principal, în oricare dintre urmãtoarele împrejurãri: a) o persoanã se comportã faţã de un copil ca fiind al sãu, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportã faţã de aceastã persoanã ca fiind pãrintele sãu; b) copilul este recunoscut de cãtre familie, în societate şi, când este cazul, de cãtre autoritãţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde cã este pãrintele sãu; c) copilul poartã numele persoanei despre care se pretinde cã este pãrintele sãu. (2) Posesia de stat trebuie sã fie continuã, paşnicã, publicã şi neechivocã. ART. 411 Posesia de stat conformã cu actul de naştere (1) Nicio persoanã nu poate reclama o altã filiaţie faţã de mamã decât aceea ce rezultã din actul sãu de naştere şi posesia de stat conformã cu acesta. (2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţã de mamã a persoanei care are o posesie de stat conformã cu actul sãu de naştere. (3) Cu toate acestea, dacã printr-o hotãrâre judecãtoreascã s-a stabilit cã a avut loc o substituire de copil ori cã a fost înregistratã ca mamã a unui copil o altã femeie decât aceea care l-a nãscut, se poate face dovada adevãratei filiaţii cu orice mijloc de probã. ART. 412 Timpul legal al concepţiunii (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sutã optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculeazã zi cu zi. (2) Prin mijloace de probã ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumitã perioadã din intervalul de timp prevãzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval. ART. 413 Domeniul de aplicare Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cãrei filiaţie este cercetatã.
§ 2. Prezumţia de paternitate
ART. 414 Prezumţia de paternitate (1) Copilul nãscut sau conceput în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe soţul mamei. (2) Paternitatea poate fi tãgãduitã, dacã este cu neputinţã ca soţul mamei sã fie tatãl copilului.
§ 3. Recunoaşterea copilului
ART. 415 Felurile recunoaşterii (1) Dacã naşterea nu a fost înregistratã în registrul de stare civilã sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilã ca nãscut din pãrinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil. (2) Copilul conceput şi nãscut în afara cãsãtoriei poate fi recunoscut de cãtre tatãl sãu. (3) Dupã moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacã a lãsat descendenţi fireşti. ART. 416 Formele recunoaşterii (1) Recunoaşterea poate fi fãcutã prin declaraţie la serviciul de stare civilã, prin înscris autentic sau prin testament. (2) Dacã recunoaşterea este fãcutã prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisã din oficiu serviciului de stare civilã competent, pentru a se face menţiunea corespunzãtoare în registrele de stare civilã. (3) Recunoaşterea, chiar dacã a fost fãcutã prin testament, este irevocabilã. ART. 417 Recunoaşterea de cãtre minorul necãsãtorit Minorul necãsãtorit îl poate recunoaşte singur pe copilul sãu, dacã are discernãmânt la momentul recunoaşterii. ART. 418 Nulitatea absolutã a recunoaşterii Recunoaşterea este lovitã de nulitate absolutã dacã: a) a fost recunoscut un copil a cãrui filiaţie, stabilitã potrivit legii, nu a fost înlãturatã. Cu toate acestea, dacã filiaţia anterioarã a fost înlãturatã prin hotãrâre judecãtoreascã, recunoaşterea este valabilã; b) a fost fãcutã dupã decesul copilului, iar acesta nu a lãsat descendenţi fireşti; c) a fost fãcutã în alte forme decât cele prevãzute de lege. ART. 419 Nulitatea relativã a recunoaşterii (1) Recunoaşterea poate fi anulatã pentru eroare, dol sau violenţã. (2) Prescripţia dreptului la acţiune începe sã curgã de la data încetãrii violenţei ori, dupã caz, a descoperirii erorii sau dolului. ART. 420 Contestarea recunoaşterii de filiaţie (1) Recunoaşterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã oricând şi de orice persoanã interesatã. (2) Dacã recunoaşterea este contestatã de celãlalt pãrinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor sãi.
§ 4. Acţiuni privind filiaţia
I. Contestarea filiaţiei
ART. 421 Acţiunea în contestaţia filiaţiei (1) Orice persoanã interesatã poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilitã printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat. (2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legalã de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilitãţii efectuãrii expertizei, prin orice mijloc de probã, inclusiv prin posesia de stat. (3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevãzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când existã înscrisuri care fac demnã de crezare acţiunea formulatã.
II. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţã de mamã
ART. 422 Acţiunea în stabilirea maternitãţii În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţã de mamã nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestã realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţã de mamã se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternitãţii, în cadrul cãreia pot fi administrate orice mijloace de probã. ART. 423 Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternitãţii (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţã de mamã aparţine copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de cãtre reprezentantul sãu legal. (2) Acţiunea poate sã fie pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. (3) Acţiunea poate fi introdusã şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame. (4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil. (5) Dacã însã copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii sãi pot sã o introducã în termen de un an de la data decesului.
III. Acţiunea în stabilirea paternitãţii din afara cãsãtoriei
ART. 424 Stabilirea paternitãţii prin hotãrâre judecãtoreascã Dacã tatãl din afara cãsãtoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotãrâre judecãtoreascã. ART. 425 Acţiunea în stabilirea paternitãţii (1) Acţiunea în stabilirea paternitãţii din afara cãsãtoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de cãtre mamã, chiar dacã este minorã, sau de cãtre reprezentantul lui legal. (2) Ea poate fi pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. (3) Acţiunea în stabilirea paternitãţii poate fi pornitã şi împotriva moştenitorilor pretinsului tatã. ART. 426 Prezumţia filiaţiei faţã de pretinsul tatã (1) Paternitatea se prezumã dacã se dovedeşte cã pretinsul tatã a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. (2) Prezumţia este înlãturatã dacã pretinsul tatã dovedeşte cã este exclus ca el sã îl fi conceput pe copil. ART. 427 Termenul de prescripţie (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternitãţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului. (2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 428 Despãgubirile (1) Mama copilului poate cere pretinsului tatã sã îi plãteascã jumãtate din: a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei; b) cheltuielile fãcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie. (2) Mama poate solicita aceste despãgubiri chiar şi atunci când copilul s-a nãscut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotãrârii privind stabilirea paternitãţii. (3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului. (4) Mama nu poate cere aceste despãgubiri dacã nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternitãţii. (5) În afara cheltuielilor prevãzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despãgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.
IV. Acţiuni privind filiaţia faţã de tatãl din cãsãtorie
ART. 429 Acţiunea în tãgada paternitãţii (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii poate fi pornitã de soţul mamei, de mamã, de tatãl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii. (2) Acţiunea se introduce de cãtre soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacã este cazul, a altor moştenitori ai sãi. (3) Dacã soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornitã de tutore, iar în lipsã, de un curator numit de instanţa judecãtoreascã. (4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacã acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. (5) Tatãl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacã aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor. ART. 430 Tãgada paternitãţii de cãtre soţul mamei (1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în tãgada paternitãţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut cã este prezumat tatã al copilului, fie de la o datã ulterioarã, când a aflat cã prezumţia nu corespunde realitãţii. (2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecãtoreascã şi, chiar dacã acţiunea nu a fost pornitã de tutore, ea poate fi introdusã de soţ în termen de 3 ani de la data ridicãrii interdicţiei. (3) Dacã soţul a murit înainte de împlinirea termenului menţionat la alin. (1), fãrã a porni acţiunea, aceasta poate fi pornitã de cãtre moştenitori în termen de un an de la data decesului. ART. 431 Tãgada paternitãţii de cãtre mamã (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii poate fi pornitã de cãtre mamã în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. (2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 432 Tãgada paternitãţii de cãtre pretinsul tatã biologic (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii introdusã de cãtre cel care se pretinde tatã biologic poate fi admisã numai dacã acesta face dovada paternitãţii sale faţã de copil. (2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatãlui biologic. Dacã acesta a decedat, acţiunea poate fi formulatã de moştenitorii sãi în termen de cel mult un an de la data decesului. (3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 433 Tãgada paternitãţii de cãtre copil şi de cãtre moştenitori (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii se porneşte de copil, în timpul minoritãţii sale, prin reprezentantul sãu legal. (2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului. (3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 434 Contestarea filiaţiei faţã de tatãl din cãsãtorie Orice persoanã interesatã poate cere, oricând, instanţei sã constate cã nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate sã se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilã ca fiind nãscut din cãsãtorie.
V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie
ART. 435 Filiaţia legal stabilitã (1) Atât timp cât o legãturã de filiaţie legal stabilitã nu a fost contestatã în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altã filiaţie. (2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rãmân aplicabile. ART. 436 Citarea pãrinţilor şi a copilului Pãrinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât. ART. 437 Inadmisibilitatea renunţãrii (1) În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept. (2) De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecãtoreascã, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei. ART. 438 Situaţia copilului (1) Prin hotãrârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţã şi cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autoritãţii pãrinteşti şi obligaţia pãrinţilor de a-l întreţine pe copil. (2) În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacã este cazul, modul în care copilul pãstreazã legãturi personale cu acela care l-a crescut. ART. 439 Acţiunea formulatã în caz de moştenire vacantã În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi pornitã împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantã, acţiunea poate fi introdusã împotriva comunei, oraşului sau, dupã caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţãtorilor, dacã existã, este obligatorie. ART. 440 Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal În cazul infracţiunilor a cãror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotãrârea penalã nu poate fi pronunţatã înainte de rãmânerea definitivã a hotãrârii civile privitoare la raportul de filiaţie.
SECŢIUNEA a 2-a Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator
ART. 441 Regimul filiaţiei (1) Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator nu determinã nicio legãturã de filiaţie între copil şi donator. (2) În acest caz, nicio acţiune în rãspundere nu poate fi pornitã împotriva donatorului. (3) Pãrinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bãrbat şi o femeie sau o femeie singurã. ART. 442 Condiţiile (1) Pãrinţii care, pentru a avea un copil, doresc sã recurgã la reproducerea asistatã medical cu terţ donator trebuie sã îşi dea consimţãmântul în prealabil, în condiţii care sã asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care sã le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie. (2) Consimţãmântul rãmâne fãrã efect în cazul decesului, al formulãrii unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat sã asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator. ART. 443 Contestarea filiaţiei (1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistatã medical şi nici copilul astfel nãscut nu poate contesta filiaţia sa. (2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tãgãdui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacã nu a consimţit la reproducerea asistatã medical realizatã cu ajutorul unui terţ donator. (3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tãgãduirea paternitãţii rãmân aplicabile. ART. 444 Rãspunderea tatãlui Cel care, dupã ce a consimţit la reproducerea asistatã medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel nãscut în afara cãsãtoriei rãspunde faţã de mamã şi faţã de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilitã pe cale judecãtoreascã în condiţiile art. 411 şi 423. ART. 445 Confidenţialitatea informaţiilor (1) Orice informaţii privind reproducerea umanã asistatã medical sunt confidenţiale. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, existã riscul unui prejudiciu grav pentru sãnãtatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autoritãţilor competente. (3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate sã se prevaleze de acest drept, dacã faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate sã prejudicieze grav sãnãtatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiatã. ART. 446 Raporturile dintre tatã şi copil Tatãl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţã de copilul nãscut prin reproducere asistatã medical cu terţ donator ca şi faţã de un copil nãscut prin concepţiune naturalã. ART. 447 Regulile aplicabile Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator, regimul sãu juridic, asigurarea confidenţialitãţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specialã.
SECŢIUNEA a 3-a Situaţia legalã a copilului
ART. 448 Egalitatea în drepturi a copiilor Copilul din afara cãsãtoriei a cãrui filiaţie a fost stabilitã potrivit legii are, faţã de fiecare pãrinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din cãsãtorie. ART. 449 Numele copilului din cãsãtorie (1) Copilul din cãsãtorie ia numele de familie comun al pãrinţilor sãi. (2) Dacã pãrinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul pãrinţilor şi se declarã, odatã cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilã. (3) În lipsa acordului pãrinţilor, instanţa de tutelã hotãrãşte şi comunicã de îndatã hotãrârea rãmasã definitivã la serviciul de stare civilã unde a fost înregistratã naşterea. ART. 450 Numele copilului din afara cãsãtoriei (1) Copilul din afara cãsãtoriei ia numele de familie al aceluia dintre pãrinţi faţã de care filiaţia a fost mai întâi stabilitã. (2) În cazul în care filiaţia a fost stabilitã ulterior şi faţã de celãlalt pãrinte, copilul, prin acordul pãrinţilor, poate lua numele de familie al pãrintelui faţã de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declarã de cãtre pãrinţi, împreunã, la serviciul de stare civilã la care a fost înregistratã naşterea. În lipsa acordului pãrinţilor se aplicã dispoziţiile art. 449 alin. (3). (3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţã de ambii pãrinţi, se aplicã în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).
CAP. III Adopţia
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 451 Noţiunea Adopţia este operaţiunea juridicã prin care se creeazã legãtura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legãturi de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. ART. 452 Principiile adopţiei Adopţia este supusã cumulativ urmãtoarelor principii: a) interesul superior al copilului; b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial; c) continuitatea creşterii şi educãrii copilului, ţinându-se seama de originea sa etnicã, lingvisticã, religioasã şi culturalã. ART. 453 Adopţia internaţionalã Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetãţeniei copilului se stabilesc prin lege specialã. ART. 454 Procedura adopţiei (1) Adopţia se încuviinţeazã de cãtre instanţa de tutelã. (2) Procedura adopţiei este reglementatã prin lege specialã.
SECŢIUNEA a 2-a Condiţiile de fond ale adopţiei
§ 1. Persoanele care pot fi adoptate
ART. 455 Vârsta adoptatului (1) Copilul poate fi adoptat pânã la dobândirea capacitãţii depline de exerciţiu. (2) Cu toate acestea, poate fi adoptatã, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplinã de exerciţiu, dacã a fost crescutã în timpul minoritãţii de cãtre cel care doreşte sã o adopte. ART. 456 Pluralitatea de adoptaţi - fraţi şi surori Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de cãtre persoane sau familii diferite se poate face numai dacã acest lucru este în interesul lor superior. ART. 457 Interzicerea adopţiei între fraţi Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisã. ART. 458 Situaţia soţilor Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de cãtre acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.
§ 2. Persoanele care pot adopta
ART. 459 Capacitatea şi starea de sãnãtate Persoanele care nu au capacitate deplinã de exerciţiu, alienaţii sau debilii mintali, precum şi cei cu boli psihice grave nu pot adopta. ART. 460 Diferenţa de vârstã (1) Adoptatorul trebuie sã fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstã decât adoptatul. (2) Pentru motive temeinice, instanţa de tutelã poate încuviinţa adopţia chiar dacã diferenţa de vârstã dintre adoptat şi adoptator este mai micã decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani. ART. 461 Condiţiile morale şi materiale (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie sã îndeplineascã garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educãrii şi dezvoltãrii armonioase a copilului. (2) Îndeplinirea condiţiilor prevãzute la alin. (1) se atestã de cãtre autoritãţile competente, potrivit legii speciale. ART. 462 Adopţia simultanã sau succesivã (1) Douã persoane nu pot adopta împreunã, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie. (2) Cu toate acestea, o nouã adopţie poate fi încuviinţatã atunci când: a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioarã se considerã desfãcutã pe data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de încuviinţare a noii adopţii; b) adopţia anterioarã a încetat din orice alt motiv. (3) Douã persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreunã.
§ 3. Consimţãmântul la adopţie
ART. 463 Persoanele care consimt la adopţie (1) Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţãmântul urmãtoarelor persoane: a) pãrinţii fireşti ai adoptatului minor sau cel care exercitã autoritatea pãrinteascã, dacã pãrinţii sunt necunoscuţi, morţi, declaraţi morţi sau puşi sub interdicţie judecãtoreascã; b) adoptatul care a împlinit 10 ani; c) adoptatorul sau, dupã caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptã împreunã; d) soţul celui care adoptã, cu excepţia cazului în care lipsa discernãmântului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa. (2) Nu este valabil consimţãmântul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora. ART. 464 Situaţii speciale privind consimţãmântul pãrinţilor (1) Dacã unul dintre pãrinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacã se aflã, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţãmântul celuilalt pãrinte este îndestulãtor. Când ambii pãrinţi se aflã în una dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fãrã consimţãmântul lor. (2) Pãrintele sau pãrinţii decãzuţi din exerciţiul drepturilor pãrinteşti ori cãrora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor pãrinteşti pãstreazã dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţãmântul celui care exercitã autoritatea pãrinteascã este şi el obligatoriu. (3) Persoana cãsãtoritã care a adoptat un copil trebuie sã consimtã la adopţia aceluiaşi copil de cãtre soţul sãu. Consimţãmântul pãrinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz. ART. 465 Libertatea consimţãmântului pãrinţilor Pãrinţii fireşti ai copilului sau, dupã caz, cel care exercitã autoritatea pãrinteascã trebuie sã consimtã la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai dupã ce au fost informaţi în mod corespunzãtor asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetãrii legãturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine. ART. 466 Darea şi revocarea consimţãmântului pãrinţilor (1) Consimţãmântul la adopţie al pãrinţilor fireşti sau, dupã caz, al tutorelui poate fi dat numai dupã trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului. (2) Consimţãmântul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimãrii lui. ART. 467 Refuzul pãrinţilor de a-şi da consimţãmântul În cazul copilului abandonat, în mod excepţional, instanţa de tutelã poate trece peste refuzul pãrinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacã se dovedeşte, cu orice mijloc de probã, cã acesta este abuziv şi instanţa apreciazã cã adopţia este în interesul copilului, ţinând seama şi de consimţãmântul acestuia, dat în condiţiile legii. ART. 468 Condiţiile exprimãrii consimţãmântului Condiţiile în care îşi exprimã consimţãmântul persoanele chemate sã consimtã la adopţie sunt reglementate prin lege specialã.
SECŢIUNEA a 3-a Efectele adopţiei
ART. 469 Data adopţiei Adopţia produce efecte de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti prin care a fost încuviinţatã. ART. 470 Efectele asupra rudeniei (1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptã, precum şi legãturi de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. (2) Raporturile de rudenie înceteazã între adoptat şi descendenţii sãi, pe de o parte, şi pãrinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altã parte. (3) Când adoptator este soţul pãrintelui firesc sau adoptiv, legãturile de rudenie ale adoptatului înceteazã numai în raport cu pãrintele firesc şi rudele pãrintelui firesc care nu este cãsãtorit cu adoptatorul. ART. 471 Raporturile dintre adoptator şi adoptat (1) Adoptatorul are faţã de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle pãrintelui faţã de copilul sãu firesc. (2) În cazul în care cel care adoptã este soţul pãrintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle pãrinteşti se exercitã de cãtre adoptator şi pãrintele firesc cãsãtorit cu acesta. (3) Adoptatul are faţã de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoanã faţã de pãrinţii sãi fireşti. ART. 472 Decãderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor pãrinteşti Dacã adoptatorul este decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti, instanţa de tutelã, ţinând seama de interesul superior al copilului, poate sã instituie una dintre mãsurile de protecţie prevãzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. ART. 473 Numele adoptatului (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptã. (2) Dacã adopţia se face de cãtre 2 soţi ori de cãtre soţul care adoptã copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartã acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi sã declare instanţei care încuviinţeazã adopţia numele pe care acesta urmeazã sã îl poarte. Dacã soţii nu se înţeleg, hotãrãşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rãmân aplicabile. (3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţãmântul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. (4) În cazul adopţiei unei persoane cãsãtorite, care poartã un nume comun cu celãlalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţãmântul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţeazã adopţia. (5) Pe baza hotãrârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilã competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind pãrinţii sãi fireşti. Vechiul act de naştere se pãstreazã, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. ART. 474 Informaţiile cu privire la adopţie Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specialã.
SECŢIUNEA a 4-a Încetarea adopţiei
ART. 475 Încetarea adopţiei Adopţia înceteazã prin desfacere sau ca urmare a anulãrii ori a constatãrii nulitãţii sale. ART. 476 Desfacerea de drept a adopţiei Adopţia este desfãcutã de drept în cazul prevãzut la art. 462 alin. (2) lit. a). ART. 477 Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului (1) Adopţia poate fi desfãcutã la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacã adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a fãcut vinovat faţã de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsã privativã de libertate de cel puţin 2 ani. (2) Dacã adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfãcutã la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreunã cu adoptatul sau în lipsa acestuia. ART. 478 Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului Adopţia poate fi desfãcutã la cererea adoptatului dacã adoptatorul s-a fãcut vinovat faţã de adoptat de faptele prevãzute la art. 477. ART. 479 Anularea adopţiei (1) Adopţia poate fi anulatã la cererea oricãrei persoane chemate sã consimtã la încheierea ei şi al cãrei consimţãmânt a fost viciat prin eroare asupra identitãţii adoptatului, dol sau violenţã. (2) Acţiunea poate fi formulatã în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetãrii violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei. ART. 480 Nulitatea absolutã a adopţiei (1) Sunt nule adopţia fictivã, precum şi cea încheiatã cu încãlcarea condiţiilor de formã sau de fond, dacã, în acest din urmã caz, legea nu o sancţioneazã cu nulitatea relativã. (2) Adopţia este fictivã dacã a fost încheiatã în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului. (3) Acţiunea în constatarea nulitãţii adopţiei poate fi formulatã de orice persoanã interesatã. ART. 481 Menţinerea adopţiei Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacã menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 482 Efectele încetãrii adopţiei (1) La încetarea adopţiei, pãrinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle pãrinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotãrãşte cã este în interesul superior al copilului sã instituie tutela sau o altã mãsurã de protecţie a copilului, în condiţiile legii. (2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, dupã caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta sã pãstreze numele dobândit prin adopţie. (3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.
TITLUL IV Autoritatea pãrinteascã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 483 Autoritatea pãrinteascã (1) Autoritatea pãrinteascã este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor pãrinţi. (2) Pãrinţii exercitã autoritatea pãrinteascã numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociazã pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul sãu de maturitate. (3) Ambii pãrinţi rãspund pentru creşterea copiilor lor minori. ART. 484 Durata autoritãţii pãrinteşti Autoritatea pãrinteascã se exercitã pânã la data când copilul dobândeşte capacitatea deplinã de exerciţiu. ART. 485 Îndatorirea de respect Copilul datoreazã respect pãrinţilor sãi indiferent de vârsta sa. ART. 486 Neînţelegerile dintre pãrinţi Ori de câte ori existã neînţelegeri între pãrinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor pãrinteşti, instanţa de tutelã, dupã ce îi ascultã pe pãrinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocialã, hotãrãşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
CAP. II Drepturile şi îndatoririle pãrinteşti
ART. 487 Conţinutul autoritãţii pãrinteşti Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sãnãtatea şi dezvoltarea lui fizicã, psihicã şi intelectualã, de educaţia, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori sã dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitãrii corespunzãtoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia. ART. 488 Îndatoririle specifice (1) Pãrinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care sã asigure dezvoltarea sa fizicã, mentalã, spiritualã, moralã şi socialã în mod armonios. (2) În acest scop, pãrinţii sunt obligaţi: a) sã coopereze cu copilul şi sã îi respecte viaţa intimã, privatã şi demnitatea; b) sã prezinte şi sã permitã informarea şi lãmurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi sã ia în considerare opinia acestuia; c) sã ia toate mãsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) sã coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educãrii şi formãrii profesionale a copilului. ART. 489 Mãsurile disciplinare Mãsurile disciplinare nu pot fi luate de pãrinţi decât cu respectarea demnitãţii copilului. Sunt interzise luarea unor mãsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de naturã a afecta dezvoltarea fizicã, psihicã sau starea emoţionalã a copilului. ART. 490 Drepturile pãrintelui minor (1) Pãrintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle pãrinteşti cu privire la persoana copilului. (2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, dupã caz, altei persoane, în condiţiile legii. ART. 491 Religia copilului (1) Pãrinţii îndrumã copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fãrã a-l putea obliga sã adere la o anumitã religie sau la un anumit cult religios. (2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul sã îşi aleagã liber confesiunea religioasã. ART. 492 Numele copilului Pãrinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii. ART. 493 Supravegherea copilului Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor. ART. 494 Relaţiile sociale ale copilului Pãrinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, sã împiedice corespondenţa şi legãturile personale ale copilului în vârstã de pânã la 14 ani. Neînţelegerile se soluţioneazã de cãtre instanţa de tutelã, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264. ART. 495 Înapoierea copilului de la alte persoane (1) Pãrinţii pot cere oricând instanţei de tutelã înapoierea copilului de la orice persoanã care îl ţine fãrã drept. (2) Instanţa de tutelã poate respinge cererea numai dacã înapoierea este vãdit contrarã interesului superior al copilului. (3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. ART. 496 Locuinţa copilului (1) Copilul minor locuieşte la pãrinţii sãi. (2) Dacã pãrinţii nu locuiesc împreunã, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. (3) În caz de neînţelegere între pãrinţi, instanţa de tutelã hotãrãşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetã psihosocialã şi ascultându-i pe pãrinţi şi pe copil, dacã a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rãmân aplicabile. (4) Locuinţa copilului, stabilitã potrivit acestui articol, nu poate fi schimbatã fãrã acordul pãrinţilor decât în cazurile prevãzute expres de lege. (5) Pãrintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legãturi personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelã poate limita exerciţiul acestui drept, dacã aceasta este în interesul superior al copilului. ART. 497 Schimbarea locuinţei copilului (1) Dacã afecteazã exerciţiul autoritãţii sau al unor drepturi pãrinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreunã cu pãrintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt pãrinte. (2) În caz de neînţelegere între pãrinţi, hotãrãşte instanţa de tutelã potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetã psihosocialã şi ascultându-i pe pãrinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. ART. 498 Schimbarea felului învãţãturii ori al pregãtirii profesionale (1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere pãrinţilor sã îşi schimbe felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale ori locuinţa necesarã desãvârşirii învãţãturii ori pregãtirii sale profesionale. (2) Dacã pãrinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelã, iar aceasta hotãrãşte pe baza raportului de anchetã psihosocialã. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. ART. 499 Obligaţia de întreţinere (1) Tatãl şi mama sunt obligaţi, în solidar, sã dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învãţãtura şi pregãtirea sa profesionalã. (2) Dacã minorul are un venit propriu care nu este îndestulãtor, pãrinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregãtirea sa profesionalã. (3) Pãrinţii sunt obligaţi sã îl întreţinã pe copilul devenit major, dacã se aflã în continuarea studiilor, pânã la terminarea acestora, dar fãrã a depãşi vârsta de 26 de ani. (4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalitãţile executãrii, precum şi contribuţia fiecãruia dintre pãrinţi se stabilesc de instanţa de tutelã pe baza raportului de anchetã psihosocialã. ART. 500 Independenţa patrimonialã Pãrintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor pãrintelui, în afarã de dreptul la moştenire şi la întreţinere. ART. 501 Administrarea bunurilor copilului (1) Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, dupã caz. (2) Dupã împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercitã drepturile şi îşi executã obligaţiile singur, în condiţiile legii, însã numai cu încuviinţarea pãrinţilor şi, dupã caz, a instanţei de tutelã. ART. 502 Alte dispoziţii aplicabile (1) Drepturile şi îndatoririle pãrinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementeazã tutela fiind aplicabile în mod corespunzãtor. (2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevãzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
CAP. III Exercitarea autoritãţii pãrinteşti
ART. 503 Modul de exercitare a autoritãţii pãrinteşti (1) Pãrinţii exercitã împreunã şi în mod egal autoritatea pãrinteascã. (2) Faţã de terţii de bunã-credinţã, oricare dintre pãrinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor pãrinteşti, este prezumat cã are şi consimţãmântul celuilalt pãrinte. ART. 504 Exercitarea autoritãţii pãrinteşti în caz de divorţ Dacã pãrinţii sunt divorţaţi, autoritatea pãrinteascã se exercitã potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre pãrinţi şi copii. ART. 505 Copilul din afara cãsãtoriei (1) În cazul copilului din afara cãsãtoriei a cãrui filiaţie a fost stabilitã concomitent sau, dupã caz, succesiv faţã de ambii pãrinţi, autoritatea pãrinteascã se exercitã în comun şi în mod egal de cãtre pãrinţi, dacã aceştia convieţuiesc. (2) Dacã pãrinţii copilului din afara cãsãtoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autoritãţii pãrinteşti se stabileşte de cãtre instanţa de tutelã, fiind aplicabile prin asemãnare dispoziţiile privitoare la divorţ. (3) Instanţa sesizatã cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligatã sã dispunã asupra modului de exercitare a autoritãţii pãrinteşti, fiind aplicabile prin asemãnare dispoziţiile privitoare la divorţ. ART. 506 Învoiala pãrinţilor Cu încuviinţarea instanţei de tutelã pãrinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autoritãţii pãrinteşti sau cu privire la luarea unei mãsuri de protecţie a copilului, dacã este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile. ART. 507 Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre un singur pãrinte Dacã unul dintre pãrinţi este decedat, declarat mort prin hotãrâre judecãtoreascã, pus sub interdicţie, decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau dacã, din orice motiv, se aflã în neputinţã de a-şi exprima voinţa, celãlalt pãrinte exercitã singur autoritatea pãrinteascã.
CAP. IV Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti
ART. 508 Condiţiile (1) Instanţa de tutelã, la cererea autoritãţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti dacã pãrintele pune în pericol viaţa, sãnãtatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivã, prin neglijenţa gravã în îndeplinirea obligaţiilor pãrinteşti ori prin atingerea gravã a interesului superior al copilului. (2) Cererea se judecã de urgenţã, cu citarea pãrinţilor şi pe baza raportului de anchetã psihosocialã. Participarea procurorului este obligatorie. ART. 509 Întinderea decãderii (1) Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti este totalã şi se întinde asupra tuturor copiilor nãscuţi la data pronunţãrii hotãrârii. (2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decãderea numai cu privire la anumite drepturi pãrinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacã, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a copiilor. ART. 510 Obligaţia de întreţinere Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti nu scuteşte pãrintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului. ART. 511 Instituirea tutelei În cazul în care, dupã decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti, copilul se aflã în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor pãrinţi, se instituie tutela. ART. 512 Redarea exerciţiului drepturilor pãrinteşti (1) Instanţa redã pãrintelui exerciţiul drepturilor pãrinteşti, dacã au încetat împrejurãrile care au dus la decãderea din exerciţiul acestora şi dacã pãrintele nu mai pune în pericol viaţa, sãnãtatea şi dezvoltarea copilului. (2) Pânã la soluţionarea cererii, instanţa poate îngãdui pãrintelui sã aibã legãturi personale cu copilul, dacã aceasta este în interesul superior al copilului.
TITLUL V Obligaţia de întreţinere
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 513 Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere Obligaţia de întreţinere existã numai între persoanele prevãzute de lege. Ea se datoreazã numai dacã sunt întrunite condiţiile cerute de lege. ART. 514 Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere (1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal. (2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacã prin lege nu se prevede altfel. (3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmãrit decât în condiţiile prevãzute de lege. ART. 515 Inadmisibilitatea renunţãrii la întreţinere Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul sãu la întreţinere.
CAP. II Persoanele între care existã obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datoreazã ART. 516 Subiectele obligaţiei de întreţinere (1) Obligaţia de întreţinere existã între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptã, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevãzute de lege. (2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptã, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei. (3) Obligaţia de întreţinere existã între foştii soţi, în condiţiile prevãzute de lege. ART. 517 Întreţinerea copilului de cãtre soţul pãrintelui sãu (1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat sã presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însã numai dacã pãrinţii sãi fireşti au murit, sunt dispãruţi ori sunt în nevoie. (2) La rândul sãu, copilul poate fi obligat sã dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani. ART. 518 Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor (1) Moştenitorii persoanei care a fost obligatã la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fãrã a avea obligaţia legalã sunt ţinuţi, în mãsura valorii bunurilor moştenite, sã continue întreţinerea, dacã pãrinţii minorului au murit, sunt dispãruţi sau sunt în nevoie, însã numai cât timp cel întreţinut este minor. (2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidarã, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite. ART. 519 Ordinea de platã a întreţinerii Întreţinerea se datoreazã în ordinea urmãtoare: a) soţii şi foştii soţi îşi datoreazã întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi; b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacã sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepãrtat; c) fraţii şi surorile îşi datoreazã întreţinere dupã pãrinţi, însã înaintea bunicilor. ART. 520 Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei Dupã încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, dupã caz, de la soţul sãu. ART. 521 Pluralitatea de debitori (1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevãzute la art. 516 sunt obligate sã întreţinã aceeaşi persoanã, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au. (2) Dacã pãrintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţã, sã porneascã acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plãtit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecãruia. ART. 522 Obligaţia subsidiarã În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulãtoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanţa de tutelã le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere sã o completeze, în ordinea stabilitã la art. 519. ART. 523 Divizibilitatea întreţinerii Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptãţiţi sã o cearã, instanţa de tutelã, ţinând seama de nevoile fiecãreia dintre aceste persoane, poate hotãrî fie ca întreţinerea sã se plãteascã numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea sã se împartã între mai multe sau toate persoanele îndreptãţite sã o cearã. În acest caz, instanţa hotãrãşte, totodatã, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmeazã a o primi.
CAP. III Condiţiile obligaţiei de întreţinere
ART. 524 Creditorul întreţinerii Are drept la întreţinere numai cel care se aflã în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale. ART. 525 Dreptul la întreţinere al minorului (1) Minorul care cere întreţinere de la pãrinţii sãi se aflã în nevoie dacã nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacã ar avea bunuri. (2) Cu toate acestea, în cazul în care pãrinţii n-ar putea presta întreţinerea fãrã a-şi primejdui propria lor existenţã, instanţa de tutelã poate încuviinţa ca întreţinerea sã se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictã necesitate. ART. 526 Comportamentul necorespunzãtor (1) Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a fãcut vinovat faţã de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. (2) Acela care se aflã în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictã necesitate. ART. 527 Debitorul întreţinerii (1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plãti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. (2) La stabilirea mijloacelor celui care datoreazã întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilitãţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale. ART. 528 Dovada stãrii de nevoie Starea de nevoie a persoanei îndreptãţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datoreazã întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probã.
CAP. IV Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
ART. 529 Cuantumul întreţinerii (1) Întreţinerea este datoratã potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmeazã a o plãti. (2) Când întreţinerea este datoratã de pãrinte, ea se stabileşte pânã la o pãtrime din venitul sãu lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumãtate pentru 3 sau mai mulţi copii. (3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreunã cu întreţinerea datoratã altor persoane, potrivit legii, nu poate depãşi jumãtate din venitul net lunar al celui obligat. ART. 530 Modalitãţile de executare (1) Obligaţia de întreţinere se executã în naturã, prin asigurarea celor necesare traiului şi, dupã caz, a cheltuielilor pentru educare, învãţãturã şi pregãtire profesionalã. (2) Dacã obligaţia de întreţinere nu se executã de bunãvoie, în naturã, instanţa de tutelã dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilitã în bani. (3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotã procentualã din venitul net lunar al celui care datoreazã întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rãmân aplicabile. ART. 531 Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere (1) Dacã se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care presteazã întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelã, potrivit împrejurãrilor, poate mãri sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotãrî încetarea plãţii ei. (2) Pensia de întreţinere stabilitã într-o sumã fixã se indexeazã de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. ART. 532 Data de la care se datoreazã pensia de întreţinere (1) Pensia de întreţinere se datoreazã de la data cererii de chemare în judecatã. (2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordatã şi pentru o perioadã anterioarã, dacã introducerea cererii de chemare în judecatã a fost întârziatã din culpa debitorului. ART. 533 Plata pensiei de întreţinere (1) Pensia de întreţinere se plãteşte în rate periodice, la termenele convenite de pãrţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotãrâre judecãtoreascã. (2) Chiar dacã creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzãtoare unei rate, întreţinerea este datoratã în întregime pentru acea perioadã. (3) De asemenea, pãrţile pot conveni sau, dacã sunt motive temeinice, instanţa de tutelã poate hotãrî ca întreţinerea sã se execute prin plata anticipatã a unei sume globale care sã acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptãţit pe o perioadã mai îndelungatã sau pe întreaga perioadã în care se datoreazã întreţinerea, în mãsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii. ART. 534 Restituirea întreţinerii nedatorate Dacã, din orice motiv, se dovedeşte cã întreţinerea prestatã, de bunãvoie sau ca urmare a unei hotãrâri judecãtoreşti, nu era datoratã, cel care a executat obligaţia poate sã cearã restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia sã o presteze, în acest din urmã caz, pe temeiul îmbogãţirii fãrã justã cauzã.
CARTEA a III-a Despre bunuri
TITLUL I Bunurile şi drepturile reale în general
CAP. I Despre bunuri în general
SECŢIUNEA 1 Despre distincţia bunurilor
ART. 535 Noţiunea Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. ART. 536 Bunurile mobile şi imobile Bunurile sunt mobile sau imobile. ART. 537 Bunurile imobile Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apã, plantaţiile prinse în rãdãcini, construcţiile şi orice alte lucrãri fixate în pãmânt cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent. ART. 538 Bunurile care rãmân sau devin imobile (1) Rãmân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt pãstrate în aceeaşi formã, precum şi pãrţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacã sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit aceastã destinaţie. ART. 539 Bunurile mobile (1) Bunurile pe care legea nu le considerã imobile sunt bunuri mobile. (2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoanã şi puse în serviciul sãu, indiferent de natura mobiliarã sau imobiliarã a sursei acestora. ART. 540 Bunurile mobile prin anticipaţie (1) Bogãţiile de orice naturã ale solului şi subsolului, fructele neculese încã, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa pãrţilor, sunt privite în natura lor individualã în vederea detaşãrii lor. (2) Pentru opozabilitate faţã de terţi, este necesarã notarea în cartea funciarã. ART. 541 Universalitatea de fapt (1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comunã stabilitã prin voinţa acesteia sau prin lege. (2) Bunurile care alcãtuiesc universalitatea de fapt pot, împreunã sau separat, sã facã obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. ART. 542 Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor (1) Dacã nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. (2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevãzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile. ART. 543 Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile (1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile. (2) Sunt fungibile bunurile determinabile dupã numãr, mãsurã sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii. (3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil. ART. 544 Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile (1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile. (2) Sunt consumptibile bunurile mobile a cãror întrebuinţare obişnuitã implicã înstrãinarea sau consumarea substanţei. (3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacã, prin act juridic, i se schimbã întrebuinţarea. ART. 545 Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile (1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile. (2) Bunurile care nu pot fi împãrţite în naturã fãrã a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile. (3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil. ART. 546 Bunurile principale şi bunurile accesorii (1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţãrii economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface aceastã utilizare. (2) Destinaţia comunã poate sã fie stabilitã numai de proprietarul ambelor bunuri. (3) Dacã nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmeazã situaţia juridicã a bunului principal, inclusiv în caz de înstrãinare sau de grevare a bunului principal. (4) Încetarea calitãţii de bun accesoriu nu poate fi însã opusã unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal. (5) Separarea temporarã a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlãturã aceastã calitate. (6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încãlcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
SECŢIUNEA a 2-a Produsele bunurilor
ART. 547 Produsele bunurilor Produsele bunurilor sunt fructele şi productele. ART. 548 Fructele (1) Fructele reprezintã acele produse care derivã din folosirea unui bun, fãrã a diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri. (2) Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fãrã intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pãmântul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor. (3) Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel. (4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de cãtre o altã persoanã în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele. ART. 549 Productele Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei pãduri, piatra dintr-o carierã şi altele asemenea. ART. 550 Dobândirea fructelor şi a productelor (1) Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacã prin lege nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separãrii de bunul care le-a produs. (3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi. (4) Cel care, fãrã acordul proprietarului, avanseazã cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor. (5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute pânã la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacã furnizeazã o garanţie îndestulãtoare.
CAP. II Drepturile reale în general
ART. 551 Drepturile reale Sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de superficie; 3. dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz; 5. dreptul de abitaţie; 6. dreptul de servitute; 7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul de folosinţã; 10. drepturile reale de garanţie; 11. alte drepturi cãrora legea le recunoaşte acest caracter. ART. 552 Formele de proprietate Proprietatea este publicã sau privatã. ART. 553 Proprietatea privatã (1) Sunt obiect al proprietãţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcãtuiesc domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale. (2) Moştenirile vacante se constatã prin certificat de vacanţã succesoralã şi intrã în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, dupã caz, fãrã înscriere în cartea funciarã. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fãrã înscriere în cartea funciarã, de comunã, oraş sau municipiu, dupã caz, şi intrã în domeniul privat al acestora prin hotãrârea consiliului local. (3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în strãinãtate, se cuvin statului român. (4) Bunurile obiect al proprietãţii private, indiferent de titular, sunt şi rãmân în circuitul civil, dacã prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrãinate, pot face obiectul unei urmãriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevãzut de lege. ART. 554 Proprietatea publicã (1) Bunurile statului şi ale unitãţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formeazã obiectul proprietãţii publice, însã numai dacã au fost legal dobândite de cãtre acestea. (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privatã se aplicã şi dreptului de proprietate publicã, însã numai în mãsura în care sunt compatibile cu acesta din urmã.
TITLUL II Proprietatea privatã
CAP. I Dispoziţii generale
SECŢIUNEA 1 Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privatã
ART. 555 Conţinutul dreptului de proprietate privatã (1) Proprietatea privatã este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privatã este susceptibil de modalitãţi şi dezmembrãminte, dupã caz. ART. 556 Limitele exercitãrii dreptului de proprietate privatã (1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului sãu. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formeazã obiectul dreptului de proprietate, cu îngrãdirile stabilite prin lege. (2) Prin lege poate fi limitatã exercitarea atributelor dreptului de proprietate. (3) Aceastã limitare se poate face şi prin convenţie, cu excepţiile prevãzute de lege. ART. 557 Dobândirea dreptului de proprietate (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legalã, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bunã-credinţã în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotãrâre judecãtoreascã, atunci când ea este translativã de proprietate prin ea însãşi. (2) În cazurile prevãzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. (4) Cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciarã, cu respectarea dispoziţiilor prevãzute la art. 888. ART. 558 Riscul pieirii bunului Proprietarul suportã riscul pieirii bunului, dacã acesta n-a fost asumat de o altã persoanã sau dacã prin lege nu se dispune altfel. ART. 559 Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor (1) Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. (2) Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrãrile pe care le gãseşte de cuviinţã, în afarã de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut sã respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrãrilor şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea. (3) Apele de suprafaţã şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului pe care se formeazã sau curg, în condiţiile prevãzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freaticã, precum şi apele pluviale. ART. 560 Obligaţia de grãniţuire Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi sã contribuie la grãniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzãtoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta. ART. 561 Dreptul de îngrãdire Orice proprietar poate sã îşi îngrãdeascã proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate. ART. 562 Stingerea dreptului de proprietate (1) Dreptul de proprietate privatã se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însã dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de lege. (2) Proprietarul poate abandona bunul sãu mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autenticã, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciarã. Dreptul se stinge în momentul pãrãsirii bunului mobil, iar dacã bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciarã, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare. (3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauzã de utilitate publicã stabilitã potrivit legii, cu justã şi prealabilã despãgubire, fixatã de comun acord între proprietar şi expropriator. În caz de divergenţã asupra cuantumului despãgubirilor, acesta se stabileşte pe cale judecãtoreascã. (4) Nu pot fi supuse confiscãrii decât bunurile destinate sau folosite pentru sãvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.
SECŢIUNEA a 2-a Apãrarea dreptului de proprietate privatã
ART. 563 Acţiunea în revendicare (1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altã persoanã care îl deţine fãrã drept. El are, de asemenea, dreptul la despãgubiri, dacã este cazul. (2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel. (3) Dreptul de proprietate dobândit cu bunã-credinţã, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut. (4) Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusã împotriva posesorului este opozabilã şi celui care deţine bunul pentru posesor, putând fi executatã direct împotriva acestuia. Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nu este opozabilã posesorului, dacã acesta nu a fost introdus în cauzã. ART. 564 Acţiunea negatorie (1) Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricãrei persoane care pretinde cã este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului sãu. (2) Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil. ART. 565 Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciarã În cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciarã. ART. 566 Efectele admiterii acţiunii în revendicare (1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despãgubiri dacã bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrãinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despãgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii. (2) Posesorul de rea-credinţã sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun pânã la înapoierea acestuia cãtre proprietar. (3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, sã restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a fãcut. (4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacã prin lege nu se prevede altfel. (5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor. (6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor pânã la restituirea cheltuielilor fãcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizeazã pârâtului o garanţie îndestulãtoare. (7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stãpânirea materialã a bunului s-a fãcut prin violenţã ori fraudã sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scãderi semnificative a valorii lor. (8) Proprietarul nu este dator sã acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrãrile efectuate cu aceste cheltuieli numai dacã prin aceasta bunul nu se deterioreazã.
CAP. II Accesiunea
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 567 Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporeazã în acesta, dacã legea nu prevede altfel. ART. 568 Formele accesiunii Accesiunea este naturalã, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificialã, când rezultã din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
SECŢIUNEA a 2-a Accesiunea imobiliarã naturalã
ART. 569 Aluviunile Adãugirile de teren la malurile apelor curgãtoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacã ele se formeazã treptat. ART. 570 Terenul lãsat de apele curgãtoare Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lãsat de apele curgãtoare care s-au retras treptat de la ţãrmul respectiv. ART. 571 Terenul lãsat de apele stãtãtoare (1) Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stãtãtoare nu devine proprietarul terenurilor apãrute prin scãderea temporarã a acestor ape sub înãlţimea de scurgere. (2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revãrsãri sporadice. ART. 572 Avulsiunea Proprietarul terenului de la care o apã curgãtoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra pãrţii desprinse dacã o revendicã în termen de un an de la data faptului. ART. 573 Albiile râurilor, insulele şi prundişurile (1) Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietãţii publice. (2) Insulele şi prundurile care nu sunt în legãturã cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei. (3) Dacã insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumãtatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra pãrţii de insulã ce se întinde spre el pornind de la jumãtatea apei. ART. 574 Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate În cazul în care o apã curgãtoare, formându-şi un braţ nou, înconjoarã terenul unui proprietar riveran, el rãmâne proprietar asupra insulei astfel create. ART. 575 Albiile pãrãsite de apele curgãtoare Albia pãrãsitã de o apã curgãtoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specialã. ART. 576 Accesiunea naturalã asupra animalelor (1) Animalele domestice rãtãcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmã dacã proprietarul nu le revendicã în termen de 30 de zile de la data declaraţiei fãcute la primãrie de cãtre proprietarul terenului. (2) Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rãmân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocatã prin fraudã sau prin artificii. (3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacã proprietarul roiului nu îl urmãreşte sau înceteazã sã îl urmãreascã timp de douã zile.
SECŢIUNEA a 3-a Accesiunea imobiliarã artificialã
§ 1. Dispoziţii comune
ART. 577 Dobândirea lucrãrii de cãtre proprietarul imobilului (1) Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrãri efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrãri, revin proprietarului acelui imobil dacã prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. (2) Dreptul de proprietate asupra lucrãrii se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrãrii, pe mãsura realizãrii ei, dacã prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. ART. 578 Categoriile de lucrãri (1) Lucrãrile pot fi autonome sau adãugate, cu caracter durabil sau provizoriu. (2) Lucrãrile autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrãri cu caracter de sine stãtãtor realizate asupra unui imobil. (3) Lucrãrile adãugate nu au caracter de sine stãtãtor. Ele pot fi: a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; b) utile, atunci când sporesc valoarea economicã a imobilului; c) voluptuare, atunci când sunt fãcute pentru simpla plãcere a celui care le-a realizat, fãrã a spori valoarea economicã a imobilului. ART. 579 Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului (1) Orice lucrare este prezumatã a fi fãcutã de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi cã este a lui, pânã la proba contrarã. (2) Proba contrarã se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrãrii noi sau în alte cazuri prevãzute de lege.
§ 2. Realizarea lucrãrii cu materialele altuia
ART. 580 Regimul juridic (1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrãrii, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate. (2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricãror alte prejudicii cauzate.
§ 3. Realizarea unei lucrãri autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
ART. 581 Lucrãrile autonome cu caracter durabil efectuate cu bunã-credinţã În cazul în care autorul lucrãrii autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bunã-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul: a) sã cearã instanţei sã dispunã înscrierea sa în cartea funciarã ca proprietar al lucrãrii, plãtind, la alegerea sa, autorului lucrãrii fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrãrii; sau b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii sã cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat. ART. 582 Lucrãrile autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţã (1) În cazul în care autorul lucrãrii autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul: a) sã cearã instanţei sã dispunã înscrierea sa în cartea funciarã ca proprietar al lucrãrii, cu plata, la alegerea sa, cãtre autorul lucrãrii, a jumãtate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii la desfiinţarea acesteia; sau c) sã cearã obligarea autorului lucrãrii sã cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat. (2) Desfiinţarea lucrãrii se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodatã sã repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţã.
§ 4. Realizarea unei lucrãri adãugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia
ART. 583 Lucrãrile adãugate necesare (1) Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrãrii adãugate necesare din momentul efectuãrii acesteia, plãtind autorului cheltuielile rezonabile fãcute de acesta, chiar dacã imobilul nu mai existã. (2) În cazul în care lucrarea a fost efectuatã cu rea-credinţã, din suma datoratã de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuatã cu costurile necesare obţinerii acestora.
ART. 584 Lucrãrile adãugate utile (1) În cazul în care autorul lucrãrii utile este de bunã-credinţã, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrãrii din momentul efectuãrii acesteia, cu plata, la alegerea sa: a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau b) a sporului de valoare adus imobilului. (2) În cazul în care autorul lucrãrii utile este de rea-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul: a) sã devinã proprietarul lucrãrii, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fãrã înscriere în cartea funciarã, dupã caz, plãtind, la alegerea sa, autorului lucrãrii fie jumãtate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumãtate din sporul de valoare adus imobilului; sau b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioarã şi plata de daune-interese. (3) În ambele cazuri, când valoarea lucrãrii este considerabilã, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului sã îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat. ART. 585 Lucrãrile adãugate voluptuare (1) În cazul lucrãrii voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul: a) sã devinã proprietarul lucrãrii, fãrã înscriere în cartea funciarã şi fãrã nicio obligaţie cãtre autorul lucrãrii; b) sã cearã obligarea autorului de rea-credinţã al lucrãrii la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioarã şi plata de daune-interese. (2) Autorul de bunã-credinţã al lucrãrii poate sã o ridice înainte de restituirea imobilului cãtre proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioarã.
§ 5. Înţelesul unor termeni
ART. 586 Buna-credinţã a autorului lucrãrii (1) Autorul lucrãrii este de bunã-credinţã dacã se întemeiazã fie pe cuprinsul cãrţii funciare în care, la data realizãrii lucrãrii, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciarã, dacã, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciarã şi nu a cunoscut pe nicio altã cale viciul titlului sãu. (2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţã cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrãrii care se întemeiazã pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, sã devinã proprietarul acesteia.
§ 6. Dispoziţii speciale
ART. 587 Lucrãrile realizate parţial asupra imobilului autorului (1) În cazul lucrãrii cu caracter durabil realizate cu bunã-credinţã parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmã poate cere înscrierea într-o nouã carte funciarã a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecãruia. (2) Dacã lucrarea a fost realizatã cu rea-credinţã, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrãrii de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacã este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciarã a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-pãrţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumãtate din valoarea contribuţiei autorului lucrãrii. (3) În caz de neînţelegere între pãrţi, instanţa de judecatã va stabili valoarea contribuţiei fiecãreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-pãrţi din dreptul de proprietate. ART. 588 Lucrãrile provizorii Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat sã o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacã este de rea-credinţã, sã plãteascã despãgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţã. ART. 589 Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciarã Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivã sau pe cote-pãrţi, este condiţionatã, potrivit reglementãrilor din aceastã secţiune, de înscrierea în cartea funciarã, înscrierea se face în temeiul convenţiei pãrţilor, încheiatã în formã autenticã, sau, dupã caz, al hotãrârii judecãtoreşti. ART. 590 Dreptul autorului lucrãrii la ridicarea materialelor (1) Pânã la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de cãtre cel îndreptãţit la înscrierea în cartea funciarã, autorul lucrãrii îşi poate ridica materialele. (2) Dacã lucrarea a fost efectuatã cu rea-credinţã, autorul acesteia va putea fi obligat, dacã este cazul, la plata de daune-interese. ART. 591 Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrãrii la indemnizaţie (1) Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrãrii privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lãsat de proprietar sã deţinã imobilul. (2) Autorul lucrãrii de bunã-credinţã are, în condiţiile art. 2.382, un drept de ipotecã legalã asupra imobilului pânã la plata indemnizaţiei. ART. 592 Regulile privind obligarea autorului lucrãrii la cumpãrarea imobilului (1) Ori de câte ori proprietarul opteazã pentru obligarea autorului lucrãrii la cumpãrarea imobilului, în absenţa înţelegerii pãrţilor, proprietarul poate cere instanţei judecãtoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotãrâri care sã ţinã loc de contract de vânzare-cumpãrare. (2) Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecã legalã asupra acestuia pentru plata preţului de cãtre autorul lucrãrii. ART. 593 Pasivitatea proprietarului pe durata realizãrii lucrãrii Autorul de rea-credinţã al lucrãrii nu poate sã opunã proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vãdit-o pe durata realizãrii lucrãrii. ART. 594 Autorul lucrãrii care foloseşte materialele altuia Dacã nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bunã-credinţã, cel care realizeazã o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ este obligat la plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricãror alte prejudicii cauzate. ART. 595 Stabilirea indemnizaţiei sau a despãgubirii Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa este învestitã sã stabileascã întinderea indemnizaţiei sau a despãgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculatã la data hotãrârii judecãtoreşti. ART. 596 Cazurile speciale de accesiune (1) Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite sã dobândeascã proprietatea asupra lucrãrii realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzãtor, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacã nu s-a prevãzut altfel în momentul constituirii dreptului real. (2) Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se aplicã, în mod corespunzãtor, şi lucrãrilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite sã dobândeascã proprietatea asupra lucrãrii realizate asupra acelui imobil. (3) Pentru lucrãrile adãugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite sã dobândeascã proprietatea lucrãrii realizate asupra acelui imobil se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare. ART. 597 Lucrãrile efectuate de un detentor precar (1) Lucrãrile fãcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzãtor, regulilor aplicabile posesorului de rea-credinţã. (2) Detentorul precar nu poate fi însã obligat sã cumpere imobilul.
SECŢIUNEA a 4-a Accesiunea mobiliarã
ART. 598 Accesiunea mobiliarã (1) Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, dupã caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperã şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionãrii bunului. (2) Proprietarul bunului datoreazã despãgubiri egale cu valoarea manoperei sau, dupã caz, cu valoarea materialelor. ART. 599 Raportul dintre valoarea manoperei şi valoarea materialelor În toate cazurile în care valoarea materialelor este egalã cu manopera sau existã o diferenţã nesemnificativã, proprietatea asupra bunului este comunã şi se exercitã în condiţiile secţiunii a 2-a a cap. V din prezentul titlu. ART. 600 Unirea a douã bunuri mobile În cazul în care se unesc douã bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacã prin aceasta celãlalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului sãu. ART. 601 Regulile aplicabile în cazul imposibilitãţii de separare a bunurilor unite Dacã nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 598 şi 599.
CAP. III Limitele juridice ale dreptului de proprietate privatã
SECŢIUNEA 1 Limite legale
§ 1. Dispoziţii comune
ART. 602 Interesul public şi interesul privat (1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. (2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul pãrţilor. Pentru opozabilitate faţã de terţi este necesarã îndeplinirea formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege. ART. 603 Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinãtate Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinãtãţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
§ 2. Folosirea apelor
ART. 604 Regulile privind curgerea fireascã a apelor (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea fireascã a apelor provenite de pe fondul superior. (2) Dacã aceastã curgere cauzeazã prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe fondul sãu lucrãrile necesare schimbãrii direcţiei apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate. (3) La rândul sãu, proprietarul fondului superior este obligat sã nu efectueze nicio lucrare de naturã sã agraveze situaţia fondului inferior. ART. 605 Regulile privind curgerea provocatã a apelor (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea provocatã de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţâşnesc pe acest din urmã fond datoritã unor lucrãri subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlãştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însã numai dacã aceastã curgere precedã vãrsarea într-un curs de apã sau într-un şanţ. (2) În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat sã aleagã calea şi mijloacele de scurgere de naturã sã aducã prejudicii minime fondului inferior, rãmânând dator la plata unei despãgubiri juste şi prealabile cãtre proprietarul acestui din urmã fond. (3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã atunci când pe fondul inferior se aflã o construcţie, împreunã cu grãdina şi curtea aferentã, sau un cimitir. ART. 606 Cheltuielile referitoare la irigaţii (1) Proprietarul care vrea sã foloseascã pentru irigarea terenului sãu apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivã, sã facã pe terenul riveranului opus lucrãrile necesare pentru captarea apei. (2) Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 607 Obligaţia proprietarului cãruia îi prisoseşte apa (1) Proprietarul cãruia îi prisoseşte apa pentru necesitãţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, sã ofere acest surplus pentru proprietarul care nu şi-ar putea procura apa necesarã pentru fondul sãu decât cu o cheltuialã excesivã. (2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia prevãzutã la alin. (1) pretinzând cã ar putea acorda surplusului de apã o altã destinaţie decât satisfacerea necesitãţilor curente. El poate însã cere despãgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a dovedi existenţa realã a destinaţiei pretinse. ART. 608 Întrebuinţarea izvoarelor (1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul sãu, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior. (2) Proprietarul fondului pe care se aflã izvorul nu poate sã îi schimbe cursul dacã prin aceastã schimbare ar lipsi locuitorii unei localitãţi de apa necesarã pentru satisfacerea nevoilor curente. ART. 609 Despãgubirile datorate proprietarului fondului pe care se aflã izvorul (1) Proprietarul fondului pe care se aflã izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrãrile efectuate, a secat, a micşorat ori a alterat apele sale. (2) Dacã starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situaţiei anterioare atunci când apa era indispensabilã pentru exploatarea fondului sãu. (3) În cazul în care izvorul se întinde pe douã fonduri învecinate, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor, ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond. ART. 610 Regulile speciale privind folosirea apelor Dispoziţiile prezentului paragraf se completeazã cu reglementãrile speciale în materia regimului apelor.
§ 3. Picãtura streşinii
ART. 611 Picãtura streşinii Proprietarul este obligat sã îşi facã streaşina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi sã nu se scurgã pe fondul proprietarului vecin.
§ 4. Distanţa şi lucrãrile intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrãri şi plantaţii
ART. 612 Distanţa minimã în construcţii Orice construcţii, lucrãri sau plantaţii se pot face de cãtre proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţã de linia de hotar, dacã nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât sã nu se aducã atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimã se poate face prin acordul pãrţilor exprimat printr-un înscris autentic. ART. 613 Distanţa minimã pentru arbori (1) În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sãdiţi la o distanţã de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. (2) În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptãţit sã cearã scoaterea ori, dupã caz, tãierea, la înãlţimea cuvenitã, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate. (3) Proprietarul fondului peste care se întind rãdãcinile sau ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tãia, precum şi dreptul de a pãstra fructele cãzute în mod natural pe fondul sãu.
§ 5. Vederea asupra proprietãţii vecinului
ART. 614 Fereastra sau deschiderea în zidul comun Nu este permis sã se facã fereastrã sau deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor. ART. 615 Distanţa minimã pentru fereastra de vedere (1) Este obligatorie pãstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrãdit sau neîngrãdit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrãri ce ar fi orientate cãtre acest fond. (2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrãri neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţã mai micã de un metru. (3) Distanţa se calculeazã de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa zidului în care s-a deschis vederea sau, dupã caz, pe linia exterioarã a balconului, pânã la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrãrilor neparalele, se mãsoarã tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrãrii de linia de hotar şi pânã la aceastã linie. ART. 616 Fereastra de luminã Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-şi deschide, fãrã limitã de distanţã, ferestre de luminã dacã sunt astfel construite încât sã împiedice vederea spre fondul învecinat.
§ 6. Dreptul de trecere
ART. 617 Dreptul de trecere (1) Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publicã are dreptul sã i se permitã trecerea pe fondul vecinului sãu pentru exploatarea fondului propriu. (2) Trecerea trebuie sã se facã în condiţii de naturã sã aducã o minimã stânjenire exercitãrii dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publicã; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publicã, trecerea se va face pe fondul cãruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii. (3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publicã. ART. 618 Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale (1) Dacã lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerutã decât celor care au dobândit partea de teren pe care se fãcea anterior trecerea. (2) Când lipsa accesului este imputabilã proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilitã numai cu consimţãmântul proprietarului fondului care are acces la calea publicã şi cu plata dublului despãgubirii. ART. 619 Întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea pãrţilor, prin hotãrâre judecãtoreascã sau printr-o folosinţã continuã pe timp de 10 ani. ART. 620 Prescripţia acţiunii în despãgubire şi restituirea despãgubirii încasate (1) Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despãgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe sã curgã din momentul stabilirii dreptului de trecere. (2) În cazul în care înceteazã dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este dator sã restituie despãgubirea încasatã, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivã a dreptului de trecere.
§ 7. Alte limite legale
ART. 621 Dreptul de trecere pentru utilitãţi (1) Proprietarul este obligat sã permitã trecerea prin fondul sãu a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonã, de natura conductelor de apã, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, dupã caz, precum şi a oricãror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop. (2) Aceastã obligaţie subzistã numai pentru situaţia în care trecerea prin altã parte ar fi imposibilã, periculoasã sau foarte costisitoare. (3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despãgubiri juste. Dacã este vorba despre utilitãţi noi, despãgubirea trebuie sã fie şi prealabilã. (4) Clãdirile, curţile şi grãdinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacã ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilitãţi noi. ART. 622 Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrãri (1) De asemenea, proprietarul este obligat sã permitã folosirea fondului sãu pentru efectuarea unor lucrãri necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul sãu pentru tãierea crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei despãgubiri, dacã este cazul. (2) Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile. ART. 623 Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie (1) Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al sãu, ajuns întâmplãtor pe fondul respectiv, dacã a fost înştiinţat în prealabil. (2) În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justã despãgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului. ART. 624 Starea de necesitate (1) În cazul în care o persoanã a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apãra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul sã cearã o despãgubire echitabilã numai de la cel care a fost salvat. (2) Nu poate pretinde nicio despãgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului. ART. 625 Regulile speciale Îngrãdirile cuprinse în prezenta secţiune se completeazã cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pãdurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.
SECŢIUNEA a 2-a Limite convenţionale
ART. 626 Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice Proprietarul poate sã consimtã la limitarea dreptului sãu prin acte juridice, dacã nu încalcã ordinea publicã şi bunele moravuri. ART. 627 Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de aplicare (1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrãinarea unui bun, însã numai pentru o duratã de cel mult 49 de ani şi dacã existã un interes serios şi legitim. Termenul începe sã curgã de la data dobândirii bunului. (2) Dobânditorul poate fi autorizat de cãtre instanţã sã dispunã de bun dacã interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispãrut sau dacã un interes superior o impune. (3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacã a fost determinantã la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumã, pânã la proba contrarã. (4) Clauza de inalienabilitate este subînţeleasã în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea cãtre o persoanã determinatã sau determinabilã. (5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi opritã prin stipularea inalienabilitãţii. ART. 628 Condiţiile de opozabilitate (1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocatã împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat sã nu înstrãineze decât dacã este valabilã şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate. (2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie sã fie supusã formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege, dacã este cazul. (3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, regulile prevãzute pentru dobândirea proprietãţii prin posesia de bunã-credinţã. (4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevãzutã într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilã şi creditorilor anteriori ai dobânditorului. (5) Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformeazã acestei obligaţii. ART. 629 Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate (1) Înstrãinãtorul poate sã cearã rezoluţiunea contractului în cazul încãlcãrii clauzei de inalienabilitate de cãtre dobânditor. (2) Atât înstrãinãtorul, cât şi terţul, dacã inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot sã cearã anularea actului de înstrãinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei. (3) Nu pot fi supuse urmãririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacã prin lege nu se prevede altfel.
SECŢIUNEA a 3-a Limite judiciare
ART. 630 Depãşirea inconvenientelor normale ale vecinãtãţii (1) Dacã proprietarul cauzeazã, prin exercitarea dreptului sãu, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinãtate, instanţa de judecatã poate, din considerente de echitate, sã îl oblige la despãgubiri în folosul celui vãtãmat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil. (2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfãşurãrii activitãţii prejudiciabile de cãtre proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfãşurarea acelei activitãţi. Cel prejudiciat va avea însã dreptul la despãgubiri. (3) Dacã prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate sã încuviinţeze, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, mãsurile necesare pentru prevenirea pagubei.
CAP. IV Proprietatea comunã
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 631 Noţiunea Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevãzut de lege, dreptul de proprietate privatã are 2 sau mai mulţi titulari. ART. 632 Formele proprietãţii comune (1) Formele proprietãţii comune sunt urmãtoarele: a) proprietatea pe cote-pãrţi (coproprietatea); b) proprietatea în devãlmãşie (devãlmãşia). (2) Coproprietatea poate fi obişnuitã sau forţatã. (3) Coproprietatea forţatã nu poate înceta prin partaj judiciar. ART. 633 Prezumţia de coproprietate Dacã bunul este stãpânit în comun, coproprietatea se prezumã, pânã la proba contrarã.
SECŢIUNEA a 2-a Coproprietatea obişnuitã
ART. 634 Întinderea cotelor-pãrţi (1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsã de stipulaţie contrarã. (2) Cotele-pãrţi sunt prezumate a fi egale, pânã la proba contrarã. Dacã bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrarã nu se va putea face decât prin înscrisuri. ART. 635 Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari Coproprietarii vor împãrţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietãţii, proporţional cu cota lor parte din drept. ART. 636 Exercitarea în comun a dreptului de folosinţã (1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în mãsura în care nu schimbã destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari. (2) Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercitã în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despãgubiri. ART. 637 Fructele bunului comun Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept. ART. 638 Dreptul la restituirea cheltuielilor (1) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de cãtre coproprietari, în proporţie cu cotele lor pãrţi. (2) Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilã cât timp ele nu au fost consumate ori înstrãinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despãgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acţiunea în despãgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun. (3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun. ART. 639 Modul de folosire a bunului comun Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotãrâre judecãtoreascã. ART. 640 Actele de conservare Fiecare coproprietar poate sã facã acte de conservare cu privire la bunul comun fãrã acordul celorlalţi coproprietari. ART. 641 Actele de administrare şi de dispoziţie (1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi fãcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-pãrţi. (2) Actele de administrare care limiteazã în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcinã excesivã prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de cãtre ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia. (3) Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei sã suplineascã acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilitãţii sau valorii bunului. (4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţã cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmãresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie. ART. 642 Sancţiunile (1) Actele juridice fãcute cu nerespectarea regulilor prevãzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului. (2) Coproprietarului vãtãmat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, sã exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacã este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului. ART. 643 Acţiunile în justiţie (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesualã, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotãrârile judecãtoreşti pronunţate în folosul coproprietãţii profitã tuturor coproprietarilor. Hotãrârile judecãtoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. (3) Când acţiunea nu este introdusã de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecatã introducerea în cauzã a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevãzute în Codul de procedurã civilã pentru chemarea în judecatã a altor persoane. ART. 644 Contractele de administrare a coproprietãţii (1) Se poate deroga de la dispoziţiile art. 635, 636, 641 şi art. 642 alin. (1) printr-un contract de administrare a coproprietãţii încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor. (2) În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţã contractul de administrare, acesta îşi înceteazã existenţa, rãmânând aplicabile regulile din prezenta secţiune. (3) În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se aflã şi bunuri imobile, contractele de administrare a coproprietãţii şi declaraţiile de denunţare a acestora vor fi notate în cartea funciarã, la cererea oricãruia dintre coproprietari. ART. 645 Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul exercitãrii împreunã, de cãtre douã sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal.
SECŢIUNEA a 3-a Coproprietatea forţatã
§ 1. Dispoziţii comune
ART. 646 Cazurile de coproprietate forţatã Se aflã în coproprietate forţatã: 1. bunurile prevãzute la art. 649, 660, 687 şi 1.141; 2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a douã imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile şi izvoarele; 3. bunurile comune afectate utilizãrii a douã sau a mai multor fonduri, cum ar fi o centralã termicã sau alte instalaţii care deservesc douã sau mai multe clãdiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe sau alte asemenea bunuri; 4. orice alt bun comun prevãzut de lege. ART. 647 Regimul juridic general (1) Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu condiţia sã respecte destinaţia acestuia şi sã permitã exercitarea folosinţei de cãtre ceilalţi coproprietari. (2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar poate sã dispunã cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odatã cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal. (3) Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportã în mod proporţional cu cota-parte din drept a fiecãrui coproprietar. Când bunul comun are caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii contrare, cota-parte din drept a fiecãrui coproprietar se stabileşte în funcţie de întinderea bunului principal.
§ 2. Coproprietatea asupra pãrţilor comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente
I. Pãrţile comune
ART. 648 Noţiunea (1) Dacã într-o clãdire sau într-un ansamblu rezidenţial existã spaţii cu destinaţie de locuinţã sau cu altã destinaţie având proprietari diferiţi, pãrţile din clãdire care, fiind destinate întrebuinţãrii spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţatã. (2) Pãrţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546. ART. 649 Pãrţile comune (1) Sunt considerate pãrţi comune, în mãsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel: a) terenul pe care se aflã clãdirea, compus atât din suprafaţa construitã, cât şi din cea neconstruitã necesarã, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normalã a acesteia; pentru eventuala suprafaţã excedentarã proprietarii sunt titularii unei coproprietãţi obişnuite; b) fundaţia, curtea interioarã, structura, structura de rezistenţã, pereţii perimetrali şi despãrţitori dintre proprietãţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scãrile şi casa scãrilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apã, centralele termice proprii şi ascensoarele; c) instalaţiile de apã şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încãlzire şi de gaze de la branşament/racord pânã la punctul de distribuţie cãtre pãrţile aflate în proprietate exclusivã, canalele pluviale, paratrãsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea pãrţi; d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei pãrţilor, sunt în folosinţã comunã. (2) Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spãlãtorii şi uscãtorii sunt considerate pãrţi comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizeazã aceste utilitãţi în conformitate cu proiectul clãdirii. ART. 650 Atribuirea în folosinţã exclusivã a pãrţilor comune (1) Pãrţile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosinţã exclusivã numai dacã prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalţi coproprietari. (2) Decizia de atribuire în folosinţã exclusivã trebuie adoptatã cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor şi al cotelor-pãrţi. În clãdirile unde sunt constituite asociaţii de proprietari, decizia se adoptã de cãtre adunarea generalã, cu aceeaşi majoritate. ART. 651 Actele juridice privind cotele-pãrţi Cota-parte din dreptul de proprietate asupra pãrţilor comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului din clãdire care constituie bunul principal; înstrãinarea sau ipotecarea cotei-pãrţi nu se va putea face decât odatã cu dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal. ART. 652 Stabilirea cotelor-pãrţi În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate, cotelepãrţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecãrui spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clãdire.
II. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
ART. 653 Exercitarea dreptului de folosinţã Fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere, atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi pãrţile comune, fãrã a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fãrã a schimba destinaţia clãdirii. În lipsa acordului de asociere, dispoziţiile art. 647 rãmân aplicabile. ART. 654 Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea pãrţilor comune (1) În lipsa unor prevederi legale sau înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportã cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea pãrţilor comune, în proporţie cu cota sa parte. (2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de pãrţile comune folosite exclusiv de cãtre unii dintre coproprietari cad în sarcina acestora din urmã. ART. 655 Obligaţia de conservare a clãdirii Proprietarul este obligat sã asigure întreţinerea spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clãdirea sã se pãstreze în stare bunã. ART. 656 Obligaţia de a permite accesul în spaţiile care constituie bunurile principale (1) Coproprietarii sunt obligaţi sã permitã accesul în spaţiile care constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrãrilor necesare conservãrii clãdirii şi întreţinerii pãrţilor comune. (2) În aceastã situaţie, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despãgubiţi de cãtre asociaţia de proprietari sau, dupã caz, de cãtre proprietarul în interesul cãruia au fost efectuate lucrãrile. ART. 657 Regulile aplicabile în cazul distrugerii clãdirii (1) În cazul în care clãdirea a fost distrusã în întregime ori într-o proporţie mai mare de jumãtate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, sã solicite vânzarea la licitaţie publicã a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat. (2) În caz de distrugere a unei pãrţi mai mici decât cea prevãzutã la alin. (1), coproprietarii vor contribui la refacerea pãrţilor comune, proporţional cu cotele-pãrţi. Dacã unul sau mai mulţi coproprietari refuzã sau nu pot sã participe la refacere, ei sunt obligaţi sã cedeze celorlalţi coproprietari cotele lor pãrţi din dreptul de proprietate. Preţul se stabileşte de pãrţi ori, în caz de neînţelegere, de cãtre instanţa judecãtoreascã. ART. 658 Încetarea destinaţiei folosinţei comune (1) Încetarea destinaţiei de folosinţã comunã pentru pãrţile comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotãrî motivat cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor. (2) În acest caz, devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea obişnuitã şi temporarã. Cu toate acestea, înstrãinarea sau ipotecarea se poate realiza dacã existã o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor. (3) În cazurile prevãzute la alin. (1) şi (2), coproprietarii care nu au votat ori, dupã caz, s-au opus la înstrãinare sau ipotecare au dreptul la o despãgubire justã stabilitã pe cale convenţionalã ori, în caz de neînţelegere, pe cale judecãtoreascã. (4) Constatarea încetãrii destinaţiei de folosinţã comunã pentru aceste pãrţi se face prin hotãrâre a adunãrii generale a asociaţiei de proprietari adoptatã cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor.
III. Asociaţia de proprietari
ART. 659 Constituirea asociaţiilor de proprietari În cazul clãdirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe individuale, amplasate izolat, înşiruit sau cuplat, în care existã proprietãţi comune şi proprietãţi individuale, se constituie asociaţia de proprietari, care se organizeazã şi funcţioneazã în condiţiile legii.
§ 3. Coproprietatea asupra despãrţiturilor comune
ART. 660 Prezumţia de coproprietate asupra despãrţiturilor comune (1) Zidul, şanţul, precum şi orice altã despãrţiturã între douã fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comunã a vecinilor, dacã nu rezultã contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacã proprietatea comunã nu a devenit proprietate exclusivã prin uzucapiune, în condiţiile legii. (2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 661 Semnele de necomunitate (1) Existã semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia este dreaptã şi perpendicularã spre un fond şi înclinatã spre celãlalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivã a proprietarului fondului cãtre care este înclinatã coama zidului. (2) Existã semn de necomunitate a şanţului atunci când pãmântul este aruncat ori înãlţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este prezumat a fi în proprietatea exclusivã a proprietarului fondului pe care este aruncat pãmântul. (3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac sã se prezume cã zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari. ART. 662 Obligaţia de construire a despãrţiturilor comune (1) Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate sã contribuie la construirea unei despãrţituri comune. (2) În lipsa unor dispoziţii legale, a regulamentului de urbanism sau a obiceiului locului, înãlţimea zidului comun va fi stabilitã de pãrţi, dar fãrã a depãşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului. ART. 663 Cheltuielile de întreţinere şi reparare a despãrţiturilor comune (1) Coproprietarii sunt ţinuţi sã suporte cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea despãrţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecãruia. (2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate sã nu participe la cheltuielile de întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul sãu de proprietate asupra despãrţiturii comune, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apãrat de a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie sprijinitã de zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despãrţiturii comune. ART. 664 Construcţiile şi instalaţiile aflate în legãturã cu zidul comun (1) Oricare dintre coproprietari are dreptul sã sprijine construcţii ori sã instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lãsa 6 centimetri spre celãlalt coproprietar şi fãrã a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun. (2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul sãu pânã în jumãtatea zidului, în cazul în care ar dori sã instaleze el însuşi grinzi ori sã construiascã un coş de fum în acelaşi loc. ART. 665 Înãlţarea zidului comun (1) Oricare dintre coproprietari poate sã înalţe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur cheltuielile de înãlţare peste limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare a pãrţii comune a zidului ca urmare a înãlţãrii acestuia. (2) În cazul în care zidul nu poate rezista înãlţãrii, proprietarul care doreşte sã facã aceastã înãlţare este dator sã reconstruiascã zidul în întregime luând din fondul sãu suprafaţa pentru a asigura grosimea necesarã zidului nou ridicat. (3) Vecinul care nu a contribuit la înãlţare poate dobândi coproprietatea, plãtind jumãtate din valoarea actualizatã a materialelor şi manoperei folosite, precum şi, dacã este cazul, jumãtate din valoarea terenului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului. ART. 666 Dobândirea coproprietãţii asupra despãrţiturilor Vecinul care nu a contribuit la realizarea despãrţiturii comune poate dobândi un drept de coproprietate asupra despãrţiturii, plãtind jumãtate din valoarea actualizatã a materialelor şi manoperei folosite şi, dupã caz, jumãtate din valoarea terenului pe care despãrţitura a fost construitã. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.
SECŢIUNEA a 4-a Proprietatea comunã în devãlmãşie
ART. 667 Proprietatea comunã în devãlmãşie Existã proprietate în devãlmãşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fãrã ca vreuna dintre acestea sã fie titularul unei cote-pãrţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. ART. 668 Regulile aplicabile proprietãţii devãlmaşe (1) Dacã se naşte prin efectul legii, proprietatea în devãlmãşie este supusã dispoziţiilor acelei legi care se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privind regimul comunitãţii legale. (2) În cazul în care izvorul proprietãţii în devãlmãşie este un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimul comunitãţii legale se aplicã în mod corespunzãtor.
SECŢIUNEA a 5-a Partajul
ART. 669 Imprescriptibilitatea acţiunii de partaj Încetarea coproprietãţii prin partaj poate fi cerutã oricând, afarã de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotãrâre judecãtoreascã. ART. 670 Felurile partajului Partajul poate fi fãcut prin bunã învoialã sau prin hotãrâre judecãtoreascã, în condiţiile legii. ART. 671 Împãrţeala pãrţilor comune ale clãdirilor (1) Partajul este inadmisibil în cazurile prevãzute de secţiunile a 3-a şi a 4-a din prezentul capitol, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege. (2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul pãrţilor comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste pãrţi înceteazã de a mai fi destinate folosinţei comune. (3) În cazul proprietãţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţatã, partajul este posibil numai prin bunã învoialã. ART. 672 Convenţiile privitoare la suspendarea partajului Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadã mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formã autenticã şi supuse formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege. ART. 673 Suspendarea pronunţãrii partajului prin hotãrâre judecãtoreascã Instanţa sesizatã cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacã pericolul acestor prejudicii este înlãturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea pãrţii interesate, va reveni asupra mãsurii. ART. 674 Condiţiile speciale privind capacitatea de exerciţiu Dacã un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsã, partajul va putea fi fãcut prin bunã învoialã numai cu autorizarea instanţei de tutelã, precum şi, dacã este cazul, a ocrotitorului legal. ART. 675 Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afarã de cazul când acesta l-a uzucapat, în condiţiile legii. ART. 676 Regulile privitoare la modul de împãrţire (1) Partajul bunurilor comune se va face în naturã, proporţional cu cotaparte a fiecãrui coproprietar. (2) Dacã bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în naturã, partajul se va face în unul dintre urmãtoarele moduri: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora; b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publicã, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului cãtre coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecãruia dintre ei. ART. 677 Datoriile nãscute în legãturã cu bunul comun (1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor nãscute în legãturã cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul. (2) Suma necesarã pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluatã, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vânzãrii bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportatã de cãtre coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecãruia. ART. 678 Executarea silitã privitoare la bunul comun (1) Creditorii unui coproprietar pot urmãri silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împãrţeala bunului, caz în care urmãrirea se va face asupra pãrţii de bun sau, dupã caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului. (2) În cazul vânzãrii silite a unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate asupra unui bun, executorul judecãtoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin douã sãptãmâni înainte de data stabilitã pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-pãrţi. (3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a cãror creanţã s-a nãscut în legãturã cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul sã urmãreascã silit bunul, în mâinile oricui s-ar gãsi, atât înainte, cât şi dupã partaj. (4) Convenţiile de suspendare a împãrţelii pot fi opuse creditorilor numai dacã, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit datã certã în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalitãţile de publicitate prevãzute de lege, dacã este cazul. ART. 679 Drepturile creditorilor personali ai coproprietarului (1) Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, sã intervinã, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însã sã atace un partaj efectuat, afarã numai dacã acesta s-a fãcut în lipsa lor şi fãrã sã se ţinã seama de opoziţia pe care au fãcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a fãcut astfel încât creditorii nu au putut sã intervinã în proces. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a cãror creanţã s-a nãscut în legãturã cu conservarea sau administrarea acestuia. ART. 680 Efectele juridice ale partajului (1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, dupã caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilitã în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împãrţelii voluntare, sau, dupã caz, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti. (2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacã actul de partaj încheiat în formã autenticã sau hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã, dupã caz, au fost înscrise în cartea funciarã. ART. 681 Opozabilitatea unor acte juridice Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rãmân valabile şi sunt opozabile celui cãruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului. ART. 682 Strãmutarea garanţiilor Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale pãrţi se strãmutã de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, dupã caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj. ART. 683 Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse (1) Coproprietarii îşi datoreazã, în limita cotelor-pãrţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzãtorului aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Fiecare este obligat sã îl despãgubeascã pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacã unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datoratã de acesta se va suporta, proporţional, de cãtre ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat. (3) Coproprietarii nu datoreazã garanţie dacã prejudiciul este urmarea faptei sãvârşite de un alt coproprietar sau dacã au fost scutiţi prin actul de partaj. ART. 684 Desfiinţarea partajului (1) Partajul prin bunã învoialã poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele. (2) Partajul fãcut fãrã participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolutã. (3) Partajul este însã valabil chiar dacã nu cuprinde toate bunurile comune; pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar. ART. 685 Înstrãinarea bunurilor atribuite Nu poate invoca nulitatea relativã a partajului prin bunã învoialã coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrãineazã în tot sau în parte bunurile atribuite. ART. 686 Regulile aplicabile bunurilor aflate în coproprietate şi în devãlmãşie Prevederile prezentei secţiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul sãu, precum şi celor aflate în devãlmãşie.
CAP. V Proprietatea periodicã
ART. 687 Proprietatea periodicã Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã, în absenţa unei reglementãri speciale, ori de câte ori mai multe persoane exercitã succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. ART. 688 Temeiul proprietãţii periodice Proprietatea periodicã se naşte în temeiul unui act juridic, dispoziţiile în materie de carte funciarã aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 689 Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar (1) În privinţa intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate încheia, în condiţiile legii, acte precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea. (2) Actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentã unui alt interval de timp sunt inopozabile titularului cotei-pãrţi respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2) şi art. 643 se aplicã în mod corespunzãtor. (3) În raporturile cu terţii cocontractanţi de bunã-credinţã, actele de administrare sau de dispoziţie menţionate la alin. (2) sunt lovite de nulitate relativã. ART. 690 Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor (1) Fiecare coproprietar este obligat sã facã toate actele de conservare, în aşa fel încât sã nu împiedice ori sã îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari, coproprietarul care avanseazã cheltuielile necesare are dreptul la despãgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari. (2) Actele prin care se consumã în tot sau în parte substanţa bunului pot fi fãcute numai cu acordul celorlalţi coproprietari. (3) La încetarea intervalului, coproprietarul este dator sã predea bunul coproprietarului îndreptãţit sã îl foloseascã în urmãtorul interval. (4) Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispoziţiile art. 644 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 691 Obligaţia de despãgubire şi excluderea (1) Nerespectarea obligaţiilor prevãzute în prezentul capitol atrage plata de despãgubiri. (2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulburã în mod grav exercitarea proprietãţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotãrâre judecãtoreascã, la cererea coproprietarului vãtãmat. (3) Excluderea va putea fi dispusã numai dacã unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpãrã cota-parte a celui exclus. (4) În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere, prin care se va stabili cã sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi atacatã cu recurs pe cale separatã. (5) Dupã rãmânerea definitivã a încheierii de admitere în principiu, în absenţa înţelegerii pãrţilor, se va stabili preţul vânzãrii silite pe bazã de expertizã. Dupã consemnarea preţului la banca stabilitã de instanţã, se va pronunţa hotãrârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpãrare. (6) Dupã rãmânerea definitivã a acestei hotãrâri, dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în cartea funciarã, iar transmiţãtorul va putea sã ridice suma consemnatã la banca stabilitã de instanţã. ART. 692 Încetarea proprietãţii periodice Proprietatea periodicã înceteazã prin radiere din cartea funciarã în temeiul dobândirii de cãtre o singurã persoanã a tuturor cotelor-pãrţi din dreptul de proprietate periodicã, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
TITLUL III Dezmembrãmintele dreptului de proprietate privatã
CAP. I Superficia
ART. 693 Noţiunea (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra cãruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţã. (2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevãzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, cãtre douã persoane, chiar dacã nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţãrii proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea. ART. 694 Durata dreptului de superficie Dreptul de superficie se poate constitui pe o duratã de cel mult 99 de ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit. ART. 695 Întinderea şi exercitarea dreptului de superficie (1) Dreptul de superficie se exercitã în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. În lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitatã de suprafaţa de teren pe care urmeazã sã se construiascã şi de cea necesarã exploatãrii construcţiei sau, dupã caz, de suprafaţa de teren aferentã şi de cea necesarã exploatãrii construcţiei edificate. (2) În cazul prevãzut la art. 693 alin. (3), în absenţa unei stipulaţii contrare, titularul dreptului de superficie nu poate modifica structura construcţiei. El o poate însã demola, dar cu obligaţia de a o reconstrui în forma iniţialã. (3) În cazul în care superficiarul modificã structura construcţiei, proprietarul terenului poate sã cearã, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situaţia anterioarã. În al doilea caz, curgerea termenului de prescripţie de 3 ani este suspendatã pânã la expirarea duratei superficiei. (4) Titularul poate dispune în mod liber de dreptul sãu. Cât timp construcţia existã, dreptul de folosinţã asupra terenului se poate înstrãina ori ipoteca numai odatã cu dreptul de proprietate asupra construcţiei. ART. 696 Acţiunea confesorie de superficie (1) Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentatã împotriva oricãrei persoane care împiedicã exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului. (2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil. ART. 697 Evaluarea prestaţiei superficiarului (1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacã pãrţile nu au prevãzut alte modalitãţi de platã a prestaţiei de cãtre superficiar, titularul dreptului de superficie datoreazã, sub formã de rate lunare, o sumã egalã cu chiria stabilitã pe piaţa liberã, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul în care aceasta existã, de zona în care se aflã terenul, precum şi de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei. (2) În caz de neînţelegere între pãrţi, suma datoratã proprietarului terenului va fi stabilitã pe cale judecãtoreascã. ART. 698 Cazurile de încetare a superficiei Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciarã, pentru una dintre urmãtoarele cauze: a) la expirarea termenului; b) prin consolidare, dacã terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane; c) prin pieirea construcţiei, dacã existã stipulaţie expresã în acest sens; d) în alte cazuri prevãzute de lege. ART. 699 Efectele încetãrii superficiei prin expirarea termenului (1) În cazul prevãzut la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de a plãti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirãrii termenului. (2) Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egalã sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului sã cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza sã cumpere terenul dacã ridicã, pe cheltuiala sa, construcţia clãditã pe teren şi repune terenul în situaţia anterioarã. (3) În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului, dezmembrãmintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetãrii dreptului de superficie. Ipotecile care greveazã dreptul de superficie se strãmutã de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului în cazul prevãzut la alin. (1), se extind de drept asupra terenului în cazul prevãzut la alin. (2) teza I sau se strãmutã de drept asupra materialelor, în cazul prevãzut la alin. (2) teza a II-a. (4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în momentul încetãrii dreptului de superficie în cazul prevãzut la alin. (1). Ele se strãmutã de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în cazul prevãzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la întregul teren în cazul prevãzut la alin. (2) teza a II-a. ART. 700 Efectele încetãrii superficiei prin consolidare (1) În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrãmintele consimţite de superficiar se menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei. (2) Ipotecile nãscute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cãrora s-au constituit. ART. 701 Efectele încetãrii superficiei prin pieirea construcţiei (1) În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei, drepturile reale care greveazã dreptul de superficie se sting, dacã legea nu prevede altfel. (2) Ipotecile nãscute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit. ART. 702 Alte dispoziţii aplicabile Dispoziţiile prezentului capitol sunt aplicabile şi în cazul plantaţiilor, precum şi al altor lucrãri autonome cu caracter durabil.
CAP. II Uzufructul
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 703 Noţiunea Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însã cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. ART. 704 Constituirea uzufructului (1) Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevãzute de lege, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile. (2) Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente. ART. 705 Acţiunea confesorie de uzufruct Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã uzufructului în mod corespunzãtor. ART. 706 Obiectul uzufructului Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori necorporale, inclusiv o masã patrimonialã, o universalitate de fapt ori o cotã-parte din acestea. ART. 707 Accesoriile bunurilor ce formeazã obiectul uzufructului Uzufructul poartã asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporeazã în acesta. ART. 708 Durata uzufructului (1) Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager. (2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit cu depãşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani. (3) Dacã nu s-a prevãzut durata uzufructului, se prezumã cã este viager sau, dupã caz, cã este constituit pe o duratã de 30 de ani. (4) Uzufructul constituit pânã la data la care o altã persoanã va ajunge la o anumitã vârstã dureazã pânã la acea datã, chiar dacã acea persoanã ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
SECŢIUNEA a 2-a Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
§ 1. Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
ART. 709 Drepturile uzufructuarului În lipsã de stipulaţie contrarã, uzufructuarul are folosinţa exclusivã a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia. ART. 710 Fructele naturale şi industriale Fructele naturale şi industriale percepute dupã constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute dupã stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fãrã a putea pretinde unul altuia despãgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor. ART. 711 Fructele civile Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi. ART. 712 Cvasiuzufructul Dacã uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne, bãuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însã cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului. ART. 713 Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile (1) Dacã uzufructul poartã asupra unor bunuri care, fãrã a fi consumptibile, se uzeazã ca urmare a utilizãrii lor, uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. (2) În acest caz, el nu va fi obligat sã le restituie decât în starea în care se vor afla la data stingerii uzufructului. (3) Uzufructuarul poate sã dispunã, ca un bun proprietar, de bunurile care, fãrã a fi consumptibile, se deterioreazã rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la aceastã din urmã datã. ART. 714 Cesiunea uzufructului (1) În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul sãu unei alte persoane fãrã acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile. (2) Uzufructuarul rãmâne dator exclusiv faţã de nudul proprietar numai pentru obligaţiile nãscute înainte de cesiune. Pânã la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul rãspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţã de nudul proprietar. (3) Dupã notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţã de nudul proprietar pentru toate obligaţiile nãscute dupã notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii. (4) Dupã cesiune, dreptul de uzufruct continuã, dupã caz, pânã la împlinirea termenului iniţial sau pânã la decesul uzufructuarului iniţial. ART. 715 Contractele de locaţiune (1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, dupã caz, de a arenda bunul primit în uzufruct. (2) Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciarã, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, dupã stingerea uzufructului prin decesul sau, dupã caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, pânã la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului. (3) Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendãri fãcute de uzufructuar şi înscrise în cartea funciarã înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor sãi pe o perioadã de cel mult 6 luni ori, dupã caz, de un an, dacã la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului. (4) În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locaţiunile înceteazã, în toate cazurile, odatã cu stingerea uzufructului. ART. 716 Lucrãrile şi îmbunãtãţirile (1) La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo despãgubire pentru lucrãrile adãugate unui bun imobil, cu excepţia celor necesare, sau pentru îmbunãtãţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea bunului. (2) Dacã lucrãrile sau îmbunãtãţirile au fost fãcute fãrã încuviinţarea proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor şi la readucerea bunului în starea în care i-a fost încredinţat. (3) Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie echitabilã pentru lucrãrile necesare adãugate. De asemenea, el va putea cere o indemnizaţie echitabilã şi pentru celelalte lucrãri adãugate sau pentru îmbunãtãţirile fãcute cu încuviinţarea proprietarului, dacã prin acestea s-a sporit valoarea bunului. (4) În cazul lucrãrilor autonome fãcute de uzufructuar asupra unui bun imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzãtor, în lipsã de stipulaţie sau dispoziţie legalã contrarã, dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare artificiale. ART. 717 Exploatarea pãdurilor tinere (1) Dacã uzufructul cuprinde pãduri tinere destinate de proprietarul lor unor tãieri periodice, uzufructuarul este dator sã pãstreze ordinea şi câtimea tãierii, potrivit regulilor stabilite de proprietar în conformitate cu dispoziţiile legale, fãrã ca uzufructuarul sã poatã pretinde vreo despãgubire pentru pãrţile lãsate netãiate în timpul uzufructului. (2) Arborii care se scot din pepiniere fãrã degradarea acestora nu fac parte din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale în ce priveşte înlocuirea lor. ART. 718 Exploatarea pãdurilor înalte (1) Uzufructuarul poate, conformându-se dispoziţiilor legale şi folosinţei obişnuite a proprietarului, sã exploateze pãrţile de pãduri înalte care au fost destinate tãierii regulate, fie cã aceste tãieri se fac periodic pe o întindere de pãmânt determinatã, fie cã se fac numai pentru un numãr de arbori aleşi pe toatã suprafaţa fondului. (2) În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tãia arborii înalţi; va putea însã întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care este obligat, arbori cãzuţi accidental; în acest scop poate chiar sã taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însã de a constata, în prezenţa nudului proprietar, aceastã trebuinţã. ART. 719 Alte drepturi ale uzufructuarului asupra pãdurilor ce fac obiectul uzufructului Uzufructuarul poate lua din pãduri araci pentru vii; poate, de asemenea, lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale. ART. 720 Dreptul asupra pomilor fructiferi Pomii fructiferi ce se usucã şi cei cãzuţi accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii. ART. 721 Dreptul asupra carierelor de piatrã şi de nisip aflate în exploatare În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele de piatrã şi de nisip ce sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct. ART. 722 Situaţia carierelor de piatrã şi de nisip nedeschise şi a comorilor Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încã şi nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului.
§ 2. Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
ART. 723 Inventarierea bunurilor (1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se aflã la data constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însã în posesia lor decât dupã inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stãrii în care se aflã imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune. (2) Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori dupã notificarea acestuia. ART. 724 Respectarea destinaţiei bunurilor În exercitarea dreptului sãu, uzufructuarul este ţinut sã respecte destinaţia datã bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigurã o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciazã în niciun fel interesele proprietarului. ART. 725 Rãspunderea uzufructuarului pentru prejudicii Uzufructuarul este obligat sã îl despãgubeascã pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzãtoare a bunurilor date în uzufruct. ART. 726 Constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat sã depunã o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. (2) Sunt scutiţi sã depunã garanţie vânzãtorul şi donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct. (3) În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei mãsuri conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se aflã, pune în pericol drepturile nudului proprietar. ART. 727 Numirea administratorului (1) Dacã uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintã contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute sã fie depuse la o bancã aleasã de pãrţi. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente. (2) Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzeazã prin folosinţã şi depunerea sumelor la o bancã aleasã de pãrţi. Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului. (3) Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere sã îi fie lãsate o parte din bunurile mobile necesare folosinţei sale sau familiei sale, cu obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului. ART. 728 Întârzierea în depunerea garanţiei Întârzierea în depunerea garanţiei nu afecteazã dreptul uzufructuarului de a percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii uzufructului. ART. 729 Modul de suportare a reparaţiilor de cãtre uzufructuar şi nudul proprietar (1) Uzufructuarul este obligat sã efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului. (2) Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar. (3) Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte importantã din bun şi care implicã o cheltuialã excepţionalã, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţã, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul sãu. (4) Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.
ART. 730 Efectuarea reparaţiilor mari (1) Uzufructuarul este obligat sã îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari. (2) Atunci când nudul proprietar nu efectueazã la timp reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat sã restituie contravaloarea lor pânã la sfârşitul anului în curs, actualizatã la data plãţii. ART. 731 Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi sã reconstruiascã ceea ce s-a distrus datoritã vechimii ori dintr-un caz fortuit. ART. 732 Uzufructul cu titlu particular Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor pentru care fondul este ipotecat, iar dacã le va plãti, are acţiune contra nudului proprietar. ART. 733 Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor în caz de litigiu (1) Uzufructuarul suportã toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor. (2) Dacã bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plãtite de uzufructuar. ART. 734 Înştiinţarea nudului proprietar Uzufructuarul este obligat sã aducã de îndatã la cunoştinţa nudului proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligãrii la plata de daune-interese. ART. 735 Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor proprietãţii (1) Cheltuielile şi sarcinile proprietãţii revin nudului proprietar. (2) Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul proprietar datoreazã acestuia şi dobânda legalã. ART. 736 Obligaţiile în caz de pieire a turmei (1) Dacã turma datã în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora. (2) Dacã turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat sã înlocuiascã animalele pierite cu cele de prãsilã.
§ 3. Dispoziţii speciale
ART. 737 Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţã şi cu îndeplinirea formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege. ART. 738 Drepturile şi obligaţiile în cazul uzufructului asupra creanţelor (1) Uzufructuarul are dreptul sã încaseze capitalul şi sã perceapã dobânzile creanţei şi sã îndeplineascã toate actele necesare pentru conservarea ori încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de creanţã poate face toate actele de dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor uzufructuarului. (2) Dupã plata creanţei, uzufructul continuã asupra capitalului, cu obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului. (3) Uzufructuarul suportã toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi. ART. 739 Uzufructul rentei viagere Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata uzufructului sãu, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie. ART. 740 Dreptul de a spori capitalul (1) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar fi cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine nudului proprietar, iar uzufructuarul are numai dreptul de a exercita uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite. (2) Dacã nudul proprietar cedeazã dreptul sãu, bunul dobândit în urma înstrãinãrii este predat uzufructuarului, care va da socotealã la sfârşitul uzufructului. ART. 741 Dreptul de vot (1) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei pãrţi indivize, unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate sau oricãrui alt bun aparţine uzufructuarului. (2) Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui bun sau încetarea societãţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau, dupã caz, a unei întreprinderi. (3) Repartizarea exercitãrii dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevãzute la alin. (1) şi (2) nu este opozabilã terţilor, afarã de cazul în care aceştia au cunoscut-o în mod expres. ART. 742 Dreptul la dividende Dividendele a cãror distribuire a fost aprobatã, în condiţiile legii, de adunarea generalã în timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la data stabilitã prin hotãrârea adunãrii generale. ART. 743 Obligaţia nudului proprietar de a restitui sumele avansate de uzufructuar (1) Dacã uzufructuarul universal ori cu titlu universal plãteşte datoriile aferente masei patrimoniale sau pãrţii din masa patrimonialã date în uzufruct, nudul proprietar trebuie sã restituie sumele avansate, la stingerea uzufructului, fãrã nicio dobândã. (2) În cazul în care uzufructuarul nu plãteşte datoriile prevãzute la alin. (1), nudul proprietar poate, la alegere, sã le plãteascã el însuşi sau sã vândã o parte suficientã din bunurile date în uzufruct. Dacã însã nudul proprietar plãteşte aceste datorii, uzufructuarul datoreazã dobânzi pe toata durata uzufructului. (3) Cu toate acestea, cel care moşteneşte un uzufruct având ca obiect o masã patrimonialã sau o fracţiune dintr-o masã patrimonialã este obligat sã achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fãrã niciun drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de întreţinere sau, dupã caz, rente viagere. ART. 744 Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului Dacã plata datoriilor nu se va face în modul prevãzut la art. 743, creditorii pot sã urmãreascã bunurile date în uzufruct. ART. 745 Uzufructul fondului de comerţ În lipsã de stipulaţie contrarã, uzufructuarul unui fond de comerţ nu poate sã dispunã de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune de aceste bunuri are obligaţia de a le înlocui cu altele similare şi de valoare egalã.
SECŢIUNEA a 3-a Stingerea uzufructului
ART. 746 Cazurile de stingere a uzufructului (1) Uzufructul se stinge pe cale principalã prin: a) moartea uzufructuarului ori, dupã caz, încetarea personalitãţii juridice; b) ajungerea la termen; c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc în aceeaşi persoanã; d) renunţarea la uzufruct; e) neuzul timp de 10 ani sau, dupã caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanţe. (2) Uzufructul se stinge prin decesul ori, dupã caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacã termenul nu s-a împlinit. (3) În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte funciarã. ART. 747 Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţã (1) Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzeazã de folosinţa bunului, aduce stricãciuni acestuia ori îl lasã sã se degradeze. (2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja sã repare stricãciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor. (3) Instanţa poate dispune, dupã împrejurãri, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinţei bunului de cãtre nudul proprietar, cu obligaţia acestuia de a plãti uzufructuarului o rentã pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciarã. ART. 748 Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului (1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul continuã asupra pãrţii rãmase. (2) În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despãgubirii plãtite de terţ sau, dupã caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacã aceasta nu este folositã pentru repararea bunului. Dispoziţiile art. 712 se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. III Uzul şi abitaţia
ART. 749 Dreptul de uz Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. ART. 750 Dreptul de abitaţie Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreunã cu soţul şi copiii sãi, chiar dacã nu a fost cãsãtorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu pãrinţii ori alte persoane aflate în întreţinere. ART. 751 Constituirea uzului şi a abitaţiei Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevãzute de lege. ART. 752 Limitele dreptului de uz şi abitaţie Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, dupã caz, arendat. ART. 753 Obligaţia uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie (1) Dacã titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptãţit sã perceapã toate fructele naturale şi industriale produse de bun ori, dupã caz, sã ocupe întreaga locuinţã, este dator sã plãteascã toate cheltuielile de culturã şi reparaţiile de întreţinere întocmai ca şi uzufructuarul. (2) Dacã titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptãţit sã perceapã decât o parte din fructe ori sã ocupe decât o parte din locuinţã, va suporta cheltuielile de culturã sau de întreţinere în proporţie cu partea de care se foloseşte. ART. 754 Alte dispoziţii aplicabile Dispoziţiile prezentului capitol se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privitoare la uzufruct.
CAP. IV Servituţile
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 755 Noţiunea (1) Servitutea este sarcina care greveazã un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. (2) Utilitatea rezultã din destinaţia economicã a fondului dominant sau constã într-o sporire a confortului acestuia. ART. 756 Constituirea servituţii Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmânând aplicabile. ART. 757 Acţiunea confesorie de servitute Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 758 Constituirea servituţii în vederea utilitãţii viitoare Servitutea se poate constitui în vederea unei utilitãţi viitoare a fondului dominant. ART. 759 Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit (1) Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilitãţii fondului dominant. (2) În acest caz, sub condiţia notãrii în cartea funciarã, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit. ART. 760 Servituţile aparente şi neaparente (1) Servituţile sunt aparente sau neaparente. (2) Servituţile aparente sunt acelea a cãror existenţã este atestatã de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşã, o fereastrã, un apeduct. (3) Servituţile neaparente sunt acelea a cãror existenţã nu este atestatã de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumitã înãlţime. ART. 761 Servituţile continue şi necontinue (1) Servituţile sunt continue sau necontinue. (2) Servituţile continue sunt acelea al cãror exerciţiu este sau poate fi continuu fãrã a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi. (3) Servituţile necontinue sunt acelea pentru a cãror existenţã este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport. ART. 762 Servituţile pozitive şi negative (1) Servituţile sunt pozitive sau negative. (2) Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercitã o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere. (3) Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat sã se abţinã de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului sãu de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi. ART. 763 Dobândirea servituţii prin uzucapiune Numai servituţile pozitive se pot dobândi prin uzucapiune tabularã, în condiţiile legii. ART. 764 Alte dispoziţii aplicabile Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute.
SECŢIUNEA a 2-a Drepturile şi obligaţiile proprietarilor
ART. 765 Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii (1) În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate mãsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrãrile pentru a exercita şi conserva servitutea. (2) Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrãri revin celor 2 proprietari, proporţional cu avantajele pe care le obţin, în mãsura în care lucrãrile efectuate pentru exerciţiul servituţii sunt necesare şi profitã inclusiv fondului aservit. ART. 766 Exonerarea de rãspundere În toate cazurile în care cheltuielile lucrãrilor necesare pentru exercitarea şi conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra pãrţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile. ART. 767 Schimbarea locului de exercitare a servituţii (1) Proprietarul fondului aservit este obligat sã se abţinã de la orice act care limiteazã ori împiedicã exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori strãmuta exercitarea servituţii în alt loc. (2) Dacã are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va putea schimba locul prin care se exercitã servitutea în mãsura în care exercitarea servituţii rãmâne la fel de comodã pentru proprietarul fondului dominant. ART. 768 Obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii. ART. 769 Exercitarea servituţii în caz de împãrţire a fondurilor (1) Dacã fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitatã pentru uzul şi utilitatea fiecãrei pãrţi, fãrã ca situaţia fondului aservit sã poatã fi agravatã. (2) Dacã fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului dominant, pe toate pãrţile rezultate din împãrţire, sub rezerva prevederilor art. 768. (3) Cu toate acestea, dacã servitutea este exercitatã pentru uzul şi utilitatea exclusivã a uneia dintre pãrţile despãrţite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre pãrţile despãrţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte pãrţi se stinge.
SECŢIUNEA a 3-a Stingerea servituţilor
ART. 770 Cauzele de stingere a servituţilor (1) Servituţile se sting pe cale principalã prin radierea lor din cartea funciarã pentru una dintre urmãtoarele cauze: a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung sã aibã acelaşi proprietar; b) renunţarea proprietarului fondului dominant; c) ajungerea la termen; d) rãscumpãrarea; e) imposibilitatea definitivã de exercitare; f) neuzul timp de 10 ani; g) dispariţia oricãrei utilitãţi a acestora. (2) Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, dacã servitutea este contrarã utilitãţii publice cãreia îi va fi afectat bunul expropriat. ART. 771 Stingerea servituţii prin neuz (1) Termenul de 10 ani prevãzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data primului act contrar servituţilor continue. (2) Exercitarea servituţii de cãtre un coproprietar ori de cãtre uzufructuar profitã şi celorlalţi coproprietari, respectiv nudului proprietar. ART. 772 Rãscumpãrarea servituţii de trecere (1) Servitutea de trecere va putea fi rãscumpãratã de proprietarul fondului aservit dacã existã o disproporţie vãditã între utilitatea care o procurã fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocatã fondului aservit. (2) În caz de neînţelegere între pãrţi, instanţa poate suplini consimţãmântul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de rãscumpãrare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor douã fonduri.
TITLUL IV Fiducia
ART. 773 Noţiunea Fiducia este operaţiunea juridicã prin care unul sau mai mulţi constituitori transferã drepturi reale, drepturi de creanţã, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, cãtre unul sau mai mulţi fiduciari care le administreazã cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcãtuiesc o masã patrimonialã autonomã, distinctã de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. ART. 774 Izvoarele fiduciei (1) Fiducia este stabilitã prin lege sau prin contract încheiat în formã autenticã. Ea trebuie sã fie expresã. (2) Legea în temeiul cãreia este stabilitã fiducia se completeazã cu dispoziţiile prezentului titlu, în mãsura în care nu cuprinde dispoziţii contrare. ART. 775 Interdicţia liberalitãţii indirecte Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolutã dacã prin el se realizeazã o liberalitate indirectã în folosul beneficiarului. ART. 776 Pãrţile contractului de fiducie (1) Orice persoanã fizicã sau juridicã poate fi constituitor în contractul de fiducie. (2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de credit, societãţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societãţile de servicii de investiţii financiare, societãţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate. (3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei. ART. 777 Beneficiarul fiduciei Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţã persoanã. ART. 778 Reprezentarea intereselor constituitorului În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice moment, sã desemneze un terţ care sã îi reprezinte interesele în executarea contractului şi care sã îi exercite drepturile nãscute din contractul de fiducie. ART. 779 Conţinutul contractului de fiducie Contractul de fiducie trebuie sã menţioneze, sub sancţiunea nulitãţii absolute: a) drepturile reale, drepturile de creanţã, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate; b) durata transferului, care nu poate depãşi 33 de ani începând de la data încheierii sale; c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor; d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor; e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit determinarea acestora; f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor. ART. 780 Înregistrarea fiscalã (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, contractul de fiducie şi modificãrile sale trebuie sã fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lunã de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent sã administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat. (2) Când masa patrimonialã fiduciarã cuprinde drepturi reale imobiliare, acestea sunt înregistrate, în condiţiile prevãzute de lege, sub aceeaşi sancţiune, la compartimentul de specialitate al autoritãţii administraţiei publice locale competent pentru administrarea sumelor datorate bugetelor locale ale unitãţilor administrativ-teritoriale în raza cãrora se aflã imobilul, dispoziţiile de carte funciarã rãmânând aplicabile. (3) Desemnarea ulterioarã a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie sã fie fãcutã, sub aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi condiţii. (4) Dacã pentru transmiterea unor drepturi este necesarã îndeplinirea unor cerinţe speciale de formã, se va încheia un act separat cu respectarea cerinţelor legale. În aceste cazuri, lipsa înregistrãrii fiscale atrage aplicarea sancţiunilor administrative prevãzute de lege. ART. 781 Registrul naţional al fiduciilor (1) Un registru naţional al fiduciilor şi modalitãţile de înscriere a acestora vor fi reglementate prin hotãrâre a Guvernului. (2) Contractul de fiducie este opozabil terţilor numai dupã înscrierea în acest registru. (3) Intabularea drepturilor reale imobiliare care fac obiectul contractului de fiducie se poate face numai dupã înscrierea contractului de fiducie în registrul naţional al fiduciilor, precum şi la compartimentul de specialitate al autoritãţii administraţiei publice locale. ART. 782 Precizarea calitãţii fiduciarului (1) Când fiduciarul acţioneazã în contul masei patrimoniale fiduciare, el trebuie sã facã menţiune expresã în acest sens. (2) De asemenea, când masa patrimonialã fiduciarã cuprinde drepturi a cãror transmitere este supusã publicitãţii, în registrul de publicitate trebuie sã se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţioneazã. În caz contrar, dacã actul este pãgubitor pentru constituitor, se va considera cã actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu. ART. 783 Obligaţia de a da socotealã Contractul de fiducie trebuie sã cuprindã condiţiile în care fiduciarul dã socotealã constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie sã dea socotealã, la intervale precizate în contractul de fiducie, beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, la cererea acestora. ART. 784 Puterile şi remunerarea fiduciarului (1) În raporturile cu terţii, se considerã cã fiduciarul are puterile cele mai largi asupra masei patrimoniale fiduciare, cu excepţia cazului în care se dovedeşte cã terţii aveau cunoştinţã de limitarea acestor puteri. (2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii pãrţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia. ART. 785 Limitarea rãspunderii fiduciarului în caz de insolvenţã Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afecteazã masa patrimonialã fiduciarã. ART. 786 Limitarea rãspunderii în funcţie de separaţia maselor patrimoniale (1) Bunurile din masa patrimonialã fiduciarã pot fi urmãrite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe nãscute în legãturã cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au o garanţie realã asupra bunurilor acestuia şi a cãrei opozabilitate este dobânditã, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmãrire poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însã numai în temeiul hotãrârii judecãtoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a fost desfiinţat contractul de fiducie încheiat în frauda dreptului lor de creanţã. (2) Titularii creanţelor nãscute în legãturã cu bunurile din masa patrimonialã fiduciarã nu pot urmãri decât aceste bunuri, cu excepţia cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevãzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a rãspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmãrit mai întâi activul masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacã este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevãzute în contractul de fiducie. ART. 787 Rãspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul rãspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul sãu. ART. 788 Înlocuirea fiduciarului (1) Dacã fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul sãu sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului şi numirea unui administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. Mandatul administratorului provizoriu înceteazã în momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire. (2) Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu poate fi dispusã de instanţa de judecatã numai cu acordul acestora. (3) În cazul în care instanţa de judecatã a numit un nou fiduciar, acesta va avea toate drepturile şi obligaţiile prevãzute în contractul de fiducie. (4) Constituitorul, reprezentantul acestuia, noul fiduciar sau administratorul provizoriu poate sã înregistreze aceastã modificare a fiduciei, aplicându-se în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 780 şi 781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai dupã aceastã înregistrare. ART. 789 Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie (1) Cât timp nu a fost acceptat de cãtre beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de cãtre constituitor. (2) Dupã acceptarea de cãtre beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de cãtre pãrţi ori denunţat unilateral de cãtre constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu autorizarea instanţei judecãtoreşti. ART. 790 Încetarea contractului de fiducie (1) Contractul de fiducie înceteazã prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmãrit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului. (2) El înceteazã, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţã la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt supuse aceloraşi formalitãţi de înregistrare ca şi contractul de fiducie. Încetarea se produce la data finalizãrii formalitãţilor de înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare. (3) Contractul de fiducie înceteazã şi în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizãrii persoanei juridice. ART. 791 Efectele încetãrii contractului de fiducie (1) Când contractul de fiducie înceteazã, masa patrimonialã fiduciarã existentã în acel moment se transferã la beneficiar, iar în absenţa acestuia, la constituitor. (2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai dupã plata datoriilor fiduciare.
TITLUL V Administrarea bunurilor altuia
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 792 Calitatea de administrator al bunurilor altuia (1) Persoana care este împuternicitã, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia. (2) Împuternicirea prin legat produce efecte dacã este acceptatã de administratorul desemnat. (3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricãrei administrãri a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurãrile concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare. (4) Administratorul persoanã fizicã trebuie sã aibã capacitate deplinã de exerciţiu. ART. 793 Remuneraţia administratorului (1) Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a pãrţilor ori împrejurãrilor concrete, administrarea se realizeazã cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilitã prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioarã a pãrţilor, prin lege ori, în lipsã, prin hotãrâre judecãtoreascã; în acest ultim caz, se va ţine seama de obiceiul locului şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator. (2) Persoana care acţioneazã fãrã a avea acest drept sau fãrã a fi autorizatã în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rãmânând aplicabile, dacã este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri. ART. 794 Domeniul de aplicare În absenţa unor dispoziţii legale speciale, prevederile prezentului titlu se aplicã în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.
CAP. II Formele de administrare
SECŢIUNEA 1 Administrarea simplã
ART. 795 Noţiunea Persoana împuternicitã cu administrarea simplã este ţinutã sã efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea sã poatã fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite. ART. 796 Atribuţiile administratorului (1) Cel împuternicit cu administrarea simplã este ţinut sã culeagã fructele bunurilor şi sã exercite drepturile aferente administrãrii acestora. (2) Administratorul încaseazã creanţele administrate, eliberând în mod valabil chitanţele corespunzãtoare, şi exercitã drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de vot, de conversie şi de rãscumpãrare. ART. 797 Menţinerea destinaţiei bunurilor Administratorul este obligat sã continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fãrã a schimba destinaţia acestora, cu excepţia cazului în care este autorizat de cãtre beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de cãtre instanţa judecãtoreascã. ART. 798 Investirea sumelor de bani (1) Administratorul este obligat sã investeascã sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate prudente. (2) Administratorul poate, totodatã, sã modifice investiţiile efectuate anterior dobândirii de cãtre acesta a calitãţii sale ori efectuate de el însuşi în calitate de administrator. ART. 799 Autorizarea actelor de dispoziţie (1) Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat, administratorul va putea sã înstrãineze cu titlu oneros bunul sau sã îl greveze cu o garanţie realã, atunci când este necesar pentru conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori menţinerea modului de folosinţã potrivit destinaţiei obişnuite a bunului, numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul în care acesta nu a fost încã determinat, a instanţei judecãtoreşti. (2) Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrãinat fãrã aceastã autorizare. (3) Când administrarea are ca obiect o masã patrimonialã sau un patrimoniu, administratorul poate sã înstrãineze un bun individual determinat sau sã îl greveze cu o garanţie realã ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalitãţii. În celelalte cazuri, este necesarã autorizarea prealabilã a beneficiarului sau, dupã caz, a instanţei judecãtoreşti. (4) Încheierea actului de înstrãinare în lipsa autorizãrii prealabile cerute potrivit prezentului articol atrage, în cazul în care cauzeazã prejudicii, obligaţia de reparare integralã şi reprezintã motiv de înlocuire a administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a Administrarea deplinã
ART. 800 Atribuţiile administratorului Persoana împuternicitã cu administrarea deplinã este ţinutã sã conserve şi sã exploateze în mod profitabil bunurile, sã sporeascã patrimoniul sau sã realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în mãsura în care aceasta este în interesul beneficiarului. ART. 801 Întinderea puterilor administratorului Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale, administratorul va putea sã înstrãineze, cu titlu oneros, bunurile sau sã le greveze cu un drept real ori chiar sã le schimbe destinaţia, precum şi sã efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formã de investiţie.
CAP. III Regimul juridic al administrãrii
SECŢIUNEA 1 Obligaţiile administratorului faţã de beneficiar
ART. 802 Limitele rãspunderii administratorului (1) Administratorul bunurilor altuia acţioneazã numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite şi este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale, sã respecte obligaţiile ce îi incumbã potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a pãrţilor. (2) Administratorul nu va fi rãspunzãtor pentru pieirea bunurilor pricinuitã de forţa majorã, vechimea sau natura perisabilã a bunurilor ori de folosirea obişnuitã şi autorizatã a acestora. ART. 803 Obligaţia de diligenţã, onestitate şi loialitate (1) Administratorul trebuie sã acţioneze cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. (2) Administratorul trebuie, totodatã, sã acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizãrii optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmãrit. ART. 804 Evitarea conflictului de interese (1) Administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul sãu propriu sau al unei terţe persoane. (2) Administratorul este obligat sã evite apariţia unui conflict între interesul sãu propriu şi obligaţiile sale de administrator. (3) În mãsura în care administratorul însuşi este şi beneficiar, acesta este ţinut sã îşi exercite atribuţiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal interesului sãu şi celui al celorlalţi beneficiari. ART. 805 Anunţarea conflictului de interese Administratorul este obligat sã îl anunţe de îndatã pe beneficiar despre orice interes pe care l-ar avea într-o anumitã activitate şi care este de naturã sã îl punã într-o situaţie de conflict de interese, precum şi drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva beneficiarului sau a bunurilor administrate, indicând, dupã caz, natura şi valoarea drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor nãscute din actul constitutiv al administrãrii. ART. 806 Interdicţia dobândirii de drepturi în legãturã cu bunurile administrate (1) În timpul exercitãrii calitãţii sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau sã dobândeascã, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului. (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresã a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care acesta nu a fost încã determinat, a instanţei judecãtoreşti. ART. 807 Separaţia bunurilor administrate Administratorul este obligat sã ţinã o evidenţã a bunurilor sale proprii distinctã de cea a bunurilor preluate în administrare. Aceastã obligaţie subzistã şi în cazul în care, la preluarea bunurilor beneficiarului administrãrii, nu a fost întocmit un inventar. ART. 808 Interdicţia folosirii bunurilor administrate în interes propriu În absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea ulterioarã a pãrţilor, administratorul este obligat a nu folosi în propriul sãu avantaj bunurile administrate, precum şi datele sau informaţiile care îi parvin în virtutea administrãrii. ART. 809 Interdicţia actelor de dispoziţie cu titlu gratuit Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune administrãri o impune. ART. 810 Dreptul de a reprezenta în justiţie Administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate. ART. 811 Imparţialitatea administratorului Dacã existã mai mulţi beneficiari, concomitenţi sau succesivi, administratorul este ţinut sã acţioneze cu imparţialitate, ţinând cont de drepturile şi interesele fiecãruia dintre ei. ART. 812 Atenuarea rãspunderii administratorului În aprecierea limitelor rãspunderii administratorului şi a despãgubirilor datorate de acesta, instanţa judecãtoreascã va putea reduce întinderea acestora, ţinând cont de circumstanţele asumãrii administrãrii sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii
ART. 813 Rãspunderea personalã a administratorului (1) Administratorul care, în limitele puterilor conferite, îşi asumã obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã, nu va fi ţinut personal rãspunzãtor faţã de terţii contractanţi. (2) Administratorul este personal rãspunzãtor faţã de terţii cu care contracteazã dacã se obligã în nume propriu, sub rezerva drepturilor deţinute de aceştia împotriva beneficiarului sau, dupã caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã. ART. 814 Rãspunderea personalã a administratorului în cazul depãşirii puterilor conferite Administratorul care îşi depãşeşte puterile este ţinut personal faţã de terţii cu care a contractat, în mãsura în care aceştia nu au cunoscut faptul depãşirii puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în mod expres sau tacit actul încheiat de administrator cu depãşirea puterilor conferite. ART. 815 Depãşirea puterilor încredinţate mai multor persoane (1) Se considerã o depãşire a puterilor conferite fapta administratorului de a exercita în mod individual atribuţiile pe care trebuie sã le exercite împreunã cu altcineva. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu constituie o încãlcare a puterilor exercitarea acestora într-un mod mai avantajos decât acela care îi era impus prin actul de împuternicire. ART. 816 Limitarea rãspunderii beneficiarului faţã de terţi (1) Beneficiarul rãspunde faţã de terţi pentru prejudiciile pricinuite în mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai pânã la concurenţa câştigului obţinut. (2) Prevederile alin. (1) se aplicã, în mod corespunzãtor, în cazul masei patrimoniale fiduciare. ART. 817 Administratorul aparent Orice persoanã care, având capacitate deplinã de exerciţiu, creeazã aparenţa despre o altã persoanã cã este administratorul bunurilor sale va fi ţinutã de toate contractele pe care aceastã din urmã persoanã le încheie cu terţii de bunã-credinţã.
SECŢIUNEA a 3-a Inventar, garanţii şi asigurare
ART. 818 Izvorul obligaţiei privind inventarul, garanţiile şi asigurarea (1) Administratorul nu este obligat sã facã inventarul, sã subscrie o poliţã de asigurare sau sã furnizeze o altã garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului constitutiv, a înţelegerii ulterioare a pãrţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau a unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate la cererea beneficiarului sau a oricãrei persoane interesate. (2) În cazul în care o asemenea obligaţie a fost stabilitã în sarcina administratorului prin lege sau prin hotãrâre judecãtoreascã, administratorul va putea solicita instanţei judecãtoreşti, pentru motive temeinice, sã fie dispensat de îndeplinirea ei. ART. 819 Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice (1) În soluţionarea cererilor prevãzute la art. 818, instanţa judecãtoreascã va ţine seama de valoarea bunurilor, de situaţia pãrţilor, precum şi de alte circumstanţe. (2) Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a obligaţiei administratorului privind inventarul, garanţiile sau asigurarea, dacã pe aceastã cale s-ar încãlca o clauzã contrarã din actul constitutiv sau din înţelegerea ulterioarã a pãrţilor. ART. 820 Cuprinsul inventarului (1) În cazurile în care administratorul este obligat sã întocmeascã un inventar, acesta trebuie sã cuprindã o enumerare completã a bunurilor încredinţate sau a conţinutului masei patrimoniale ori a patrimoniului supus administrãrii. (2) Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul: a) datele de identificare a bunurilor imobile şi descrierea bunurilor mobile, cu indicarea valorii acestora, iar în cazul unei universalitãţi de bunuri mobile, o identificare corespunzãtoare a universalitãţii respective; b) identificarea sumelor de bani; c) lista instrumentelor financiare. (3) De asemenea, în cazul administrãrii unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o recapitulaţie a activului şi pasivului. (4) Administratorul are obligaţia sã notifice beneficiarului, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, data şi locul întocmirii inventarului. (5) Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnãturã privatã cuprinzând data şi locul întocmirii şi semnat de autor şi de beneficiar, iar în absenţa acestuia din urmã, de 2 martori. Constatãrile cu privire la care beneficiarul nu a fãcut obiecţiuni au deplinã forţã probantã faţã de acesta din urmã. ART. 821 Bunurile de uz personal În mãsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz personal ale titularului sau, dupã caz, ale defunctului, în inventar se face o menţiune de ordin general cu privire la acestea, descriindu-se doar obiectele de îmbrãcãminte, înscrisurile personale, bijuteriile sau obiectele de uz curent a cãror valoare individualã depãşeşte echivalentul în lei al sumei de 100 euro. ART. 822 Starea bunurilor indicate în inventar Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bunã stare la data întocmirii acestuia, cu excepţia cazului în care inventarul cuprinde o menţiune contrarã agreatã de beneficiar sau, în absenţa acordului beneficiarului, menţiunea este însoţitã de un document doveditor. ART. 823 Comunicarea şi contestarea inventarului (1) O copie a inventarului va fi predatã de administrator persoanei care l-a desemnat şi beneficiarului, precum şi oricãrei alte persoane interesate despre care acesta are cunoştinţã. (2) Inventarul poate fi fãcut public numai în cazurile şi potrivit procedurii prevãzute de lege. (3) Orice persoanã interesatã poate contesta în justiţie inventarul sau oricare dintre menţiunile conţinute de acesta şi va putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert judiciar. ART. 824 Asigurarea facultativã (1) Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înţelegerea pãrţilor ori prin hotãrâre judecãtoreascã, administratorul poate asigura bunurile încredinţate împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar. (2) Administratorul poate subscrie, totodatã, o poliţã de asigurare profesionalã pentru buna executare a obligaţiilor sale. (3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevãzutã la alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau ale patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuatã cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA a 4-a Administrarea colectivã şi delegarea
ART. 825 Adoptarea hotãrârilor În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de administratori, dacã legea sau actul de desemnare nu prevede altfel, hotãrârile se iau prin voinţa majoritãţii acestora. ART. 826 Adoptarea hotãrârilor în situaţii speciale (1) Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de conservare. (2) În cazul în care nu se pot lua hotãrâri în mod valabil din cauza opunerii constante a unora dintre administratori, celelalte acte de administrare a bunurilor altuia vor putea fi fãcute, în caz de urgenţã, cu autorizarea instanţei judecãtoreşti. (3) În mãsura în care neînţelegerile dintre administratori persistã, iar administrarea este serios afectatã, instanţa va putea dispune, la solicitarea oricãrei persoane interesate, una sau mai multe dintre urmãtoarele mãsuri: a) stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotãrârilor; b) repartizarea atribuţiilor între administratori; c) conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori; d) înlocuirea administratorului sau, dupã caz, a administratorilor cãrora le este imputabilã situaţia creatã. ART. 827 Rãspunderea solidarã (1) Administratorii sunt rãspunzãtori în mod solidar pentru îndeplinirea atribuţiilor lor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt repartizate prin lege, actul de desemnare sau hotãrâre judecãtoreascã, iar repartizarea a fost respectatã, fiecare administrator este rãspunzãtor doar pentru partea sa de administrare. ART. 828 Prezumţia de aprobare a hotãrârilor (1) Se prezumã cã administratorul a aprobat toate hotãrârile adoptate de ceilalţi administratori şi va rãspunde pentru acestea în solidar cu ei în mãsura în care nu s-a opus în momentul adoptãrii hotãrârii şi nu a notificat aceastã opoziţie beneficiarului într-un termen rezonabil. (2) Se prezumã cã administratorul a aprobat hotãrârea adoptatã în absenţa sa în mãsura în care nu îşi face cunoscutã opoziţia celorlalţi administratori şi beneficiarului într-un termen rezonabil de la data la care a luat cunoştinţã de hotãrârea respectivã. (3) Administratorul nu va rãspunde în situaţia în care nu a putut, pentru motive temeinice, sã notifice opoziţia sa în condiţiile alin. (1). ART. 829 Delegarea (1) Administratorul îşi poate delega parţial atribuţiile sau poate împuternici un terţ sã îl reprezinte la încheierea unui act determinat. (2) Administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generalã sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia cazului în care delegarea se face cãtre un coadministrator. (3) Administratorul rãspunde pentru faptele celui substituit în mãsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care autorizarea existã, rãspunde numai pentru lipsa de diligenţã în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. ART. 830 Rãspunderea reprezentantului administratorului (1) Actele prin care reprezentantul administratorului a încãlcat prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului. (2) De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite, chiar dacã era autorizat expres sã încredinţeze reprezentarea.
SECŢIUNEA a 5-a Plasamentele considerate sigure
ART. 831 Categoriile de plasamente considerate sigure Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţionalã a României şi de Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare. ART. 832 Limitele prudenţiale ale efectuãrii plasamentelor (1) Administratorul hotãrãşte cu privire la efectuarea plasamentelor în funcţie de randament şi de creşterea estimatã a valorii. Administratorul va cãuta sã realizeze un portofoliu diversificat, care sã producã venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilitã în funcţie de conjunctura economicã. (2) Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de 5% din acţiunile aceleiaşi societãţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona acţiuni, obligaţiuni sau alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care nu şi-a îndeplinit obligaţia de platã a dividendelor ori dobânzilor sau acorda împrumuturi persoanei juridice respective. ART. 833 Plasarea sumelor de bani (1) Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt încredinţate la o instituţie de credit sau de asigurare ori la un organism de plasament colectiv, în mãsura în care depozitul este rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile. (2) Administratorul va putea efectua, totodatã, depuneri pe perioade mai lungi în mãsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, dupã caz, de Fondul de protejare a asiguraţilor. (3) În lipsa garanţiei prevãzute la alin. (2), administratorul nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care instanţa îl autorizeazã în acest sens şi în conformitate cu regulile determinate de aceasta. ART. 834 Menţinerea plasamentelor anterioare (1) Administratorul va putea menţine plasamentele existente la data preluãrii funcţiei chiar dacã acestea nu sunt considerate sigure. (2) Administratorul va putea, totodatã, sã deţinã valori mobiliare care le înlocuiesc pe cele deţinute anterior ca urmare a reorganizãrii, lichidãrii sau fuziunii persoanei juridice emitente. ART. 835 Obligaţia de reparare a prejudiciului pentru plasamentele nesigure (1) Se prezumã cã un administrator acţioneazã prudent dacã îşi îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni. (2) Administratorul care efectueazã un alt plasament decât cele menţionate la art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de cãtre beneficiar va fi ţinut sã repare prejudiciul rezultat fãrã a se ţine seama de existenţa vreunei culpe. ART. 836 Obligaţia administratorului de a-şi arãta calitatea (1) Administratorul trebuie sã indice calitatea sa şi persoana beneficiarului pentru plasamentele fãcute în cursul administrãrii. (2) În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot beneficiarului. Dacã plasamentele sunt nerentabile, administratorul va acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului.
SECŢIUNEA a 6-a Repartiţia profiturilor şi a pierderilor
ART. 837 Repartiţia profitului şi a pierderilor (1) Repartiţia profitului şi a pierderilor între beneficiarul fructelor şi cel al capitalului se va realiza în conformitate cu prevederile actului constitutiv. (2) În lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia se face echitabil, ţinând seama de obiectul administrãrii, de circumstanţele care au dat naştere la administrare, precum şi de practicile contabile general acceptate. ART. 838 Debitarea contului de venituri (1) Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând urmãtoarele cheltuieli şi alte cheltuieli de naturã similarã, în urmãtoarea ordine: a) impozitele şi taxele plãtite, aferente bunurilor administrate; b) jumãtate din remuneraţia administratorului şi din cheltuielile rezonabile efectuate de acesta pentru administrarea comunã a capitalului şi a dobânzilor; c) primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore, precum şi celelalte cheltuieli obişnuite ale administrãrii; d) cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului fructelor şi jumãtate din costurile prilejuite de descãrcarea judiciarã de gestiune, în mãsura în care instanţa judecãtoreascã nu dispune altfel; e) costurile amortizãrii bunurilor, cu excepţia celor utilizate în scop personal de cãtre beneficiar. (2) Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadã de timp rezonabilã, pentru a menţine veniturile la un nivel constant. ART. 839 Debitarea contului de capital (1) Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli care nu sunt trecute în debitul contului de venituri, precum cheltuielile referitoare la investiţiile de capital, înstrãinarea de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau a dreptului de proprietate a bunurilor administrate. (2) Contul de capital se va debita, totodatã, cu sumele reprezentând taxe şi impozite plãtite asupra câştigurilor din capital, chiar şi atunci când legea specialã le calificã impozite pe venit. ART. 840 Momentul naşterii dreptului beneficiarului la venitul net Beneficiarul fructelor este îndreptãţit la venitul net rezultat din administrarea bunurilor începând cu data prevãzutã în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrãrii ori, dupã caz, al decesului testatorului. ART. 841 Dobândirea fructelor (1) Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se dobândesc potrivit regulilor prevãzute la art. 550 alin. (2) şi (3). În cazul în care beneficiarul este o terţã persoanã, se aplicã în mod corespunzãtor regulile prevãzute la art. 710 şi 711. (2) Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice se datoreazã de la data indicatã în hotãrârea de distribuţie sau, în lipsa acesteia, de la data hotãrârii respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetãrii dreptului sãu.
SECŢIUNEA a 7-a Darea de seamã anualã
ART. 842 Obligaţia privind darea de seamã Cel puţin o datã pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o dare de seamã a gestiunii sale. ART. 843 Conţinutul şi auditarea dãrii de seamã (1) Darea de seamã trebuie sã cuprindã toate informaţiile necesare verificãrii exactitãţii acesteia. (2) La cererea persoanei interesate, darea de seamã poate fi auditatã de cãtre un expert independent. (3) În cazul în care administratorul se opune auditãrii, persoana interesatã poate sã solicite instanţei judecãtoreşti desemnarea unui expert independent pentru a verifica darea de seamã. ART. 844 Darea de seamã în ipoteza în care sunt mai mulţi administratori Dacã sunt mai mulţi administratori, aceştia vor întocmi o singurã dare de seamã, cu excepţia cazului în care atribuţiile lor au fost repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de cãtre instanţa judecãtoreascã, iar aceastã repartizare a fost respectatã. ART. 845 Examinarea registrelor Administratorul este obligat sã îi permitã beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative ce au legãturã cu gestiunea sa.
CAP. IV Încetarea administrãrii
SECŢIUNEA 1 Cauzele de încetare
ART. 846 Cazurile de încetare Administrarea înceteazã: a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate; b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv; c) prin îndeplinirea scopului administrãrii sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrãrii; d) prin denunţarea de cãtre beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a solicitãrii comunicate administratorului, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndatã; e) prin înlocuirea administratorului de cãtre beneficiar sau de cãtre instanţa judecãtoreascã, la cererea altei persoane interesate; f) prin decesul, punerea sub interdicţie judecãtoreascã, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei; g) prin punerea sub interdicţie judecãtoreascã a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în mãsura în care aceasta afecteazã bunurile administrate. ART. 847 Notificarea renunţãrii (1) Administratorul poate renunţa la atribuţiile sale, pe baza notificãrii adresate, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, beneficiarului şi, dupã caz, celorlalţi administratori sau persoanei împuternicite sã desemneze un înlocuitor. (2) Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care sã îi permitã beneficiarului sã numeascã un alt administrator sau sã preia el însuşi administrarea bunurilor. În caz contrar, administratorul va repara prejudiciul cauzat prin renunţarea sa intempestivã. (3) Renunţarea administratorului produce efecte de la data expirãrii termenului de preaviz. ART. 848 Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului (1) Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului va fi comunicatã beneficiarului şi, dupã caz, celorlalţi administratori, de cãtre moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori de cãtre tutorele administratorului. (2) Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele, dupã caz, sunt obligaţi sã întreprindã, în privinţa oricãrei afaceri începute, orice mãsurã imediatã care este necesarã pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum şi sã dea socotealã şi sã predea bunurile cãtre persoana îndreptãţitã. ART. 849 Obligaţiile asumate ulterior încetãrii administrãrii (1) Obligaţiile asumate faţã de terţi, ulterior încetãrii administrãrii, de un administrator de bunã-credinţã sunt pe deplin valabile şi îl obligã pe beneficiar sau, dupã caz, pe fiduciar. (2) Prevederile alin. (1) se aplicã şi în cazul obligaţiilor asumate de administrator ulterior încetãrii administrãrii, atunci când aceasta este o consecinţã necesarã sau o mãsurã necesarã pentru prevenirea pierderilor. (3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile asumate faţã de terţii care nu au cunoscut faptul încetãrii administrãrii. (4) Fiduciarul rãspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.
SECŢIUNEA a 2-a Darea de seamã şi predarea bunurilor
ART. 850 Darea de seamã finalã (1) La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va prezenta o dare de seamã finalã beneficiarului şi, dupã caz, administratorului înlocuitor sau celorlalţi administratori. În cazul încetãrii simultane a raporturilor de administrare ale mai multor administratori, aceştia vor prezenta o singurã dare de seamã, cu excepţia cazului în care atribuţiile acestora sunt separate. (2) Darea de seamã va cuprinde toate datele necesare pentru a permite verificarea exactitãţii sale. Registrele şi celelalte documente justificative vor putea fi consultate de persoanele interesate. (3) Acceptarea dãrii de seamã de cãtre beneficiar îl descarcã pe administrator. ART. 851 Descãrcarea judiciarã de gestiune (1) În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptã darea de seamã, administratorul poate cere instanţei judecãtoreşti sã o încuviinţeze. (2) Ori de câte ori se considerã necesar, instanţa judecãtoreascã va dispune efectuarea unei expertize de specialitate. ART. 852 Locul predãrii bunurilor În lipsa unei stipulaţii contrare, administratorul predã bunurile administrate la locul unde se gãsesc acestea. ART. 853 Întinderea obligaţiei de restituire (1) Administratorul este obligat sã predea tot ce a primit în exercitarea atribuţiilor sale, chiar dacã plata primitã de la terţ este nedatoratã beneficiarului sau, dupã caz, fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã. (2) Administratorul este, de asemenea, obligat sã restituie orice profit sau orice alt avantaj patrimonial realizat în folos personal prin utilizarea, fãrã permisiune, a datelor şi a informaţiilor obţinute în virtutea calitãţii sale. (3) Administratorul care a folosit, fãrã permisiune, un bun este obligat sã îl indemnizeze pe beneficiar sau, dupã caz, pe fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului. ART. 854 Suportarea cheltuielilor administrãrii (1) Cheltuielile administrãrii, inclusiv cele ocazionate de prezentarea dãrii de seamã şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, dupã caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã. (2) În cazul renunţãrii, denunţãrii actului de desemnare sau al înlocuirii administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei patrimoniale fiduciare, are în sarcinã, pe lângã cheltuielile menţionate la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite administratorului în raport cu durata activitãţii sale. ART. 855 Data curgerii dobânzilor (1) Administratorul datoreazã dobânzi asupra soldului de la data acceptãrii ori a încuviinţãrii judiciare a dãrii de seamã sau, dupã caz, de la data notificãrii prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire sau prin orice alt mijloc prevãzut de lege. (2) Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonialã fiduciarã, datoreazã dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar de la punerea în întârziere potrivit alin. (1). ART. 856 Deducerea remuneraţiei (1) Administratorul poate deduce din soldul administrãrii remuneraţia care îi este datoratã de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa. (2) Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat pânã la plata integralã a datoriei faţã de el. ART. 857 Solidaritatea beneficiarilor În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la îndeplinirea obligaţiilor faţã de administrator.
TITLUL VI Proprietatea publicã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 858 Definiţia dreptului de proprietate publicã Proprietatea publicã este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unitãţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia sã fie dobândite prin unul dintre modurile prevãzute de lege. ART. 859 Obiectul proprietãţii publice. Delimitarea de domeniul privat (1) Constituie obiect exclusiv al proprietãţii publice bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organicã. (2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unitãţilor administrativ-teritoriale fac parte, dupã caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însã numai dacã au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevãzute de lege. ART. 860 Domeniul public naţional, judeţean şi local (1) Bunurile proprietate publicã fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, dupã caz, local. (2) Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii. (3) Bunurile care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice a statului sau a unitãţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unitãţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificãrii legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unitãţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii. ART. 861 Caracterele dreptului de proprietate publicã (1) Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. (2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobânditã de terţi prin uzucapiune sau, dupã caz, prin posesia de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile. (3) În condiţiile legii, bunurile proprietate publicã pot fi date în administrare sau în folosinţã şi pot fi concesionate ori închiriate. ART. 862 Limitele exercitãrii dreptului de proprietate publicã (1) Dreptul de proprietate publicã este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privatã, în mãsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public cãruia îi sunt destinate bunurile afectate. (2) Incompatibilitatea se constatã prin acordul dintre titularul proprietãţii publice şi persoana interesatã sau, în caz de divergenţã, pe cale judecãtoreascã. (3) În aceste cazuri, persoana interesatã are dreptul la o justã şi promptã despãgubire din partea titularului proprietãţii publice. ART. 863 Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publicã Dreptul de proprietate publicã se dobândeşte: a) prin achiziţie publicã, efectuatã în condiţiile legii; b) prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, în condiţiile legii; c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacã bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunãtorului, devine de uz ori de interes public; d) prin convenţie cu titlu oneros, dacã bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public; e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unitãţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii; f) prin alte moduri stabilite de lege. ART. 864 Stingerea dreptului de proprietate publicã Dreptul de proprietate publicã se stinge dacã bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacã a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege. ART. 865 Apãrarea dreptului de proprietate publicã (1) Obligaţia apãrãrii în justiţie a proprietãţii publice revine titularului. (2) Titularii drepturilor corespunzãtoare proprietãţii publice sunt obligaţi: a) sã îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusã dreptului de proprietate publicã; b) sã îl introducã în proces pe titularul dreptului de proprietate publicã, în condiţiile prevãzute de Codul de procedurã civilã. (3) Dispoziţiile art. 563 se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. II Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 866 Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţã cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA a 2-a Dreptul de administrare
ART. 867 Constituirea dreptului de administrare (1) Dreptul de administrare se constituie prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, dupã caz, a consiliului local. (2) Autoritãţile prevãzute la alin. (1) controleazã modul de exercitare a dreptului de administrare. ART. 868 Exercitarea dreptului de administrare (1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, dupã caz, autoritãţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacã este cazul, de actul de constituire. ART. 869 Stingerea dreptului de administrare Dreptul de administrare înceteazã odatã cu încetarea dreptului de proprietate publicã sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacã interesul o impune, de organul care l-a constituit. ART. 870 Apãrarea dreptului de administrare (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului. (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
SECŢIUNEA a 3-a Dreptul de concesiune
ART. 871 Conţinutul dreptului de concesiune (1) Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o duratã determinatã, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege şi a contractului de concesiune. (2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã. (3) Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevãzute de lege. ART. 872 Exercitarea dreptului de concesiune (1) Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulitãţii absolute, concesionarul nu poate înstrãina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, dupã caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, sã fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. (2) Fructele, precum şi, în limitele prevãzute de lege şi în actul de constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului. (3) În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusã controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune. ART. 873 Apãrarea dreptului de concesiune (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului. (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
SECŢIUNEA a 4-a Dreptul de folosinţã cu titlu gratuit
ART. 874 Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţã cu titlu gratuit (1) Dreptul de folosinţã asupra bunurilor proprietate publicã se acordã, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publicã. (2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiazã de fructele civile ale bunului. (3) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 875 Apãrarea dreptului de folosinţã cu titlu gratuit (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de folosinţã cu titlu gratuit revine titularului dreptului. (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
TITLUL VII Cartea funciarã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 876 Scopul şi obiectul cãrţii funciare (1) Cartea funciarã descrie imobilele şi aratã drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri. (2) În cazurile prevãzute de lege pot fi înscrise în cartea funciarã şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacã au legãturã cu imobilele cuprinse în cartea funciarã. (3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe parcele de teren alãturate, indiferent de categoria de folosinţã, cu sau fãrã construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul unei unitãţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un numãr cadastral unic. ART. 877 Drepturile tabulare Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciarã sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modificã şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciarã. ART. 878 Obiectul drepturilor tabulare (1) Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin. (3), care dupã înscrierea în cartea funciarã nu mai poate sã fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciarã. (2) Aceeaşi carte funciarã nu poate cuprinde decât un singur imobil. ART. 879 Modificarea imobilului înscris în cartea funciarã (1) Imobilul înscris în cartea funciarã se poate modifica prin alipiri, dacã mai multe imobile alãturate se unesc într-un singur imobil sau dacã se adaugã o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, dupã caz, se mãreşte întinderea acestuia. (2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciarã se modificã şi prin dezlipiri, dacã se desparte o parte din imobil sau se micşoreazã întinderea acestuia. (3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţãmântul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie sã fie abuziv, el putând fi cenzurat de cãtre instanţa judecãtoreascã. (4) Dacã însã creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, dupã caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsã de convenţie contrarã, ipotecile vor lua rang dupã cele ce greveazã imobilul la care s-a fãcut alipirea. (5) Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciarã, prin alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implicã niciun transfer de proprietate. ART. 880 Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire (1) În caz de alipire sau dezlipire, se vor efectua transcrieri, dacã un imobil trece dintr-o carte funciarã în alta, sau reînscrieri, dacã transcriindu-se o parte din imobil într-o altã carte funciarã, restul se trece în vechea carte funciarã, cu menţionarea noului numãr cadastral. (2) Dacã întregul imobil înscris în cartea funciarã a fost transcris, aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisã pentru noi înscrieri. ART. 881 Felurile înscrierilor (1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea. (2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referã la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legãturã cu imobilele cuprinse în cartea funciarã. (3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile anume prevãzute de lege. ART. 882 Înscrierea drepturilor reale afectate de modalitãţi (1) Drepturile reale sub condiţie suspensivã sau rezolutorie nu se intabuleazã. Ele se pot însã înscrie provizoriu. (2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalitãţii se va putea arãta atât în cuprinsul intabulãrii, cât şi al înscrierii provizorii. ART. 883 Cercetarea cãrţii funciare (1) Orice persoanã, fãrã a fi ţinutã sã justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciarã, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii, cu excepţia evidenţelor privitoare la siguranţa naţionalã. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuãrii înscrierilor în cartea funciarã poate fi consultatã de orice persoanã interesatã, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. (2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în arhivã. (3) Nimeni nu va putea invoca faptul cã nu a avut cunoştinţã de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciarã sau, dupã caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliarã. ART. 884 Procedura de înscriere Procedura de înscriere în cartea funciarã se va stabili prin lege specialã.
CAP. II Înscrierea drepturilor tabulare
ART. 885 Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciarã se dobândesc, atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciarã, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. (2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciarã cu consimţãmântul titularului dat prin act autentic notarial. Acest consimţãmânt nu este necesar dacã dreptul se stinge prin împlinirea termenului arãtat în înscriere ori prin decesul sau, dupã caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacã acesta era o persoanã juridicã. (3) Dacã dreptul ce urmeazã sã fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu pãstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege. (4) Hotãrârea judecãtoreascã definitivã sau, în cazurile prevãzute de lege, actul autoritãţii administrative va înlocui acordul de voinţã sau, dupã caz, consimţãmântul titularului. ART. 886 Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacã prin lege nu se dispune altfel. ART. 887 Dobândirea unor drepturi reale fãrã înscriere (1) Drepturile reale se dobândesc fãrã înscriere în cartea funciarã când provin din moştenire, accesiune naturalã, vânzare silitã, expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, precum şi în alte cazuri expres prevãzute de lege. (2) Cu toate acestea, în cazul vânzãrii silite, dacã urmãrirea imobilului nu a fost în prealabil notatã în cartea funciarã, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bunã-credinţã. (3) În cazurile prevãzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însã dispune de ele prin cartea funciarã decât dupã ce s-a fãcut înscrierea. ART. 888 Condiţiile de înscriere Înscrierea în cartea funciarã se efectueazã în baza actului autentic notarial, a hotãrârii judecãtoreşti rãmase definitivã, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act în cazurile în care legea prevede aceasta. ART. 889 Renunţarea la dreptul de proprietate (1) Proprietarul poate renunţa la dreptul sãu printr-o declaraţie autenticã notarialã înregistratã la biroul de cadastru şi publicitate imobiliarã pentru a se înscrie radierea dreptului. (2) În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, dupã caz, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul sãu, în baza hotãrârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacã o altã persoanã nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii. (3) În situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorialã care a preluat bunul este ţinutã în limita valorii bunului. ART. 890 Data producerii efectelor înscrierilor (1) Înscrierile în cartea funciarã îşi vor produce efectele de la data înregistrãrii cererilor, ţinându-se însã cont de data, ora şi minutul înregistrãrii acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusã personal, prin mandatar ori notar public sau, dupã caz, comunicatã prin telefax, poştã electronicã sau prin alte mijloace ce asigurã transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative. (2) În cazul drepturilor de ipotecã, ordinea înregistrãrii cererilor va determina şi rangul acestora. (3) Dacã mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştã sau curier, drepturile de ipotecã vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa sã se pronunţe, la cererea oricãrei persoane interesate, asupra rangului şi, dacã va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile. (4) În cazul în care douã sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de data certã a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în posesia bunului sau, dupã caz, cel faţã de care debitorul şi-a executat cel dintâi obligaţiile ce îi incumbã, cu excepţia drepturilor de ipotecã care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, dupã caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţã de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecatã în temeiul dispoziţiilor prezentului articol. (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplicã şi atunci când în aceeaşi zi o cerere de înscriere a fost primitã personal, iar alta prin poştã sau curier. ART. 891 Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun În cazul în care douã sau mai multe persoane au fost îndreptãţite sã dobândeascã, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul cãruia s-a sãvârşit înscrierea în cartea funciarã. ART. 892 Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţã (1) Cel care a fost îndreptãţit, printr-un act juridic valabil încheiat, sã înscrie un drept real în folosul sãu poate cere radierea din cartea funciarã a unui drept concurent sau, dupã caz, acordarea de rang preferenţial faţã de înscrierea efectuatã de altã persoanã, însã numai dacã sunt întrunite urmãtoarele 3 condiţii: a) actul juridic în temeiul cãruia se solicitã radierea sau acordarea rangului preferenţial sã fie anterior aceluia în baza cãruia terţul şi-a înscris dreptul; b) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor sã provinã de la un autor comun; c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului sã fi fost împiedicatã de terţul dobânditor prin violenţã sau viclenie, dupã caz. (2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerutã şi dacã violenţa ori viclenia a provenit de la o altã persoanã decât terţul dobânditor, dar numai dacã acesta din urmã a cunoscut sau, dupã caz, trebuia sã cunoascã aceastã împrejurare la data încheierii contractului în baza cãruia a dobândit dreptul intabulat în folosul sãu. (3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de cãtre terţ a dreptului în folosul sãu. ART. 893 Persoanele împotriva cãrora se poate face înscrierea drepturilor tabulare Înscrierea unui drept real se poate efectua numai: a) împotriva aceluia care, la data înregistrãrii cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra cãruia înscrierea urmeazã sã fie fãcutã; b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacã amândouã înscrierile se cer deodatã. ART. 894 Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciarã a fãcut obiectul unor cesiuni succesive fãrã ca înscrierile sã fi fost efectuate, cel din urmã îndreptãţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul sãu decât dacã solicitã, odatã cu înscrierea acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, dupã caz. ART. 895 Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea sãvârşi şi dupã ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însã numai în mãsura în care moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii. ART. 896 Acţiunea în prestaţie tabularã (1) În cazurile în care cel obligat sã transmitã, sã constituie ori sã modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi executã obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciarã, se va putea cere instanţei judecãtoreşti sã dispunã înscrierea; dreptul la acţiune este prescriptibil în condiţiile legii. (2) Dacã acţiunea în prestaţie tabularã a fost notatã în cartea funciarã, hotãrârea judecãtoreascã se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular dupã notare. ART. 897 Efectele acţiunii în prestaţie tabularã faţã de terţul dobânditor de rea-credinţã (1) Acţiunea în prestaţie tabularã se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciarã, dacã actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul cãruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţã la data încheierii actului. (2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de cãtre acesta a dreptului în folosul sãu, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte. ART. 898 Înscrierea provizorie În afara altor cazuri prevãzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciarã se va putea cere: 1. dacã dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivã ori rezolutorie sau dacã priveşte ori greveazã o construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în condiţiile legii; 2. dacã, în temeiul unei hotãrâri care nu este încã definitivã, partea cãzutã în pretenţii a fost obligatã la strãmutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administreazã bunurile unei alte persoane a fost obligat sã dea o garanţie ipotecarã; 3. dacã debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisã ipoteca; 4. dacã se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu; 5. dacã ambele pãrţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii. ART. 899 Efectele înscrierii provizorii (1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data înregistrãrii cererii, sub condiţia şi în mãsura justificãrii ei. (2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţãmântul celui împotriva cãruia s-a efectuat înscrierea provizorie sau în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. (3) Justificarea radierii dreptului de ipotecã se face în temeiul hotãrârii judecãtoreşti de validare rãmase definitivã, al consimţãmântului creditorului dat în formã autenticã, al procesului-verbal întocmit de executorul judecãtoresc prin care se constatã acceptarea plãţii sau, dupã caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constatã efectuarea plãţii, rãmasã definitivã. (4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au fãcut condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au fãcut condiţionat de justificarea ei. ART. 900 Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular (1) Dacã în cartea funciarã s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumã cã dreptul existã în folosul ei. (2) Dacã un drept real s-a radiat din cartea funciarã, se prezumã cã acel drept nu existã. (3) Dovada contrarã se poate face numai în cazurile prevãzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare. ART. 901 Dobândirea cu bunã-credinţã a unui drept tabular (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bunã-credinţã vreun drept real înscris în cartea funciarã, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul sãu, chiar dacã, la cererea adevãratului titular, dreptul autorului sãu este radiat din cartea funciarã. (2) Terţul dobânditor este considerat de bunã-credinţã numai dacã, la data înregistrãrii cererii de înscriere a dreptului în folosul sãu, sunt îndeplinite urmãtoarele condiţii: a) nu a fost înregistratã nicio acţiune prin care se contestã cuprinsul cãrţii funciare; b) din cuprinsul cãrţii funciare nu rezultã nicio cauzã care sã justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi c) nu a cunoscut, pe altã cale, inexactitatea cuprinsului cãrţii funciare. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bunã-credinţã un drept de ipotecã în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciarã ori cu succesorul sãu în drepturi, dupã caz. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însã opuse de o parte contractantã celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, dupã caz.
CAP. III Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice
ART. 902 Actele sau faptele supuse notãrii (1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevãzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacã nu se dovedeşte cã au fost cunoscute pe altã cale, în afara cazului în care din lege rezultã cã simpla cunoaştere a acestora nu este suficientã pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi 897 se aplicã în mod corespunzãtor. (2) În afara altor cazuri prevãzute de lege, sunt supuse notãrii în cartea funciarã: 1. punerea sub interdicţie judecãtoreascã şi ridicarea acestei mãsuri; 2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotãrârea judecãtoreascã de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotãrârii judecãtoreşti de declarare a morţii; 3. calitatea de bun comun a unui imobil; 4. convenţia matrimonialã, precum şi modificarea sau, dupã caz, înlocuirea ei; 5. destinaţia unui imobil de locuinţã a familiei; 6. locaţiunea şi cesiunea de venituri; 7. aportul de folosinţã la capitalul social al unei societãţi; 8. interdicţia convenţionalã de înstrãinare sau de grevare a unui drept înscris; 9. vânzarea fãcutã cu rezerva dreptului de proprietate; 10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul; 11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilateralã a contractului; 12. antecontractul şi pactul de opţiune; 13. dreptul de preempţiune nãscut din convenţii; 14. intenţia de a înstrãina sau de a ipoteca; 15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare; 16. deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus acestei mãsuri, precum şi închiderea acestei proceduri; 17. sechestrul, urmãrirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale; 18. acţiunea în prestaţie tabularã, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare; 19. acţiunile pentru apãrarea drepturilor reale înscrise în cartea funciarã, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legãturã cu imobilele înscrise; 20. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciarã sãvârşitã printr-o faptã prevãzutã de legea penalã. (3) În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoanã care a dobândit un drept real sau un alt drept în legãturã cu imobilul înscris în cartea funciarã. ART. 903 Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciarã Se vor putea nota în cartea funciarã, fãrã însã ca opozabilitatea faţã de terţi sã depindã de aceastã înscriere: 1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacitãţii de exerciţiu ori de folosinţã; 2. declaraţia de utilitate publicã în vederea exproprierii unui imobil; 3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au legãturã cu imobilul şi care sunt prevãzute în acest scop de lege. ART. 904 Notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrãina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane sã fie notatã, arãtând în acest din urmã caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate. (2) Dacã înstrãinarea sau ipotecarea se realizeazã în termen de 3 luni de la notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notãrii. ART. 905 Pierderea efectului notãrii (1) Notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca îşi pierde efectul prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrãrii cererii. (2) Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o. ART. 906 Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune (1) Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legãturã cu acesta se poate nota în cartea funciarã, dacã promitentul este înscris în cartea funciarã ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmeazã a fi încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui. (2) Promisiunea se va putea radia, dacã cel îndreptãţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotãrâri care sã ţinã loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacã, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzãrii silite de cãtre un terţ care nu este ţinut sã rãspundã de obligaţiile promitentului. (3) Radierea se va dispune din oficiu, dacã, pânã la expirarea termenului de 6 luni prevãzut la alin. (2), n-a fost cerutã înscrierea dreptului care a fãcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului când cel îndreptãţit a cerut notarea în cartea funciarã a acţiunii prevãzute la alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile când, pânã la încheierea contractului amintit mai sus ori pânã la soluţionarea definitivã a acţiunii prevãzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzãrii silite de cãtre un terţ care nu este ţinut sã rãspundã de obligaţiile promitentului. (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã prin asemãnare şi pactelor de opţiune notate în cartea funciarã. În aceste cazuri, dacã, pânã la expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea opţiunii, beneficiarul pactului nu solicitã, în baza declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicãrii sale cãtre cealaltã parte, intabularea dreptului ce urmeazã a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul sãu.
CAP. IV Rectificarea înscrierilor de carte funciarã
ART. 907 Noţiunea (1) Când o înscriere fãcutã în cartea funciarã nu corespunde cu situaţia juridicã realã, se poate cere rectificarea acesteia. (2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricãrei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciarã. (3) Situaţia juridicã realã trebuie sã rezulte dintr-o recunoaştere fãcutã de titularul înscrierii a cãrei rectificare se solicitã prin declaraţie în formã autenticã notarialã ori dintr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã pronunţatã împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, dupã caz, o acţiune în nulitate, rezoluţiune, reducţiune sau orice altã acţiune întemeiatã pe o cauzã de ineficacitate a actului. ART. 908 Rectificarea intabulãrii sau înscrierii provizorii (1) Orice persoanã interesatã poate cere rectificarea unei intabulãri sau înscrieri provizorii, dacã: 1. înscrierea, încheierea sau, dupã caz, actul în temeiul cãruia s-a dispus înscrierea nu este valabil; 2. dreptul înscris a fost greşit calificat; 3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţã a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul cãruia s-a fãcut înscrierea; 4. înscrierea în cartea funciarã nu mai este, din orice alte motive, în concordanţã cu situaţia juridicã realã a imobilului. (2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciarã se poate face fie pe cale amiabilã, prin declaraţia autenticã notarialã a titularului dreptului ce urmeazã a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã. (3) Când dreptul înscris în cartea funciarã urmeazã a fi rectificat, titularul lui este obligat sã predea celui îndreptãţit, odatã cu consimţãmântul în formã autenticã notarialã pentru efectuarea rectificãrii, şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesatã va putea solicita instanţei sã dispunã înscrierea în cartea funciarã. În acest din urmã caz, hotãrârea instanţei de judecatã va suplini consimţãmântul la înscriere al pãrţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificãrii. (4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusã concomitent sau separat, dupã ce a fost admisã acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulatã atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevãzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornitã împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bunã-credinţã şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, dupã caz, în temeiul unui contract de ipotecã, întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare. ART. 909 Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare (1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilã faţã de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţã de terţul care a dobândit cu rea-credinţã dreptul înscris în folosul sãu. Dacã acţiunea de fond introdusã pe cale separatã a fost admisã, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilã atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecatã, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real dupã ce acţiunea de fond a fost notatã în cartea funciarã. (2) Faţã de terţele persoane care au dobândit cu bunã-credinţã un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere. (3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiatã exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bunã-credinţã şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, dupã caz, în temeiul unui contract de ipotecã, întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrãrii cererii de înscriere formulate de cãtre dobânditorul nemijlocit al dreptului a cãrui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicatã celui îndreptãţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. (4) Termenele prevãzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decãdere. ART. 910 Efectele admiterii acţiunii în rectificare (1) Hotãrârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost pãrţi în cauzã. (2) Dacã însã acţiunea în rectificare a fost notatã în cartea funciarã, hotãrârea judecãtoreascã de admitere se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular dupã notare, care se va radia odatã cu dreptul autorului lor. ART. 911 Rectificarea notãrii în cartea funciarã (1) În lipsa consimţãmântul titularului, orice persoanã interesatã va putea cere rectificarea unei notãri în cazurile prevãzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat sã fie exactã. (2) Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive; dreptul la acţiune este imprescriptibil. (3) Dispoziţiile art. 910 rãmân aplicabile. ART. 912 Radierea drepturilor condiţionale (1) Dreptul afectat de o condiţie suspensivã se va radia din oficiu, dacã nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afecteazã dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere. (2) Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacã nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere. ART. 913 Îndreptarea erorilor materiale Erorile materiale sãvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciarã, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispoziţiile art. 909-911 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 914 Modificarea descrierii imobilului Proprietarul imobilului înscris în cartea funciarã va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciarã privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii. ART. 915 Rãspunderea pentru ţinerea defectuoasã a cãrţii funciare (1) Cel prejudiciat printr-o faptã sãvârşitã, chiar din culpã, în pãstrarea şi administrarea cãrţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de despãgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliarã de la locul situãrii imobilului şi a persoanei rãspunzãtoare de prejudiciul astfel cauzat, dacã prejudiciul nu a putut fi înlãturat, în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi cãilor de atac prevãzute de lege. (2) Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vãtãmat a cunoscut faptul pãgubitor, însã nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a sãvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul. Prescripţia este suspendatã prin exercitarea acţiunilor şi cãilor de atac prevãzute de lege pentru înlãturarea efectelor faptei pãgubitoare.
TITLUL VIII Posesia
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 916 Noţiunea (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de cãtre persoana care îl stãpâneşte şi care se comportã ca un proprietar. (2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplicã, în mod corespunzãtor, şi în privinţa posesorului care se comportã ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie. ART. 917 Exercitarea posesiei (1) Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane. (2) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercitã posesia prin reprezentantul lor legal. ART. 918 Cazurile care nu constituie posesie (1) Nu constituie posesie stãpânirea unui bun de cãtre un detentor precar, precum: a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist; b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţã de nuda proprietate; c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-pãrţi ce revin celorlalţi coproprietari; d) orice altã persoanã care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligatã sã îl restituie sau care îl stãpâneşte cu îngãduinţa acestuia. (2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevãzute de lege. ART. 919 Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate (1) Pânã la proba contrarã, acela care stãpâneşte bunul este prezumat posesor. (2) Detenţia precarã, odatã doveditã, este prezumatã cã se menţine pânã la proba intervertirii sale. (3) Pânã la proba contrarã, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciarã. ART. 920 Intervertirea precaritãţii în posesie (1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în urmãtoarele cazuri: a) dacã detentorul precar încheie cu bunã-credinţã un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altã persoanã decât cu proprietarul bunului; b) dacã detentorul sãvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţã neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe sã se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însã mai înainte de împlinirea termenului prevãzut pentru restituirea bunului; c) dacã detentorul precar înstrãineazã bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul sã fie de bunã-credinţã. (2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dobânditorul este de bunã-credinţã dacã înscrie dreptul în folosul sãu întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare. În celelalte cazuri, este de bunã-credinţã dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, dupã împrejurãri, sã cunoascã lipsa calitãţii de proprietar a celui de la care a dobândit bunul. ART. 921 Încetarea posesiei Posesia înceteazã prin: a) transformarea sa în detenţie precarã; b) înstrãinarea bunului; c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciarã a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil; d) pieirea bunului; e) trecerea bunului în proprietate publicã; f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, dupã caz, conform art. 889 alin. (2); g) deposedare, dacã posesorul rãmâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
CAP. II Viciile posesiei
ART. 922 Viciile posesiei (1) În afara situaţiilor prevãzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilã. (2) Nu este utilã posesia discontinuã, tulburatã sau clandestinã. Pânã la proba contrarã, posesia este prezumatã a fi utilã. ART. 923 Discontinuitatea Posesia este discontinuã atât timp cât posesorul o exercitã cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului. ART. 924 Violenţa Posesia este tulburatã atât timp cât este dobânditã sau conservatã prin acte de violenţã, fizicã sau moralã, care nu au fost provocate de o altã persoanã. ART. 925 Clandestinitatea Posesia este clandestinã, dacã se exercitã astfel încât nu poate fi cunoscutã. ART. 926 Invocarea viciilor posesiei (1) Discontinuitatea poate fi opusã posesorului de cãtre orice persoanã interesatã. (2) Numai persoana faţã de care posesia este tulburatã sau clandestinã poate invoca aceste vicii. ART. 927 Încetarea viciilor posesiei Posesia viciatã devine utilã îndatã ce viciul înceteazã.
CAP. III Efectele posesiei
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 928 Uzucapiunea şi dobândirea fructelor În condiţiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, dupã caz, asupra fructelor produse de acesta. ART. 929 Bunurile care nu pot fi uzucapate Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau dupã intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
SECŢIUNEA a 2-a Uzucapiunea imobiliarã
ART. 930 Uzucapiunea extratabularã (1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrãmintele sale pot fi înscrise în cartea funciarã, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacã: a) proprietarul înscris în cartea funciarã a decedat ori, dupã caz, şi-a încetat existenţa; b) a fost înscrisã în cartea funciarã declaraţia de renunţare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciarã. (2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacã şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciarã înainte ca o terţã persoanã sã îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul sãu, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar dupã împlinirea termenului de uzucapiune. ART. 931 Uzucapiunea tabularã (1) Drepturile celui care a fost înscris, fãrã cauzã legitimã, în cartea funciarã, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bunã-credinţã a posedat imobilul timp de 5 ani dupã momentul înregistrãrii cererii de înscriere, dacã posesia sa a fost neviciatã. (2) Este suficient ca buna-credinţã sã existe în momentul înregistrãrii cererii de înscriere şi în momentul intrãrii în posesie. ART. 932 Curgerea termenului uzucapiunii (1) În cazurile prevãzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b), termenul uzucapiunii nu începe sã curgã înainte de data decesului sau, dupã caz, a încetãrii existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacã intrarea în posesie s-a produs la o datã anterioarã. (2) Viciile posesiei suspendã cursul uzucapiunii. ART. 933 Joncţiunea posesiilor (1) Fiecare posesor este considerat cã începe în persoana sa o nouã posesie, indiferent dacã bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular. (2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate sã uneascã propria posesie cu aceea a autorului sãu. ART. 934 Alte dispoziţii aplicabile Dispoziţiile prezentei secţiuni se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privitoare la prescripţia extinctivã.
SECŢIUNEA a 3-a Dobândirea proprietãţii mobiliare prin posesia de bunã-credinţã
ART. 935 Prezumţia de titlu de proprietate Oricine se aflã la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat cã are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. ART. 936 Opozabilitatea faţã de terţi Cu excepţia cazurilor prevãzute de lege, posesia de bunã-credinţã a bunului mobil asigurã opozabilitatea faţã de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale. ART. 937 Dobândirea proprietãţii mobiliare prin posesia de bunã-credinţã (1) Persoana care, cu bunã-credinţã, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luãrii sale în posesie efectivã. (2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bunã-credinţã, dacã acţiunea este intentatã, sub sancţiunea decãderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stãpânirea materialã a bunului. (3) Dacã bunul pierdut sau furat a fost cumpãrat dintr-un loc ori de la o persoanã care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacã a fost adjudecat la o licitaţie publicã, iar acţiunea în revendicare a fost introdusã înãuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bunã-credinţã poate reţine bunul pânã la indemnizarea sa integralã pentru preţul plãtit vânzãtorului. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil. (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã în mod corespunzãtor şi în legãturã cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil. ART. 938 Buna-credinţã (1) Este de bunã-credinţã posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, dupã împrejurãri, sã cunoascã lipsa calitãţii de proprietar a înstrãinãtorului. (2) Buna-credinţã trebuie sã existe la data intrãrii în posesia efectivã a bunului. ART. 939 Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii Acela care posedã bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevãzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 940 Posesia titlurilor la purtãtor Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã şi titlurilor la purtãtor, în mãsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
SECŢIUNEA a 4-a Ocupaţiunea
ART. 941 Dobândirea bunului prin ocupaţiune (1) Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimãnui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrãrii în posesie, însã numai dacã aceasta se face în condiţiile legii. (2) Sunt lucruri fãrã stãpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sãlbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pãdure, ciupercile comestibile din flora spontanã, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea. (3) Lucrurile mobile de valoare foarte micã sau foarte deteriorate care sunt lãsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate. ART. 942 Proprietatea bunului gãsit (1) Bunul mobil pierdut continuã sã aparţinã proprietarului sãu. (2) Gãsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, sã îl restituie proprietarului ori, dacã acesta nu poate fi cunoscut, sã îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost gãsit. Acesta are obligaţia de a pãstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. (3) Organul de poliţie va afişa la sediul sãu şi pe pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia. ART. 943 Proprietatea asupra bunului gãsit în loc public Dacã bunul a fost gãsit într-un loc public, el va fi predat, pe bazã de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publicã, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluãrii bunului pierdut, aceastã persoanã este obligatã sã îl predea, pe bazã de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa la locul unde a fost gãsit bunul. ART. 944 Vânzarea bunului gãsit Dacã, datoritã împrejurãrilor sau naturii bunului, pãstrarea sa tinde sã îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publicã, conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legãturã cu preţul obţinut în urma vânzãrii. ART. 945 Restituirea bunului gãsit cãtre proprietar (1) Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacã acesta îl pretinde, sub sancţiunea decãderii, în termenul prevãzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însã nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de pãstrarea bunului. (2) De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercialã, proprietarul este obligat sã plãteascã gãsitorului o recompensã reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actualã a bunului. Obligaţia de platã a recompensei nu existã în cazul prevãzut la art. 943, dacã gãsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un reprezentant sau un angajat al acesteia. (3) În cazul în care proprietarul a fãcut o ofertã publicã de recompensã, gãsitorul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin aceastã ofertã şi recompensa fixatã de lege ori stabilitã de cãtre instanţa judecãtoreascã. (4) Dacã bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fãrã stãpân şi remis gãsitorului pe bazã de proces-verbal. În acest caz, gãsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probã. (5) Dacã gãsitorul refuzã sã preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul cãruia a fost gãsit şi intrã în domeniul privat al acesteia. ART. 946 Drepturile asupra tezaurului gãsit (1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa cãruia nimeni nu poate dovedi cã este proprietar. (2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului. (3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetãri arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietãţii publice. ART. 947 Alte dispoziţii aplicabile Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.
SECŢIUNEA a 5-a Dobândirea fructelor prin posesia de bunã-credinţã
ART. 948 Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat (1) Posesorul de bunã-credinţã dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat. (2) Posesorul trebuie sã fie de bunã-credinţã la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în mãsura în care buna sa credinţã se menţine la data scadenţei acestora. (3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciarã, buna-credinţã se apreciazã în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare. (4) În celelalte cazuri, posesorul este de bunã-credinţã atunci când are convingerea cã este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cãrui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, dupã împrejurãri, sã le cunoascã. Buna-credinţã înceteazã din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. (5) Posesorul de rea-credinţã trebuie sã restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis sã le perceapã.
CAP. IV Acţiunile posesorii
ART. 949 Acţiunile posesorii (1) Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecatã prevenirea ori înlãturarea oricãrei tulburãri a posesiei sale sau, dupã caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptãţit sã pretindã despãgubiri pentru prejudiciile cauzate. (2) Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar. ART. 950 Persoanele împotriva cãrora se pot introduce acţiunile posesorii (1) Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului. (2) Acţiunea posesorie nu poate fi însã introdusã împotriva persoanei faţã de care existã obligaţia de restituire a bunului. ART. 951 Termenul de exercitare a acţiunii posesorii (1) În caz de tulburare ori de deposedare, paşnicã sau violentã, acţiunea se introduce în termenul de prescripţie de un an de la data tulburãrii sau deposedãrii. (2) Dacã tulburarea ori deposedarea este violentã, acţiunea poate fi introdusã şi de cel care exercitã o posesie viciatã, indiferent de durata posesiei sale. ART. 952 Luarea mãsurilor pentru conservarea bunului posedat (1) Dacã existã motive temeinice sã se considere cã bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrãri, precum ridicarea unei construcţii, tãierea unor arbori ori efectuarea unor sãpãturi pe fondul învecinat, posesorul poate sã cearã luarea mãsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacã este cazul, încetarea lucrãrilor. (2) Pânã la soluţionarea cererii, posesorul ori, dupã caz, cealaltã persoanã poate fi obligatã la plata unei cauţiuni, lãsate la aprecierea instanţei, numai în urmãtoarele situaţii: a) dacã instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea lucrãrilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului, astfel încât sã se poatã repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin aceastã mãsurã; b) dacã instanţa încuviinţeazã menţinerea lucrului în starea sa actualã ori continuarea lucrãrilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului astfel încât sã se asigure posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
CARTEA a IV-a Despre moştenire şi liberalitãţi
TITLUL I Dispoziţii referitoare la moştenire în general
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 953 Noţiunea Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate cãtre una sau mai multe persoane în fiinţã. ART. 954 Deschiderea moştenirii (1) Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia. (2) Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, dupã caz, cu hotãrârea judecãtoreascã declarativã de moarte rãmasã definitivã. (3) Dacã ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se aflã pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţarã aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în aceastã circumscripţie sã existe cel puţin un bun imobil al celui care lasã moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu existã bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în aceastã circumscripţie sã se afle bunuri mobile ale celui ce lasã moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu existã bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat. (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor atunci când primul organ sesizat în vederea desfãşurãrii procedurii succesorale este instanţa judecãtoreascã. ART. 955 Felurile moştenirii (1) Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legalã, în mãsura în care cel care lasã moştenirea nu a dispus altfel prin testament. (2) O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentarã, iar cealaltã parte prin moştenire legalã. ART. 956 Actele juridice asupra moştenirii nedeschise Dacã prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolutã actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încã, precum actele prin care se acceptã moştenirea sau se renunţã la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrãineazã sau se promite înstrãinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.
CAP. II Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
ART. 957 Capacitatea de a moşteni (1) O persoanã poate moşteni dacã existã la momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile. (2) Dacã, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili cã una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta. ART. 958 Nedemnitatea de drept (1) Este de drept nedemnã de a moşteni: a) persoana condamnatã penal pentru sãvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasã moştenirea; b) persoana condamnatã penal pentru sãvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacã moştenirea ar fi fost deschisã la data sãvârşirii faptei, ar fi înlãturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a fãptuitorului. (2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicatã prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia rãspunderii penale, nedemnitatea opereazã dacã acele fapte au fost constatate printr-o hotãrâre judecãtoreascã civilã definitivã. (3) Nedemnitatea de drept poate fi constatatã oricând, la cererea oricãrei persoane interesate sau din oficiu de cãtre instanţa de judecatã ori de cãtre notarul public, pe baza hotãrârii judecãtoreşti din care rezultã nedemnitatea. ART. 959 Nedemnitatea judiciarã (1) Poate fi declaratã nedemnã de a moşteni: a) persoana condamnatã penal pentru sãvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasã moştenirea a unor fapte grave de violenţã, fizicã sau moralã, ori, dupã caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei; b) persoana care, cu rea-credinţã, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului; c) persoana care, prin dol sau violenţã, l-a împiedicat pe cel care lasã moştenirea sã întocmeascã, sã modifice sau sã revoce testamentul. (2) Sub sancţiunea decãderii, orice succesibil poate cere instanţei judecãtoreşti sã declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacitã a moştenirii de cãtre succesibilul reclamant. (3) Dacã hotãrârea de condamnare pentru faptele prevãzute la alin. (1) lit. a) se pronunţã ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculeazã de la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare. (4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicatã prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia rãspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacã acele fapte au fost constatate printr-o hotãrâre judecãtoreascã civilã definitivã. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnãrii, dacã aceasta a intervenit dupã deschiderea moştenirii. (5) În cazurile prevãzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacã aceastã datã este ulterioarã deschiderii moştenirii. (6) Comuna, oraşul sau, dupã caz, municipiul în a cãrui razã teritorialã se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevãzutã la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevãzute la alin. (1), nu mai existã alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 960 Efectele nedemnitãţii (1) Nedemnul este înlãturat atât de la moştenirea legalã, cât şi de la cea testamentarã. (2) Posesia exercitatã de nedemn asupra bunurilor moştenirii este consideratã posesie de rea-credinţã. (3) Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în mãsura în care profitã moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bunã-credinţã, regulile din materia cãrţii funciare fiind însã aplicabile. ART. 961 Înlãturarea efectelor nedemnitãţii (1) Efectele nedemnitãţii de drept sau judiciare pot fi înlãturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de cãtre cel care lasã moştenirea. Fãrã o declaraţie expresã, nu constituie înlãturare a efectelor nedemnitãţii legatul lãsat nedemnului dupã sãvârşirea faptei care atrage nedemnitatea. (2) Efectele nedemnitãţii nu pot fi înlãturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenitã dupã condamnare, graţiere sau prin prescripţia executãrii pedepsei penale. ART. 962 Vocaţia la moştenire Pentru a putea moşteni, o persoanã trebuie sã aibã calitatea cerutã de lege sau sã fi fost desemnatã de cãtre defunct prin testament.
TITLUL II Moştenirea legalã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 963 Moştenitorii legali (1) Moştenirea se cuvine, în ordinea şi dupã regulile stabilite în prezentul titlu, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia, dupã caz. (2) Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai pânã la gradul al patrulea inclusiv. (3) În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, dupã caz, municipiului în a cãrui razã teritorialã se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii. ART. 964 Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii (1) Rudele defunctului vin la moştenire în urmãtoarea ordine: a) clasa întâi: descendenţii; b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; c) clasa a treia: ascendenţii ordinari; d) clasa a patra: colateralii ordinari. (2) Dacã în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiatã nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rãmasã se atribuie rudelor din clasa subsecventã care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni. (3) Înãuntrul fiecãrei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlãturã de la moştenire rudele de grad mai îndepãrtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune altfel. (4) Între rudele din aceeaşi clasã şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal, dacã legea nu prevede altfel.
CAP. II Reprezentarea succesoralã
ART. 965 Noţiunea Prin reprezentare succesoralã, un moştenitor legal de un grad mai îndepãrtat, numit reprezentant, urcã, în virtutea legii, în drepturile ascendentului sãu, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacã nu ar fi fost nedemn faţã de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii. ART. 966 Domeniul de aplicare (1) Pot veni la moştenire prin reprezentare succesoralã numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor defunctului. (2) În limitele prevãzute la alin. (1) şi dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 967, reprezentarea opereazã în toate cazurile, fãrã a deosebi dupã cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul. ART. 967 Condiţiile (1) Poate fi reprezentatã persoana lipsitã de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţã la data deschiderii moştenirii şi chiar dacã renunţã la moştenire. (2) Pentru a veni prin reprezentare succesoralã la moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie sã îndeplineascã toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta. (3) Reprezentarea opereazã chiar dacã reprezentantul este nedemn faţã de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lãsatã de acesta ori a fost dezmoştenit de el. ART. 968 Efectul general al reprezentãrii succesorale (1) În cazurile în care opereazã reprezentarea succesoralã, moştenirea se împarte pe tulpinã. (2) Prin tulpinã se înţelege: - înãuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire; - înãuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire. (3) Dacã aceeaşi tulpinã a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecãrei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpinã, partea cuvenitã descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramurã împãrţindu-se între ei în mod egal. ART. 969 Efectul particular al reprezentãrii succesorale (1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmã bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacã vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai sãi, concepuţi dupã deschiderea moştenirii de la care a fost înlãturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în mãsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depãşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit sã îl suporte ca urmare a reprezentãrii. (2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevãzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cãrţi.
CAP. III Moştenitorii legali
SECŢIUNEA 1 Soţul supravieţuitor
ART. 970 Condiţiile Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacã, la data deschiderii moştenirii, nu existã o hotãrâre de divorţ definitivã. ART. 971 Vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor (1) Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali. (2) În absenţa persoanelor prevãzute la alin. (1) sau dacã niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate sã vinã la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire. ART. 972 Cota succesoralã a soţului supravieţuitor (1) Cota soţului supravieţuitor este de: a) un sfert din moştenire, dacã vine în concurs cu descendenţii defunctului; b) o treime din moştenire, dacã vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului; c) o jumãtate din moştenire, dacã vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului; d) trei sferturi din moştenire, dacã vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului. (2) Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiatã dintre ele. (3) Dacã, în urma cãsãtoriei putative, douã sau mai multe persoane au situaţia unui soţ supravieţuitor, cota stabilitã potrivit alin. (1) şi (2) se împarte în mod egal între acestea. ART. 973 Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altã locuinţã corespunzãtoare nevoilor sale beneficiazã de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit pânã la data deschiderii moştenirii, dacã aceastã casã face parte din bunurile moştenirii. (2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil. (3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacã locuinţa nu este necesarã în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacã pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altã locuinţã corespunzãtoare. (4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest drept înceteazã, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recãsãtorire a soţului supravieţuitor. (5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţioneazã de cãtre instanţa competentã sã judece partajul moştenirii, care va hotãrî de urgenţã, în camera de consiliu. ART. 974 Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângã cota stabilitã potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a Descendenţii defunctului
ART. 975 Dreptul de moştenire al descendenţilor (1) Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptã la nesfârşit. (2) Descendenţii defunctului înlãturã moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în ordinea proximitãţii gradului de rudenie. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. (3) În concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului, indiferent de numãrul lor, culeg împreunã trei sferturi din moştenire. (4) Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpinã, când vin la moştenire prin reprezentare succesoralã.
SECŢIUNEA a 3-a Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
ART. 976 Vocaţia la moştenire a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (1) Ascendenţii privilegiaţi sunt tatãl şi mama defunctului. (2) Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora, pânã la al patrulea grad inclusiv cu defunctul. (3) Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacã descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 963 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 977 Împãrţirea moştenirii între soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi (1) Dacã soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenitã clasei a doua este de douã treimi din moştenire. (2) Dacã soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenitã clasei a doua este de o jumãtate din moştenire. ART. 978 Împãrţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi Moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numãrul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, dupã cum urmeazã: a) în cazul în care la moştenire vine un singur pãrinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numãrul lor, vor culege trei sferturi; b) în cazul în care la moştenire vin 2 pãrinţi, aceştia vor culege împreunã o jumãtate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numãrul lor, vor culege cealaltã jumãtate. ART. 979 Absenţa ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi (1) În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã clasei a doua. (2) În cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, colateralii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã clasei a doua. ART. 980 Împãrţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi Moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã ascendenţilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal. ART. 981 Împãrţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi (1) Moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal. (2) În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare succesoralã, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpinã. (3) În cazul în care colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternã şi cea paternã. În cadrul fiecãrei linii, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) şi (2). (4) În ipoteza prevãzutã la alin. (3), colateralii privilegiaţi care sunt rude cu defunctul pe ambele linii vor culege, pe fiecare dintre acestea, partea din moştenire ce li se cuvine.
SECŢIUNEA a 4-a Ascendenţii ordinari
ART. 982 Dreptul de moştenire al ascendenţilor ordinari (1) Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptã ascendentã ale defunctului, cu excepţia pãrinţilor acestuia. (2) Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacã descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. (3) Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul. (4) În concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii ordinari ai defunctului, indiferent de numãrul lor, culeg împreunã un sfert din moştenire. (5) Moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã ascendenţilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
SECŢIUNEA a 5-a Colateralii ordinari
ART. 983 Dreptul de moştenire al colateralilor ordinari (1) Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului pânã la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi. (2) Colateralii ordinari vin la moştenire dacã descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. (3) Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul. (4) În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de numãrul lor, culeg împreunã un sfert din moştenire. (5) Moştenirea sau partea din moştenire cuvenitã colateralilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
TITLUL III Liberalitãţile
CAP. I Dispoziţii comune
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii preliminare
ART. 984 Noţiunea şi categoriile (1) Liberalitatea este actul juridic prin care o persoanã dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. (2) Nu se pot face liberalitãţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament. ART. 985 Donaţia Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numitã donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte pãrţi, numitã donatar. ART. 986 Legatul Legatul este dispoziţia testamentarã prin care testatorul stipuleazã ca, la decesul sãu, unul sau mai mulţi legatari sã dobândeascã întregul sãu patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
SECŢIUNEA a 2-a Capacitatea în materie de liberalitãţi
ART. 987 Capacitatea de folosinţã (1) Orice persoanã poate face şi primi liberalitãţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea. (2) Condiţia capacitãţii de a dispune prin liberalitãţi trebuie îndeplinitã la data la care dispunãtorul îşi exprimã consimţãmântul. (3) Condiţia capacitãţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinitã la data la care donatarul acceptã donaţia. (4) Condiţia capacitãţii de a primi un legat trebuie îndeplinitã la data deschiderii moştenirii testatorului. ART. 988 Lipsa capacitãţii depline de exerciţiu a dispunãtorului (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã nu poate dispune de bunurile sale prin liberalitãţi, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege. (2) Sub sancţiunea nulitãţii relative, nici chiar dupã dobândirea capacitãţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalitãţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al sãu, înainte ca acesta sã fi primit de la instanţa de tutelã descãrcare pentru gestiunea sa. Se excepteazã situaţia în care reprezentantul ori, dupã caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunãtorului. ART. 989 Desemnarea beneficiarului liberalitãţii (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, dispunãtorul trebuie sã îl determine pe beneficiarul liberalitãţii ori cel puţin sã prevadã criteriile pe baza cãrora acest beneficiar sã poatã fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. (2) Persoana care nu existã la data întocmirii liberalitãţii poate beneficia de o liberalitate dacã aceasta este fãcutã în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmã de a transmite beneficiarului obiectul liberalitãţii îndatã ce va fi posibil. (3) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, dispunãtorul nu poate lãsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalitãţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lãsatã la aprecierea unui terţ. (4) Este valabilã liberalitatea fãcutã unei persoane desemnate de dispunãtor, cu o sarcinã în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul sãu, tot de cãtre dispunãtor. ART. 990 Incapacitãţile speciale (1) Sunt lovite de nulitate relativã liberalitãţile fãcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunãtorului pentru boala care este cauzã a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalitãţile fãcute soţului, rudelor în linie dreaptã sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalitãţile fãcute altor rude pânã la al patrulea grad inclusiv, dacã, la data liberalitãţii, dispunãtorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptã sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţã religioasã în timpul bolii care este cauzã a decesului. (4) Dacã dispunãtorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate relativã curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţã de existenţa liberalitãţii. (5) În cazul în care dispunãtorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusã în termen de 3 ani de la data la care dispunãtorul s-a restabilit. ART. 991 Incapacitãţile speciale în materia legatelor Sunt lovite de nulitate relativã legatele în favoarea: a) notarului public care a autentificat testamentul; b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului; c) martorilor, în cazurile prevãzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3); d) agenţilor instrumentatori, în cazurile prevãzute la art. 1.047; e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţã juridicã la redactarea testamentului. ART. 992 Simulaţia (1) Sancţiunea nulitãţii relative prevãzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 se aplicã şi liberalitãţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau fãcute unei persoane interpuse. (2) Sunt prezumate pânã la proba contrarã ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalitãţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane.
SECŢIUNEA a 3-a Substituţiile fideicomisare
ART. 993 Noţiunea Dispoziţia prin care o persoanã, numitã instituit, este obligatã sã conserve bunul care constituie obiectul liberalitãţii şi sã îl transmitã unui terţ, numit substituit, desemnat de dispunãtor, nu produce efecte decât în cazul în care este permisã de lege. ART. 994 Substituţia fideicomisarã O liberalitate poate fi grevatã de o sarcinã care constã în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalitãţii şi de a le transmite, la decesul sãu, substituitului desemnat de dispunãtor. ART. 995 Efectele cu privire la bunuri (1) Sarcina prevãzutã la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalitãţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se aflã în patrimoniul sãu. (2) Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. (3) Dacã liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalitãţilor de publicitate, sarcina trebuie sã respecte aceleaşi formalitãţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusã notãrii în cartea funciarã. ART. 996 Drepturile substituitului (1) Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului. (2) Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalitãţii de la dispunãtor. (3) Substituitul nu poate fi supus obligaţiei de conservare şi de transmitere a bunurilor. ART. 997 Garanţiile şi asigurãrile În vederea executãrii sarcinii, dispunãtorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare. ART. 998 Imputarea sarcinii asupra cotitãţii disponibile Dacã instituitul este moştenitor rezervatar al dispunãtorului, sarcina nu poate încãlca rezerva sa succesoralã. ART. 999 Acceptarea donaţiei dupã decesul dispunãtorului Oferta de donaţie fãcutã substituitului poate fi acceptatã de acesta şi dupã decesul dispunãtorului. ART. 1000 Ineficacitatea substituţiei Atunci când substituitul predecedeazã instituitului sau renunţã la beneficiul liberalitãţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevãzut cã bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit.
SECŢIUNEA a 4-a Liberalitãţile reziduale
ART. 1001 Noţiunea Dispunãtorul poate stipula ca substituitul sã fie gratificat cu ceea ce rãmâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele fãcute în favoarea acestuia din urmã. ART. 1002 Dreptul de dispoziţie al instituitului Liberalitatea rezidualã nu îl împiedicã pe instituit sã încheie acte cu titlu oneros şi nici sã reţinã bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora. ART. 1003 Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit (1) Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalitãţi reziduale. (2) Dispunãtorul poate interzice instituitului sã dispunã de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunãtorului, instituitul pãstreazã posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauzã de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale. ART. 1004 Independenţa patrimonialã a instituitului Instituitul nu este ţinut sã dea socotealã dispunãtorului ori moştenitorilor acestuia. ART. 1005 Aplicarea regulilor substituţiei fideicomisare Dispoziţiile prevãzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 şi 1.000 sunt aplicabile liberalitãţilor reziduale.
SECŢIUNEA a 5-a Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor
ART. 1006 Domeniul de aplicare Dacã, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptãrii liberalitãţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afecteazã liberalitatea a devenit extrem de dificilã ori excesiv de oneroasã pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor. ART. 1007 Soluţionarea cererii de revizuire (1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunãtorului, instanţa de judecatã sesizatã cu cererea de revizuire poate sã dispunã modificãri cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afecteazã liberalitatea ori sã le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalitãţi. (2) Instanţa de judecatã poate autoriza înstrãinarea parţialã sau totalã a obiectului liberalitãţii, stabilind ca preţul sã fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunãtorului, precum şi orice alte mãsuri care sã menţinã pe cât posibil destinaţia urmãritã de acesta. ART. 1008 Înlãturarea efectelor revizuirii Dacã motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistã, persoana interesatã poate cere înlãturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.
SECŢIUNEA a 6-a Dispoziţii speciale
ART. 1009 Clauzele considerate nescrise (1) Este consideratã nescrisã clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţãrii liberalitãţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat sã nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori sã nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor. (2) De asemenea, este consideratã nescrisã dispoziţia testamentarã prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încãlcarea obligaţiilor prevãzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. ART. 1010 Confirmarea liberalitãţilor Confirmarea unei liberalitãţi de cãtre moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunãtorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formã sau orice alte motive de nulitate, fãrã ca prin aceastã renunţare sã se prejudicieze drepturile terţilor.
CAP. II Donaţia
SECŢIUNEA 1 Încheierea contractului
ART. 1011 Forma donaţiei (1) Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (2) Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale. (3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnãturã privatã, sub sancţiunea nulitãţii absolute a donaţiei. (4) Dacã sunt de valoare redusã, bunurile mobile corporale pot fi donate prin dar manual. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţã al pãrţilor însoţit de tradiţiunea bunului de la donator la donatar. În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se ţine seama de starea materialã a donatorului. ART. 1012 Înregistrarea donaţiei autentice În scop de informare a persoanelor care justificã existenţa unui interes legitim, notarul care autentificã un contract de donaţie are obligaţia sã înscrie de îndatã acest contract în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile. ART. 1013 Formarea contractului (1) Oferta de donaţie poate fi revocatã cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţã de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptãrii. (2) Oferta nu mai poate fi acceptatã dupã decesul destinatarului ei. Moştenitorii destinatarului pot însã comunica acceptarea fãcutã de acesta. (3) Oferta de donaţie fãcutã unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptã de cãtre reprezentantul legal. (4) Oferta de donaţie fãcutã unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate fi acceptatã de cãtre aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal. ART. 1014 Promisiunea de donaţie (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, promisiunea de donaţie este supusã formei autentice. (2) În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferã beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a fãcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii. ART. 1015 Principiul irevocabilitãţii (1) Donaţia nu este valabilã atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului sã o revoce prin voinţa sa. (2) Astfel, este lovitã de nulitate absolutã donaţia care: a) este afectatã de o condiţie a cãrei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacã valoarea maximã a acestora nu este determinatã în contractul de donaţie; c) conferã donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul; d) permite donatorului sã dispunã în viitor de bunul donat, chiar dacã donatorul moare fãrã sã fi dispus de acel bun. Dacã dreptul de a dispune vizeazã doar o parte din bunurile donate, nulitatea opereazã numai în privinţa acestei pãrţi. ART. 1016 Întoarcerea convenţionalã (1) Contractul poate sã prevadã întoarcerea bunurilor dãruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii sãi ar predeceda donatorului. (2) În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalitãţi de publicitate, atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalitãţi.
SECŢIUNEA a 2-a Efectele donaţiei
ART. 1017 Rãspunderea donatorului În executarea donaţiei, dispunãtorul rãspunde numai pentru dol şi culpã gravã. ART. 1018 Garanţia contra evicţiunii (1) Donatorul nu rãspunde pentru evicţiune decât dacã a promis expres garanţia sau dacã evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afecteazã dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului. (2) În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul rãspunde pentru evicţiune ca şi vânzãtorul. ART. 1019 Garanţia contra viciilor ascunse (1) Donatorul nu rãspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat. (2) Totuşi, dacã a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut sã repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii. (3) În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul rãspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzãtorul.
SECŢIUNEA a 3-a Revocarea donaţiei
§1. Dispoziţii comune
ART. 1020 Cauzele de revocare Donaţia poate fi revocatã pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilã a sarcinilor la care s-a obligat donatarul. ART. 1021 Modul de operare Revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu opereazã de drept. ART. 1022 Revocarea promisiunii de donaţie (1) Promisiunea de donaţie se revocã de drept dacã anterior executãrii sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevãzute la art. 1.023. (2) De asemenea, promisiunea de donaţie se revocã de drept şi atunci când, anterior executãrii sale, situaţia materialã a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea mãsurã încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasã pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.
§2. Revocarea pentru ingratitudine
ART. 1023 Cazurile Donaţia se revocã pentru ingratitudine în urmãtoarele cazuri: a) dacã donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind cã alţii intenţioneazã sã atenteze, nu l-a înştiinţat; b) dacã donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţã de donator; c) dacã donatarul refuzã în mod nejustificat sã asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însã seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei. ART. 1024 Cererea de revocare (1) Dreptul la acţiunea prin care se solicitã revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut cã donatarul a sãvârşit fapta de ingratitudine. (2) Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitatã numai împotriva donatarului. Dacã donatarul moare dupã introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuatã împotriva moştenitorilor. (3) Cererea de revocare nu poate fi introdusã de moştenitorii donatorului, cu excepţia cazului în care donatorul a decedat în termenul prevãzut la alin. (1) fãrã sã îl fi iertat pe donatar. De asemenea, moştenitorii pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacã acesta a decedat fãrã sã fi cunoscut cauza de revocare. (4) Acţiunea pornitã de donator poate fi continuatã de moştenitorii acestuia. ART. 1025 Efectele generale ale revocãrii (1) În caz de revocare pentru ingratitudine, dacã restituirea în naturã a bunului donat nu este posibilã, donatarul va fi obligat sã plãteascã valoarea acestuia, socotitã la data soluţionãrii cauzei. (2) În urma revocãrii donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat sã restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei. ART. 1026 Efectele speciale ale revocãrii Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de cãtre terţii de bunã-credinţã şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalitãţi de publicitate, dreptul terţului trebuie sã fi fost înscris anterior înregistrãrii cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
§3. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
ART. 1027 Acţiunile în caz de neexecutare a sarcinii (1) Dacã donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii sãi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei. (2) În cazul în care sarcina a fost stipulatã în favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii. (3) Dreptul la acţiunea prin care se solicitã executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executatã. ART. 1028 Întinderea obligaţiei de executare Donatarul este ţinut sã îndeplineascã sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizatã la data la care sarcina trebuia îndeplinitã. ART. 1029 Efectele Când donaţia este revocatã pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintrã în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.648.
SECŢIUNEA a 4-a Donaţiile fãcute viitorilor soţi în vederea cãsãtoriei şi donaţiile între soţi
ART. 1030 Caducitatea donaţiilor Donaţiile fãcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii cãsãtoriei, nu produc efecte în cazul în care cãsãtoria nu se încheie. ART. 1031 Revocabilitatea donaţiei între soţi Orice donaţie încheiatã între soţi este revocabilã numai în timpul cãsãtoriei. ART. 1032 Nulitatea donaţiei între soţi Nulitatea cãsãtoriei atrage nulitatea relativã a donaţiei fãcute soţului de rea-credinţã. ART. 1033 Donaţiile simulate (1) Este lovitã de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintã contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi. (2) Este prezumatã persoanã interpusã, pânã la proba contrarã, orice rudã a donatarului la a cãrei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din cãsãtoria cu donatorul.
CAP. III Testamentul
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1034 Noţiunea Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoanã, numitã testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţã. ART. 1035 Conţinutul testamentului Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directã sau indirectã a legatarului. Alãturi de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate sã conţinã dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte dupã decesul testatorului. ART. 1036 Testamentul reciproc Sub sancţiunea nulitãţii absolute a testamentului, douã sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ. ART. 1037 Proba testamentului (1) Orice persoanã care pretinde un drept ce se întemeiazã pe un testament trebuie sã dovedeascã existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevãzute de lege. (2) Dacã testamentul a dispãrut printr-un caz fortuit sau de forţã majorã ori prin fapta unui terţ, fie dupã moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însã fãrã ca acesta sã îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probã. ART. 1038 Consimţãmântul testatorului (1) Testamentul este valabil numai dacã testatorul a avut discernãmânt şi consimţãmântul sãu nu a fost viciat. (2) Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacã manoperele dolosive nu au fost sãvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de cãtre acesta. ART. 1039 Interpretarea testamentului (1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în mãsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. (2) Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în mãsura în care se sprijinã pe cele intrinseci. (3) Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi fãcut în compensaţia creanţei sale.
SECŢIUNEA a 2-a Formele testamentului
ART. 1040 Formele testamentului ordinar Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic. ART. 1041 Testamentul olograf Sub sancţiunea nulitãţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului. ART. 1042 Deschiderea testamentului olograf (1) Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. (2) În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedeazã, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se gãseşte se constatã prin proces-verbal. (3) Cei interesaţi pot primi, dupã vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf. (4) Dupã finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predã legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotãrâre judecãtoreascã. ART. 1043 Testamentul autentic (1) Testamentul este autentic dacã a fost autentificat de un notar public sau de o altã persoanã învestitã cu autoritate publicã de cãtre stat, potrivit legii. (2) Cu ocazia autentificãrii, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori. ART. 1044 Întocmirea testamentului autentic (1) Testatorul îşi dicteazã dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, dupã caz, i-l dã sã îl citeascã, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalitãţi. Dacã dispunãtorul îşi redactase deja actul de ultimã voinţã, testamentul autentic îi va fi citit de cãtre notar. (2) Dupã citire, dispunãtorul trebuie sã declare cã actul exprimã ultima sa voinţã. (3) Testamentul este apoi semnat de cãtre testator, iar încheierea de autentificare de cãtre notar. ART. 1045 Autentificarea în situaţii particulare (1) În cazul acelora care, din pricina infirmitãţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre aceastã împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel fãcutã ţinând loc de semnãturã. Menţiunea va fi cititã testatorului de cãtre notar, în prezenţa a 2 martori, aceastã formalitate suplinind absenţa semnãturii testatorului. (2) Declaraţia de voinţã a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de cãtre parte, înaintea semnãturii, a menţiunii "consimt la prezentul act, pe care l-am citit". (3) Dacã surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţã se va lua prin interpret, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzãtor. (4) Pentru a lua consimţãmântul unui nevãzãtor, notarul public va întreba dacã a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare. ART. 1046 Înregistrarea testamentului autentic În scop de informare a persoanelor care justificã existenţa unui interes legitim, notarul care autentificã testamentul are obligaţia sã îl înscrie, de îndatã, în registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai dupã decesul testatorului. ART. 1047 Testamentele privilegiate (1) Se poate întocmi în mod valabil un testament în urmãtoarele situaţii speciale: a) în faţa unui funcţionar competent al autoritãţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, rãzboaie sau alte asemenea împrejurãri excepţionale; b) în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacã testatorul se aflã la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei cãlãtorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii; c) în faţa comandantului unitãţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacã testatorul este militar sau, fãrã a avea aceastã calitate, este salariat ori presteazã servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public; d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardã, cât timp dispunãtorul este internat într-o instituţie sanitarã în care notarul public nu are acces. (2) În toate cazurile prevãzute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul sã se întocmeascã în prezenţa a 2 martori. (3) Testamentul privilegiat se semneazã de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacã testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat sã semneze. (4) Dispoziţiile alin. (3) sunt prevãzute sub sancţiunea nulitãţii absolute. (5) Prevederile art. 1.042 se aplicã în mod corespunzãtor şi în privinţa testamentului privilegiat. ART. 1048 Caducitatea testamentelor privilegiate (1) Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunãtorul ar fi putut sã testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendã dacã testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţã sã testeze. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplicã dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil. ART. 1049 Testamentul sumelor şi valorilor depozitate Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formã prevãzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii. ART. 1050 Conversiunea formei testamentare Un testament nul din cauza unui viciu de formã produce efecte dacã îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru altã formã testamentarã.
SECŢIUNEA a 3-a Revocarea voluntarã a testamentului
ART. 1051 Revocarea voluntarã expresã (1) Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior. (2) Testamentul care revocã un testament anterior poate fi întocmit într-o formã diferitã de aceea a testamentului revocat. (3) Revocarea expresã a testamentului fãcutã printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndatã de cãtre notar în registrul naţional notarial prevãzut la art. 1.046. ART. 1052 Revocarea voluntarã tacitã (1) Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de cãtre testator implicã revocarea acelei dispoziţii. Modificãrile realizate prin ştergere se semneazã de cãtre testator. (2) Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscutã de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta sã fi fost în mãsurã sã îl refacã. (3) Testamentul ulterior nu îl revocã pe cel anterior decât în mãsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele revocãrii nu sunt înlãturate în caz de caducitate sau revocare a testamentului ulterior. ART. 1053 Retractarea revocãrii (1) Dispoziţia revocatorie poate fi retractatã în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament. (2) Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlãturã efectele revocãrii, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacã aceastã intenţie a testatorului rezultã din împrejurãrile concrete. Dispoziţiile art. 1.051 alin. (3) rãmân aplicabile. (3) Retractarea unei dispoziţii revocatorii fãcutã printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndatã de cãtre notar în registrul naţional notarial prevãzut la art. 1.046.
SECŢIUNEA a 4-a Legatul
§1. Categorii de legate
ART. 1054 Clasificarea legatelor (1) Legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular. (2) Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcinã. ART. 1055 Legatul universal Legatul universal este dispoziţia testamentarã care conferã uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire. ART. 1056 Legatul cu titlu universal (1) Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentarã care conferã uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii. (2) Prin fracţiune a moştenirii se înţelege: a) fie proprietatea unei cote-pãrţi din aceasta; b) fie un dezmembrãmânt al proprietãţii asupra totalitãţii sau a unei cote-pãrţi din moştenire; c) fie proprietatea sau un dezmembrãmânt asupra totalitãţii ori asupra unei cote-pãrţi din universalitatea bunurilor determinate dupã natura sau provenienţa lor. ART. 1057 Legatul cu titlu particular Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular.
§2. Efectele legatelor
ART. 1058 Fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bunã-credinţã. ART. 1059 Drepturile legatarului cu titlu particular (1) Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii. (2) Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra moştenirii. Dacã testatorul nu a prevãzut altfel, cel însãrcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda bunuri de calitate medie. ART. 1060 Sarcina excesivã a legatului cu titlu particular (1) Dacã legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul sãu fãrã a depãşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lãsate prin legat sau valoarea lor. (2) Valoarea bunurilor lãsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii. ART. 1061 Accesoriile bunului care constituie obiectul unui legat cu titlu particular (1) Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predã cu accesoriile sale, în starea în care se gãseşte la data deschiderii moştenirii. (2) Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despãgubire pentru prejudiciul adus bunului de cãtre un terţ dupã întocmirea testamentului. (3) Legatul unui bun care, dupã întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrãri autonome, lucrãri adãugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul unei universalitãţi se prezumã, pânã la proba contrarã, a viza întreg bunul ori universalitatea rezultatã. ART. 1062 Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere Când obiectul legatului cuprinde o rentã viagerã sau o creanţã de întreţinere, executarea acestuia este datoratã din ziua deschiderii moştenirii. ART. 1063 Legatul alternativ În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lãsat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut sã execute legatul, dacã testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ. ART. 1064 Legatul bunului altuia (1) Când bunul individual determinat care a fãcut obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii, atunci se aplicã dispoziţiile prezentului articol. (2) Dacã, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut cã bunul nu este al sãu, legatul este lovit de nulitate relativã. (3) În cazul în care testatorul a ştiut cã bunul nu este al sãu, cel însãrcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, sã dea fie bunul în naturã, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii. ART. 1065 Legatul conjunctiv (1) Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lãsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fãrã a preciza partea fiecãruia. (2) În cazul legatului conjunctiv, dacã unul dintre legatari nu vrea sau nu poate sã primeascã legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari. (3) Prevederile alin. (2) se aplicã şi atunci când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un dezmembrãmânt al dreptului de proprietate. ART. 1066 Cheltuielile predãrii legatului În lipsa unei dispoziţii testamentare sau legale contrare, cheltuielile predãrii legatului sunt în sarcina moştenirii, fãrã ca prin aceasta sã se aducã atingere rezervei succesorale. ART. 1067 Dreptul de preferinţã al creditorilor moştenirii faţã de legatari (1) Creditorii moştenirii au dreptul sã fie plãtiţi cu prioritate faţã de legatari. (2) Dacã legatele cu titlu particular depãşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în mãsura depãşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat sã le execute. (3) În cazul în care, fãrã a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, a fost executat un legat, moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoanã interesatã poate solicita restituirea de la legatarul plãtit, în mãsura în care legatul urmeazã a fi redus.
§3. Ineficacitatea legatelor
ART. 1068 Revocarea voluntarã a legatului (1) Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntarã a testamentului. (2) Orice înstrãinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţitã de cãtre testator, chiar dacã este afectatã de modalitãţi, revocã implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrãinat. (3) Ineficacitatea înstrãinãrii nu afecteazã revocarea decât dacã: a) este determinatã de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului; ori b) înstrãinarea reprezintã o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-a fãcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afecteazã legatul. (4) Distrugerea voluntarã de cãtre testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular revocã implicit legatul. ART. 1069 Revocarea judecãtoreascã (1) Revocarea judecãtoreascã a legatului poate fi cerutã în caz de neîndeplinire culpabilã a sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuitã a sarcinii poate atrage revocarea numai dacã, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionatã de executarea sarcinii. (2) Revocarea judecãtoreascã a legatului poate fi solicitatã şi pentru ingratitudine în urmãtoarele cazuri: a) dacã legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind cã alţii intenţioneazã sã atenteze, nu l-a înştiinţat; b) dacã legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţã de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului. ART. 1070 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiunea în revocarea judecãtoreascã a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, dupã caz, de la data la care sarcina trebuia executatã. ART. 1071 Caducitatea legatului Orice legat devine caduc atunci când: a) legatarul nu mai este în viaţã la data deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii; c) legatarul este nedemn; d) legatarul renunţã la legat; e) legatarul decedeazã înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afecteazã legatul, dacã aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formeazã obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afecteazã legatul. ART. 1072 Dreptul de acrescãmânt Ineficacitatea legatului din cauza nulitãţii, revocãrii, caducitãţii sau desfiinţãrii pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profitã moştenitorilor ale cãror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, dupã caz, înlãturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia sã execute legatul. ART. 1073 Regimul legatului-sarcinã Cu excepţia cazului prevãzut de art. 1.071 lit. f), caducitatea sau revocarea judecãtoreascã a unui legat grevat cu un legat-sarcinã în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui din urmã legat. Moştenitorii care beneficiazã de dreptul de acrescãmânt sunt obligaţi sã execute legatul-sarcinã.
SECŢIUNEA a 5-a Dezmoştenirea
ART. 1 074 Noţiunea (1) Dezmoştenirea este dispoziţia testamentarã prin care testatorul îi înlãturã de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii sãi legali. (2) Dezmoştenirea este directã atunci când testatorul dispune prin testament înlãturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali şi indirectã atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari. ART. 1075 Efectele (1) În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rãmasã dupã atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii. (2) Dacã, în urma dezmoştenirii, pe lângã soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiazã de dezmoştenire, acesta din urmã culege partea rãmasã dupã atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit. (3) Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotã inferioarã cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit. (4) Dacã, în urma dezmoştenirii, o persoanã este înlãturatã total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi. (5) Dispoziţiile prevãzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate. ART. 1076 Nulitatea (1) Dispoziţia testamentarã prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusã cauzelor de nulitate, absolutã sau relativã, prevãzute de lege. (2) Termenul de prescripţie a acţiunii în anulabilitate curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţã de dispoziţia testamentarã prin care au fost înlãturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.
SECŢIUNEA a 6-a Execuţiunea testamentarã
ART. 1077 Desemnarea şi misiunea executorului (1) Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesarã executãrii dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de cãtre un terţ determinat prin testament. (2) Dacã au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fãrã concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a împãrţit atribuţiile. (3) Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptãrii misiunii prin declaraţie autenticã notarialã. ART. 1078 Capacitatea executorului Persoana lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã nu poate fi executor testamentar. ART. 1079 Dreptul de administrare (1) Executorul testamentar are dreptul sã administreze patrimoniul succesoral pe o perioadã de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacã testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept. (2) Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt. (3) Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecatã, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an. ART. 1080 Puterile executorului (1) Executorul testamentar: a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacã printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecãtoreascã sau dispãrute; b) va stãrui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor; c) va cere instanţei sã încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsã de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacã nu existã moştenitori rezervatari; d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apãra validitatea sa; e) va plãti datoriile moştenirii dacã a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei; f) va încasa creanţele moştenirii. (2) Testatorul poate dispune ca executorul testamentar sã procedeze la partajarea bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacã proiectul prezentat de cãtre executor a fost aprobat de toţi moştenitorii. ART. 1081 Transmiterea execuţiunii (1) Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise. (2) Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi continuatã de cãtre persoana care preia acea funcţie. ART. 1082 Obligaţia de a da socotealã şi rãspunderea executorului (1) La sfârşitul fiecãrui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat sã dea socotealã pentru gestiunea sa, chiar dacã nu existã moştenitori rezervatari. Aceastã obligaţie se transmite moştenitorilor executorului. (2) Executorul testamentar rãspunde ca un mandatar în legãturã cu executarea dispoziţiilor testamentare. (3) Dacã au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, rãspunderea acestora este solidarã, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împãrţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţatã. ART. 1083 Remuneraţia executorului Misiunea executorului testamentar este gratuitã, dacã testatorul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii. ART. 1084 Suportarea cheltuielilor Cheltuielile fãcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii. ART. 1085 Încetarea execuţiunii Execuţiunea testamentarã poate înceta: a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite; b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale; c) prin decesul executorului testamentar; d) prin punerea sub interdicţie judecãtoreascã a executorului testamentar; e) prin revocarea de cãtre instanţã a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzãtor; f) prin expirarea termenului în care se exercitã dreptul de administrare, afarã de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului.
CAP. IV Rezerva succesoralã, cotitatea disponibilã şi reducţiunea liberalitãţilor excesive
SECŢIUNEA 1 Rezerva succesoralã şi cotitatea disponibilã
ART. 1086 Noţiunea de rezervã succesoralã Rezerva succesoralã este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestatã prin liberalitãţi ori dezmoşteniri. ART. 1087 Moştenitorii rezervatari Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. ART. 1088 Întinderea rezervei succesorale Rezerva succesoralã a fiecãrui moştenitor rezervatar este de jumãtate din cota succesoralã care, în absenţa liberalitãţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal. ART. 1089 Noţiunea de cotitate disponibilã Cotitatea disponibilã este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervatã prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrãdit, inclusiv prin liberalitãţi. ART. 1090 Cotitatea disponibilã specialã a soţului supravieţuitor (1) Liberalitãţile neraportabile fãcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu descendenţi care nu provin din cãsãtoria sa cu defunctul, nu pot depãşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacã defunctul nu a dispus prin liberalitãţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilã stabilitã potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilã specialã, atunci aceastã diferenţã revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor atunci când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de aceastã dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor.
SECŢIUNEA a 2-a Reducţiunea liberalitãţilor excesive
ART. 1091 Stabilirea rezervei succesorale şi a cotitãţii disponibile (1) Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determinã rezerva succesoralã şi cotitatea disponibilã, se stabileşte astfel: a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii; b) determinarea activului net al moştenirii, prin scãderea pasivului succesoral din activul brut; c) reunirea fictivã, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor fãcute de cel care lasã moştenirea. (2) În vederea aplicãrii alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însã cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacã bunurile au fost înstrãinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrãinãrii. Dacã bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacã devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilã la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luatã în considerare. În mãsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexãrii în raport cu indicele inflaţiei, corespunzãtor perioadei cuprinse între data intrãrii lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii. (3) Nu se va ţine seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în mãsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacã este cazul, pentru formarea profesionalã a descendenţilor, a pãrinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntã. (4) Pânã la dovada contrarã, înstrãinarea cu titlu oneros cãtre un descendent ori un ascendent privilegiat sau cãtre soţul supravieţuitor este prezumatã a fi donaţie dacã înstrãinarea s-a fãcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţã ori a unei rente viagere. Prezumţia opereazã numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacã aceştia nu au consimţit la înstrãinare. (5) Rezerva succesoralã şi cotitatea disponibilã se calculeazã în funcţie de valoarea stabilitã potrivit alin. (1). La stabilirea rezervei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport potrivit art. 1.146 alin. (2). ART. 1092 Modul de operare Dupã deschiderea moştenirii, liberalitãţile care încalcã rezerva succesoralã sunt supuse reducţiunii, la cerere. ART. 1093 Persoanele care pot cere reducţiunea Reducţiunea liberalitãţilor excesive poate fi cerutã numai de cãtre moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de cãtre creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari. ART. 1094 Cãile de realizare a reducţiunii (1) Reducţiunea liberalitãţilor excesive se poate realiza prin buna învoialã a celor interesaţi. (2) În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea poate fi invocatã în faţa instanţei de judecatã pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, dupã caz. (3) În cazul pluralitãţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea opereazã numai în limita cotei de rezervã cuvenite celui care a cerut-o şi profitã numai acestuia. ART. 1095 Termenul de prescripţie (1) Dreptul la acţiunea în reducţiune a liberalitãţilor excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii sau, dupã caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formeazã obiectul liberalitãţilor. (2) În cazul liberalitãţilor excesive a cãror existenţã nu a fost cunoscutã de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe sã curgã de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv. (3) Excepţia de reducţiune este imprescriptibilã extinctiv. ART. 1096 Ordinea reducţiunii (1) Legatele se reduc înaintea donaţiilor. (2) Legatele se reduc toate deodatã şi proporţional, afarã dacã testatorul a dispus cã anumite legate vor avea preferinţã, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate. (3) Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversã a datei lor, începând cu cea mai nouã. (4) Donaţiile concomitente se reduc toate deodatã şi proporţional, afarã dacã donatorul a dispus cã anumite donaţii vor avea preferinţã, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii. (5) Dacã beneficiarul donaţiei care ar trebui redusã este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare. ART. 1097 Efectele reducţiunii (1) Reducţiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, dupã caz, desfiinţarea donaţiilor în mãsura necesarã întregirii rezervei succesorale. (2) Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizeazã în naturã. (3) Reducţiunea se realizeazã prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrãinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o cauzã imputabilã donatarului. (4) Când donaţia supusã reducţiunii a fost fãcutã unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la raportul donaţiei, acesta va putea pãstra în contul rezervei sale partea care depãşeşte cotitatea disponibilã. (5) Dacã donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi partea supusã reducţiunii reprezintã mai puţin de jumãtate din valoarea imobilului, donatarul rezervatar poate pãstra imobilul, iar reducţiunea necesarã întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bãnesc. (6) În cazul întregirii rezervei în naturã, gratificatul pãstreazã fructele pãrţii din bun care depãşeşte cotitatea disponibilã, percepute pânã la data la care cei îndreptãţiţi au cerut reducţiunea. ART. 1098 Reducţiunea unor liberalitãţi speciale (1) Dacã donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentã ori întreţinere viagerã, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulatã, fie de a abandona proprietatea cotitãţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalitãţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun. (2) Dacã moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun. ART. 1099 Imputarea liberalitãţilor (1) Dacã beneficiarul liberalitãţii nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea primitã se imputã asupra cotitãţii disponibile, iar dacã o depãşeşte, este supusã reducţiunii. (2) Dacã gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea nu este supusã raportului, ea se imputã asupra cotitãţii disponibile. Dacã este cazul, excedentul se imputã asupra cotei de rezervã la care are dreptul gratificatul şi, dacã o depãşeşte, este supus reducţiunii. (3) Dacã gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea este supusã raportului, ea se imputã asupra rezervei celui gratificat, iar dacã existã, excedentul se imputã asupra cotitãţii disponibile, afarã de cazul în care dispunãtorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedeazã rezervei globale se imputã asupra cotitãţii disponibile. În toate cazurile, dacã se depãşeşte cotitatea disponibilã, liberalitatea este supusã reducţiunii. (4) Dacã existã mai multe liberalitãţi, imputarea se face potrivit alin. (1)-(3), ţinând seama şi de ordinea reducţiunii liberalitãţilor excesive.
TITLUL IV Transmisiunea şi partajul moştenirii
CAP. I Transmisiunea moştenirii
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1100 Noţiunile de opţiune succesoralã şi de succesibil (1) Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea. (2) Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încã dreptul de opţiune succesoralã. ART. 1101 Caracterele juridice ale opţiunii Sub sancţiunea nulitãţii absolute, opţiunea succesoralã este indivizibilã şi nu poate fi afectatã de nicio modalitate. ART. 1102 Vocaţia multiplã la moştenire (1) Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumuleazã mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct. (2) Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calitãţi. Dacã, deşi nu a fost încãlcatã rezerva, din testament rezultã cã defunctul a dorit sã diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmã poate opta doar ca legatar. ART. 1103 Termenul de opţiune succesoralã (1) Dreptul de opţiune succesoralã se exercitã în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. (2) Termenul de opţiune curge: a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacã naşterea s-a produs dupã deschiderea moştenirii; b) de la data înregistrãrii morţii în registrul de stare civilã, dacã înregistrarea se face în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti de declarare a morţii celui care lasã moştenirea, afarã numai dacã succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotãrârea de declarare a morţii la o datã anterioarã, caz în care termenul curge de la aceastã din urmã datã; c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã legatul sãu, dacã testamentul cuprinzând acest legat este descoperit dupã deschiderea moştenirii; d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã legãtura de rudenie pe care se întemeiazã vocaţia sa la moştenire, dacã aceastã datã este ulterioarã deschiderii moştenirii. (3) Termenului prevãzut la alin. (1) i se aplicã prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivã. ART. 1104 Prorogarea termenului (1) În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitãrii dreptului de opţiune succesoralã, termenul de opţiune nu se va împlini mai devreme de douã luni de la data la care i se comunicã procesul-verbal de inventariere. (2) Pe durata efectuãrii inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea. ART. 1105 Retransmiterea dreptului de opţiune (1) Moştenitorii celui care a decedat fãrã a fi exercitat dreptul de opţiune succesoralã îl exercitã separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţã profitã celorlalţi moştenitori ai autorului sãu.
SECŢIUNEA a 2-a Acceptarea moştenirii
ART. 1106 Libertatea acceptãrii moştenirii Nimeni nu poate fi obligat sã accepte o moştenire ce i se cuvine. ART. 1107 Acceptarea moştenirii de cãtre creditori Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblicã, în limita îndestulãrii creanţei lor. ART. 1108 Felurile acceptãrii (1) Acceptarea poate fi expresã sau tacitã. (2) Acceptarea este expresã când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnãturã privatã. (3) Acceptarea este tacitã când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea sã îl facã decât în calitate de moştenitor. ART. 1109 Înregistrarea actelor de acceptare În situaţia în care acceptarea este fãcutã printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. ART. 1110 Actele cu valoare de acceptare tacitã (1) Actele de dispoziţie juridicã privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacitã a acesteia. Sunt astfel de acte: a) înstrãinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de cãtre succesibil a drepturilor asupra moştenirii; b) renunţarea, chiar gratuitã, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi; c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. (2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacitã a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivã ori folosinţã a unor bunuri din moştenire. (3) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valoreazã acceptare, dacã din împrejurãrile în care acestea s-au efectuat nu rezultã cã succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. (4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de naturã urgentã a cãror îndeplinire este necesarã pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii. ART. 1111 Declaraţia de neacceptare Succesibilul care intenţioneazã sã îndeplineascã un act ce poate avea semnificaţia acceptãrii moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta sã nu fie considerat acceptant, trebuie sã dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autenticã notarialã. ART. 1112 Prezumţia de renunţare Este prezumat, pânã la proba contrarã, cã a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil ca urmare a notificãrii sale în condiţiile legii, nu acceptã moştenirea în termenul prevãzut la art. 1.103. ART. 1113 Reducerea termenului de opţiune (1) Pentru motive temeinice, la cererea oricãrei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevãzute de lege pentru ordonanţa preşedinţialã, sã îşi exercite dreptul de opţiune succesoralã înãuntrul unui termen stabilit de instanţa judecãtoreascã, mai scurt decât cel prevãzut la art. 1.103. (2) Succesibilul care nu opteazã în termenul stabilit de instanţa judecãtoreascã este considerat cã a renunţat la moştenire. ART. 1114 Efectele acceptãrii (1) Acceptarea consolideazã transmisiunea moştenirii realizatã de plin drept la data decesului. (2) Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal rãspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecãruia. (3) Legatarul cu titlu particular nu este obligat sã suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el rãspunde pentru pasivul moştenirii, însã numai cu bunul sau bunurile ce formeazã obiectul legatului, dacã: a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens; b) dreptul lãsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasã de cãtre testator şi nelichidatã încã; c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. (4) În cazul înstrãinãrii bunurilor moştenirii dupã deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii. ART. 1115 Întocmirea inventarului (1) Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoanã interesatã pot cere notarului competent sã dispunã efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor face în acest scop fiind în sarcina moştenirii. (2) Dacã succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusã de cãtre instanţa judecãtoreascã de la locul deschiderii moştenirii. (3) Inventarul se efectueazã de cãtre persoana desemnatã prin acordul succesibililor şi al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de cãtre persoana desemnatã fie de notar, fie, dupã caz, de instanţa de judecatã competentã. ART. 1116 Procesul-verbal de inventariere (1) Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moştenirii. (2) Bunurile a cãror proprietate este contestatã se vor menţiona separat. (3) În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral. (4) Bunurile moştenirii care se gãsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu precizarea locului unde se aflã şi a motivului pentru care se gãsesc acolo. (5) În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va gãsi vreun testament lãsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public. (6) Inventarul se semneazã de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori. ART. 1117 Mãsurile speciale de conservare a bunurilor (1) Dacã existã pericol de înstrãinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode. (2) Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o altã persoanã aleasã de cãtre notar. (3) În cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesitã anumite cheltuieli, acestea vor fi fãcute, cu încuviinţarea notarului, de cãtre custodele prevãzut la alin. (1) sau, în lipsa custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor. (4) Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bazã de proces-verbal semnat de notar şi de custode sau curator. Dacã predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face menţiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului. (5) Custodele sau curatorul este obligat sã restituie bunurile şi sã dea socotealã notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul considerã necesar. ART. 1118 Mãsurile speciale privind sumele de bani şi alte valori (1) Dacã în timpul efectuãrii inventarului se vor gãsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie specializatã, fãcându-se menţiune despre aceasta şi în procesul-verbal de inventariere. (2) Din sumele de bani gãsite la inventariere se vor lãsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi gospodãreau împreunã cu acesta sumele necesare pentru: a) întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni; b) plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncã sau pentru plata asigurãrilor sociale; c) acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii. ART. 1119 Acceptarea forţatã (1) Succesibilul care, cu rea-credinţã, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusã raportului ori reducţiunii este considerat cã a acceptat moştenirea, chiar dacã anterior renunţase la ea. El nu va avea însã niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, dupã caz, va fi obligat sã raporteze ori sã reducã donaţia ascunsã fãrã a participa la distribuirea bunului donat. (2) Moştenitorul aflat în situaţia prevãzutã la alin. (1) este ţinut sã plãteascã datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
SECŢIUNEA a 3-a Renunţarea la moştenire
ART. 1120 Forma renunţãrii (1) Renunţarea la moştenire nu se presupune. (2) Declaraţia de renunţare se face în formã autenticã la orice notar public sau, dupã caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevãzute de lege. (3) Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţãtorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. ART. 1121 Efectele renunţãrii (1) Succesibilul care renunţã este considerat cã nu a fost niciodatã moştenitor. (2) Partea renunţãtorului profitã moştenitorilor pe care i-ar fi înlãturat de la moştenire sau celor a cãror parte ar fi diminuat-o dacã ar fi acceptat moştenirea. ART. 1122 Renunţarea frauduloasã (1) Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţãrii în ceea ce îi priveşte, însã numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. (2) Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptãrii moştenirii de cãtre succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia. ART. 1123 Revocarea renunţãrii (1) În tot cursul termenului de opţiune, renunţãtorul poate revoca renunţarea, dacã moştenirea nu a fost deja acceptatã de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile art. 1.120 aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Revocarea renunţãrii valoreazã acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se gãsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri. ART. 1124 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiunea în anularea acceptãrii sau renunţãrii se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de violenţã de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativã.
SECŢIUNEA a 4-a Sezina
ART. 1125 Noţiunea Pe lângã stãpânirea de fapt exercitatã asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferã moştenitorilor şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului. ART. 1126 Moştenitorii sezinari (1) Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi, iar în lipsa acestora, colateralii privilegiaţi. (2) Pânã la atestarea calitãţii de moştenitor prin certificatul de moştenitor sau hotãrârea judecãtoreascã, moştenitorii sezinari dobândesc de drept stãpânirea de fapt a moştenirii. ART. 1127 Dobândirea sezinei de cãtre moştenitorii legali nesezinari (1) Moştenitorii legali nesezinari intrã în stãpânirea de fapt a moştenirii numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii. (2) Pânã la intrarea în stãpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmãrit în calitate de moştenitor. ART. 1128 Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stãpânirea moştenirii (1) Legatarul universal poate cere intrarea în stãpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari. Dacã asemenea moştenitori nu existã sau refuzã, legatarul universal intrã în stãpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor. (2) Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stãpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari sau, dupã caz, de la legatarul universal intrat în stãpânirea moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stãpânirea moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor. Dacã asemenea moştenitori nu existã sau refuzã, legatarul cu titlu universal intrã în stãpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor. ART. 1129 Predarea legatului cu titlu particular Legatarul cu titlu particular intrã în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunãvoie sau, în lipsã, din ziua depunerii la instanţã a cererii de predare.
SECŢIUNEA a 5-a Petiţia de ereditate
ART. 1130 Persoanele care pot obţine recunoaşterea calitãţii de moştenitor Moştenitorul cu vocaţie universalã sau cu titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calitãţii sale de moştenitor contra oricãrei persoane care, pretinzând cã se întemeiazã pe titlul de moştenitor, posedã toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral. ART. 1131 Efectele recunoaşterii calitãţii de moştenitor (1) Recunoaşterea calitãţii de moştenitor îl obligã pe deţinãtorul fãrã titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevãzute la art. 1.635-1.649. (2) În privinţa actelor juridice încheiate între deţinãtorul fãrã titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
SECŢIUNEA a 6-a Certificatul de moştenitor
ART. 1132 Noţiunea Certificatul de moştenitor se elibereazã de cãtre notarul public şi cuprinde constatãri referitoare la patrimoniul succesoral, numãrul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevãzute de lege. ART. 1133 Efectele (1) Certificatul de moştenitor face dovada calitãţii de moştenitor, precum şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecãrui moştenitor în parte. (2) În vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public procedeazã, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial. ART. 1134 Nulitatea Cei care se considerã vãtãmaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecãtoreşti constatarea sau, dupã caz, declararea nulitãţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.
CAP. II Moştenirea vacantã
ART. 1135 Noţiunea (1) Dacã nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantã. (2) Dacã prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu existã moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsã ca efect al testamentului lãsat de defunct, partea din moştenire rãmasã neatribuitã este vacantã. ART. 1136 Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii Dacã existã indicii cã moştenirea urmeazã a fi declaratã vacantã, notarul public încunoştinţeazã organul care reprezintã comuna, oraşul sau, dupã caz, municipiul, iar acest organ are obligaţia sã încredinţeze, de îndatã, administrarea provizorie a bunurilor din patrimoniul succesoral unui curator special desemnat. ART. 1137 Somarea succesibililor (1) Dacã în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfãţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricãrei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie fãcutã la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se aflã imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largã circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, sã se înfãţişeze la biroul sãu în termen de cel mult douã luni de la publicare. (2) Dacã niciun succesibil nu se prezintã în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata cã moştenirea este vacantã. ART. 1138 Dreptul de a culege moştenirea vacantã Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, dupã caz, municipiului în a cãrui razã teritorialã se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intrã în domeniul lor privat. Este consideratã nescrisã orice dispoziţie testamentarã care, fãrã a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmãreşte sã înlãture aceastã regulã. ART. 1139 Intrarea în stãpânirea moştenirii vacante şi rãspunderea pentru pasiv (1) Comuna, oraşul sau, dupã caz, municipiul intrã în stãpânirea de fapt a moştenirii de îndatã ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului prevãzut la art. 1.137, dacã niciun moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale. (2) Comuna, oraşul sau, dupã caz, municipiul suportã pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral. ART. 1140 Desfiinţarea vacanţei moştenirii Dacã, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, existã moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, dupã caz, municipiului.
CAP. III Amintirile de familie
ART. 1141 Bunurile care constituie amintiri de familie (1) Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mãrturie istoriei acesteia. (2) Sunt incluse în aceastã categorie bunuri precum corespondenţa purtatã de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie moralã deosebitã pentru respectiva familie. ART. 1142 Regimul juridic al amintirilor de familie (1) Moştenitorii pot ieşi din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar. (2) În cazul în care nu se realizeazã partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rãmân în indiviziune. (3) Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotãrârea instanţei, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în locul convenit de ei. (4) Moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrãina, împrumuta sau da în locaţiune fãrã acordul unanim al coindivizarilor.
CAP. IV Partajul succesoral şi raportul
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale referitoare la partajul succesoral
ART. 1143 Starea de indiviziune (1) Nimeni nu poate fi obligat a rãmâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când existã convenţii sau clauze testamentare care prevãd altfel. (2) Dispoziţiile art. 669-686 se aplicã şi partajului succesoral în mãsura în care nu sunt incompatibile cu acesta. ART. 1144 Partajul voluntar (1) Dacã toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu deplinã, partajul se poate realiza prin bunã învoialã, în forma şi prin actul pe care pãrţile le convin. Dacã printre bunurile succesorale se aflã imobile, convenţia de partaj trebuie încheiatã în formã autenticã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (2) Dacã nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacã printre ei se aflã minori sau persoane puse sub interdicţie judecãtoreascã ori persoane dispãrute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã ori privitoare la persoanele dispãrute. ART. 1145 Mãsurile conservatorii Bunurile moştenirii pot sã facã obiectul unor mãsuri conservatorii, în tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile legii.
SECŢIUNEA a 2-a Raportul donaţiilor
ART. 1146 Noţiunea (1) Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreunã la moştenirea legalã de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fãrã scutire de raport de cãtre cel ce lasã moştenirea. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã din partea donatorului, cei menţionaţi la alin. (1) sunt obligaţi la raport numai dacã ar fi avut vocaţie concretã la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei. ART. 1147 Scutirea de raport a renunţãtorului la moştenirea legalã (1) În caz de renunţare la moştenirea legalã, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând pãstra liberalitatea primitã în limitele cotitãţii disponibile. (2) Prin stipulaţie expresã în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţãrii la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depãşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal. ART. 1148 Persoanele care pot cere raportul donaţiei Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul supravieţuitor, precum şi, pe cale oblicã, creditorii personali ai acestora. ART. 1149 Caracterul personal al obligaţiei de raport (1) Moştenitorul datoreazã raportul numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator. (2) Dacã descendentul donatarului vine în nume propriu la moştenirea donatorului, nu este obligat sã raporteze donaţia fãcutã ascendentului sãu, chiar dacã a acceptat moştenirea acestuia din urmã. (3) Descendentul care vine la moştenire prin reprezentare succesoralã este obligat sã raporteze donaţia primitã de la defunct de cãtre ascendentul sãu pe care îl reprezintã, chiar dacã nu l-a moştenit pe acesta din urmã. ART. 1150 Excepţiile de la obligaţia de raport (1) Nu sunt supuse raportului: a) donaţiile pe care defunctul le-a fãcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi fãcutã prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevãzute pentru liberalitãţi; b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrãinãri cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte cã cel care a lãsat moştenirea a urmãrit un alt scop decât scutirea de raport; c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în mãsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacã este cazul, pentru formarea profesionalã a descendenţilor, a pãrinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntã, în mãsura în care cel care lasã moştenirea nu a dispus altfel; d) fructele culese, veniturile scadente pânã în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bãnesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat. (2) De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fãrã culpa donatarului. Cu toate acestea, dacã bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut sã facã raportul bunului în mãsura în care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizatã în acest scop, ea însãşi este supusã raportului. Dacã indemnizaţia rezultã dintr-un contract de asigurare, aceasta se raporteazã numai în mãsura în care depãşeşte cuantumul total al primelor plãtite de donatar. ART. 1151 Modul de efectuare a raportului (1) Raportul se face prin echivalent. Este consideratã ca nescrisã dispoziţia care impune donatarului raportul în naturã. (2) Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în naturã dacã la data cererii de raport este încã proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcinã realã şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadã mai mare de 3 ani. (3) Raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani. (4) Raportul prin preluare se realizeazã prin luarea din masa succesoralã de cãtre moştenitorii îndreptãţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi naturã şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecãruia. (5) În cazul raportului prin imputaţie, valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport. (6) În cazul raportului în bani, cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumã de bani care reprezintã diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din aceastã valoare ce corespunde cotei sale succesorale. ART. 1152 Cãile de realizare a raportului. Prescripţia (1) Raportul se poate realiza prin bunã învoialã sau pe cale judecãtoreascã fie printr-o acţiune separatã, fie printr-o cerere incidentalã formulatã în cadrul procesului de partaj. (2) Raportul cerut de unul dintre moştenitori profitã şi celorlalţi moştenitori îndreptãţiţi sã solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport. (3) Dreptul la acţiunea prin care se solicitã raportul se prescrie în termen de 3 ani de la data la care cel îndreptãţit sã cearã raportul a cunoscut donaţia, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii sau de data la care bunul donat i-a fost predat celui obligat la raport, dacã aceastã datã este ulterioarã deschiderii moştenirii. ART. 1153 Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent (1) În vederea efectuãrii raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecãţii, ţinându-se însã cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecãţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. (2) Dacã bunul a fost înstrãinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrãinãrii. Dacã bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacã devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilã la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luatã în considerare. (3) Sumele de bani sunt supuse indexãrii în raport cu indicele inflaţiei, corespunzãtor perioadei cuprinse între data intrãrii lor în patrimoniul donatarului şi data realizãrii raportului. ART. 1154 Ameliorãrile şi degradãrile bunului donat în cazul raportului în naturã (1) Donatarul are dreptul sã recupereze, proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a fãcut cu lucrãrile adãugate, precum şi cu lucrãrile autonome necesare şi utile pânã la data raportului. (2) Totodatã, donatarul este rãspunzãtor de toate degradãrile şi deteriorãrile care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile. (3) Donatarul poate reţine bunul pânã la plata efectivã a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile prevãzute la alin. (1), afarã de cazul în care creanţa lui se compenseazã cu despãgubirile pe care le datoreazã potrivit alin. (2).
SECŢIUNEA a 3-a Plata datoriilor
ART. 1155 Plata pasivului. Excepţiile de la divizarea de drept a pasivului moştenirii (1) Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesoralã ce îi revine fiecãruia. (2) Înainte de partajul succesoral, creditorii ale cãror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au nãscut înainte de deschiderea moştenirii pot cere sã fie plãtiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silitã asupra acestor bunuri. (3) Regula divizãrii de drept a pasivului succesoral nu se aplicã dacã: a) obligaţia este indivizibilã; b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinatã asupra unui astfel de bun; c) obligaţia este garantatã cu o ipotecã sau o altã garanţie realã, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însã numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzãtor; d) unul dintre moştenitori este însãrcinat, prin titlu, sã execute singur obligaţia. În acest caz, dacã titlul îl reprezintã testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusã reducţiunii dacã este cazul. ART. 1156 Situaţia creditorilor personali ai moştenitorilor (1) Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmãri partea acestuia din bunurile moştenirii. (2) Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoanã ce justificã un interes legitim pot sã cearã partajul în numele debitorului lor, pot pretinde sã fie prezenţi la partajul prin bunã învoialã sau pot sã intervinã în procesul de partaj. (3) Ceilalţi moştenitori pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse de cãtre creditor, plãtind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor. (4) Creditorii pot solicita revocarea partajului fãrã a fi obligaţi sã dovedeascã frauda copãrtaşilor numai dacã, deşi au cerut sã fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fãrã sã fi fost convocaţi. În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului rãmâne supusã dispoziţiilor art. 1.562. (5) Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plãtiţi cu preferinţã faţã de creditorii personali ai moştenitorului. (6) Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile şi legatarilor cu titlu particular ori de câte ori obiectul legatului nu constã într-un bun individual determinat. ART. 1157 Regresul între moştenitori. Insolvabilitatea unuia dintre moştenitori (1) Moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei reale sau din orice altã cauzã, a plãtit din datoria comunã mai mult decât partea sa are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, însã numai pentru partea din datoria comunã ce revenea fiecãruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plãtit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor. (2) Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi ceilalţi în proporţie cu cotele succesorale ale fiecãruia. (3) Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care le are faţã de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al moştenirii. În privinţa pãrţii din datorie care îi revine ca moştenitor, dispoziţiile art. 1.620-1.624 sunt aplicabile. ART. 1158 Raportul datoriilor (1) Dacã, la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie certã şi lichidã faţã de moştenire, aceasta se lichideazã prin luare mai puţin. (2) Dacã moştenitorul are mai multe datorii faţã de moştenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting proporţional prin raport în limita pãrţii respective. (3) Raportul nu opereazã în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţã de moştenire. Însã moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate prevala de compensaţia legalã, chiar dacã nu ar fi întrunite condiţiile acesteia. (4) Prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral. ART. 1159 Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi împotriva moştenitorilor sãi, în condiţiile prevãzute de Codul de procedurã civilã.
SECŢIUNEA a 4-a Partajul de ascendent
ART. 1160 Subiectele Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi. ART. 1161 Formele (1) Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevãzute de lege pentru aceste acte juridice. (2) Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente. ART. 1162 Cuprinsul Dacã în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii. ART. 1163 Ineficacitatea (1) Este lovit de nulitate absolutã partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesoralã. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplicã partajului în care nu a fost inclus un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesoralã, însã a fost cuprins acela pe care îl reprezintã. (3) Dacã prin partajul de ascendent se încalcã rezerva succesoralã a vreunui descendent sau a soţului supravieţuitor, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la reducţiunea liberalitãţilor excesive.
CARTEA a V-a Despre obligaţii
TITLUL I Dispoziţii generale
ART. 1164 Conţinutul raportului obligaţional Obligaţia este o legãturã de drept în virtutea cãreia debitorul este ţinut sã procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul sã obţinã prestaţia datoratã. ART. 1165 Izvoarele obligaţiilor Obligaţiile izvorãsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogãţirea fãrã justã cauzã, plata nedatoratã, fapta ilicitã, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagã naşterea unei obligaţii.
TITLUL II Izvoarele obligaţiilor
CAP. I Contractul
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1166 Noţiunea Contractul este acordul de voinţã dintre douã sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. ART. 1167 Regulile aplicabile contractelor (1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol. (2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevãzute în prezentul cod sau în legi speciale. ART. 1168 Regulile aplicabile contractelor nenumite Contractelor nereglementate de lege li se aplicã prevederile prezentului capitol, iar dacã acestea nu sunt îndestulãtoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamãnã cel mai mult. ART. 1169 Libertatea de a contracta Pãrţile sunt libere sã încheie orice contracte şi sã determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publicã şi de bunele moravuri. ART. 1170 Buna-credinţã Pãrţile trebuie sã acţioneze cu bunã-credinţã atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executãrii sale. Ele nu pot înlãtura sau limita aceastã obligaţie.
SECŢIUNEA a 2-a Diferite categorii de contracte
ART. 1171 Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile nãscute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacã executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor pãrţi. ART. 1172 Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit (1) Contractul prin care fiecare parte urmãreşte sã îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros. (2) Contractul prin care una dintre pãrţi urmãreşte sã procure celeilalte pãrţi un beneficiu, fãrã a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit. ART. 1173 Contractul comutativ şi contractul aleatoriu (1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor pãrţilor este certã, iar întinderea acestora este determinatã sau determinabilã. (2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa pãrţilor, oferã cel puţin uneia dintre pãrţi şansa unui câştig şi o expune totodatã la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. ART. 1174 Contractul consensual, solemn sau real (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se formeazã prin simplul acord de voinţã al pãrţilor. (3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusã îndeplinirii unor formalitãţi prevãzute de lege. (4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesarã predarea unui bun al debitorului. ART. 1175 Contractul de adeziune Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre pãrţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltã parte neavând decât sã le accepte ca atare. ART. 1176 Contractul-cadru (1) Contractul-cadru este acordul prin care pãrţile convin sã negocieze, sã încheie sau sã menţinã raporturi contractuale ale cãror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacã este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare. ART. 1177 Contractul încheiat cu consumatorii Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.
SECŢIUNEA a 3-a Încheierea contractului
§1. Dispoziţii preliminare
ART. 1178 Libertatea formei Contractul se încheie prin simplul acord de voinţã al pãrţilor, capabile de a contracta, dacã legea nu impune o anumitã formalitate pentru încheierea sa valabilã. ART. 1179 Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului (1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţãmântul valabil al pãrţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauzã valabilã a obligaţiilor. (2) În mãsura în care legea prevede o anumitã formã a contractului, aceasta trebuie respectatã, sub sancţiunea prevãzutã de dispoziţiile legale aplicabile.
§2. Capacitatea pãrţilor
ART. 1180 Capacitatea pãrţilor Poate contracta orice persoanã care nu este declaratã incapabilã de lege şi nici opritã sã încheie anumite contracte. ART. 1181 Regulile aplicabile Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.
§3. Consimţãmântul
I. Formarea contractului
ART. 1182 Încheierea contractului (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de cãtre pãrţi sau prin acceptarea fãrã rezerve a unei oferte de a contracta. (2) Este suficient ca pãrţile sã se punã de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacã lasã unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţeazã determinarea acestora unei alte persoane. (3) În condiţiile prevãzute la alin. (2), dacã pãrţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana cãreia i-a fost încredinţatã determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricãreia dintre pãrţi, completarea contractului, ţinând seama, dupã împrejurãri, de natura acestuia şi de intenţia pãrţilor. ART. 1183 Buna-credinţã în negocieri (1) Pãrţile au libertatea iniţierii, desfãşurãrii şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute rãspunzãtoare pentru eşecul acestora. (2) Partea care se angajeazã într-o negociere este ţinutã sã respecte exigenţele bunei-credinţe. Pãrţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii. (3) Este contrarã exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita pãrţii care iniţiazã sau continuã negocieri fãrã intenţia de a încheia contractul. (4) Partea care iniţiazã, continuã sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe rãspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte pãrţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de cãtre cealaltã parte la alte oferte şi de orice împrejurãri asemãnãtoare. ART. 1184 Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale Când o informaţie confidenţialã este comunicatã de cãtre o parte în cursul negocierilor, cealaltã parte este ţinutã sã nu o divulge şi sã nu o foloseascã în interes propriu, indiferent dacã se încheie sau nu contractul. Încãlcarea acestei obligaţii atrage rãspunderea pãrţii în culpã. ART. 1185 Elementele de care depinde încheierea contractului Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistã sã se ajungã la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie pânã nu se ajunge la un acord cu privire la acestea. ART. 1186 Momentul şi locul încheierii contractului (1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacã acesta nu ia cunoştinţã de ea din motive care nu îi sunt imputabile. (2) De asemenea, contractul se considerã încheiat în momentul în care destinatarul ofertei sãvârşeşte un act sau un fapt concludent, fãrã a-l înştiinţa pe ofertant, dacã, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între pãrţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. ART. 1187 Forma ofertei şi a acceptãrii Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerutã de lege pentru încheierea valabilã a contractului. ART. 1188 Oferta de a contracta (1) O propunere constituie ofertã de a contracta dacã aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimã intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptãrii ei de cãtre destinatar. (2) Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determinã conţinutul sau, dupã împrejurãri, care propune ultimul element esenţial al contractului. (3) Dispoziţiile art. 1.182-1.203 se aplicã în mod corespunzãtor şi atunci când împrejurãrile în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptãrii. ART. 1189 Propunerea adresatã unor persoane nedeterminate (1) Propunerea adresatã unor persoane nedeterminate, chiar dacã este precisã, nu valoreazã ofertã, ci, dupã împrejurãri, solicitare de ofertã sau intenţie de negociere. (2) Cu toate acestea, propunerea valoreazã ofertã dacã aceasta rezultã astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurãri. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacã este fãcutã în aceeaşi formã cu oferta însãşi sau într-o modalitate care permite sã fie cunoscutã în aceeaşi mãsurã cu aceasta. ART. 1190 Solicitarea de oferte Solicitarea de a formula oferte, adresatã uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însãşi, ofertã de a contracta. ART. 1191 Oferta irevocabilã (1) Oferta este irevocabilã de îndatã ce autorul ei se obligã sã o menţinã un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilã atunci când poate fi consideratã astfel în temeiul acordului pãrţilor, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor. (2) Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect. ART. 1192 Termenul de acceptare Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar. ART. 1193 Oferta fãrã termen adresatã unei persoane absente (1) Oferta fãrã termen de acceptare, adresatã unei persoane care nu este prezentã, trebuie menţinutã un termen rezonabil, dupã împrejurãri, pentru ca destinatarul sã o primeascã, sã o analizeze şi sã expedieze acceptarea. (2) Pânã la încheierea contractului, aceastã ofertã poate fi revocatã oricând, însã revocarea nu împiedicã încheierea contractului decât dacã ajunge la destinatar înainte ca acesta sã fi expediat acceptarea sau, în cazurile prevãzute la art. 1.186 alin. (2), înaintea sãvârşirii actului sau faptului care determinã încheierea contractului. (3) Ofertantul rãspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirãrii termenului prevãzut la alin. (1). ART. 1194 Oferta fãrã termen adresatã unei persoane prezente (1) Oferta fãrã termen de acceptare, adresatã unei persoane prezente, rãmâne fãrã efecte dacã nu este acceptatã de îndatã. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţã. ART. 1195 Caducitatea ofertei (1) Oferta devine caducã dacã: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsã, în termenul prevãzut la art. 1.193 alin. (1); b) destinatarul o refuzã. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurãrile o impun. ART. 1196 Acceptarea ofertei (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacã indicã în mod neîndoielnic acordul sãu cu privire la ofertã, astfel cum aceasta a fost formulatã, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rãmân aplicabile. (2) Tãcerea sau inacţiunea destinatarului nu valoreazã acceptare decât atunci când aceasta rezultã din lege, din acordul pãrţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurãri. ART. 1197 Acceptarea necorespunzãtoare a ofertei (1) Rãspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificãri sau completãri care nu corespund ofertei primite; b) nu respectã forma cerutã anume de ofertant; c) ajunge la ofertant dupã ce oferta a devenit caducã. (2) Rãspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, dupã împrejurãri, ca o contraofertã. ART. 1198 Acceptarea tardivã (1) Acceptarea tardivã produce efecte numai dacã autorul ofertei îl înştiinţeazã de îndatã pe acceptant despre încheierea contractului. (2) Acceptarea fãcutã în termen, dar ajunsã la ofertant dupã expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacã ofertantul nu îl înştiinţeazã despre aceasta de îndatã. ART. 1199 Retragerea ofertei sau a acceptãrii Oferta sau acceptarea poate fi retrasã dacã retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, dupã caz, cu acceptarea. ART. 1200 Comunicarea ofertei, acceptãrii şi revocãrii (1) Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacã acesta nu ia cunoştinţã de ele din motive care nu îi sunt imputabile. (2) Comunicarea acceptãrii trebuie fãcutã prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacã din lege, din acordul pãrţilor, din practicile stabilite între acestea sau din alte asemenea împrejurãri nu rezultã contrariul. ART. 1201 Clauzele externe Dacã prin lege nu se prevede altfel, pãrţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere. ART. 1202 Clauzele standard (1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard. (2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre pãrţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract în urma negocierii între pãrţi. ART. 1203 Clauzele neuzuale Clauzele standard care prevãd în folosul celui care le propune limitarea rãspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevãd în detrimentul celeilalte pãrţi decãderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertãţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacitã a contractului, legea aplicabilã, clauze compromisorii sau prin care se derogã de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecãtoreşti nu produc efecte decât dacã sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltã parte.
II. Valabilitatea consimţãmântului
ART. 1204 Condiţiile Consimţãmântul pãrţilor trebuie sã fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţã de cauzã. ART. 1205 Lipsa discernãmântului (1) Este anulabil contractul încheiat de o persoanã care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţã de a-şi da seama de urmãrile faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoanã pusã ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacã, la momentul când actul a fost fãcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
III. Viciile consimţãmântului
ART. 1206 Cazurile (1) Consimţãmântul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţã. (2) De asemenea, consimţãmântul este viciat în caz de leziune. ART. 1207 Eroarea (1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţialã poate cere anularea acestuia, dacã cealaltã parte ştia sau, dupã caz, trebuia sã ştie cã faptul asupra cãruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esenţialã: 1. când poartã asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartã asupra identitãţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calitãţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurãri considerate esenţiale de cãtre pãrţi în absenţa cãreia contractul nu s-ar fi încheiat; 3. când poartã asupra identitãţii persoanei sau asupra unei calitãţi a acesteia în absenţa cãreia contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esenţialã atunci când priveşte o normã juridicã determinantã, potrivit voinţei pãrţilor, pentru încheierea contractului. (4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţialã, cu excepţia cazului în care prin voinţa pãrţilor asemenea motive au fost considerate hotãrâtoare. ART. 1208 Eroarea nescuzabilã (1) Contractul nu poate fi anulat dacã faptul asupra cãruia a purtat eroarea putea fi, dupã împrejurãri, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocatã în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. ART. 1209 Eroarea asumatã Nu atrage anularea contractului eroarea care poartã asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocã sau, dupã împrejurãri, trebuia sã fie asumat de acesta. ART. 1210 Eroarea de calcul Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afarã de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantitãţii, a fost esenţialã pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectatã la cererea oricãreia dintre pãrţi. ART. 1211 Eroarea de comunicare sau de transmitere Dispoziţiile privitoare la eroare se aplicã în mod corespunzãtor şi atunci când eroarea poartã asupra declaraţiei de voinţã ori când declaraţia a fost transmisã inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţã. ART. 1212 Invocarea erorii cu bunã-credinţã Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe. ART. 1213 Adaptarea contractului Partea care este victima erorii esenţiale rãmâne legatã de contractul astfel încheiat dacã cealaltã parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale sã fie adaptate în mod corespunzãtor. ART. 1214 Dolul (1) Consimţãmântul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocatã de manoperele frauduloase ale celeilalte pãrţi ori când aceasta din urmã a omis, în mod fraudulos, sã îl informeze pe contractant asupra unor împrejurãri pe care se cuvenea sã i le dezvãluie. (2) Partea al cãrei consimţãmânt a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacã eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţialã. (3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul emanã de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte pãrţi. (4) Dolul nu se presupune. ART. 1215 Dolul comis de un terţ (1) Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacã cealaltã parte a cunoscut sau, dupã caz, ar fi trebuit sã cunoascã dolul la încheierea contractului. (2) Independent de anularea contractului, autorul dolului rãspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta. ART. 1216 Violenţa (1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fãrã drept, de cealaltã parte sau de un terţ. (2) Existã violenţã când temerea insuflatã este de aşa naturã încât partea ameninţatã putea sã creadã, dupã împrejurãri, cã, în lipsa consimţãmântului sãu, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent. (3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptatã împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii pãrţii al cãrei consimţãmânt a fost viciat. (4) În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciazã ţinând seama de vârsta, starea socialã, sãnãtatea şi caracterul celui asupra cãruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altã împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului. ART. 1217 Ameninţarea cu exerciţiul unui drept Constituie violenţã şi temerea insuflatã prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept fãcutã cu scopul de a obţine avantaje nejustificate. ART. 1218 Starea de necesitate Contractul încheiat de o parte aflatã în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacã cealaltã parte a profitat de aceastã împrejurare. ART. 1219 Temerea reverenţiarã Simpla temere izvorâtã din respect, fãrã sã fi fost violenţã, nu atrage anularea contractului. ART. 1220 Violenţa sãvârşitã de un terţ (1) Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitatã de un terţ, însã numai dacã partea al cãrei consimţãmânt nu a fost viciat cunoştea sau, dupã caz, ar fi trebuit sã cunoascã violenţa sãvârşitã de cãtre terţ. (2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei rãspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta. ART. 1221 Leziunea (1) Existã leziune atunci când una dintre pãrţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţã ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte pãrţi, stipuleazã în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. (2) Existenţa leziunii se apreciazã şi în funcţie de natura şi scopul contractului. (3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumã o obligaţie excesivã prin raportare la starea sa patrimonialã, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor. ART. 1222 Sancţiunea (1) Partea al cãrei consimţãmânt a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptãţitã. (2) Cu excepţia cazului prevãzut la art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilã numai dacã leziunea depãşeşte jumãtate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisã sau executatã de partea lezatã. Disproporţia trebuie sã subziste pânã la data cererii de anulare. (3) În toate cazurile, instanţa poate sã menţinã contractul dacã cealaltã parte oferã, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, dupã caz, o majorare a propriei obligaţii. ART. 1223 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului. ART. 1224 Inadmisibilitatea leziunii Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevãzute de lege.
§4. Obiectul contractului
ART. 1225 Obiectul contractului (1) Obiectul contractului îl reprezintã operaţiunea juridicã, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenitã de pãrţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. (2) Obiectul contractului trebuie sã fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. ART. 1226 Obiectul obligaţiei (1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajeazã debitorul. (2) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, el trebuie sã fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. ART. 1227 Imposibilitatea iniţialã a obiectului obligaţiei Contractul este valabil chiar dacã, la momentul încheierii sale, una dintre pãrţi se aflã în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afarã de cazul în care prin lege se prevede altfel. ART. 1228 Bunurile viitoare În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare. ART. 1229 Bunurile care nu sunt în circuitul civil Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. ART. 1230 Bunurile care aparţin altuia Dacã prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat sã le procure şi sã le transmitã creditorului sau, dupã caz, sã obţinã acordul terţului. În cazul neexecutãrii obligaţiei, debitorul rãspunde pentru prejudiciile cauzate. ART. 1231 Determinarea calitãţii obiectului Atunci când nu poate fi stabilitã potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie sã fie rezonabilã sau, dupã împrejurãri, cel puţin de nivel mediu. ART. 1232 Determinarea obiectului de cãtre un terţ (1) Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmeazã sã fie determinat de un terţ, acesta trebuie sã acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. (2) Dacã terţul nu poate sau nu doreşte sã acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilã, instanţa, la cererea pãrţii interesate, va stabili, dupã caz, preţul sau elementul nedeterminat de cãtre pãrţi. ART. 1233 Determinarea preţului între profesionişti Dacã un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indicã o modalitate pentru a-l determina, se presupune cã pãrţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. ART. 1234 Raportarea la un factor de referinţã Atunci când, potrivit contractului, preţul se determinã prin raportare la un factor de referinţã, iar acest factor nu existã, a încetat sã mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţã cel mai apropiat.
§5. Cauza
ART. 1235 Noţiunea Cauza este motivul care determinã fiecare parte sã încheie contractul. ART. 1236 Condiţiile (1) Cauza trebuie sã existe, sã fie licitã şi moralã. (2) Cauza este ilicitã când este contrarã legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imoralã când este contrarã bunelor moravuri. ART. 1237 Frauda la lege Cauza este ilicitã şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. ART. 1238 Sancţiunea (1) Lipsa cauzei atrage nulitatea relativã a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. (2) Cauza ilicitã sau imoralã atrage nulitatea absolutã a contractului dacã este comunã ori, în caz contrar, dacã cealaltã parte a cunoscut-o sau, dupã împrejurãri, trebuia s-o cunoascã. ART. 1239 Proba cauzei (1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevãzutã. (2) Existenţa unei cauze valabile se prezumã pânã la proba contrarã.
§6. Forma contractului
ART. 1240 Formele de exprimare a consimţãmântului (1) Voinţa de a contracta poate fi exprimatã verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestatã şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei pãrţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasã nicio îndoialã asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzãtoare. ART. 1241 Forma scrisã Înscrisul care constatã încheierea contractului poate fi sub semnãturã privatã sau autentic, având forţa probantã prevãzutã de lege. ART. 1242 Sancţiunea (1) Este lovit de nulitate absolutã contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilã. (2) Dacã pãrţile s-au învoit ca un contract sã fie încheiat într-o anumitã formã, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacã forma nu a fost respectatã. ART. 1243 Modificarea contractului Dacã prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusã condiţiilor de formã cerute de lege pentru încheierea sa. ART. 1244 Forma cerutã pentru înscrierea în cartea funciarã În afara altor cazuri prevãzute de lege, trebuie sã fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulitãţii absolute, convenţiile care strãmutã sau constituie drepturi reale care urmeazã a fi înscrise în cartea funciarã. ART. 1245 Forma contractelor electronice Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formã prevãzute de legea specialã.
SECŢIUNEA a 4-a Nulitatea contractului
§1. Dispoziţii generale
ART. 1246 Nulitatea (1) Orice contract încheiat cu încãlcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilã este lovit de nulitate, dacã prin lege nu se prevede o altã sancţiune. (2) Nulitatea poate fi absolutã sau relativã. ART. 1247 Nulitatea absolutã (1) Este nul contractul încheiat cu încãlcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. (2) Nulitatea absolutã poate fi invocatã de orice persoanã interesatã, pe cale de acţiune sau de excepţie. (3) Instanţa este obligatã sã invoce din oficiu nulitatea absolutã. (4) Contractul lovit de nulitate absolutã nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevãzute de lege. ART. 1248 Nulitatea relativã (1) Contractul încheiat cu încãlcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil. (2) Nulitatea relativã poate fi invocatã numai de cel al cãrui interes este ocrotit prin dispoziţia legalã încãlcatã. (3) Nulitatea relativã nu poate fi invocatã din oficiu de instanţa judecãtoreascã. (4) Contractul lovit de nulitate relativã este susceptibil de confirmare. ART. 1249 Prescripţia (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolutã poate fi invocatã oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. (2) Nulitatea relativã poate fi invocatã pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea cãreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativã a contractului, chiar şi dupã împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
§2. Cauzele de nulitate
ART. 1250 Cauzele de nulitate absolutã Contractul este lovit de nulitate absolutã în cazurile anume prevãzute de lege, precum şi atunci când rezultã neîndoielnic din lege cã interesul ocrotit este unul general. ART.1.251 Cauzele de nulitate relativã Contractul este lovit de nulitate relativã când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţãmântul uneia dintre pãrţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevãzute de lege. ART. 1252 Prezumţia de nulitate relativã În cazurile în care natura nulitãţii nu este determinatã ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativã. ART. 1253 Nulitatea virtualã În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulitãţii, contractul se desfiinţeazã şi atunci când sancţiunea nulitãţii absolute sau, dupã caz, relative trebuie aplicatã pentru ca scopul dispoziţiei legale încãlcate sã fie atins.
§3. Efectele nulitãţii
ART. 1254 Desfiinţarea retroactivã a contractului (1) Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodatã încheiat. (2) Chiar şi în cazul în care contractul este cu executare succesivã, fiecare parte trebuie sã restituie celeilalte, în naturã sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit dispoziţiilor art. 1.639-1.647. ART. 1255 Nulitatea parţialã (1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul sãu numai dacã sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacã, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. (2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise. ART. 1256 Nulitatea contractului plurilateral În cazul contractelor cu mai multe pãrţi în care prestaţia fiecãrei pãrţi este fãcutã în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre pãrţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afarã de cazul în care participarea acesteia este esenţialã pentru existenţa contractului. ART. 1257 Daunele-interese. Reducerea prestaţiilor În caz de violenţã sau dol, cel al cãrui consimţãmânt este viciat are dreptul de a pretinde, în afarã de anulare, şi daune-interese sau, dacã preferã menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptãţit. ART. 1258 Repararea prejudiciului în cazul nulitãţii contractului încheiat în formã autenticã În cazul anulãrii sau constatãrii nulitãţii contractului încheiat în formã autenticã pentru o cauzã de nulitate a cãrei existenţã rezultã din însuşi textul contractului, partea prejudiciatã poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile rãspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. ART. 1259 Refacerea contractului nul Contractul nul poate fi refãcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevãzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refãcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. ART. 1260 Conversiunea contractului nul (1) Un contract lovit de nulitate absolutã va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formã prevãzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplicã dacã intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulatã în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmãrite de pãrţi la data încheierii contractului.
§4. Validarea contractului
ART. 1261 Cauzele de validare (1) Contractul afectat de o cauzã de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperitã. (2) Nulitatea poate fi acoperitã prin confirmare sau prin alte moduri anume prevãzute de lege. ART. 1262 Confirmarea contractului (1) Confirmarea unui contract anulabil rezultã din voinţa, expresã sau tacitã, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. (2) Voinţa de a renunţa trebuie sã fie certã. ART. 1263 Condiţiile confirmãrii (1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacã în momentul confirmãrii condiţiile sale de validitate sunt întrunite. (2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţã, numai dupã încetarea acesteia. (3) Persoana chematã de lege sã încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului fãcut fãrã încuviinţarea sa ori sã confirme contractul atunci când aceastã încuviinţare era suficientã pentru încheierea valabilã a acestuia. (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul actelor încheiate fãrã autorizarea instanţei tutelare. (5) În lipsa confirmãrii exprese, este suficient ca obligaţia sã fie executatã în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmatã de cãtre partea interesatã. (6) Cel care trebuie sã confirme poate sã fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesatã sã îi solicite fie sã confirme contractul anulabil, fie sã exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decãderii din dreptul de a cere anularea contractului. ART. 1264 Cuprinsul actului confirmativ Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie sã cuprindã obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi sã facã menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiazã acea acţiune. ART. 1265 Efectele confirmãrii (1) Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însã a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bunã-credinţã. (2) Când fiecare dintre pãrţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe pãrţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea fãcutã de una dintre acestea nu împiedicã invocarea nulitãţii de cãtre celelalte pãrţi. (3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţãmântului prin dol sau violenţã nu implicã prin ea însãşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
SECŢIUNEA a 5-a Interpretarea contractului
ART. 1266 Interpretarea dupã voinţa concordantã a pãrţilor (1) Contractele se interpreteazã dupã voinţa concordantã a pãrţilor, iar nu dupã sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de pãrţi, de practicile stabilite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. ART. 1267 Interpretarea sistematicã Clauzele se interpreteazã unele prin altele, dând fiecãreia înţelesul ce rezultã din ansamblul contractului. ART. 1268 Interpretarea clauzelor îndoielnice (1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpreteazã în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului. (2) Clauzele îndoielnice se interpreteazã ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurãrile în care a fost încheiat, de interpretarea datã anterior de pãrţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe. (3) Clauzele se interpreteazã în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. (4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra cãruia pãrţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi. (5) Clauzele destinate sã exemplifice sau sã înlãture orice îndoialã asupra aplicãrii contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevãzute. ART. 1269 Regulile subsidiare de interpretare (1) Dacã, dupã aplicarea regulilor de interpretare, contractul rãmâne neclar, acesta se interpreteazã în favoarea celui care se obligã. (2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpreteazã împotriva celui care le-a propus.
SECŢIUNEA a 6-a Efectele contractului
§1. Efectele între pãrţi
ART. 1270 Forţa obligatorie (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între pãrţile contractante. (2) Contractul se modificã sau înceteazã numai prin acordul pãrţilor ori din cauze autorizate de lege. (3) Contractul trebuie executat cu bunã-credinţã. ART. 1271 Impreviziunea (1) Pãrţile sunt ţinute sã îşi execute obligaţiile, chiar dacã executarea lor a devenit mai oneroasã. (2) Cu toate acestea, pãrţile sunt obligate sã negocieze în vederea adaptãrii contractului sau încetãrii acestuia, dacã executarea devine excesiv de oneroasã pentru una dintre pãrţi din cauza unei schimbãri a împrejurãrilor: a) care a survenit dupã încheierea contractului; b) care nu putea fi avutã în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului; şi c) cu privire la care partea lezatã nu trebuie sã suporte riscul producerii. (3) Dacã într-un termen rezonabil pãrţile nu ajung la un acord, instanţa poate sã dispunã: a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între pãrţi pierderile şi beneficiile ce rezultã din schimbarea împrejurãrilor; b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. ART. 1272 Întinderea obligaţiilor (1) Contractul valabil încheiat obligã nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmãrile pe care legea, obiceiul sau echitatea le dã obligaţiei, dupã natura sa. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres. ART. 1273 Constituirea şi transferul drepturilor reale (1) Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţã al pãrţilor, chiar dacã bunurile nu au fost predate, dacã acest acord poartã asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacã acordul poartã asupra unor bunuri de gen. (2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietãţii bunului ori, dupã caz, a cesiunii dreptului, afarã de cazul în care prin lege sau prin voinţa pãrţilor se dispune altfel. (3) Dispoziţiile în materie de carte funciarã, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rãmân aplicabile. ART. 1274 Riscul în contractul translativ de proprietate (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rãmâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacã proprietatea a fost transferatã dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacã a primit-o, este obligat sã o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacã ar dovedi cã bunul ar fi pierit şi dacã obligaţia de predare ar fi fost executatã la timp. ART. 1275 Transmiterea succesivã a unui bun mobil (1) Dacã cineva a transmis succesiv cãtre mai multe persoane proprietatea unui bun mobil, cel care a dobândit cu bunã-credinţã posesia efectivã a bunului este titular al dreptului, chiar dacã titlul sãu are datã ulterioarã. (2) Este de bunã-credinţã dobânditorul care, la data intrãrii în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea sã cunoascã obligaţia asumatã anterior de înstrãinãtor. (3) Dacã niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivã a bunului mobil, va fi preferat cel al cãrui titlu are datã certã anterioarã. ART. 1276 Denunţarea unilateralã (1) Dacã dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre pãrţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivã sau continuã, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi dupã începerea executãrii contractului, însã denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se aflã în curs de executare. (3) Dacã s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţãrii, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executatã. (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã în lipsã de convenţie contrarã. ART. 1277 Contractul pe duratã nedeterminatã Contractul încheiat pe duratã nedeterminatã poate fi denunţat unilateral de oricare dintre pãrţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauzã contrarã sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţãrii contractului se considerã nescrisã. ART. 1278 Pactul de opţiune (1) Atunci când pãrţile convin ca una dintre ele sã rãmânã legatã de propria declaraţie de voinţã, iar cealaltã sã o poatã accepta sau refuza, acea declaraţie se considerã o ofertã irevocabilã şi produce efectele prevãzute la art. 1.191. (2) Dacã pãrţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţã prin ordonanţã preşedinţialã, cu citarea pãrţilor. (3) Pactul de opţiune trebuie sã conţinã toate elementele contractului pe care pãrţile urmãresc sã îl încheie, astfel încât acesta sã se poatã încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii. (4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptãrii de cãtre beneficiar a declaraţiei de voinţã a celeilalte pãrţi, în condiţiile convenite prin pact. (5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevãzutã de lege pentru contractul pe care pãrţile urmãresc sã îl încheie. ART. 1279 Promisiunea de a contracta (1) Promisiunea de a contracta trebuie sã conţinã toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cãrora pãrţile nu ar putea executa promisiunea. (2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese. (3) De asemenea, dacã promitentul refuzã sã încheie contractul promis, instanţa, la cererea pãrţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate sã pronunţe o hotãrâre care sã ţinã loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacã prin lege nu se prevede altfel. (4) Convenţia prin care pãrţile se obligã sã negocieze în vederea încheierii sau modificãrii unui contract nu constituie promisiune de a contracta.
§2. Efectele faţã de terţi
I. Dispoziţii generale
ART. 1280 Relativitatea efectelor contractului Contractul produce efecte numai între pãrţi, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 1281 Opozabilitatea efectelor contractului Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor nãscute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însã fãrã a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege. ART. 1282 Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor cãtre succesori (1) La moartea unei pãrţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor sãi universali sau cu titlu universal, dacã din lege, din stipulaţia pãrţilor ori din natura contractului nu rezultã contrariul. (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odatã cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai pãrţilor.
II. Promisiunea faptei altuia
ART. 1283 Efectele (1) Cel care se angajeazã la a determina un terţ sã încheie sau sã ratifice un act este ţinut sã repare prejudiciul cauzat dacã terţul refuzã sã se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacã terţul nu executã prestaţia promisã. (2) Cu toate acestea, promitentul nu rãspunde dacã asigurã executarea obligaţiei terţului, fãrã a se produce vreun prejudiciu creditorului. (3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumã, ci trebuie sã reiasã neîndoielnic din contract sau din împrejurãrile în care acesta a fost încheiat.
III. Stipulaţia pentru altul
ART. 1284 Efectele (1) Oricine poate stipula în numele sãu, însã în beneficiul unui terţ. (2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei. ART. 1285 Condiţiile privind terţul beneficiar Beneficiarul trebuie sã fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi sã existe în momentul în care promitentul trebuie sã îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profitã stipulantului, fãrã a agrava însã sarcina promitentului. ART. 1286 Acceptarea stipulaţiei (1) Dacã terţul beneficiar nu acceptã stipulaţia, dreptul sãu se considerã a nu fi existat niciodatã. (2) Stipulaţia poate fi revocatã cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptatã şi dupã decesul stipulantului sau al promitentului. ART. 1287 Revocarea stipulaţiei (1) Stipulantul este singurul îndreptãţit sã revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii sãi neputând sã o facã. Stipulantul nu poate însã revoca stipulaţia fãrã acordul promitentului dacã acesta din urmã are interesul sã o execute. (2) Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacã nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profitã stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fãrã a agrava însã sarcina promitentului. ART. 1288 Mijloacele de apãrare ale promitentului Promitentul poate opune beneficiarului numai apãrãrile întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.
IV. Simulaţia
ART. 1289 Efecte între pãrţi (1) Contractul secret produce efecte numai între pãrţi şi, dacã din natura contractului ori din stipulaţia pãrţilor nu rezultã contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. (2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între pãrţi dacã nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilã. ART. 1290 Efecte faţã de terţi (1) Simulaţia nu poate fi invocatã de pãrţi, de cãtre succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de cãtre creditorii înstrãinãtorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bunã-credinţã pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terţii pot invoca simulaţia împotriva pãrţilor, atunci când aceasta le vatãmã drepturile. ART. 1291 Raporturile cu creditorii (1) Simulaţia nu poate fi opusã de pãrţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bunã-credinţã, au notat începerea urmãririi silite în cartea funciarã sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au fãcut obiectul simulaţiei. (2) Dacã existã un conflict între creditorii înstrãinãtorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, dacã creanţa lor este anterioarã simulaţiei. ART. 1292 Proba simulaţiei Dovada simulaţiei poate fi fãcutã de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probã. Pãrţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probã, atunci când pretind cã aceasta are caracter ilicit. ART. 1293 Actele unilaterale Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplicã în mod corespunzãtor şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul sãu. ART. 1294 Actele nepatrimoniale Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplicã actelor juridice nepatrimoniale.
SECŢIUNEA a 7-a Reprezentarea
ART. 1295 Temeiul reprezentãrii Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotãrâre judecãtoreascã, dupã caz. ART. 1296 Efecte Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltã parte. ART. 1297 Nearãtarea calitãţii de reprezentant (1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit sã cunoascã faptul cã reprezentantul acţiona în aceastã calitate, îi obligã numai pe reprezentant şi pe terţ, dacã prin lege nu se prevede altfel. (2) Cu toate acestea, dacã reprezentantul, atunci când contracteazã cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde cã este titularul acesteia, terţul care descoperã ulterior identitatea adevãratului titular poate sã exercite şi împotriva acestuia din urmã drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. ART. 1298 Capacitatea pãrţilor În cazul reprezentãrii convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie sã aibã capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost datã. ART. 1299 Viciile de consimţãmânt Contractul este anulabil atunci când consimţãmântul reprezentantului este viciat. Dacã însã viciul de consimţãmânt priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacã voinţa acestuia din urmã a fost viciatã. ART. 1300 Buna-credinţã (1) Afarã de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credinţã, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurãri se apreciazã în persoana reprezentantului. (2) Reprezentatul de rea-credinţã nu poate invoca niciodatã buna-credinţã a reprezentantului. ART. 1301 Forma împuternicirii Împuternicirea nu produce efecte decât dacã este datã cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilã a contractului pe care reprezentantul urmeazã sã îl încheie. ART. 1302 Justificarea puterii de a reprezenta Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului sã facã dovada puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacã reprezentarea este cuprinsã într-un înscris, sã îi remitã o copie a înscrisului, semnatã pentru conformitate. ART. 1303 Conflictul de interese Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia sã fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. ART. 1304 Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare (1) Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât sã excludã posibilitatea unui conflict de interese. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul dublei reprezentãri. ART. 1305 Încetarea împuternicirii Puterea de reprezentare înceteazã prin renunţarea de cãtre reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de cãtre reprezentat. ART. 1306 Modificarea şi revocarea împuternicirii Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa terţilor prin mijloace corespunzãtoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terţilor decât dacã se dovedeşte cã aceştia le cunoşteau ori puteau sã le cunoascã în momentul încheierii contractului. ART. 1307 Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta (1) Puterea de a reprezenta înceteazã prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacã din convenţie ori din natura afacerii nu rezultã contrariul. (2) Dacã reprezentantul sau reprezentatul este persoanã juridicã, puterea de a reprezenta înceteazã la data la care persoana juridicã îşi înceteazã existenţa. (3) În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta înceteazã în condiţiile prevãzute de lege. (4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau sã cunoascã aceastã împrejurare. ART. 1308 Obligaţiile reprezentantului la încetarea împuternicirii (1) La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat sã restituie reprezentatului înscrisul care constatã aceste puteri. (2) Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului decât dacã acesta din urmã refuzã sã îi remitã o copie certificatã de pe înscris cu menţiunea cã puterea de reprezentare a încetat. ART. 1309 Lipsa sau depãşirea puterii de reprezentare (1) Contractul încheiat de persoana care acţioneazã în calitate de reprezentant, însã fãrã a avea împuternicire sau cu depãşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ. (2) Dacã însã, prin comportamentul sãu, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant sã creadã în mod rezonabil cã reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi cã acţioneazã în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţã de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta. ART. 1310 Rãspunderea reprezentantului Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depãşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, rãspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fãrã culpã, în încheierea valabilã a contractului. ART. 1311 Ratificarea (1) În cazurile prevãzute la art. 1.309, cel în numele cãruia s-a încheiat contractul poate sã îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilã. (2) Terţul contractant poate, printr-o notificare, sã acorde un termen rezonabil pentru ratificare, dupã a cãrui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat. ART. 1312 Efectele ratificãrii Ratificarea are efect retroactiv, fãrã a afecta însã drepturile dobândite de terţi între timp. ART. 1313 Transmisiunea facultãţii de a ratifica Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor. ART. 1314 Desfiinţarea contractului înaintea ratificãrii Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
SECŢIUNEA a 8-a Cesiunea contractului
ART. 1315 Noţiunea (1) O parte poate sã îşi substituie un terţ în raporturile nãscute dintr-un contract numai dacã prestaţiile nu au fost încã integral executate, iar cealaltã parte consimte la aceasta. (2) Sunt exceptate cazurile anume prevãzute de lege. ART. 1316 Forma cesiunii Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de cãtre contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerutã de lege pentru validitatea contractului cedat. ART. 1317 Momentul cesiunii (1) Dacã o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltã sã îşi poatã substitui un terţ în raporturile nãscute din contract, cesiunea produce efecte faţã de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificatã ori, dupã caz, din momentul în care o acceptã. (2) În cazul în care toate elementele contractului rezultã dintr-un înscris în care este cuprinsã clauza "la ordin" sau o altã menţiune echivalentã, dacã prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului. (3) Dispoziţiile în materie de carte funciarã, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rãmân aplicabile. ART. 1318 Liberarea cedentului (1) Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţã de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţã de acesta. (2) În cazul în care a declarat cã nu îl libereazã pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi executã obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie sã notifice cedentului neexecutarea obligaţiilor de cãtre cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutãrii. ART. 1319 Excepţiile contractantului cedat Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultã din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însã faţã de cesionar vicii de consimţãmânt, precum şi orice apãrãri sau excepţii nãscute în raporturile sale cu cedentul decât dacã şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire. ART. 1320 Obligaţia de garanţie (1) Cedentul garanteazã validitatea contractului. (2) Atunci când cedentul garanteazã executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.
SECŢIUNEA a 9-a Încetarea contractului
ART. 1321 Cauzele de încetare Contractul înceteazã, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţã al pãrţilor, denunţare unilateralã, expirarea termenului, îndeplinirea sau, dupã caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuitã de executare, precum şi din orice alte cauze prevãzute de lege. ART. 1322 Efectele încetãrii La încetarea contractului pãrţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însã ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, dupã caz, la restituirea, în naturã sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului. ART. 1323 Restituirea prestaţiilor Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
CAP. II Actul juridic unilateral
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1324 Noţiunea Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţã a autorului sãu. ART. 1325 Regimul juridic Dacã prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplicã în mod corespunzãtor actelor unilaterale. ART. 1326 Actele unilaterale supuse comunicãrii (1) Actul unilateral este supus comunicãrii atunci când constituie, modificã sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesarã potrivit naturii actului. (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvatã, dupã împrejurãri. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacã acesta nu a luat cunoştinţã de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
SECŢIUNEA a 2-a Actul unilateral ca izvor de obligaţii
ART. 1327 Promisiunea unilateralã (1) Promisiunea unilateralã fãcutã cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagã numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate sã refuze dreptul astfel nãscut. (3) Dacã autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se considerã fãcutã pentru o anumitã duratã, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurãrile în care a fost asumatã. ART. 1328 Promisiunea publicã de recompensã (1) Cel care promite în mod public o recompensã în schimbul executãrii unei prestaţii este obligat sã facã plata, chiar dacã prestaţia a fost executatã fãrã a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacã prestaţia a fost executatã de mai multe persoane împreunã, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecãreia la obţinerea rezultatului, iar dacã aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost executatã separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul. ART. 1329 Revocarea promisiunii publice de recompensã (1) Promisiunea poate fi revocatã în aceeaşi formã în care a fost fãcutã publicã sau într-o formã echivalentã. (2) Revocarea nu produce efecte faţã de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia. (3) Dacã revocarea a fost fãcutã fãrã justã cauzã, autorul promisiunii datoreazã o despãgubire echitabilã, care nu va putea depãşi recompensa promisã, celor care înainte de publicarea revocãrii au fãcut cheltuieli în vederea executãrii prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datoreazã despãgubiri, dacã dovedeşte cã rezultatul cerut nu putea fi obţinut. (4) Dreptul la acţiunea în despãgubire se prescrie în termen de un an de la data publicãrii revocãrii.
CAP. III Faptul juridic licit
SECŢIUNEA 1 Gestiunea de afaceri
ART. 1330 Condiţii (1) Existã gestiune de afaceri atunci când, fãrã sã fie obligatã, o persoanã, numitã gerant, gestioneazã în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numitã gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în mãsurã sã desemneze un mandatar ori sã se îngrijeascã în alt fel de afacerile sale. (2) Cel care, fãrã sã ştie, lucreazã în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptãţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogãţirii fãrã justã cauzã. (3) Nu existã gestiune de afaceri atunci când cel care administreazã afacerile unei alte persoane acţioneazã cu intenţia de a o gratifica. ART. 1331 Obligaţia de înştiinţare Gerantul trebuie sã îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începutã de îndatã ce acest lucru este posibil. ART. 1332 Continuarea gestiunii Gestiunea de afaceri îl obligã pe gerant sã continue gestiunea începutã pânã când o poate abandona fãrã riscul vreunei pierderi ori pânã când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, dupã caz, moştenitorii acestuia sunt în mãsurã sã o preia. ART. 1333 Continuarea gestiunii de cãtre moştenitorii gerantului Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi sã continue afacerile începute de acesta din urmã, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul. ART. 1334 Diligenţa datoratã de gerant (1) Gerantul este dator sã se îngrijeascã de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. (2) Când gestiunea a urmãrit sã îl apere pe gerat de o pagubã iminentã, gerantul nu rãspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpã gravã. ART. 1335 Obligaţiile gerantului La încetarea gestiunii, gerantul trebuie sã dea socotealã geratului şi sã îi remitã acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii. ART. 1336 Actele încheiate de gerant (1) Gerantul care acţioneazã în nume propriu este ţinut faţã de terţii cu care a contractat, fãrã a limita dreptul oricãruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. (2) Atunci când acţioneazã în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţã de terţii cu care a contractat decât dacã geratul nu este obligat faţã de aceştia. ART. 1337 Obligaţiile geratului (1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacã rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie sã ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile fãcute de gerant, împreunã cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi sã îl despãgubeascã pentru prejudiciul pe care, fãrã culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. (2) Geratul trebuie sã execute şi obligaţiile nãscute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul sãu, au fost încheiate de gerant. (3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciazã la momentul la care gerantul le-a fãcut. (4) În vederea garantãrii cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevãzutã de lege pentru ordonanţa preşedinţialã, înscrierea în cartea funciarã a unei ipoteci legale, în condiţiile legii. ART. 1338 Împotrivirea beneficiarului gestiunii (1) Cel care începe sau continuã o gestiune, cunoscând sau trebuind sã cunoascã împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire. (2) De asemenea, cel care ignorã împotrivirea titularului este rãspunzãtor pentru prejudiciile cauzate şi prin cea mai uşoarã culpã. ART. 1339 Gestiunea inoportunã Actele şi cheltuielile care, fãrã a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligã pe gerat la restituire numai în mãsura în care i-au procurat vreun avantaj. ART. 1340 Ratificarea gestiunii În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificatã produce, de la data când a fost începutã, efectele unui mandat.
SECŢIUNEA a 2-a Plata nedatoratã
ART. 1341 Noţiunea (1) Cel care plãteşte fãrã a datora are dreptul la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plãtit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3) Se prezumã, pânã la proba contrarã, cã plata s-a fãcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie. ART. 1342 Plata primitã cu bunã-credinţã de creditor (1) Restituirea nu poate fi dispusã atunci când, în urma plãţii, cel care a primit-o cu bunã-credinţã a lãsat sã se împlineascã termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de titlul sãu de creanţã ori a renunţat la garanţiile creanţei. (2) În acest caz, cel care a plãtit are drept de regres împotriva adevãratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plãtit. ART. 1343 Restituirea plãţii anticipate Ceea ce debitorul a plãtit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a fãcut prin dol sau violenţã. De asemenea, este supusã restituirii şi plata fãcutã înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive. ART. 1344 Reguli aplicabile restituirii Restituirea plãţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
SECŢIUNEA a 3-a Îmbogãţirea fãrã justã cauzã
ART. 1345 Condiţii Cel care s-a îmbogãţit fãrã justã cauzã în detrimentul altuia este obligat la restituire, în mãsura propriei sale îmbogãţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltã persoanã. ART. 1346 Îmbogãţirea justificatã Îmbogãţirea este justificatã atunci când rezultã: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de cãtre cel pãgubit a unui drept contra celui îmbogãţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel pãgubit în interesul sãu personal şi exclusiv, pe riscul sãu ori, dupã caz, cu intenţia de a gratifica. ART. 1347 Condiţiile restituirii (1) Restituirea nu este datoratã decât dacã îmbogãţirea subzistã la data sesizãrii instanţei. (2) În raport cu aceeaşi datã se apreciazã existenţa şi întinderea atât a îmbogãţirii, cât şi a pierderii patrimoniale. (3) Cu toate acestea, cel care s-a îmbogãţit cu rea-credinţã este obligat la restituire în raport cu data îmbogãţirii. ART. 1348 Caracterul subsidiar Cererea de restituire nu poate fi admisã, dacã cel prejudiciat are dreptul la o altã acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
CAP. IV Rãspunderea civilã
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1349 Rãspunderea delictualã (1) Orice persoanã are îndatorirea sã respecte regulile de conduitã pe care legea sau obiceiul locului le impune şi sã nu aducã atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernãmânt, încalcã aceastã îndatorire rãspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sã le repare integral. (3) În cazurile anume prevãzute de lege, o persoanã este obligatã sã repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Rãspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specialã. ART. 1350 Rãspunderea contractualã (1) Orice persoanã trebuie sã îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fãrã justificare, nu îşi îndeplineşte aceastã îndatorire, ea este rãspunzãtoare de prejudiciul cauzat celeilalte pãrţi şi este obligatã sã repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. (3) Dacã prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre pãrţi nu poate înlãtura aplicarea regulilor rãspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
SECŢIUNEA a 2-a Cauze exoneratoare de rãspundere
ART. 1351 Forţa majorã şi cazul fortuit (1) Dacã legea nu prevede altfel sau pãrţile nu convin contrariul, rãspunderea este înlãturatã atunci când prejudiciul este cauzat de forţã majorã sau de caz fortuit. (2) Forţa majorã este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevãzut şi nici împiedicat de cãtre cel care ar fi fost chemat sã rãspundã dacã evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacã, potrivit legii, debitorul este exonerat de rãspundere contractualã pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţã majorã. ART. 1352 Fapta victimei sau a terţului Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlãturã rãspunderea chiar dacã nu au trãsãturi similare forţei majore, însã numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei pãrţilor, cazul fortuit este exonerator de rãspundere. ART. 1353 Exerciţiul drepturilor Cel care cauzeazã un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat sã îl repare, cu excepţia cazului în care a sãvârşit fapta cu intenţia de a-l vãtãma pe altul. ART. 1354 Alte cauze de exonerare Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacã dovedeşte intenţia sau culpa gravã a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat sã rãspundã. ART. 1355 Clauze privind rãspunderea (1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, rãspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptã sãvârşitã cu intenţie sau din culpã gravã. (2) Sunt valabile clauzele care exclud rãspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplã imprudenţã sau neglijenţã, bunurilor victimei. (3) Rãspunderea pentru prejudiciile cauzate integritãţii fizice sau psihice ori sãnãtãţii nu poate fi înlãturatã ori diminuatã decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însãşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despãgubirilor. ART. 1356 Anunţuri privitoare la rãspundere (1) Un anunţ care exclude sau limiteazã rãspunderea contractualã, indiferent dacã este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacã acela care îl invocã face dovada cã cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului. (2) Printr-un anunţ nu poate fi exclusã sau limitatã rãspunderea delictualã pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însã valoarea semnalãrii unui pericol, fiind aplicabile, dupã împrejurãri, dispoziţiile art. 1.371 alin. (1).
SECŢIUNEA a 3-a Rãspunderea pentru fapta proprie
ART. 1357 Condiţiile rãspunderii (1) Cel care cauzeazã altuia un prejudiciu printr-o faptã ilicitã, sãvârşitã cu intenţie sau din culpã, este obligat sã îl repare. (2) Autorul prejudiciului rãspunde pentru cea mai uşoarã culpã. ART. 1358 Criterii particulare de apreciere a culpei Pentru aprecierea culpei se va ţine seama de împrejurãrile în care s-a produs prejudiciul, strãine de persoana autorului faptei, precum şi, dacã este cazul, de faptul cã prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activitãţii sale. ART. 1359 Repararea prejudiciului constând în vãtãmarea unui interes Autorul faptei ilicite este obligat sã repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacã interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestã, creeazã aparenţa unui drept subiectiv. ART. 1360 Legitima apãrare (1) Nu datoreazã despãgubire cel care, fiind în legitimã apãrare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a sãvârşit o infracţiune prin depãşirea limitelor legitimei apãrãri. ART. 1361 Starea de necesitate Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apãra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat sã repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogãţirii fãrã justã cauzã. ART. 1362 Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului Dacã, în cazurile prevãzute la art. 1.360 alin. (2) şi art. 1.361, fapta pãgubitoare a fost sãvârşitã în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogãţirii fãrã justã cauzã. ART. 1363 Divulgarea secretului comercial O persoanã se poate exonera de rãspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind cã divulgarea a fost impusã de împrejurãri grave ce priveau sãnãtatea sau siguranţa publicã. ART. 1364 Îndeplinirea unei activitãţi impuse ori permise de lege Îndeplinirea unei activitãţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonereazã de rãspundere pe cel care putea sã îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale sãvârşite în asemenea împrejurãri. ART. 1365 Efectele hotãrârii penale Instanţa civilã nu este legatã de dispoziţiile legii penale şi nici de hotãrârea definitivã de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovãţiei autorului faptei ilicite. ART. 1366 Rãspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecãtoreascã (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã nu rãspunde de prejudiciul cauzat, dacã nu se dovedeşte discernãmântul sãu la data sãvârşirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani rãspunde de prejudiciul cauzat, în afarã de cazul în care dovedeşte cã a fost lipsit de discernãmânt la data sãvârşirii faptei. ART. 1367 Rãspunderea altor persoane lipsite de discernãmânt (1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este rãspunzãtor dacã în momentul în care a sãvârşit fapta pãgubitoare era într-o stare, chiar vremelnicã, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţã de a-şi da seama de urmãrile faptei sale. (2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este rãspunzãtor, dacã starea vremelnicã de tulburare a minţii a fost provocatã de el însuşi, prin beţia produsã de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe. ART. 1368 Obligaţia subsidiarã de indemnizare a victimei (1) Lipsa discernãmântului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii cãtre victimã ori de câte ori nu poate fi angajatã rãspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizaţia va fi stabilitã într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonialã a pãrţilor. ART. 1369 Rãspunderea altor persoane (1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul sã cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel sã îl pricinuiascã sau, cu bunã ştiinţã, a tãinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptã ilicitã ori a tras foloase din prejudicierea altuia rãspunde solidar cu autorul faptei. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecatã a autorului faptei ilicite. ART. 1370 Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite Dacã prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultanã sau succesivã a mai multor persoane, fãrã sã se poatã stabili cã a fost cauzat sau, dupã caz, cã nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor rãspunde solidar faţã de victimã. ART. 1371 Culpa comunã. Concursul culpei cu alte cauze exoneratoare (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpã la cauzarea ori la mãrirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea sã o facã, cel chemat sã rãspundã va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta sãvârşitã de autor, cu intenţie sau din culpã, cât şi forţa majorã, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat sã rãspundã.
SECŢIUNEA a 4-a Rãspunderea pentru fapta altuia
ART. 1372 Rãspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotãrâri judecãtoreşti este obligat sã supravegheze un minor sau o persoanã pusã sub interdicţie rãspunde de prejudiciul cauzat altuia de cãtre aceste din urme persoane. (2) Rãspunderea subzistã chiar în cazul când fãptuitorul, fiind lipsit de discernãmânt, nu rãspunde pentru fapta proprie. (3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de rãspundere numai dacã dovedeşte cã nu a putut împiedica fapta prejudiciabilã. ART. 1373 Rãspunderea comitenţilor pentru prepuşi (1) Comitentul este obligat sã repare prejudiciul cauzat de prepuşii sãi ori de câte ori fapta sãvârşitã de aceştia are legãturã cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercitã direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însãrcinãri în interesul sãu ori al altuia. (3) Comitentul nu rãspunde dacã dovedeşte cã victima cunoştea sau, dupã împrejurãri, putea sã cunoascã, la data sãvârşirii faptei prejudiciabile, cã prepusul a acţionat fãrã nicio legãturã cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. ART. 1374 Corelaţia formelor de rãspundere pentru fapta altei persoane (1) Pãrinţii nu rãspund dacã fac dovada cã sunt îndeplinite cerinţele rãspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului. (2) Nicio altã persoanã, în afara comitentului, nu rãspunde pentru fapta prejudiciabilã sãvârşitã de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este pãrintele minorului care a sãvârşit fapta ilicitã, victima are dreptul de a opta asupra temeiului rãspunderii.
SECŢIUNEA a 5-a Rãspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
ART. 1375 Rãspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el rãspunde, independent de orice culpã, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacã acesta a scãpat de sub paza sa. ART. 1376 Rãspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (1) Oricine este obligat sã repare, independent de orice culpã, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparãrii tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cãrui faptã culpabilã întruneşte, faţã de ceilalţi, condiţiile forţei majore. ART. 1377 Noţiunea de pazã În înţelesul art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercitã controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu. ART. 1378 Rãspunderea pentru ruina edificiului Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat sã repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor pãrţi din ele, dacã acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de construcţie. ART. 1379 Alte cazuri de rãspundere (1) Cel care ocupã un imobil, chiar fãrã niciun titlu, rãspunde pentru prejudiciul cauzat prin cãderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. (2) Dacã, în cazul prevãzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile rãspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparãrii prejudiciului. ART. 1380 Cauze de exonerare În cazurile prevãzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu existã obligaţia de reparare a prejudiciului, atunci când acesta se datoreazã exclusiv faptei victimei înseşi, faptei unui terţ sau, dupã caz, prejudiciul este urmarea unui caz de forţã majorã.
SECŢIUNEA a 6-a Repararea prejudiciului în cazul rãspunderii delictuale
ART. 1381 Obiectul reparaţiei (1) Orice prejudiciu dã dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzãrii prejudiciului, chiar dacã acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. ART. 1382 Rãspunderea solidarã Cei care rãspund pentru o faptã prejudiciabilã sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţã de cel prejudiciat. ART. 1383 Raporturile dintre debitori Între cei care rãspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în mãsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecãruia, dacã aceastã participare nu poate fi stabilitã. În cazul în care nici astfel nu se poate împãrţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului. ART. 1384 Dreptul de regres (1) Cel care rãspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmã nu este rãspunzãtor pentru prejudiciul cauzat. (2) Când cel care rãspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciarã, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în mãsura în care acesta din urmã este rãspunzãtor, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. (3) Dacã prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind rãspunzãtor pentru fapta uneia dintre ele, a plãtit despãgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacã va fi cazul, împotriva celor care rãspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depãşeşte partea ce revine persoanei pentru care se rãspunde şi nu poate depãşi partea din despãgubire ce revine fiecãreia dintre persoanele împotriva cãrora se exercitã regresul. (4) În toate cazurile, cel care exercitã regresul nu poate recupera partea din despãgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului. ART. 1385 Întinderea reparaţiei (1) Prejudiciul se reparã integral, dacã prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despãgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacã producerea lui este neîndoielnicã. (3) Despãgubirea trebuie sã cuprindã pierderea suferitã de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut sã îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a fãcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Cu toate acestea, dacã fapta ilicitã a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţionalã cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurãri şi de situaţia concretã a victimei. ART. 1386 Formele reparaţiei (1) Repararea prejudiciului se face în naturã, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacã aceasta nu este cu putinţã ori dacã victima nu este interesatã de reparaţia în naturã, prin plata unei despãgubiri, stabilitã prin acordul pãrţilor sau, în lipsã, prin hotãrâre judecãtoreascã. (2) La stabilirea despãgubirii se va avea în vedere, dacã prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. (3) Dacã prejudiciul are un caracter de continuitate, despãgubirea se acordã sub formã de prestaţii periodice. (4) În cazul prejudiciului viitor, despãgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporitã, redusã sau suprimatã, dacã, dupã stabilirea ei, prejudiciul s-a mãrit, s-a micşorat ori a încetat. ART. 1387 Vãtãmarea integritãţii corporale sau a sãnãtãţii (1) În caz de vãtãmare a integritãţii corporale sau a sãnãtãţii unei persoane, despãgubirea trebuie sã cuprindã, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, dupã caz, echivalentul câştigului din muncã de care cel pãgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat sã îl dobândeascã, prin efectul pierderii sau reducerii capacitãţii sale de muncã. În afarã de aceasta, despãgubirea trebuie sã acopere cheltuielile de îngrijire medicalã şi, dacã va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţã ale celui pãgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2) Despãgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncã se acordã, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţã ale celui prejudiciat, sub formã de prestaţii bãneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despãgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale. (3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui pãgubit o despãgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente. ART. 1388 Stabilirea pierderii şi a nerealizãrii câştigului din muncã (1) Despãgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncã se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncã al celui pãgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacitãţii sale de muncã ori, în lipsã, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesionalã pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregãtirii pe care era în curs sã o primeascã. (2) Cu toate acestea, dacã cel pãgubit face dovada posibilitãţii obţinerii unui venit din muncã mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despãgubirii de aceste venituri. (3) Dacã cel pãgubit nu avea o calificare profesionalã şi nici nu era în curs sã o primeascã, despãgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie. ART. 1389 Vãtãmarea minorului (1) Dacã cel care a suferit vãtãmarea integritãţii corporale sau a sãnãtãţii este un minor, despãgubirea stabilitã potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datoratã de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregãtirea profesionalã pe care o primea. (2) Pânã la acea datã, dacã minorul avea un câştig la momentul vãtãmãrii, despãgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacã nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1.388, care se aplicã în mod corespunzãtor. Aceastã din urmã despãgubire va fi datoratã de la data când minorul a împlinit vârsta prevãzutã de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncã. ART. 1390 Persoana îndreptãţitã la despãgubire în caz de deces (1) Despãgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptãţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. (2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurãri, poate acorda despãgubire şi celui cãruia victima, fãrã a fi obligatã de lege, îi presta întreţinere în mod curent. (3) La stabilirea despãgubirii se va ţine seama de nevoile celui pãgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despãgubirea. Dispoziţiile art. 1.387-1.389 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 1391 Repararea prejudiciului nepatrimonial (1) În caz de vãtãmare a integritãţii corporale sau a sãnãtãţii, poate fi acordatã şi o despãgubire pentru restrângerea posibilitãţilor de viaţã familialã şi socialã. (2) Instanţa judecãtoreascã va putea, de asemenea, sã acorde despãgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercatã prin moartea victimei, precum şi oricãrei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despãgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalitãţii oricãrui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. (4) Dreptul la despãgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însã exercita, dacã acţiunea a fost pornitã de defunct. (5) Dispoziţiile art. 253-256 rãmân aplicabile. ART. 1392 Cheltuieli de îngrijire a sãnãtãţii. Cheltuieli de înmormântare Cel care a fãcut cheltuieli pentru îngrijirea sãnãtãţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care rãspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli. ART. 1393 Despãgubirea în raport cu ajutorul şi pensia (1) Dacã în cadrul asigurãrilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datoratã numai în mãsura în care paguba suferitã prin vãtãmare sau moarte depãşeşte ajutorul ori pensia. (2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordatã sau, dupã caz, refuzatã celui pãgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat sã rãspundã decât la o despãgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1.387 alin. (3). ART. 1394 Prorogarea termenului prescripţiei În toate cazurile în care despãgubirea derivã dintr-un fapt supus de legea penalã unei prescripţii mai lungi decât cea civilã, termenul de prescripţie a rãspunderii penale se aplicã şi dreptului la acţiunea în rãspundere civilã. ART. 1395 Suspendarea prescripţiei Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vãtãmarea integritãţii corporale sau a sãnãtãţii ori prin decesul unei persoane este suspendatã pânã la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurãrilor sociale, celui îndreptãţit la reparaţie.
TITLUL III Modalitãţile obligaţiilor
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 1396 Categorii de obligaţii (1) Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalitãţi. (2) Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalitãţi. ART. 1397 Obligaţiile simple (1) Obligaţia simplã nu este afectatã de termen sau condiţie şi poate fi executatã imediat, din proprie iniţiativã sau la cererea creditorului. (2) Obligaţia este simplã, iar nu condiţionalã, dacã eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fãrã ca pãrţile sã ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie. ART. 1398 Obligaţiile afectate de modalitãţi Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie.
CAP. II Condiţia
ART. 1399 Obligaţia condiţionalã Este afectatã de condiţie obligaţia a cãrei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur. ART. 1400 Condiţia suspensivã Condiţia este suspensivã atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei. ART. 1401 Condiţia rezolutorie (1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determinã desfiinţarea obligaţiei. (2) Pânã la proba contrarã, condiţia se prezumã a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedã momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini. ART. 1402 Condiţia imposibilã, ilicitã sau imoralã Condiţia imposibilã, contrarã legii sau bunelor moravuri este consideratã nescrisã, iar dacã este însãşi cauza contractului, atrage nulitatea absolutã a acestuia. ART. 1403 Condiţia pur potestativã Obligaţia contractatã sub o condiţie suspensivã ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect. ART. 1404 Constatarea îndeplinirii condiţiei (1) Îndeplinirea condiţiei se apreciazã dupã criteriile stabilite de pãrţi sau pe care acestea este probabil sã le fi avut în vedere dupã împrejurãri. (2) Când obligaţia este contractatã sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotitã neîndeplinitã dacã termenul s-a împlinit fãrã ca evenimentul sã se producã. În lipsa unui termen, condiţia se considerã neîndeplinitã numai atunci când este sigur cã evenimentul nu se va produce. (3) Atunci când obligaţia este contractatã sub condiţia cã un eveniment nu se va produce într-un anumit termen, condiţia se considerã îndeplinitã dacã este sigur cã evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se considerã îndeplinitã decât atunci când este sigur cã evenimentul nu se va produce. (4) Partea interesatã poate cere oricând instanţei sã constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. ART. 1405 Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei (1) Condiţia se considerã îndeplinitã dacã debitorul obligat sub aceastã condiţie împiedicã realizarea ei. (2) Condiţia se considerã neîndeplinitã dacã partea interesatã de îndeplinirea condiţiei determinã, cu rea-credinţã, realizarea evenimentului. ART. 1406 Renunţarea la condiţie (1) Partea în al cãrei interes exclusiv a fost stipulatã condiţia este liberã sã renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. (2) Renunţarea la condiţie face ca obligaţia sã fie simplã. ART. 1407 Efectele îndeplinirii condiţiei (1) Condiţia îndeplinitã este prezumatã a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacã din voinţa pãrţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultã contrariul. (2) În cazul contractelor cu executare continuã sau succesivã afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate. (3) Atunci când condiţia suspensivã produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplã. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivã sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. (4) Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre pãrţi este obligatã sã restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodatã. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 1408 Transmiterea obligaţiei condiţionale (1) Obligaţia afectatã de condiţie este transmisibilã, drepturile dobânditorului fiind însã supuse aceleiaşi condiţii. (2) Obligaţia afectatã de condiţie se poate prelua. ART. 1409 Actele conservatorii Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, sã facã orice acte de conservare a dreptului sãu. ART. 1410 Fructele culese înaintea îndeplinirii condiţiei În lipsã de stipulaţie sau prevedere legalã contrarã, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie.
CAP. III Termenul
ART. 1411 Obligaţia afectatã de termen (1) Obligaţia este afectatã de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de pãrţi sau de instanţã ori prevãzut de lege. ART. 1412 Categorii de termene (1) Termenul este suspensiv atunci când, pânã la împlinirea lui, este amânatã scadenţa obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge. ART. 1413 Beneficiul termenului (1) Termenul profitã debitorului, afarã de cazul când din lege, din voinţa pãrţilor sau din împrejurãri rezultã cã a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor pãrţi. (2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fãrã consimţãmântul celeilalte pãrţi. ART. 1414 Efectul termenului suspensiv Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunãvoie şi în cunoştinţã de cauzã înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii. ART. 1415 Stabilirea judiciarã a termenului (1) Atunci când pãrţile convin sã amâne stabilirea termenului sau lasã uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, dupã o duratã rezonabilã de timp, termenul nu a fost încã stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre pãrţi, sã fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia pãrţilor şi de orice alte împrejurãri. (2) Instanţa poate, de asemenea, sã fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu existã nicio convenţie prin care acesta sã poatã fi determinat. (3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţioneazã potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusã prescripţiei, care începe sã curgã de la data încheierii contractului. ART. 1416 Calculul termenelor Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a. ART. 1417 Decãderea din beneficiul termenului (1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacã se aflã în stare de insolvabilitate sau, dupã caz, de insolvenţã declaratã în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpã gravã, diminueazã prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) Starea de insolvabilitate rezultã din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executãrii silite, faţã de valoarea totalã a datoriilor exigibile. Dacã prin lege nu se prevede altfel, aceastã stare se constatã de instanţã care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurãri, precum dispariţia intempestivã a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silitã şi altele asemenea. (3) Decãderea din beneficiul termenului poate fi cerutã şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie consideratã esenţialã de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar sã se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decãderii, precum şi sã fi existat un interes legitim pentru creditor sã considere condiţia respectivã drept esenţialã. ART. 1418 Exigibilitatea anticipatã Renunţarea la termen sau decãderea din beneficiul termenului face ca obligaţia sã devinã de îndatã exigibilã. ART. 1419 Inopozabilitatea decãderii din termen Decãderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilã celorlalţi codebitori. ART. 1420 Nerealizarea evenimentului Dacã un eveniment pe care pãrţile îl considerã ca fiind un termen nu se realizeazã, obligaţia devine exigibilã în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal sã se producã. În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.
TITLUL IV Obligaţiile complexe
CAP. I Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
ART. 1421 Categorii de obligaţii (1) Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile. (2) Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare. ART. 1422 Obligaţia conjunctã (1) Obligaţia este conjunctã între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţã de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita pãrţii sale din datorie. (2) Obligaţia este conjunctã între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate sã cearã de la debitorul comun decât executarea pãrţii sale din creanţã. ART. 1423 Efectele obligaţiei conjuncte Dacã prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţã de creditor în pãrţi egale. ART. 1424 Prezumţia de divizibilitate. Excepţii Obligaţia este divizibilã de plin drept, afarã numai dacã indivizibilitatea nu a fost stipulatã în mod expres ori dacã obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materialã sau intelectualã. ART. 1425 Efectele obligaţiei indivizibile (1) Obligaţia indivizibilã nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora. (2) Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integralã, chiar dacã obligaţia nu este solidarã. ART. 1426 Solidaritatea şi indivizibilitatea (1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însãşi, indivizibilitatea obligaţiilor. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar. ART. 1427 Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori Obligaţia divizibilã prin natura ei care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor trebuie sã fie executatã între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilã, însã ea rãmâne divizibilã între moştenitorii fiecãruia dintre ei. ART. 1428 Executarea în naturã Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în naturã, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datoratã decât în întregime. ART. 1429 Restituirea prestaţiilor Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilã, afarã de cazul în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultã din chiar natura ei. ART. 1430 Daunele-interese (1) Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilã este divizibilã. (2) Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţã ce revine fiecãruia dintre ei. ART. 1431 Existenţa mai multor creditori (1) Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa creanţei. (2) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care opereazã faţã de un creditor nu sting obligaţia decât pentru partea din creanţã ce revine acestuia. Faţã de ceilalţi creditori, debitorul rãmâne obligat pentru tot. (3) Debitorul care a plãtit celorlalţi creditori este îndreptãţit sã primeascã de la aceştia echivalentul pãrţii din obligaţie cuvenite creditorului care a consimţit la stingerea creanţei sau faţã de care aceasta a operat. ART. 1432 Existenţa mai multor debitori (1) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care opereazã în privinţa unui debitor sting obligaţia indivizibilã şi îi libereazã pe ceilalţi debitori, aceştia rãmânând însã ţinuţi sã plãteascã celui dintâi echivalentul pãrţilor lor. (2) Creditorul poate sã cearã oricãruia dintre debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, sã cearã ca toţi debitorii sã efectueze plata în acelaşi timp. (3) Debitorul chemat în judecatã pentru totalitatea obligaţiei poate cere un termen pentru a-i introduce în cauzã pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizatã decât de cel chemat în judecatã, care, în acest caz, poate fi obligat sã execute singur întreaga prestaţie, având însã drept de regres împotriva celorlalţi debitori. (4) Punerea în întârziere nu produce efecte decât pentru debitorul care a fost notificat. (5) Îndatã ce cauza indivizibilitãţii înceteazã, obligaţia devine divizibilã. ART. 1433 Prescripţia (1) Suspendarea prescripţiei faţã de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţã de ceilalţi. (2) Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţã de ceilalţi.
CAP. II Obligaţiile solidare
SECŢIUNEA 1 Obligaţiile solidare între creditori
ART. 1434 Solidaritatea dintre creditori (1) Obligaţia solidarã conferã fiecãrui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţã liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl libereazã pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari. ART. 1435 Izvorul solidaritãţii Solidaritatea dintre creditori nu existã decât dacã este stipulatã în mod expres. ART. 1436 Reprezentarea reciprocã a creditorilor (1) Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun. (2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori înlãturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmã. (3) Hotãrârea judecãtoreascã obţinutã de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profitã şi celorlalţi creditori. (4) Hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în favoarea debitorului comun nu poate fi invocatã şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces. ART. 1437 Alegerea debitorului Debitorul poate plãti, la alegerea sa, oricãruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţã de toţi, însã numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmãrit în justiţie. În acest din urmã caz, debitorul nu se poate libera decât plãtind creditorului reclamant. ART. 1438 Compensaţia Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însã numai în proporţie cu partea din creanţã ce revine acestuia din urmã. ART. 1439 Confuziunea Dacã unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidarã decât în proporţie cu partea din creanţã ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari îşi pãstreazã dreptul de regres împotriva creditorului în persoana cãruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţã ce îi revine fiecãruia dintre ei. ART. 1440 Remiterea de datorie Remiterea de datorie consimţitã de unul dintre creditorii solidari nu îl libereazã pe debitor decât pentru partea din creanţã ce îi revine acelui creditor. ART. 1441 Prescripţia (1) Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocatã şi de cãtre ceilalţi creditori solidari. (2) Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profitã tuturor creditorilor solidari. ART. 1442 Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii sãi.
SECŢIUNEA a 2-a Obligaţiile solidare între debitori
§1. Dispoziţii generale
ART. 1443 Solidaritatea dintre debitori Obligaţia este solidarã între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate sã fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de cãtre unul dintre codebitori îi libereazã pe ceilalţi faţã de creditor. ART. 1444 Obligaţiile solidare afectate de modalitãţi Existã solidaritate chiar dacã debitorii sunt obligaţi sub modalitãţi diferite. ART. 1445 Izvoarele solidaritãţii Solidaritatea dintre debitori nu se prezumã. Ea nu existã decât atunci când este stipulatã expres de pãrţi ori este prevãzutã de lege. ART. 1446 Prezumţie de solidaritate Solidaritatea se prezumã între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activitãţii unei întreprinderi, dacã prin lege nu se prevede altfel.
§2. Efectele solidaritãţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
I. Efectele principale în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
ART. 1447 Drepturile creditorului (1) Creditorul poate cere plata oricãruia dintre debitorii solidari, fãrã ca acesta sã îi poatã opune beneficiul de diviziune. (2) Urmãrirea pornitã contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedicã pe creditor sã se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmãrit poate însã cere introducerea în cauzã a celorlalţi codebitori. ART. 1448 Excepţii şi apãrãri contra creditorului comun (1) Debitorul solidar poate sã opunã creditorului toate mijloacele de apãrare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însã folosi mijloacele de apãrare care sunt pur personale altui codebitor. (2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept pe care ar fi putut sã îl valorifice prin subrogaţie este liberat de datorie pânã la concurenţa valorii acelor garanţii sau drepturi. (3) Recunoaşterea datoriei fãcutã de unul dintre debitorii solidari nu produce efecte faţã de ceilalţi codebitori. ART. 1449 Prescripţia (1) Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţã de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţã de ceilalţi codebitori. (2) Întreruperea prescripţiei faţã de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţã de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacã este vorba despre o creanţã ipotecarã. ART. 1450 Compensaţia (1) Compensaţia nu opereazã între creditor şi un debitor solidar decât în limita pãrţii din datorie ce revine acestuia din urmã. (2) În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rãmasã din datorie dupã ce a operat compensaţia. ART. 1451 Remiterea de datorie (1) Remiterea de datorie consimţitã unuia dintre debitorii solidari nu îi libereazã pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declarã aceasta în mod expres sau remite de bunãvoie debitorului originalul înscrisului sub semnãturã privatã constatator al creanţei. Dacã unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei, creditorul poate dovedi cã nu a consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor. (2) Dacã remiterea de datorie s-a fãcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rãmân ţinuţi solidar faţã de creditor, dar cu scãderea pãrţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuã sã rãspundã pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres aceastã posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi pãstreazã dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie. ART. 1452 Confuziunea Confuziunea îi libereazã pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea aceluia care reuneşte în persoana sa calitãţile de creditor şi debitor al obligaţiei solidare. ART. 1453 Renunţarea la solidaritate (1) Renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afecteazã existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi. Codebitorul solidar care beneficiazã de renunţarea la solidaritate rãmâne ţinut pentru partea sa atât faţã de creditor, cât şi faţã de ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmã. (2) Renunţarea la solidaritate trebuie sã fie expresã. (3) De asemenea, creditorul renunţã la solidaritate atunci când: a) fãrã a-şi rezerva beneficiul solidaritãţii în raport cu debitorul solidar care a fãcut plata, menţioneazã în chitanţã cã plata reprezintã partea acestuia din urmã din obligaţia solidarã. Dacã plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde şi asupra dobânzilor neplãtite ori asupra capitalului decât dacã plata separatã a dobânzilor, astfel menţionatã în chitanţã, se face timp de 3 ani; b) îl cheamã în judecatã pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisã.
II. Efectele secundare în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
ART. 1454 Imposibilitatea executãrii obligaţiei în naturã (1) Atunci când executarea în naturã a unei obligaţii devine imposibilã din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau dupã ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a-i plãti creditorului prin echivalent, însã nu rãspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni. (2) Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a cãror culpã obligaţia a devenit imposibil de executat în naturã, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat. ART. 1455 Efectele hotãrârii judecãtoreşti (1) Hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţã de ceilalţi codebitori. (2) Hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profitã şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauzã ce putea fi invocatã numai de acel codebitor.
§3. Efectele solidaritãţii în raporturile dintre debitori
ART. 1456 Regresul între codebitori (1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor sãi decât partea din datorie ce revine fiecãruia dintre ei, chiar dacã se subrogã în drepturile creditorului. (2) Pãrţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacã din convenţie, lege sau din împrejurãri nu rezultã contrariul. ART. 1457 Insolvabilitatea codebitorilor (1) Pierderea ocazionatã de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportã de cãtre ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecãruia din ei. (2) Cu toate acestea, creditorul care renunţã la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportã partea din datorie ce ar fi revenit acestuia. ART. 1458 Mijloacele de apãrare ale debitorului urmãrit Debitorul urmãrit pentru partea sa din datoria plãtitã poate opune codebitorului solidar care a fãcut plata toate mijloacele de apãrare comunã pe care acesta din urmã nu le-a opus creditorului. Acesta poate, de asemenea, sã opunã codebitorului care a executat obligaţia mijloacele de apãrare care îi sunt personale, însã nu şi pe acelea care sunt pur personale altui codebitor. ART. 1459 Solidaritatea contractatã în interesul unui codebitor Dacã obligaţia solidarã este contractatã în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultã din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţã de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori. ART. 1460 Divizibilitatea obligaţiei solidare între moştenitori Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afarã de cazul în care obligaţia este indivizibilã.
CAP. III Obligaţiile alternative şi facultative
SECŢIUNEA 1 Obligaţiile alternative
ART. 1461 Obligaţia alternativã (1) Obligaţia este alternativã atunci când are ca obiect douã prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl libereazã pe debitor de întreaga obligaţie. (2) Obligaţia rãmâne alternativã chiar dacã, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat. ART. 1462 Alegerea prestaţiei (1) Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordatã în mod expres creditorului. (2) Dacã partea cãreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimã opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte pãrţi. ART. 1463 Limitele alegerii Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns sã execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltã. ART. 1464 Alegerea prestaţiei de cãtre debitor (1) Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, sã execute cealaltã prestaţie. (2) Dacã, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este imputabilã debitorului, acesta este ţinut faţã de creditor pânã la concurenţa valorii prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat. ART. 1465 Alegerea prestaţiei de cãtre creditor În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului: a) dacã una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fãrã culpa vreuneia dintre pãrţi, creditorul este obligat sã o primeascã pe cealaltã; b) dacã creditorului îi este imputabilã imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie sã pretindã executarea celeilalte prestaţii, despãgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie sã îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei; c) dacã debitorului îi este imputabilã imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despãgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltã prestaţie; d) dacã debitorului îi este imputabilã imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate cere despãgubiri pentru oricare dintre acestea. ART. 1466 Stingerea obligaţiei Obligaţia se stinge dacã toate prestaţiile devin imposibil de executat fãrã culpa debitorului şi înainte ca acesta sã fi fost pus în întârziere. ART. 1467 Pluralitatea de prestaţii Dispoziţiile acestei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor în cazul în care obligaţia alternativã are ca obiect mai mult de douã prestaţii principale.
SECŢIUNEA a 2-a Obligaţiile facultative
ART. 1468 Regimul juridic (1) Obligaţia este facultativã atunci când are ca obiect o singurã prestaţie principalã de care debitorul se poate însã libera executând o altã prestaţie determinatã. (2) Debitorul este liberat dacã prestaţia principalã devine imposibil de executat, fãrã ca aceasta sã se datoreze culpei sale.
TITLUL V Executarea obligaţiilor
CAP. I Plata
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1469 Noţiunea (1) Obligaţia se stinge prin platã atunci când prestaţia datoratã este executatã de bunãvoie. (2) Plata constã în remiterea unei sume de bani sau, dupã caz, în executarea oricãrei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei. ART. 1470 Temeiul plãţii Orice platã presupune o datorie. ART. 1471 Plata obligaţiei naturale Restituirea nu este admisã în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunãvoie.
SECŢIUNEA a 2-a Subiectele plãţii
ART. 1472 Persoanele care pot face plata Plata poate sã fie fãcutã de orice persoanã, chiar dacã este un terţ în raport cu acea obligaţie. ART. 1473 Plata fãcutã de un incapabil Debitorul care a executat prestaţia datoratã nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executãrii. ART. 1474 Plata obligaţiei de cãtre un terţ (1) Creditorul este dator sã refuze plata oferitã de terţ dacã debitorul l-a încunoştinţat în prealabil cã se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata fãcutã de un terţ decât dacã natura obligaţiei sau convenţia pãrţilor impune ca obligaţia sã fie executatã numai de debitor. (3) Plata fãcutã de un terţ stinge obligaţia dacã este fãcutã pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogã în drepturile creditorului plãtit decât în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege. (4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plãţii se aplicã în mod corespunzãtor atunci când plata este fãcutã de un terţ. ART. 1475 Persoanele care pot primi plata Plata trebuie fãcutã creditorului, reprezentantului sãu, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţã sã o primeascã. ART. 1476 Plata fãcutã unui incapabil Plata fãcutã unui creditor care este incapabil de a o primi nu libereazã pe debitor decât în mãsura în care profitã creditorului. ART. 1477 Plata fãcutã unui terţ (1) Plata fãcutã unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1.475 este totuşi valabilã dacã: a) este ratificatã de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei; c) a fost fãcutã celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor. (2) Plata fãcutã în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în mãsura în care profitã creditorului. ART. 1478 Plata fãcutã unui creditor aparent (1) Plata fãcutã cu bunã-credinţã unui creditor aparent este valabilã, chiar dacã ulterior se stabileşte cã acesta nu era adevãratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut sã restituie adevãratului creditor plata primitã, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor. ART. 1479 Plata bunurilor indisponibilizate Plata fãcutã cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plãţii de cãtre debitor nu îi împiedicã pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea mãsuri sã cearã din nou plata. În acest caz, debitorul pãstreazã dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil fãcutã.
SECŢIUNEA a 3-a Condiţiile plãţii
ART. 1480 Diligenţa cerutã în executarea obligaţiilor (1) Debitorul este ţinut sã îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afarã de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente unei activitãţi profesionale, diligenţa se apreciazã ţinând seama de natura activitãţii exercitate. ART. 1481 Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat (1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut sã procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut sã foloseascã toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. (3) Pentru a stabili dacã o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulatã în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltã parte o are asupra executãrii obligaţiei. ART. 1482 Obligaţia de a preda bunuri individual determinate (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se gãseşte în momentul plãţii, afarã de cazul în care deteriorãrile pe care bunul le-a suferit îi sunt imputabile debitorului ori au survenit în timp ce acesta se afla în întârziere. (2) Dacã însã, la data executãrii, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, dupã caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art. 1.230 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 1483 Obligaţia de a strãmuta proprietatea (1) Obligaţia de a strãmuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva pânã la predare. (2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciarã, obligaţia de a strãmuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii. ART. 1484 Cedarea drepturilor sau acţiunilor Dacã bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fãrã culpa debitorului, acesta este dator sã cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despãgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv. ART. 1485 Obligaţia de a preda un bun Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva pânã la predare. ART. 1486 Obligaţia de a da bunuri de gen Dacã obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul sã aleagã bunurile ce vor fi predate. El nu este însã liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie. ART. 1487 Obligaţia de a constitui o garanţie Cel care este ţinut sã constituie o garanţie, fãrã ca modalitatea şi forma acesteia sã fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie realã sau personalã ori o altã garanţie suficientã. ART. 1488 Obligaţia de a da o sumã de bani (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea cãtre creditor a sumei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuatã. (3) Cu toate acestea, creditorul care acceptã în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de platã este prezumat cã o face numai cu condiţia ca acesta sã fie onorat. ART. 1489 Dobânzile sumelor de bani (1) Dobânda este cea convenitã de pãrţi sau, în lipsã, cea stabilitã de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsã, atunci când sunt cerute în instanţã. În acest din urmã caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecatã. ART. 1490 Plata parţialã (1) Creditorul poate refuza sã primeascã o executare parţialã, chiar dacã prestaţia ar fi divizibilã. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executãrii parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptã o asemenea executare. ART. 1491 Plata fãcutã cu bunul altuia (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predã un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacã se angajeazã sã execute prestaţia datoratã cu un alt bun de care acesta poate dispune. (2) Creditorul de bunã-credinţã poate însã restitui bunul primit şi solicita, dacã este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit. ART. 1492 Darea în platã (1) Debitorul nu se poate libera executând o altã prestaţie decât cea datoratã, chiar dacã valoarea prestaţiei oferite ar fi egalã sau mai mare, decât dacã creditorul consimte la aceasta. În acest din urmã caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuatã. (2) Dacã prestaţia oferitã în schimb constã în transferul proprietãţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzãrii, cu excepţia cazului în care creditorul preferã sã cearã prestaţia iniţialã şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc. ART. 1493 Cesiunea de creanţã în locul executãrii (1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedatã o creanţã, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate, dacã din voinţa pãrţilor nu rezultã contrariul. (2) Dispoziţiile art. 1.581 rãmân aplicabile. ART. 1494 Locul plãţii (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacã locul plãţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite între pãrţi ori al uzanţelor: a) obligaţiile bãneşti trebuie executate la domiciliul sau, dupã caz, sediul creditorului de la data plãţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executatã în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se executã la domiciliul sau, dupã caz, sediul debitorului la data încheierii contractului. (2) Cu condiţia de a-l notifica în prealabil pe creditor, debitorul poate solicita ca obligaţia sã fie executatã la domiciliul sau, dupã caz, sediul sãu dacã schimbarea domiciliului creditorului face obligaţia substanţial mai oneroasã. ART. 1495 Data plãţii (1) În lipsa unui termen stipulat de pãrţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executatã de îndatã. (2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmeazã sã se facã plata o impune. ART. 1496 Plata anticipatã (1) Debitorul este liber sã execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacã pãrţile nu au convenit contrariul ori dacã aceasta nu rezultã din natura contractului sau din împrejurãrile în care a fost încheiat. (2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipatã dacã are un interes legitim ca plata sã fie fãcutã la scadenţã. (3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executãrii anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului. ART. 1497 Data plãţii prin virament bancar Dacã plata se face prin virament bancar, data plãţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a fãcut obiectul plãţii. ART. 1498 Cheltuielile plãţii Cheltuielile plãţii sunt în sarcina debitorului, în lipsã de stipulaţie contrarã.
SECŢIUNEA a 4-a Dovada plãţii
ART. 1499 Mijloace de dovadã Dacã prin lege nu se prevede altfel, dovada plãţii se face cu orice mijloc de probã. ART. 1500 Chitanţa liberatorie (1) Cel care plãteşte are dreptul la o chitanţã liberatorie, precum şi, dacã este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei. (2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsã de stipulaţie contrarã. (3) În cazul în care creditorul refuzã, în mod nejustificat, sã elibereze chitanţa, debitorul are dreptul sã suspende plata. ART. 1501 Prezumţia executãrii prestaţiei accesorii Chitanţa în care se consemneazã primirea prestaţiei principale face sã se prezume, pânã la proba contrarã, executarea prestaţiilor accesorii. ART. 1502 Prezumţia executãrii prestaţiilor periodice Chitanţa datã pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face sã se prezume, pânã la proba contrarã, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior. ART. 1503 Remiterea înscrisului original al creanţei (1) Remiterea voluntarã a înscrisului original constatator al creanţei, fãcutã de creditor cãtre debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin platã. Proba contrarã revine celui interesat sã dovedeascã stingerea obligaţiei pe altã cale. (2) Dacã înscrisul original remis voluntar este întocmit în formã autenticã, creditorul are dreptul sã probeze cã remiterea s-a fãcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. (3) Se prezumã, pânã la proba contrarã, cã intrarea persoanelor menţionate la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a fãcut printr-o remitere voluntarã din partea creditorului. ART. 1504 Plata prin virament bancar (1) Dacã plata se face prin virament bancar, ordinul de platã semnat de debitor şi vizat de banca plãtitoare prezumã efectuarea plãţii, pânã la proba contrarã. (2) Debitorul are oricând dreptul sã solicite bãncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuãrii plãţii prin virament. Aceastã confirmare face dovada plãţii. ART. 1505 Liberarea garanţiilor Dacã pãrţile nu au convenit cã garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie sã consimtã la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi sã restituie bunurile deţinute în garanţie, dacã este cazul.
SECŢIUNEA a 5-a Imputaţia plãţii
ART. 1506 Imputaţia plãţii fãcutã prin acordul pãrţilor (1) Plata efectuatã de debitorul mai multor datorii faţã de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se imputã asupra acestora conform acordului pãrţilor. (2) În lipsa acordului pãrţilor, se aplicã dispoziţiile prezentei secţiuni. ART. 1507 Imputaţia fãcutã de debitor (1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul sã indice, atunci când plãteşte, datoria pe care înţelege sã o execute. Plata se imputã mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmã, asupra capitalului. (2) Debitorul nu poate, fãrã consimţãmântul creditorului, sã impute plata asupra unei datorii care nu este încã exigibilã cu preferinţã faţã de o datorie scadentã, cu excepţia cazului în care s-a prevãzut cã debitorul poate plãti anticipat. (3) În cazul plãţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzãtoare consemnate de el pe ordinul de platã. ART. 1508 Imputaţia fãcutã de creditor (1) În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil dupã ce a primit plata, sã indice debitorului datoria asupra cãreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. (2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţã liberatorie, el este dator sã facã imputaţia prin acea chitanţã. ART. 1509 Imputaţia legalã (1) Dacã niciuna dintre pãrţi nu face imputaţia plãţii, vor fi aplicate, în ordine, urmãtoarele reguli: a) plata se imputã cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţã; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii; c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; d) dacã toate datoriile sunt deopotrivã scadente, precum şi, în egalã mãsurã, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor. (2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecatã şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalitãţilor, în ordinea cronologicã a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacã pãrţile nu convin altfel.
SECŢIUNEA a 6-a Punerea în întârziere a creditorului
ART. 1510 Cazuri de punere în întârziere a creditorului Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuzã, în mod nejustificat, plata oferitã în mod corespunzãtor sau când refuzã sã îndeplineascã actele pregãtitoare fãrã de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia. ART. 1511 Efectele punerii în întârziere a creditorului (1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilitãţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut sã restituie fructele culese dupã punerea în întârziere. (2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat. ART. 1512 Drepturile debitorului Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa. ART. 1513 Procedurã Procedura ofertei de platã şi a consemnaţiunii este prevãzutã de Codul de procedurã civilã. ART. 1514 Vânzarea publicã (1) Dacã natura bunului face imposibilã consemnarea, dacã bunul este perisabil sau dacã depozitarea lui necesitã costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publicã a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecãtoreşti. (2) Dacã bunul este cotat la bursã sau pe o altã piaţã reglementatã, dacã are un preţ curent sau are o valoare prea micã faţã de cheltuielile unei vânzãri publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fãrã notificarea creditorului. ART. 1515 Retragerea bunului consemnat Debitorul are dreptul sã retragã bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat cã acceptã consemnarea sau aceasta nu a fost validatã de instanţã. Creanţa renaşte cu toate accesoriile sale din momentul retragerii bunului.
CAP. II Executarea silitã a obligaţiilor
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1516 Drepturile creditorului (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integralã, exactã şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fãrã justificare, debitorul nu îşi executã obligaţia şi se aflã în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fãrã a pierde dreptul la daune-interese, dacã i se cuvin: 1. sã cearã sau, dupã caz, sã treacã la executarea silitã a obligaţiei; 2. sã obţinã, dacã obligaţia este contractualã, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, dupã caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. sã foloseascã, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevãzut de lege pentru realizarea dreptului sãu. ART. 1517 Neexecutarea imputabilã creditorului O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte pãrţi în mãsura în care neexecutarea este cauzatã de propria sa acţiune sau omisiune. ART. 1518 Rãspunderea debitorului (1) Dacã prin lege nu se dispune altfel, debitorul rãspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale. (2) Rãspunderea debitorului poate fi limitatã numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege. ART. 1519 Rãspunderea pentru fapta terţilor Dacã pãrţile nu convin altfel, debitorul rãspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale. ART. 1520 Rãspunderea terţilor Creditorul poate urmãri şi bunurile care aparţin terţilor, dacã acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au fãcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.
SECŢIUNEA a 2-a Punerea în întârziere a debitorului
ART. 1521 Moduri Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului. ART. 1522 Punerea în întârziere de cãtre creditor (1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisã prin care creditorul îi solicitã executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecatã. (2) Dacã prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunicã debitorului prin executor judecãtoresc sau prin orice alt mijloc care asigurã dovada comunicãrii. (3) Prin notificare trebuie sã se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurãri. Dacã prin notificare nu se acordã un asemenea termen, debitorul poate sã execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicãrii notificãrii. (4) Pânã la expirarea termenului prevãzut la alin. (3) creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însã nu poate exercita celelalte drepturi prevãzute la art. 1.516, dacã prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, creditorul poate exercita aceste drepturi dacã debitorul îl informeazã cã nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacã, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executatã. (5) Cererea de chemare în judecatã formulatã de creditor, fãrã ca anterior debitorul sã fi fost pus în întârziere, conferã debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicatã. Dacã obligaţia este executatã în acest termen, cheltuielile de judecatã rãmân în sarcina creditorului. ART. 1523 Întârzierea de drept în executarea obligaţiei (1) Debitorul se aflã de drept în întârziere atunci când s-a stipulat cã simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. (2) De asemenea, debitorul se aflã de drept în întârziere în cazurile anume prevãzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executatã în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lãsat sã treacã, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţã; b) prin fapta sa, debitorul a fãcut imposibilã executarea în naturã a obligaţiei sau când a încãlcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţã de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivã, refuzã ori neglijeazã sã îşi execute obligaţia în mod repetat; d) nu a fost executatã obligaţia de a plãti o sumã de bani, asumatã în exerciţiul activitãţii unei întreprinderi; e) obligaţia se naşte din sãvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. (3) În cazurile prevãzute la alin. (1) şi (2), dacã obligaţia devine scadentã dupã decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât dupã trecerea a 8 zile de la data la care creditorul i-a notificat. (4) Cazurile în care debitorul se aflã de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrarã se considerã nescrisã. ART. 1524 Oferta de executare Debitorul nu este în întârziere dacã a oferit, când se cuvenea, prestaţia datoratã, chiar fãrã a respecta formalitãţile prevãzute la art.1.506-1.511, însã creditorul a refuzat, fãrã temei legitim, sã o primeascã. ART. 1525 Efectele întârzierii debitorului Debitorul rãspunde, de la data la care se aflã în întârziere, pentru orice pierdere cauzatã de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl libereazã pe debitor de însãşi executarea obligaţiei. ART. 1526 Cazul obligaţiilor solidare (1) Notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. (2) Notificarea fãcutã de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.
SECŢIUNEA a 3-a Executarea silitã în naturã
ART. 1527 Dreptul la executarea în naturã (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul sã fie constrâns sã execute obligaţia în naturã, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilã. (2) Dreptul la executare în naturã cuprinde, dacã este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasã. ART. 1528 Executarea obligaţiei de a face (1) În cazul neexecutãrii unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, sã execute el însuşi ori sã facã sã fie executatã obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate sã exercite acest drept numai dacã îl înştiinţeazã pe debitor fie odatã cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. ART. 1529 Executarea obligaţiei de a nu face În cazul neexecutãrii obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea sã înlãture ori sã ridice ceea ce debitorul a fãcut cu încãlcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilitã prin hotãrâre judecãtoreascã.
SECŢIUNEA a 4-a Executarea prin echivalent
§1. Dispoziţii generale
ART. 1530 Dreptul la daune-interese Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directã şi necesarã a neexecutãrii obligaţiei.
§2. Prejudiciul
I. Evaluarea prejudiciului
ART. 1531 Repararea integralã (1) Creditorul are dreptul la repararea integralã a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutãrii. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferitã de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea prejudiciului se ţine seama de reducerea unor cheltuieli sau de evitarea unor pierderi de cãtre creditor ca urmare a neexecutãrii obligaţiei. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. ART. 1532 Caracterul cert al prejudiciului (1) La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse poate fi reparat în mãsura probabilitãţii sale de realizare. (3) Prejudiciul al cãrui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determinã de instanţa de judecatã. ART. 1533 Previzibilitatea prejudiciului Debitorul rãspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevãzut sau pe care putea sã le prevadã ca urmare a neexecutãrii la momentul încheierii contractului, afarã de cazul în care neexecutarea este intenţionatã ori se datoreazã culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmã caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directã şi necesarã a neexecutãrii obligaţiei. ART. 1534 Prejudiciul imputabil creditorului (1) Dacã, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilã, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despãgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzãtor. Aceastã dispoziţie se aplicã şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cãrui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datoreazã despãgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimã diligenţã. Creditorul poate însã recupera cheltuielile rezonabile fãcute în vederea limitãrii prejudiciului. ART. 1535 Daunele moratorii în cazul obligaţiilor bãneşti (1) În cazul în care o sumã de bani nu este plãtitã la scadenţã, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţã pânã în momentul plãţii, în cuantumul convenit de pãrţi sau, în lipsã, în cel prevãzut de lege, fãrã a trebui sã dovedeascã vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul sã facã dovada cã prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plãţii ar fi mai mic. (2) Dacã, înainte de scadenţã, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legalã, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţã. (3) Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar pe care l-a suferit din cauza neexecutãrii obligaţiei. ART. 1536 Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dã întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legalã, calculatã de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauzã penalã ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei. ART. 1537 Dovada prejudiciului Dovada neexecutãrii obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia pãrţilor se prevede altfel.
II. Clauza penalã şi arvuna
ART. 1538 Clauza penalã (1) Clauza penalã este aceea prin care pãrţile stipuleazã cã debitorul se obligã la o anumitã prestaţie în cazul neexecutãrii obligaţiei principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silitã în naturã a obligaţiei principale, fie clauza penalã. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despãgubirea convenitã. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fãrã a fi ţinut sã dovedeascã vreun prejudiciu. (5) Dispoziţiile privitoare la clauza penalã sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptãţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, sã pãstreze plata parţialã fãcutã de acesta din urmã. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvunã. ART. 1539 Cumulul penalitãţii cu executarea în naturã Creditorul nu poate cere atât executarea în naturã a obligaţiei principale, cât şi plata penalitãţii, afarã de cazul în care penalitatea a fost stipulatã pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmã caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalitãţii, dacã nu renunţã la acest drept sau dacã nu acceptã, fãrã rezerve, executarea obligaţiei. ART. 1540 Nulitatea clauzei penale (1) Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale. (2) Penalitatea nu poate fi cerutã atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilã din cauze neimputabile debitorului. ART. 1541 Reducerea cuantumului penalitãţii (1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principalã a fost executatã în parte şi aceastã executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vãdit excesivã faţã de prejudiciul ce putea fi prevãzut de pãrţi la încheierea contractului. (2) În cazul prevãzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusã trebuie însã sã rãmânã superioarã obligaţiei principale. (3) Orice stipulaţie contrarã se considerã nescrisã. ART. 1542 Obligaţia principalã indivizibilã Atunci când obligaţia principalã este indivizibilã, fãrã a fi solidarã, iar neexecutarea acesteia rezultã din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerutã fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecãruia pentru partea sa. Aceştia pãstreazã dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea. ART. 1543 Obligaţia principalã divizibilã (1) Atunci când obligaţia principalã este divizibilã, penalitatea este, de asemenea, divizibilã, fiind suportatã numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplicã atunci când clauza penalã a fost stipulatã pentru a împiedica o platã parţialã, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerutã acestuia din urmã, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecãruia din datorie, fãrã a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia. ART. 1544 Arvuna confirmatorie (1) Dacã, la momentul încheierii contractului, o parte dã celeilalte, cu titlu de arvunã, o sumã de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputatã asupra prestaţiei datorate sau, dupã caz, restituitã. (2) Dacã partea care a dat arvuna nu executã obligaţia, cealaltã parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltã parte poate denunţa contractul şi poate cere dublul acesteia. (3) Dacã partea care nu este în culpã preferã sã cearã executarea sau rezoluţiunea contractului, repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun. ART. 1545 Arvuna penalizatoare Dacã în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre pãrţi sau dreptul ambelor pãrţi de a se dezice de contract, cel care denunţã contractul pierde arvuna datã sau, dupã caz, trebuie sã restituie dublul celei primite. ART. 1546 Restituirea arvunei Arvuna se restituie când contractul înceteazã din cauze ce nu atrag rãspunderea vreuneia dintre pãrţi.
§3. Vinovãţia debitorului
ART. 1547 Culpa debitorului Debitorul este ţinut sã repare prejudiciile cauzate din culpa sa. ART. 1548 Prezumţia de culpã Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumã prin simplul fapt al neexecutãrii.
SECŢIUNEA a 5-a Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor
ART. 1549 Dreptul la rezoluţiune sau reziliere (1) Dacã nu cere executarea silitã a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, dupã caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacã i se cuvin. (2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilã. (3) Dacã nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplicã şi în cazul rezilierii. ART. 1550 Modul de operare Rezoluţiunea poate fi dispusã de instanţã, la cerere, sau, dupã caz, poate fi declaratã unilateral de cãtre partea îndreptãţitã. ART. 1551 Reducerea prestaţiilor (1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de micã însemnãtate. În cazul contractelor cu executare succesivã, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacã neexecutarea este de micã însemnãtate, însã are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrarã este consideratã nescrisã. (2) El are însã dreptul la reducerea proporţionalã a prestaţiei sale dacã, dupã împrejurãri, aceasta este posibilã. (3) Dacã reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese. ART. 1552 Rezoluţiunea unilateralã (1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisã a debitorului atunci când pãrţile au convenit astfel, când debitorul se aflã de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie fãcutã în termenul de prescripţie prevãzut de lege pentru acţiunea corespunzãtoare acestora. (3) În cazurile prevãzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciarã sau, dupã caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilã terţilor. ART. 1553 Pactul comisoriu (1) Pactul comisoriu produce efecte dacã prevede, în mod expres, obligaţiile a cãror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonatã punerii în întârziere a debitorului, afarã de cazul în care s-a convenit cã ea va rezulta din simplul fapt al neexecutãrii. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacã indicã în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu opereazã. ART. 1554 Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii (1) Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se considerã cã nu a fost niciodatã încheiat. Dacã prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinutã, în acest caz, sã restituie celeilalte pãrţi prestaţiile primite. (2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate sã producã efecte chiar în caz de rezoluţiune. (3) Contractul reziliat înceteazã doar pentru viitor.
SECŢIUNEA a 6-a Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale
ART. 1555 Ordinea executãrii obligaţiilor (1) Dacã din convenţia pãrţilor sau din împrejurãri nu rezultã contrariul, în mãsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, pãrţile sunt ţinute sã le execute în acest fel. (2) În mãsura în care executarea obligaţiei unei pãrţi necesitã o perioadã de timp, acea parte este ţinutã sã execute contractul prima, dacã din convenţia pãrţilor sau din împrejurãri nu rezultã altfel. ART. 1556 Excepţia de neexecutare (1) Atunci când obligaţiile nãscute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre pãrţi nu executã sau nu oferã executarea obligaţiei, cealaltã parte poate, într-o mãsurã corespunzãtoare, sã refuze executarea propriei obligaţii, afarã de cazul în care din lege, din voinţa pãrţilor sau din uzanţe rezultã cã cealaltã parte este obligatã sã execute mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzatã dacã, potrivit împrejurãrilor şi ţinând seama de mica însemnãtate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe. ART. 1557 Imposibilitatea de executare (1) Atunci când imposibilitatea de executare este absolutã şi permanentã şi priveşte o obligaţie contractualã importantã, contractul este desfiinţat de plin drept şi fãrã vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) rãmân aplicabile. (2) Dacã imposibilitatea de executare a obligaţiei nu este absolutã şi permanentã, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul. În acest din urmã caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
CAP. III Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
SECŢIUNEA 1 Mãsurile conservatorii
ART. 1558 Mãsurile conservatorii Creditorul poate sã ia toate mãsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalitãţi de publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor mãsuri asigurãtorii. ART. 1559 Mãsurile asigurãtorii Principalele mãsuri asigurãtorii sunt sechestrul şi poprirea asigurãtorie. Mãsurile asigurãtorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedurã civilã.
SECŢIUNEA a 2-a Acţiunea oblicã
ART. 1560 Noţiunea (1) Creditorul a cãrui creanţã este certã şi exigibilã poate sã exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuzã sau neglijeazã sã le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului. (3) Cel împotriva cãruia se exercitã acţiunea oblicã poate opune creditorului toate mijloacele de apãrare pe care le-ar fi putut opune debitorului. ART. 1561 Efectele admiterii acţiunii oblice Hotãrârea judecãtoreascã de admitere a acţiunii oblice profitã tuturor creditorilor, fãrã nicio preferinţã în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.
SECŢIUNEA a 3-a Acţiunea revocatorie
ART. 1562 Noţiunea (1) Dacã dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere sã fie declarate inopozabile faţã de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creeazã sau îşi mãreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o platã fãcutã în executarea unui asemenea contract poate fi declaratã inopozabilã numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul cã debitorul îşi creeazã sau îşi mãreşte starea de insolvabilitate. ART. 1563 Condiţii privitoare la creanţã Creanţa trebuie sã fie certã la data introducerii acţiunii. ART. 1564 Termen de prescripţie Dacã prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã prejudiciul ce rezultã din actul atacat. ART. 1565 Efectele admiterii acţiunii (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţã de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţã de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauzã. Aceştia vor avea dreptul de a fi plãtiţi din preţul bunului urmãrit, cu respectarea cauzelor de preferinţã existente între ei. (2) Terţul dobânditor poate pãstra bunul plãtind creditorului cãruia profitã admiterea acţiunii o sumã de bani egalã cu prejudiciul suferit de acesta din urmã prin încheierea actului. În caz contrar, hotãrârea judecãtoreascã de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizeazã bunul pânã la încetarea executãrii silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzãtor.
TITLUL VI Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
CAP. I Cesiunea de creanţã
SECŢIUNEA 1 Cesiunea de creanţã în general
ART. 1566 Noţiunea (1) Cesiunea de creanţã este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţã împotriva unui terţ. (2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplicã: a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; b) transferului instrumentelor financiare, titlurilor reprezentative ori titlurilor de valoare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol. ART. 1567 Felurile cesiunii (1) Cesiunea de creanţã poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. (2) Dacã cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completeazã în mod corespunzãtor cu cele din materia contractului de donaţie. (3) Dacã cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completeazã în mod corespunzãtor cu cele din materia contractului de vânzare-cumpãrare sau, dupã caz, cu cele care reglementeazã orice altã operaţiune juridicã în cadrul cãreia pãrţile au convenit sã se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe. ART. 1568 Transferul drepturilor (1) Cesiunea de creanţã transferã cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legãturã cu creanţa cedatã; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate. (2) Cu toate acestea, cedentul nu poate sã predea cesionarului, fãrã acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rãmâne în custodia cedentului. ART. 1569 Creanţe care nu pot fi cedate (1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege. (2) Creanţa ce are ca obiect o altã prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedatã numai dacã cesiunea nu face ca obligaţia sã fie, în mod substanţial, mai oneroasã. ART. 1570 Clauza de inalienabilitate (1) Cesiunea care este interzisã sau limitatã prin convenţia cedentului cu debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacã: a) debitorul a consimţit la cesiune; b) interdicţia nu este expres menţionatã în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia sã cunoascã existenţa interdicţiei la momentul cesiunii; c) cesiunea priveşte o creanţã ce are ca obiect o sumã de bani. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu limiteazã rãspunderea cedentului faţã de debitor pentru încãlcarea interdicţiei de a ceda creanţa. ART. 1571 Cesiunea parţialã (1) Creanţa privitoare la o sumã de bani poate fi cedatã în parte. (2) Creanţa ce are ca obiect o altã prestaţie nu poate fi cedatã în parte decât dacã obligaţia este divizibilã, iar cesiunea nu face ca aceasta sã devinã, în mod substanţial, mai oneroasã pentru debitor. ART. 1572 Creanţe viitoare (1) În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie sã cuprindã elementele care permit identificarea creanţei cedate. (2) Creanţa se considerã transferatã din momentul încheierii contractului de cesiune. ART. 1573 Forma cesiunii (1) Creanţa este cedatã prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fãrã notificarea debitorului. (2) Consimţãmântul debitorului nu este cerut decât atunci când, dupã împrejurãri, creanţa este legatã în mod esenţial de persoana creditorului. ART. 1574 Predarea înscrisului constatator al creanţei (1) Cedentul este obligat sã remitã cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. (2) În caz de cesiune parţialã a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizatã a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnãtura pãrţilor, pe înscrisul original. Dacã cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, devin aplicabile dispoziţiile alin. (1). ART. 1575 Efectele cesiunii înainte de notificare (1) Cesiunea de creanţã produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmã poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacã cesiunea nu a fost fãcutã opozabilã debitorului. (2) Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurãri, sã facã acte de conservare cu privire la dreptul cedat. ART. 1576 Dobânzile scadente şi neîncasate Dacã nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încã de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii. ART. 1577 Costuri suplimentare Debitorul are dreptul sã fie despãgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune. ART. 1578 Comunicarea şi acceptarea cesiunii (1) Debitorul este ţinut sã plãteascã cesionarului din momentul în care: a) acceptã cesiunea printr-un înscris cu datã certã; b) primeşte o comunicare scrisã a cesiunii, pe suport de hârtie sau în format electronic, care aratã identitatea cesionarului, identificã în mod rezonabil creanţa cedatã şi, în cazul unei cesiuni parţiale, indicã întinderea cesiunii şi solicitã debitorului sã plãteascã cesionarului. (2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicãrii, debitorul nu se poate libera decât plãtind cedentului. (3) Atunci când comunicarea cesiunii este fãcutã de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia sã îi prezinte dovada scrisã a cesiunii. (4) Pânã la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate sã suspende plata. (5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacã dovada scrisã a cesiunii nu este comunicatã debitorului. ART. 1579 Opozabilitatea cesiunii unei universalitãţi de creanţe Cesiunea unei universalitãţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilã terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivã. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilã debitorilor decât din momentul comunicãrii ei. ART. 1580 Comunicarea odatã cu cererea de chemare în judecatã Atunci când cesiunea se comunicã odatã cu acţiunea intentatã împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecatã dacã plãteşte pânã la primul termen, afarã de cazul în care, la momentul comunicãrii cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere. ART. 1581 Opozabilitatea cesiunii faţã de fideiusor Cesiunea nu este opozabilã fideiusorului decât dacã formalitãţile prevãzute pentru opozabilitatea cesiunii faţã de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi. ART. 1582 Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat (1) Debitorul poate sã opunã cesionarului toate mijloacele de apãrare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate sã opunã plata fãcutã cedentului înainte ca cesiunea sã îi fi devenit opozabilã, indiferent dacã are sau nu cunoştinţã de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altã cauzã de stingere a obligaţiilor survenitã înainte de acel moment. (2) Debitorul poate, de asemenea, sã opunã cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul sãu a fãcut-o cu bunã-credinţã unui creditor aparent, chiar dacã au fost îndeplinite formalitãţile cerute pentru a face opozabilã cesiunea debitorului şi terţilor. (3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilã prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul. ART. 1583 Cesiuni succesive (1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţã mai multor cesionari succesivi, debitorul se libereazã plãtind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicatã mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu datã certã. (2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivã, indiferent de data cesiunii sau a comunicãrii acesteia cãtre debitor. ART. 1584 Efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plãtiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecãruia dintre ei. Aceastã regulã se aplicã în mod corespunzãtor cesionarilor care dobândesc împreunã aceeaşi creanţã. ART. 1585 Obligaţia de garanţie (1) Dacã cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţã de cesionar. (2) Astfel, cedentul garanteazã existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fãrã a rãspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacã cedentul s-a obligat expres sã garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumã, în lipsa unei stipulaţii contrare, cã s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii. (3) Rãspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde pânã la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugã cheltuielile suportate de cesionar în legãturã cu cesiunea. (4) De asemenea, dacã cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile legale privind rãspunderea vânzãtorului de rea-credinţã pentru viciile ascunse ale bunului vândut. (5) În lipsã de stipulaţie contrarã, cedentul cu titlu gratuit nu garanteazã nici mãcar existenţa creanţei la data cesiunii. ART. 1586 Rãspunderea cedentului pentru evicţiune (1) În toate cazurile, cedentul rãspunde dacã, prin fapta sa proprie, singurã ori concurentã cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul sãu ori nu poate sã o facã opozabilã terţilor. (2) Într-un asemenea caz, întinderea rãspunderii cedentului se determinã potrivit dispoziţiilor art. 1.585 alin. (4).
SECŢIUNEA a 2-a Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtãtor
ART. 1587 Noţiune şi feluri (1) Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtãtor nu se pot transmite prin simplul acord de voinţã al pãrţilor. (2) Regimul titlurilor menţionate la alin. (1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte prin lege specialã. ART. 1588 Modalitãţi de transmitere (1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţioneazã atât pe înscrisul respectiv, cât şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora. (2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia cambiilor. (3) Creanţa încorporatã într-un titlu la purtãtor se transmite prin remiterea materialã a titlului. Orice stipulaţie contrarã se considerã nescrisã. ART. 1589 Mijloace de apãrare (1) Debitorul nu poate opune deţinãtorului titlului alte excepţii decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot fi invocate personal împotriva deţinãtorului. (2) Cu toate acestea, deţinãtorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispoziţiile alin. (1). ART. 1590 Plata creanţei Debitorul care a emis titlul la purtãtor este ţinut sã plãteascã creanţa constatatã prin acel titlu oricãrui deţinãtor care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotãrâre judecãtoreascã prin care este obligat sã refuze plata. ART. 1591 Punerea în circulaţie fãrã voia emitentului Debitorul care a emis titlul la purtãtor rãmâne ţinut faţã de orice deţinãtor de bunã-credinţã, chiar dacã demonstreazã cã titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale. ART. 1592 Acţiunea deţinãtorului deposedat în mod nelegitim Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtãtor nu îl poate împiedica pe debitor sã plãteascã creanţa celui care îi prezintã titlul decât prin comunicarea unei hotãrâri judecãtoreşti. În acest caz, instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţã preşedinţialã.
CAP. II Subrogaţia
ART. 1593 Felurile subrogaţiei (1) Oricine plãteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fãrã a putea însã dobândi mai multe drepturi decât acesta. (2) Subrogaţia poate fi convenţionalã sau legalã. (3) Subrogaţia convenţionalã poate fi consimţitã de debitor sau de creditor. Ea trebuie sã fie expresã şi, pentru a fi opusã terţilor, trebuie constatatã prin înscris. ART. 1594 Subrogaţia consimţitã de creditor (1) Subrogaţia este consimţitã de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plãţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia opereazã fãrã consimţãmântul debitorului. Orice stipulaţie contrarã se considerã nescrisã. ART. 1595 Subrogaţia consimţitã de debitor (1) Subrogaţia este consimţitã de debitor atunci când acesta se împrumutã spre a-şi plãti datoria şi, pe aceastã cale, transmite împrumutãtorului drepturile creditorului faţã de care avea datoria respectivã. (2) Subrogaţia este valabilã numai dacã actul de împrumut şi chitanţa de platã a datoriei au datã certã, în actul de împrumut se declarã cã suma a fost împrumutatã spre a se plãti datoria, iar în chitanţã se menţioneazã cã plata a fost fãcutã cu banii împrumutaţi de noul creditor. (3) Subrogaţia consimţitã de debitor are loc fãrã consimţãmântul creditorului iniţial, în lipsã de stipulaţie contrarã. ART. 1596 Subrogaţia legalã În afarã de alte cazuri prevãzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plãteşte unui creditor care are un drept de preferinţã, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plãteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreunã cu alţii sau pentru alţii, are interes sã stingã datoria; d) în folosul moştenitorului care plãteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege. ART. 1597 Efectele subrogaţiei (1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plãţii pe care terţul o face în folosul creditorului. (2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apãrare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial. ART. 1598 Subrogaţia parţialã (1) În caz de subrogaţie parţialã, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplãtitã din creanţã cu preferinţã faţã de noul creditor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţã de noul creditor sã garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmã este preferat.
CAP. III Preluarea datoriei
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1599 Condiţii Obligaţia de a plãti o sumã de bani ori de a executa o altã prestaţie poate fi transmisã de debitor unei alte persoane: a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.605; b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmã îşi asumã obligaţia. ART. 1600 Efecte Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacã nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601, este liberat. ART. 1601 Insolvabilitatea noului debitor Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacã se dovedeşte cã noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fãrã a cunoaşte aceastã împrejurare. ART. 1602 Accesoriile creanţei (1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legãturã cu datoria preluatã. (2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenţei garanţiilor creanţei, afarã de cazul când acestea nu pot fi despãrţite de persoana debitorului. (3) Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacã aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare. ART. 1603 Mijloacele de apãrare (1) Dacã din contract nu rezultã altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apãrare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afarã de compensaţie sau orice altã excepţie personalã a acestuia din urmã. (2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apãrare întemeiate pe raportul juridic dintre el şi debitorul iniţial, chiar dacã acest raport a fost motivul determinant al preluãrii. ART. 1604 Ineficacitatea preluãrii datoriei (1) Când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bunã-credinţã. (2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afarã numai dacã acesta din urmã dovedeşte cã nu poartã rãspunderea desfiinţãrii contractului şi a prejudiciilor suferite de creditor.
SECŢIUNEA a 2-a Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul
ART. 1605 Acordul creditorului Preluarea datoriei convenitã cu debitorul îşi va produce efectele numai dacã creditorul îşi dã acordul. ART. 1606 Comunicarea preluãrii (1) Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i sã îşi dea acordul. (2) Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea. (3) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa contractul. ART. 1607 Termenul de acceptare (1) Contractantul care comunicã preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru rãspuns. (2) Dacã ambii contractanţi au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, rãspunsul urmeazã sã fie dat în termenul care se împlineşte cel din urmã. (3) Preluarea datoriei este consideratã refuzatã dacã creditorul nu a rãspuns în termen. ART. 1608 Obligaţiile terţului (1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacã a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat sã îl libereze pe debitor, executând la timp obligaţia. (2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat sã îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada cã pãrţile contractante au voit altfel.
CAP. IV Novaţia
ART. 1609 Noţiune şi feluri (1) Novaţia are loc atunci când debitorul contracteazã faţã de creditor o obligaţie nouã, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţialã. (2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţialã. În acest caz, novaţia poate opera fãrã consimţãmântul debitorului iniţial. (3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţã de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche. ART. 1610 Proba novaţiei Novaţia nu se prezumã. Intenţia de a nova trebuie sã fie neîndoielnicã. ART. 1611 Garanţiile creanţei novate (1) Ipotecile care garanteazã creanţa iniţialã nu vor însoţi noua creanţã decât dacã aceasta s-a prevãzut în mod expres. (2) În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţialã nu se strãmutã asupra bunurilor noului debitor şi nici nu subzistã asupra bunurilor debitorului iniţial fãrã consimţãmântul acestuia din urmã. Ele se pot strãmuta asupra bunurilor pe care noul debitor le dobândeşte de la debitorul iniţial, dacã noul debitor consimte la aceasta. (3) Atunci când novaţia opereazã între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţã nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contracteazã noua datorie. ART. 1612 Mijloacele de apãrare Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apãrare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmã le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea actului din care s-a nãscut obligaţia iniţialã. ART. 1613 Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor (1) Novaţia care opereazã între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi libereazã pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care opereazã cu privire la debitorul principal îi libereazã pe fideiusori. (2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, dupã caz, al fideiusorilor ca aceştia sã fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţa iniţialã subzistã în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu îşi exprimã acordul. ART. 1614 Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari Novaţia consimţitã de un creditor solidar nu este opozabilã celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţã ce revine acelui creditor.
TITLUL VII Stingerea obligaţiilor
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 1615 Moduri de stingere a obligaţiilor Obligaţiile se sting prin platã, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuitã de executare, precum şi prin alte moduri expres prevãzute de lege.
CAP. II Compensaţia
ART. 1616 Noţiunea Datoriile reciproce se sting prin compensaţie pânã la concurenţa celei mai mici dintre ele. ART. 1617 Condiţii (1) Compensaţia opereazã de plin drept de îndatã ce existã douã datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumã de bani sau o anumitã cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi naturã. (2) O parte poate cere lichidarea judiciarã a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. (3) Oricare dintre pãrţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie. ART. 1618 Cazuri în care compensaţia este exclusã Compensaţia nu are loc atunci când: a) creanţa rezultã dintr-un act fãcut cu intenţia de a pãgubi; b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; c) are ca obiect un bun insesizabil. ART. 1619 Termenul de graţie Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedicã realizarea compensaţiei. ART. 1620 Imputaţia Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plãţii se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 1621 Fideiusiunea (1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. (2) Debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţã de creditorul sãu, sã opunã compensaţia pentru ceea ce acesta din urmã datoreazã fideiusorului. ART. 1622 Efectele compensaţiei faţã de terţi (1) Compensaţia nu are loc şi nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ. (2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţã asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmã. (3) Debitorul care putea sã opunã compensaţia şi care a plãtit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale. ART. 1623 Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe (1) Debitorul care acceptã pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţitã de creditorul sãu unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut sã o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare. (2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilã, nu împiedicã decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilã.
CAP. III Confuziunea
ART. 1624 Noţiunea (1) Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calitãţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoanã, obligaţia se stinge de drept prin confuziune. (2) Confuziunea nu opereazã dacã datoria şi creanţa se gãsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite. ART. 1625 Confuziunea şi ipoteca (1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calitãţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat. (2) Ea renaşte dacã creditorul este evins din orice cauzã independentã de el. ART. 1626 Fideiusiunea Confuziunea ce opereazã prin reunirea calitãţilor de creditor şi debitor profitã fideiusorilor. Cea care opereazã prin reunirea calitãţilor de fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principalã. ART. 1627 Efectele confuziunii faţã de terţi Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legãturã cu creanţa stinsã pe aceastã cale. ART. 1628 Desfiinţarea confuziunii Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face sã renascã obligaţia cu efect retroactiv.
CAP. IV Remiterea de datorie
ART. 1629 Noţiunea (1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl libereazã pe debitor de obligaţia sa. (2) Remiterea de datorie este totalã, dacã nu se stipuleazã contrariul. ART. 1630 Feluri (1) Remiterea de datorie poate fi expresã sau tacitã. (2) Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizeazã. ART. 1631 Dovada Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art. 1.499. ART. 1632 Garanţii Renunţarea expresã la un privilegiu sau la o ipotecã fãcutã de creditor nu prezumã remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate. ART. 1633 Fideiusiunea (1) Remiterea de datorie acordatã în mod expres unuia dintre fideiusori îi libereazã pe ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres pe care aceştia din urmã l-ar fi avut în contra fideiusorului care a beneficiat de remiterea de datorie. (2) Cu toate acestea, ceea ce creditorul a primit de la fideiusor pentru liberarea acestuia nu se imputã asupra prestaţiei datorate de debitorul principal sau de ceilalţi fideiusori. Prestaţia se imputã însã asupra pãrţii datorate de ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres pe care aceştia din urmã l-ar fi avut în contra fideiusorului liberat.
CAP. V Imposibilitatea fortuitã de executare
ART. 1634 Noţiune. Condiţii (1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executatã din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul sã fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacã se aflã în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, sã beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurãrilor prevãzute la alin. (1), afarã de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora. (3) Atunci când imposibilitatea este temporarã, executarea obligaţiei se suspendã pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmãrile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada imposibilitãţii de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie sã notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacã imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacã notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã imposibilitatea de executare, debitorul rãspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6) Dacã obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuitã de executare.
TITLUL VIII Restituirea prestaţiilor
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 1635 Cauzele restituirii (1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, sã înapoieze bunurile primite fãrã drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cãrui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţã majorã, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. (2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfãptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afarã numai dacã cel care a prestat a fãcut-o ştiind cã înfãptuirea cauzei este cu neputinţã sau, dupã caz, a împiedicat cu ştiinţã realizarea ei. ART. 1636 Persoana îndreptãţitã la restituire Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusã restituirii sau, dupã caz, unei alte persoane îndreptãţite, potrivit legii. ART. 1637 Formele restituirii (1) Restituirea se face în naturã sau prin echivalent. (2) Restituirea prestaţiilor are loc chiar dacã, potrivit legii, nu sunt datorate dauneinterese. ART. 1638 Restituirea pentru cauzã ilicitã Prestaţia primitã sau executatã în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rãmâne întotdeauna supusã restituirii.
CAP. II Modalitãţile de restituire
ART. 1639 Restituirea în naturã Restituirea prestaţiilor se face în naturã, prin înapoierea bunului primit. ART. 1640 Restituirea prin echivalent (1) Dacã restituirea nu poate avea loc în naturã din cauza imposibilitãţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. (2) În cazurile prevãzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciazã la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie sã restituie. ART. 1641 Obligaţiile debitorului de bunã-credinţã (1) Dacã bunul a pierit în întregime sau a fost înstrãinat, iar cel obligat la restituire este de bunã-credinţã ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fãrã culpa sa, acesta trebuie sã restituie valoarea cea mai micã dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, dupã caz, a înstrãinãrii. (2) Cel obligat la restituire este liberat dacã bunul piere fãrã culpa sa. În acest caz, el este ţinut sã cedeze creditorului indemnizaţiile de asigurare primite sau, dupã caz, dreptul de a primi aceste indemnizaţii. (3) Debitorul restituirii nu este obligat sã achite contravaloarea folosinţei bunului decât atunci când aceastã folosinţã era obiectul principal al prestaţiei ori când, prin natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidã. ART. 1642 Obligaţiile debitorului de rea-credinţã (1) Dacã cel obligat la restituire a distrus ori a înstrãinat cu rea-credinţã bunul primit sau contractul a fost desfiinţat cu efect retroactiv din culpa sa, el este ţinut sã restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, dupã caz, a înstrãinãrii. (2) Debitorul restituirii este ţinut sã achite contravaloarea bunului care a pierit fãrã culpa sa, dacã nu dovedeşte cã bunul ar fi pierit şi dacã s-ar fi aflat în posesia creditorului restituirii. (3) Debitorul restituirii este, de asemenea, obligat sã achite creditorului contravaloarea folosinţei bunului. ART. 1643 Pieirea parţialã (1) Dacã bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţialã, cum este o deteriorare sau o altã scãdere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut sã îl despãgubeascã pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultã din folosinţa normalã a bunului. (2) Atunci când cauza restituirii este imputabilã creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se gãseşte la momentul introducerii acţiunii, fãrã despãgubiri, afarã de cazul când aceastã stare este cauzatã din culpa debitorului restituirii. ART. 1644 Cheltuielile privitoare la bun Dreptul la rambursarea cheltuielilor fãcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevãzute în materia accesiunii pentru posesorul de bunã-credinţã sau, dacã cel obligat la restituire este de rea-credinţã ori cauza restituirii îi este imputabilã, regulilor prevãzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţã. ART. 1645 Restituirea fructelor (1) Dacã a fost de bunã-credinţã, cel obligat la restituire pãstreazã fructele produse de bunul supus restituirii şi suportã cheltuielile fãcute cu producerea lor. (2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţã ori când cauza restituirii îi este imputabilã, el este ţinut, dupã compensarea cheltuielilor fãcute pentru producerea lor, sã restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea sã le dobândeascã. ART. 1646 Cheltuielile restituirii (1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de pãrţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie. (2) Cheltuielile restituirii se suportã integral de cel care este de rea-credinţã ori din a cãrui culpã contractul a fost desfiinţat. ART. 1647 Restituirea prestaţiilor de cãtre incapabili (1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplinã nu este ţinutã la restituirea prestaţiilor decât în limita îmbogãţirii sale, apreciatã la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogãţiri incumbã celui care solicitã restituirea. (2) Ea poate fi ţinutã la restituirea integralã atunci când, cu intenţie sau din culpã gravã, a fãcut ca restituirea sã fie imposibilã.
CAP. III Efectele restituirii faţã de terţi
ART. 1648 Actele de înstrãinare (1) Dacã bunul supus restituirii a fost înstrãinat, acţiunea în restituire poate fi exercitatã şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciarã sau a efectului dobândirii cu bunã-credinţã a bunurilor mobile ori, dupã caz, a aplicãrii regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacã asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 1649 Alte acte juridice În afara actelor de dispoziţie prevãzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice fãcute în favoarea unui terţ de bunã-credinţã sunt opozabile adevãratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivã, care, sub condiţia respectãrii formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege, vor continua sã producã efecte pe durata stipulatã de pãrţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţãrii titlului constituitorului.
TITLUL IX Diferite contracte speciale
CAP. I Contractul de vânzare
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
§1. Domeniul de aplicare
ART. 1650 Noţiunea (1) Vânzarea este contractul prin care vânzãtorul transmite sau, dupã caz, se obligã sã transmitã cumpãrãtorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpãrãtorul se obligã sã îl plãteascã. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrãmânt al dreptului de proprietate sau orice alt drept. ART. 1651 Aplicarea unor reguli de la vânzare Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzãtorului se aplicã, în mod corespunzãtor, obligaţiilor înstrãinãtorului în cazul oricãrui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacã din reglementãrile aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultã altfel.
§2. Cine poate cumpãra sau vinde
ART. 1652 Principiul capacitãţii Pot cumpãra sau vinde toţi cei cãrora nu le este interzis prin lege. ART. 1653 Incapacitatea de a cumpãra drepturi litigioase (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, judecãtorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţã nu pot cumpãra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecãtoreşti în a cãrei circumscripţie îşi desfãşoarã activitatea. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) cumpãrarea drepturilor succesorale ori a cotelor-pãrţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, dupã caz; b) cumpãrarea unui drept litigios în vederea îndestulãrii unei creanţe care s-a nãscut înainte ca dreptul sã fi devenit litigios; c) cumpãrarea care s-a fãcut pentru apãrarea drepturilor celui ce stãpâneşte bunul în legãturã cu care existã dreptul litigios. (3) Dreptul este litigios dacã existã un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa. ART. 1654 Alte incapacitãţi de a cumpãra (1) Sunt incapabili de a cumpãra, direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publicã: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însãrcinaţi sã le vândã, cu excepţia cazului prevãzut la art. 1.304; b) pãrinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintã; c) funcţionarii publici, judecãtorii-sindici, practicienii în insolvenţã, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzãrii fãcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administreazã ori a cãror administrare o supravegheazã. (2) Încãlcarea interdicţiilor prevãzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţioneazã cu nulitatea relativã, iar a celei prevãzute la lit. c) cu nulitatea absolutã. ART. 1655 Incapacitãţi de a vinde (1) Persoanele prevãzute la art. 1.654 alin. (1) nu pot, de asemenea, sã vândã bunurile proprii pentru un preţ care constã într-o sumã de bani provenitã din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administreazã ori a cãrui administrare o supravegheazã, dupã caz. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor şi contractelor în care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevãzute la art. 1.654 alin. (1), cealaltã parte se obligã sã plãteascã o sumã de bani. ART. 1656 Inadmisibilitatea acţiunii în anulare Cei cãrora le este interzis sã cumpere ori sã vândã nu pot sã cearã anularea vânzãrii nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite.
§3. Obiectul vânzãrii
ART. 1657 Bunurile ce pot fi vândute Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacã vânzarea nu este interzisã ori limitatã prin lege sau prin convenţie ori testament. ART. 1658 Vânzarea unui bun viitor (1) Dacã obiectul vânzãrii îl constituie un bun viitor, cumpãrãtorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzãtoare în materie de carte funciarã. (2) În cazul vânzãrii unor bunuri dintr-un gen limitat care nu existã la data încheierii contractului, cumpãrãtorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizãrii de cãtre vânzãtor a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, dupã caz, genul limitat nu se realizeazã, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacã nerealizarea este determinatã de culpa vânzãtorului, el este ţinut sã plãteascã daune-interese. (3) Când bunul se realizeazã numai parţial, cumpãrãtorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzãrii, fie de a pretinde reducerea corespunzãtoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplicã şi în cazul prevãzut la alin. (2), atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzãtorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevãzutã în contract. Dacã nerealizarea parţialã a bunului sau, dupã caz, a genului limitat a fost determinatã de culpa vânzãtorului, acesta este ţinut sã plãteascã daune-interese. (4) Atunci când cumpãrãtorul şi-a asumat riscul nerealizãrii bunului sau genului limitat, dupã caz, el rãmâne obligat la plata preţului. (5) În sensul prezentului articol, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea cãreia a fost încheiat contractul. ART. 1659 Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte Dacã în momentul vânzãrii unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacã bunul pierise numai în parte, cumpãrãtorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzãrii poate cere fie anularea vânzãrii, fie reducerea corespunzãtoare a preţului. ART. 1660 Condiţii ale preţului (1) Preţul constã într-o sumã de bani. (2) Acesta trebuie sã fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. ART. 1661 Preţul determinabil Vânzarea fãcutã pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilã dacã pãrţile au convenit asupra unei modalitãţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plãţii, şi care nu necesitã un nou acord de voinţã al pãrţilor. ART. 1662 Determinarea preţului de cãtre un terţ (1) Preţul poate fi determinat şi de cãtre una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului pãrţilor. (2) Atunci când persoanele astfel desemnate nu determinã preţul în termenul stabilit de pãrţi sau, în lipsã, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea pãrţii interesate, preşedintele judecãtoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţã, în camera de consiliu, prin încheiere definitivã, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plãteşte în cote egale de cãtre pãrţi. (3) Dacã preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulã, afarã de cazul în care pãrţile au convenit un alt mod de determinare a preţului. ART. 1663 Determinarea preţului în funcţie de greutatea lucrului vândut Când preţul se determinã în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului sãu nu se ţine seama de greutatea ambalajului. ART. 1664 Lipsa determinãrii exprese a preţului (1) Preţul vânzãrii este suficient determinat dacã poate fi stabilit potrivit împrejurãrilor. (2) Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzãtorul le vinde în mod obişnuit, se prezumã cã pãrţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzãtor. (3) În lipsã de stipulaţie contrarã, vânzarea unor bunuri al cãror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusã a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiatã de locul încheierii contractului. Dacã aceastã zi a fost nelucrãtoare, se ţine seama de ultima zi lucrãtoare. ART. 1665 Preţul fictiv şi preţul derizoriu (1) Vânzarea este anulabilã atunci când preţul este stabilit fãrã intenţia de a fi plãtit. (2) De asemenea, dacã prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilã când preţul este într-atât de disproporţionat faţã de valoarea bunului, încât este evident cã pãrţile nu au dorit sã consimtã la o vânzare. ART. 1666 Cheltuielile vânzãrii (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpãrãtorului. (2) Mãsurarea, cântãrirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzãtorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executãrii sunt în sarcina cumpãrãtorului, dacã nu s-a convenit altfel. (3) În absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de platã a preţului sunt în sarcina cumpãrãtorului. ART. 1667 Cheltuielile predãrii În lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacã bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzãtorul trebuie sã se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpãrãtorului. Vânzãtorul este liberat când predã bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpãrãtorului.
§4. Pactul de opţiune privind contractul de vânzare şi promisiunea de vânzare
ART. 1668 Pactul de opţiune privind contractul de vânzare (1) În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitãrii opţiunii sau, dupã caz, aceea a expirãrii termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului. (2) Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se noteazã în cartea funciarã. (3) Dreptul de opţiune se radiazã din oficiu dacã pânã la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţitã de dovada comunicãrii sale cãtre cealaltã parte. ART. 1669 Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpãrare (1) Când una dintre pãrţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuzã din motive care îi sunt imputabile sã încheie contractul promis, cealaltã parte poate cere pronunţarea unei hotãrâri care sã ţinã loc de contract, dacã toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpãrare, dupã caz. (4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpãrare a unui bun individual determinat, dacã, mai înainte ca promisiunea sã fi fost executatã, creditorul sãu înstrãineazã bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se considerã stinsã. ART. 1670 Preţul promisiunii În lipsã de stipulaţie contrarã, sumele plãtite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintã un avans din preţul convenit.
§5. Obligaţiile vânzãtorului
I. Dispoziţii generale
ART. 1671 Interpretarea clauzelor vânzãrii Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpreteazã în favoarea cumpãrãtorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune. ART. 1672 Obligaţiile principale ale vânzãtorului Vânzãtorul are urmãtoarele obligaţii principale: 1. sã transmitã proprietatea bunului sau, dupã caz, dreptul vândut; 2. sã predea bunul; 3. sã îl garanteze pe cumpãrãtor contra evicţiunii şi viciilor bunului.
II. Transmiterea proprietãţii sau a dreptului vândut
ART. 1673 Obligaţia de a transmite dreptul vândut (1) Vânzãtorul este obligat sã transmitã cumpãrãtorului proprietatea bunului vândut. (2) Odatã cu proprietatea cumpãrãtorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzãtorului. (3) Dacã legea nu dispune altfel, dispoziţiile referitoare la transmiterea proprietãţii se aplicã în mod corespunzãtor şi atunci când prin vânzare se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate. ART. 1674 Transmiterea proprietãţii Cu excepţia cazurilor prevãzute de lege ori dacã din voinţa pãrţilor nu rezultã contrariul, proprietatea se strãmutã de drept cumpãrãtorului din momentul încheierii contractului, chiar dacã bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plãtit încã. ART. 1675 Opozabilitatea vânzãrii În cazurile anume prevãzute de lege, vânzarea nu poate fi opusã terţilor decât dupã îndeplinirea formalitãţilor de publicitate respective. ART. 1676 Strãmutarea proprietãţii imobilelor În materie de vânzare de imobile, strãmutarea proprietãţii de la vânzãtor la cumpãrãtor este supusã dispoziţiilor de carte funciarã. ART. 1677 Radierea drepturilor stinse Vânzãtorul este obligat sã radieze din cartea funciarã, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise asupra imobilului vândut, dacã acestea sunt stinse. ART. 1678 Vânzarea bunurilor de gen Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea se transferã cumpãrãtorului numai dupã individualizarea acestora prin predare, numãrare, cântãrire, mãsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului. ART. 1679 Vânzarea în bloc a bunurilor Dacã însã mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strãmutã cumpãrãtorului îndatã ce contractul s-a încheiat, chiar dacã bunurile nu au fost individualizate. ART. 1680 Vânzarea dupã mostrã sau model La vânzarea dupã mostrã sau model, proprietatea se strãmutã la momentul predãrii bunului. ART. 1681 Vânzarea pe încercate (1) Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivã ca, în urma încercãrii, bunul sã corespundã criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale. (2) Dacã durata încercãrii nu a fost convenitã şi din uzanţe nu rezultã altfel, condiţia se considerã îndeplinitã în cazul în care cumpãrãtorul nu a declarat cã bunul este nesatisfãcãtor în termen de 30 de zile de la predarea bunului. (3) În cazul în care prin contractul de vânzare pãrţile au prevãzut cã bunul vândut urmeazã sã fie încercat, se prezumã cã s-a încheiat o vânzare pe încercate. ART. 1682 Vânzarea pe gustate (1) Vânzarea sub rezerva ca bunul sã corespundã gusturilor cumpãrãtorului se încheie numai dacã acesta a fãcut cunoscut acordul sãu în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe. În cazul în care un asemenea termen nu existã, se aplicã dispoziţiile art. 1.681 alin. (2). (2) Dacã bunul vândut se aflã la cumpãrãtor, iar acesta nu se pronunţã în termenul prevãzut la alin. (1), vânzarea se considerã încheiatã la expirarea termenului. ART. 1683 Vânzarea bunului altuia (1) Dacã, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se aflã în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzãtorul este obligat sã asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul sãu cãtre cumpãrãtor. (2) Obligaţia vânzãtorului se considerã ca fiind executatã fie prin dobândirea de cãtre acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzãrii de cãtre proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procurã cumpãrãtorului proprietatea asupra bunului. (3) Dacã din lege sau din voinţa pãrţilor nu rezultã contrariul, proprietatea se strãmutã de drept cumpãrãtorului din momentul dobândirii bunului de cãtre vânzãtor sau al ratificãrii contractului de vânzare de cãtre proprietar. (4) În cazul în care vânzãtorul nu asigurã transmiterea dreptului de proprietate cãtre cumpãrãtor, acesta din urmã poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacã este cazul, daune-interese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comunã şi ulterior nu asigurã transmiterea proprietãţii întregului bun cãtre cumpãrãtor, acesta din urmã poate cere, pe lângã daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpãrat dacã ar fi ştiut cã nu va dobândi proprietatea întregului bun. (6) În cazurile prevãzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzãtor, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu toate acestea, cumpãrãtorul care la data încheierii contractului cunoştea cã bunul nu aparţinea în întregime vânzãtorului nu poate sã solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrãrile autonome sau voluptuare. ART. 1684 Rezerva proprietãţii Stipulaţia prin care vânzãtorul îşi rezervã proprietatea bunului pânã la plata integralã a preţului este valabilã chiar dacã bunul a fost predat. Aceastã stipulaţie nu poate fi însã opusã terţilor decât dupã îndeplinirea formalitãţilor de publicitate cerute de lege, dupã natura bunului.
III. Predarea bunului
ART. 1685 Noţiunea Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpãrãtorului, împreunã cu tot ceea ce este necesar, dupã împrejurãri, pentru exercitarea liberã şi neîngrãditã a posesiei. ART. 1686 Întinderea obligaţiei de predare (1) Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue. (2) Vânzãtorul este, de asemenea, obligat sã predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. (3) În cazul bunurilor de gen, vânzãtorul nu este liberat de obligaţia de predare chiar dacã lotul din care fãceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afarã numai dacã lotul era anume prevãzut în convenţie. ART. 1687 Predarea bunului imobil Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpãrãtorului, liber de orice bunuri ale vânzãtorului. ART. 1688 Predarea bunului mobil Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materialã, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpãrãtorului preluarea în orice moment. ART. 1689 Locul predãrii Predarea trebuie sã se facã la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacã nu rezultã altfel din convenţia pãrţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe. ART. 1690 Starea bunului vândut (1) Bunul trebuie sã fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului. (2) Cumpãrãtorul are obligaţia ca imediat dupã preluare sã verifice starea bunului potrivit uzanţelor. (3) Dacã în urma verificãrii sunt descoperite vicii, cumpãrãtorul trebuie sã îl informeze pe vânzãtor despre acestea fãrã întârziere. În lipsa informãrii, se considerã cã vânzãtorul şi-a executat obligaţia prevãzutã la alin. (1). (4) Cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art. 1.707-1.714 rãmân aplicabile. ART. 1691 Dezacordul asupra calitãţii (1) În cazul în care cumpãrãtorul contestã calitatea sau starea bunului pe care vânzãtorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecãtoriei de la locul prevãzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricãreia dintre pãrţi, va desemna de îndatã un expert în vederea constatãrii. (2) Prin aceeaşi hotãrâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. (3) Dacã pãstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţã. (4) Hotãrârea de vânzare va trebui comunicatã înainte de punerea ei în executare celeilalte pãrţi sau reprezentantului sãu, dacã unul dintre aceştia se aflã într-o localitate situatã în circumscripţia judecãtoriei care a pronunţat hotãrârea. În caz contrar, hotãrârea va fi comunicatã în termen de 3 zile de la executarea ei. ART. 1692 Fructele bunului vândut Dacã nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpãrãtorului din ziua dobândirii proprietãţii. ART. 1693 Momentul predãrii În lipsa unui termen, cumpãrãtorul poate cere predarea bunului de îndatã ce preţul este plãtit. Dacã însã, ca urmare a unor împrejurãri cunoscute cumpãrãtorului la momentul vânzãrii, predarea bunului nu se poate face decât dupã trecerea unui termen, pãrţile sunt prezumate cã au convenit ca predarea sã aibã loc la expirarea acelui termen. ART. 1694 Refuzul de a preda bunul (1) Dacã obligaţia de platã a preţului este afectatã de un termen şi, dupã vânzare, cumpãrãtorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzãtorului s-au diminuat, vânzãtorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpãrãtorul nu acordã garanţii îndestulãtoare cã va plãti preţul la termenul stabilit. (2) Dacã însã, la data încheierii contractului, vânzãtorul cunoştea insolvabilitatea cumpãrãtorului, atunci acesta din urmã pãstreazã beneficiul termenului, dacã starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.
IV. Garanţia contra evicţiunii
ART. 1695 Condiţiile garanţiei contra evicţiunii (1) Vânzãtorul este de drept obligat sã îl garanteze pe cumpãrãtor împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stãpânirea netulburatã a bunul vândut. (2) Garanţia este datoratã împotriva evicţiunii ce rezultã din pretenţiile unui terţ numai dacã acestea sunt întemeiate pe un drept nãscut anterior datei vânzãrii şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpãrãtorului pânã la acea datã. (3) De asemenea, garanţia este datoratã împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzãtorului, chiar dacã acestea s-au ivit ulterior vânzãrii. ART. 1696 Excepţia de garanţie Acela care este obligat sã garanteze contra evicţiunii nu poate sã evingã. ART. 1697 Indivizibilitatea obligaţiei de garanţie Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilã între debitori. ART. 1698 Modificarea sau înlãturarea convenţionalã a garanţiei (1) Pãrţile pot conveni sã extindã sau sã restrângã obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni sã îl exonereze pe vânzãtor de orice garanţie contra evicţiunii. (2) Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzãtorului este restrânsã sau înlãturatã nu îl exonereazã pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpãrãtorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii. ART. 1699 Limitele clauzei de nerãspundere pentru evicţiune Chiar dacã s-a convenit cã vânzãtorul nu va datora nicio garanţie, el rãspunde totuşi de evicţiunea cauzatã ulterior vânzãrii prin faptul sãu personal ori de cea provenitã din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzãrii, le-a ascuns cumpãrãtorului. Orice stipulaţie contrarã este consideratã nescrisã. ART. 1700 Rezoluţiunea contractului (1) Cumpãrãtorul poate cere rezoluţiunea vânzãrii dacã a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnatã încât, dacã ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. (2) Odatã cu rezoluţiunea, cumpãrãtorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit. ART. 1701 Restituirea preţului (1) Vânzãtorul este ţinut sã înapoieze preţul în întregime chiar dacã, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scãzut sau dacã bunul a suferit deteriorãri însemnate, fie din neglijenţa cumpãrãtorului, fie prin forţã majorã. (2) Dacã însã cumpãrãtorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorãrilor cauzate bunului, vânzãtorul are dreptul sã scadã din preţ o sumã corespunzãtoare acestui beneficiu. (3) Dacã lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauzã, vânzãtorul este dator sã plãteascã cumpãrãtorului, pe lângã preţul vânzãrii, sporul de valoare acumulat pânã la data evicţiunii. ART. 1702 Întinderea daunelor-interese (1) Daunele-interese datorate de vânzãtor cuprind: a) valoarea fructelor pe care cumpãrãtorul a fost obligat sã le restituie celui care l-a evins; b) cheltuielile de judecatã efectuate de cumpãrãtor în procesul cu cel cel-a evins, precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzãtorului; c) cheltuielile încheierii şi executãrii contractului de cãtre cumpãrãtor; d) pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de cãtre cumpãrãtor din cauza evicţiunii. (2) De asemenea, vânzãtorul este ţinut sã ramburseze cumpãrãtorului sau sã facã sã i se ramburseze de cãtre acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrãrile efectuate în legãturã cu bunul vândut, fie cã lucrãrile sunt autonome, fie cã sunt adãugate, dar, în acest din urmã caz, numai dacã sunt necesare sau utile. (3) Dacã vânzãtorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, el este dator sã ramburseze cumpãrãtorului şi cheltuielile fãcute pentru efectuarea şi, dupã caz, ridicarea lucrãrilor voluptuare. ART. 1703 Efectele evicţiunii parţiale În cazul în care evicţiunea parţialã nu atrage rezoluţiunea contractului, vânzãtorul trebuie sã restituie cumpãrãtorului o parte din preţ proporţionalã cu valoarea pãrţii de care a fost evins şi, dacã este cazul, sã plãteascã daune-interese. Pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplicã în mod corespunzãtor prevederile art. 1.702. ART. 1704 Înlãturarea evicţiunii de cãtre cumpãrãtor Atunci când cumpãrãtorul a pãstrat bunul cumpãrat plãtind terţului evingãtor o sumã de bani sau dându-i un alt bun, vânzãtorul este liberat de urmãrile garanţiei, în primul caz prin rambursarea cãtre cumpãrãtor a sumei plãtite cu dobânda legalã calculatã de la data plãţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente. ART. 1705 Chemarea în judecatã a vânzãtorului (1) Cumpãrãtorul chemat în judecatã de un terţ care pretinde cã are drepturi asupra lucrului vândut trebuie sã îl cheme în cauzã pe vânzãtor. În cazul în care nu a fãcut-o, fiind condamnat printr-o hotãrâre intratã în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacã vânzãtorul dovedeşte cã existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. (2) Cumpãrãtorul care, fãrã a exista o hotãrâre judecãtoreascã, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afarã de cazul în care dovedeşte cã nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea. ART. 1706 Beneficiarii garanţiei Vânzãtorul este obligat sã garanteze contra evicţiunii faţã de orice dobânditor subsecvent al bunului, fãrã a deosebi dupã cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
V. Garanţia contra viciilor bunului vândut
ART. 1707 Condiţii (1) Vânzãtorul garanteazã cumpãrãtorul contra oricãror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţãrii la care este destinat sau care îi micşoreazã în asemenea mãsurã întrebuinţarea sau valoarea încât, dacã le-ar fi cunoscut, cumpãrãtorul nu ar fi cumpãrat sau ar fi dat un preţ mai mic. (2) Este ascuns acel viciu care la data contractãrii nu poate fi descoperit de cãtre un cumpãrãtor prudent şi diligent fãrã a fi nevoie de asistenţã de specialitate. (3) Garanţia este datoratã dacã viciul sau cauza lui exista la data predãrii bunului. (4) Vânzãtorul nu datoreazã garanţie contra viciilor pe care cumpãrãtorul le cunoştea la încheierea contractului. (5) În vânzãrile silite nu se datoreazã garanţie contra viciilor ascunse. ART. 1708 Modificarea sau înlãturarea convenţionalã a garanţiei (1) Dacã pãrţile nu au convenit altfel, vânzãtorul este obligat sã garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut. (2) Clauza care înlãturã sau limiteazã rãspunderea pentru vicii este nulã în privinţa viciilor pe care vânzãtorul le-a cunoscut ori trebuia sã le cunoascã la data încheierii contractului. ART. 1709 Denunţarea viciilor (1) Cumpãrãtorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat sã le aducã la cunoştinţa vânzãtorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsã, în termen de 3 luni, pentru construcţii, sau în termen de douã luni de la data la care le-a descoperit, pentru celelalte bunuri. În caz contrar, la stabilirea despãgubirii pe care vânzãtorul o datoreazã cumpãrãtorului pentru viciile ascunse, se va ţine seama şi de paguba pe care vânzãtorul a suferit-o din cauza nedenunţãrii sau denunţãrii cu întârziere a viciilor. (2) Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevãzute la alin. (1) încep sã curgã din ziua în care cumpãrãtorul îşi dã seama de gravitatea şi întinderea viciului. (3) Vânzãtorul care a tãinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol. ART. 1710 Efectele garanţiei (1) În temeiul obligaţiei vânzãtorului de garanţie contra viciilor, cumpãrãtorul poate obţine, dupã caz: a) înlãturarea viciilor de cãtre vânzãtor sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însã lipsit de vicii; c) reducerea corespunzãtoare a preţului; d) rezoluţiunea vânzãrii. (2) La cererea vânzãtorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurãri, poate dispune o altã mãsurã prevãzutã la alin. (1) decât cea solicitatã de cumpãrãtor. ART. 1711 Viciile care nu afecteazã toate bunurile vândute (1) Dacã numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fãrã pagubã pentru cumpãrãtor, iar instanţa dispune rezoluţiunea în condiţiile art. 1.710, contractul se desfiinţeazã numai în parte. (2) Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu. ART. 1712 Întinderea garanţiei (1) În situaţia în care la data încheierii contractului vânzãtorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângã una dintre mãsurile prevãzute la art. 1.710, vânzãtorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacã este cazul. (2) Atunci când vânzãtorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus una dintre mãsurile prevãzute la art. 1.710 alin. (1) lit. c) şi d), el este obligat sã restituie cumpãrãtorului doar preţul şi cheltuielile fãcute cu prilejul vânzãrii, în tot sau în parte, dupã caz. ART. 1713 Pierderea sau deteriorarea bunului Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţã majorã, nu îl împiedicã pe cumpãrãtor sã obţinã aplicarea mãsurilor prevãzute la art. 1.710 alin. (1). ART. 1714 Garanţia pentru lipsa calitãţilor convenite Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplicã şi atunci când bunul vândut nu corespunde calitãţilor convenite de cãtre pãrţi. ART. 1715 Garanţia în cazul vânzãrii dupã mostrã sau model În cazul vânzãrii dupã mostrã sau model, vânzãtorul garanteazã cã bunul are calitãţile mostrei sau modelului.
VI. Despre garanţia pentru buna funcţionare
ART. 1716 Condiţiile garanţiei pentru buna funcţionare (1) În afarã de garanţia contra viciilor ascunse, vânzãtorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricãrei defecţiuni ivite înãuntrul termenului de garanţie, sã repare bunul pe cheltuiala sa. (2) Dacã reparaţia este imposibilã sau dacã durata acesteia depãşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specialã, vânzãtorul este obligat sã înlocuiascã bunul vândut. În lipsa unui termen prevãzut în contract sau în legea specialã, durata maximã a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpãrãtorul a solicitat repararea bunului. (3) Dacã vânzãtorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurãrile, el este obligat, la cererea cumpãrãtorului, sã îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului. ART. 1717 Defecţiunea imputabilã cumpãrãtorului Garanţia nu va fi datoratã dacã vânzãtorul dovedeşte cã defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpãrãtorul a folosit sau a pãstrat bunul. Comportamentul cumpãrãtorului se apreciazã şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de cãtre vânzãtor. ART. 1718 Comunicarea defecţiunii (1) Sub sancţiunea decãderii din dreptul de garanţie, cumpãrãtorul trebuie sã comunice defecţiunea de îndatã ce a descoperit-o şi, în orice caz, înainte de împlinirea termenului de garanţie. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi în cazul în care vânzãtorul a garantat cã bunul vândut va pãstra un timp determinat anumite calitãţi.
§6. Obligaţiile cumpãrãtorului
ART. 1719 Plata preţului şi primirea bunului Cumpãrãtorul are urmãtoarele obligaţii principale: a) sã preia bunul vândut; b) sã plãteascã preţul vânzãrii. ART. 1720 Locul şi data plãţii preţului (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpãrãtorul trebuie sã plãteascã preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndatã ce proprietatea este transmisã. (2) Dacã la data încheierii contractului bunurile se aflã în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultã din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei. ART. 1721 Dobânzi asupra preţului În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpãrãtorul este ţinut sã plãteascã dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietãţii, dacã bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predãrii, dacã bunul nu produce fructe, însã îi procurã alte foloase. ART. 1722 Suspendarea plãţii preţului (1) Cumpãrãtorul care aflã de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptãţit sã suspende plata preţului pânã la încetarea tulburãrii sau pânã când vânzãtorul oferã o garanţie corespunzãtoare. (2) Cumpãrãtorul nu poate suspenda plata preţului dacã a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul încheierii contractului sau dacã în contract s-a prevãzut cã plata se va face chiar în caz de tulburare. ART. 1723 Garantarea creanţei preţului Pentru garantarea obligaţiei de platã a preţului, în cazurile prevãzute de lege vânzãtorul beneficiazã de un privilegiu sau, dupã caz, de o ipotecã legalã asupra bunului vândut. ART. 1724 Sancţiunea neplãţii preţului Când cumpãrãtorul nu a plãtit, vânzãtorul este îndreptãţit sã obţinã fie executarea silitã a obligaţiei de platã, fie rezoluţiunea vânzãrii, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacã este cazul. ART. 1725 Desfiinţarea de drept a vânzãrii bunurilor mobile (1) În cazul vânzãrii bunurilor mobile, cumpãrãtorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacã, la scadenţã, nici nu a plãtit preţul şi nici nu a preluat bunul. (2) În cazul bunurilor mobile supuse deteriorãrii rapide sau deselor schimbãri de valoare, cumpãrãtorul este de drept în întârziere în privinţa preluãrii lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacã preţul a fost plãtit, sau atunci când a solicitat predarea, fãrã sã fi plãtit preţul. ART. 1726 Executarea silitã directã (1) Când cumpãrãtorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de platã, vânzãtorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpãrãtorului, sau de a-l vinde. (2) Vânzarea se va face prin licitaţie publicã sau chiar pe preţul curent, dacã lucrul are un preţ la bursã sau în târg ori stabilit de lege, de cãtre o persoanã autorizatã de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzãtor la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. (3) Dacã vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent în sensul alin. (2), iar neexecutarea contractului provine din partea vânzãtorului, cumpãrãtorul are dreptul de a cumpãra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzãtorului, prin intermediul unei persoane autorizate. (4) Cumpãrãtorul are dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintã cheltuielile achiziţionãrii bunurilor şi preţul convenit cu vânzãtorul, precum şi la daune-interese, dacã este cazul. (5) Partea care va exercita dreptul prevãzut de prezentul articol are obligaţia de a încunoştinţa de îndatã cealaltã parte despre aceasta. ART. 1727 Restituirea bunului mobil (1) Atunci când vânzarea s-a fãcut fãrã termen de platã, iar cumpãrãtorul nu a plãtit preţul, vânzãtorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predãrii, sã declare rezoluţiunea fãrã punere în întârziere şi sã cearã restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încã în posesia cumpãrãtorului şi nu a suferit transformãri. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), dacã acţiunea în restituire nu a fost introdusã în condiţiile stabilite de acesta, vânzãtorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpãrãtorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului. Dispoziţiile art. 1.646 şi 1.647, dupã caz, rãmân aplicabile. ART. 1728 Caz special de rezoluţiune Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat cã în cazul în care nu se plãteşte preţul la termenul convenit cumpãrãtorul este de drept în întârziere, acesta din urmã poate sã plãteascã şi dupã expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzãtorului. ART. 1729 Efectele rezoluţiunii faţã de terţi Rezoluţiunea vânzãrii unui imobil are efecte faţã de terţi în condiţiile stabilite la art. 909 şi 910.
§7. Dreptul de preempţiune
ART. 1730 Noţiune şi domeniu (1) În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate sã cumpere cu prioritate un bun. (2) Dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacã prin lege sau contract nu se stabileşte altfel. (3) Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertã de vânzare nu îşi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se considerã respinsã dacã nu a fost acceptatã în termen de cel mult 10 zile, în cazul vânzãrii de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzãrii de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei de cãtre preemptor. ART. 1731 Vânzarea cãtre un terţ a bunurilor supuse preempţiunii Vânzarea bunului cu privire la care existã un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face cãtre un terţ numai sub condiţia suspensivã a neexercitãrii dreptului de preempţiune de cãtre preemptor. ART. 1732 Condiţiile exercitãrii dreptului de preempţiune (1) Vânzãtorul este obligat sã notifice de îndatã preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu un terţ. Notificarea poate fi fãcutã şi de acesta din urmã. (2) Aceastã notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzãtorului, descrierea bunului, sarcinile care îl greveazã, termenii şi condiţiile vânzãrii, precum şi locul unde este situat bunul. (3) Preemptorul îşi poate exercita dreptul prin comunicarea cãtre vânzãtor a acordului sãu de a încheia contractul de vânzare, însoţitã de consemnarea preţului la dispoziţia vânzãtorului. (4) Dreptul de preempţiune se exercitã, în cazul vânzãrii de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar în cazul vânzãrii de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea cãtre preemptor a notificãrii prevãzute la alin. (1). ART. 1733 Efectele exercitãrii preempţiunii (1) Prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se considerã încheiat între preemptor şi vânzãtor în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmã contract se desfiinţeazã retroactiv. Cu toate acestea, vânzãtorul rãspunde faţã de terţul de bunã-credinţã pentru evicţiunea ce rezultã din exercitarea preempţiunii. (2) Clauzele contractului încheiat cu terţul având drept scop sã împiedice exercitarea dreptului de preempţiune nu produc efecte faţã de preemptor. ART. 1734 Concursul dintre preemptori (1) În cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra aceluiaşi bun, contractul de vânzare se considerã încheiat: a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se aflã în concurs cu titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune; b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzãtor, când se aflã în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune; c) dacã bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciarã, atunci când acesta se aflã în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune; d) dacã bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având data certã cea mai veche, atunci când acesta se aflã în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune. (2) Orice clauzã care contravine prevederilor alin. (1) este consideratã nescrisã. ART. 1735 Pluralitate de bunuri vândute (1) Atunci când preempţiunea se exercitã în privinţa unui bun cumpãrat de terţ împreunã cu alte bunuri pentru un singur preţ, vânzãtorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proporţionalã din acest preţ. (2) În cazul în care s-au vândut şi alte bunuri decât acela supus preempţiunii, dar care nu puteau fi despãrţite de acesta fãrã sã îl fi pãgubit pe vânzãtor, exercitarea dreptului de preempţiune nu se poate face decât dacã preemptorul consemneazã preţul stabilit pentru toate bunurile vândute. ART. 1736 Scadenţa obligaţiei de platã a preţului Atunci când în contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de platã a preţului, preemptorul nu se poate prevala de aceste termene. ART. 1737 Notarea dreptului de preempţiune asupra unui imobil (1) Dreptul convenţional de preempţiune în legãturã cu un imobil se noteazã în cartea funciarã. (2) Dacã o asemenea notare a fost fãcutã, acordul preemptorului nu este necesar pentru ca acela care a cumpãrat sub condiţie suspensivã sã îşi poatã înscrie dreptul în cartea funciarã, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face sub condiţia suspensivã ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul sã nu notifice biroului de carte funciarã dovada consemnãrii preţului la dispoziţia vânzãtorului. (3) Notificarea fãcutã în termen biroului de carte funciarã înlocuieşte comunicarea prevãzutã la art. 1.732 alin. (3) şi are aceleaşi efecte. În temeiul acestei notificãri, preemptorul poate cere radierea din cartea funciarã a dreptului terţului şi înscrierea dreptului sãu. (4) Dacã preemptorul nu a fãcut notificarea în termen, dreptul de preempţiune se stinge şi se radiazã din oficiu din cartea funciarã. ART. 1738 Exercitarea dreptului de preempţiune în cadrul executãrii silite În cazul în care bunul face obiectul urmãririi silite sau este scos la vânzare silitã cu autorizarea judecãtorului-sindic, dreptul de preempţiune se exercitã în condiţiile prevãzute de Codul de procedurã civilã. ART. 1739 Caractere ale dreptului de preempţiune Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda. ART. 1740 Stingerea dreptului convenţional de preempţiune Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmã caz, termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacã a fost stipulat un termen mai lung.
ART. 1741 Vânzarea imobilelor fãrã indicarea suprafeţei Atunci când se vinde un imobil determinat, fãrã indicarea suprafeţei, pentru un preţ total, nici cumpãrãtorul şi nici vânzãtorul nu pot cere rezoluţiunea ori modificarea preţului pe motiv cã suprafaţa este mai micã ori mai mare decât au crezut. ART. 1742 Vânzarea unei suprafeţe dintr-un teren mai mare Atunci când se vinde, cu un anumit preţ pe unitatea de mãsurã, o anumitã suprafaţã dintr-un teren mai mare, a cãrei întindere sau amplasare nu este determinatã, cumpãrãtorul poate cere strãmutarea proprietãţii numai dupã mãsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute. ART. 1743 Vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei (1) Dacã, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de mãsurã, suprafaţa realã este mai micã decât cea indicatã în contract, cumpãrãtorul poate cere vânzãtorului sã îi dea suprafaţa convenitã. Atunci când cumpãrãtorul nu cere sau vânzãtorul nu poate sã transmitã aceastã suprafaţã, cumpãrãtorul poate obţine fie reducerea corespunzãtoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului dacã, din cauza diferenţei de suprafaţã, bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpãrat. (2) Dacã însã suprafaţa realã se dovedeşte a fi mai mare decât cea stipulatã, iar excedentul depãşeşte a douãzecea parte din suprafaţa convenitã, cumpãrãtorul va plãti suplimentul de preţ corespunzãtor sau va putea obţine rezoluţiunea contractului. Atunci când însã excedentul nu depãşeşte a douãzecea parte din suprafaţa convenitã, cumpãrãtorul nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator sã plãteascã preţul excedentului. ART. 1744 Termenul de exercitare a acţiunii estimatorii sau în rezoluţiune Acţiunea vânzãtorului pentru suplimentul de preţ şi aceea a cumpãrãtorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului trebuie sã fie intentate, sub sancţiunea decãderii din drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afarã de cazul în care pãrţile au fixat o datã pentru mãsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea datã. ART. 1745 Vânzarea a douã fonduri cu precizarea întinderii fiecãruia Când prin acelaşi contract s-au vândut douã fonduri cu precizarea întinderii fiecãruia şi pentru un singur preţ, dacã întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai micã, se va face compensaţia între valoarea surplusului şi valoarea lipsei, iar acţiunea, fie pentru suplimentul de preţ, fie pentru scãderea sa, nu poate fi introdusã decât potrivit regulilor prevãzute la art. 1.743 şi 1.744. Rezoluţiunea contractului este supusã în acest caz dreptului comun.
§2. Vânzarea terenurilor forestiere
ART. 1746 Vânzarea terenurilor forestiere Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privatã se pot vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau vecinilor.
SECŢIUNEA a 3-a Vânzarea moştenirii
ART. 1747 Noţiune şi formã (1) În sensul prezentei secţiuni, prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisã sau o cotã din aceasta. (2) Sub sancţiunea nulitãţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formã autenticã. ART. 1748 Garanţia Dacã nu specificã bunurile asupra cãrora se întind drepturile sale, vânzãtorul unei moşteniri garanteazã numai calitatea sa de moştenitor, afarã de cazul când pãrţile au înlãturat expres şi aceastã garanţie. ART. 1749 Obligaţiile vânzãtorului Dacã nu s-a convenit altfel, vânzãtorul este obligat sã remitã cumpãrãtorului toate fructele pe care le-a cules şi toate plãţile primite pentru creanţele moştenirii pânã la momentul încheierii contractului, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care înlocuieşte un bun al moştenirii. ART. 1750 Obligaţiile cumpãrãtorului Dacã nu s-a convenit altfel, cumpãrãtorul este ţinut sã ramburseze vânzãtorului sumele plãtite de acesta din urmã pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datoreazã acestuia din urmã. ART. 1751 Rãspunderea pentru datoriile moştenirii Vânzãtorul rãmâne rãspunzãtor pentru datoriile moştenirii vândute. ART. 1752 Bunurile de familie (1) Înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea bunuri, care nu au valoare patrimonialã însemnatã, dar care au pentru vânzãtor o valoare afectivã, se prezumã a nu fi cuprinse în moştenirea vândutã. (2) Dacã aceste bunuri au valoare patrimonialã însemnatã, vânzãtorul care nu şi le-a rezervat expres datoreazã cumpãrãtorului preţul lor la data vânzãrii. ART. 1753 Formalitãţi de publicitate (1) Cumpãrãtorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciarã. (2) El nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moştenire decât dacã a îndeplinit formalitãţile cerute de lege pentru a face opozabilã dobândirea fiecãruia dintre aceste drepturi. ART. 1754 Alte forme de înstrãinare a moştenirii (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã şi altor forme de înstrãinare, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, a unei moşteniri. (2) În privinţa înstrãinãrilor cu titlu gratuit, se aplicã în mod corespunzãtor art. 1.011, 1.018 şi 1.019.
SECŢIUNEA a 4-a Alte varietãţi de vânzare
§1. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietãţii
ART. 1755 Rezerva proprietãţii şi riscurile Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de platã este garantatã cu rezerva dreptului de proprietate, cumpãrãtorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitãrii ultimei rate din preţ; riscul bunului este însã transferat cumpãrãtorului de la momentul predãrii acestuia. ART. 1756 Neplata unei singure rate din preţ În lipsa unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din preţ, nu dã dreptul la rezoluţiunea contractului, iar cumpãrãtorul pãstreazã beneficiul termenului pentru ratele succesive. ART. 1757 Rezoluţiunea contractului (1) Când a obţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, vânzãtorul este ţinut sã restituie toate sumele primite, dar este îndreptãţit sã reţinã, pe lângã alte daune-interese, o compensaţie echitabilã pentru folosirea bunului de cãtre cumpãrãtor. (2) Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate sã rãmânã, în tot sau în parte, dobândite de vânzãtor, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzãtor dispoziţiile referitoare la reducerea de cãtre instanţã a cuantumului clauzei penale. (3) Prevederile alin. (2) se aplicã şi în cazul contractului de leasing, precum şi al celui de locaţiune, dacã, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului sã poatã fi dobânditã de locatar dupã plata sumelor convenite.
§2. Vânzarea cu opţiune de rãscumpãrare
ART. 1758 Noţiune şi condiţii (1) Vânzarea cu opţiune de rãscumpãrare este o vânzare afectatã de condiţie rezolutorie prin care vânzãtorul îşi rezervã dreptul de a rãscumpãra bunul sau dreptul transmis cumpãrãtorului. (2) Opţiunea de rãscumpãrare nu poate fi stipulatã pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacã s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani. ART. 1759 Exercitarea opţiunii (1) Exercitarea opţiunii de rãscumpãrare de cãtre vânzãtor se poate face numai dacã acesta restituie cumpãrãtorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalitãţilor de publicitate. (2) Exercitarea opţiunii îl obligã pe vânzãtor la restituirea cãtre cumpãrãtor a cheltuielilor pentru ridicarea şi transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, însã în acest din urmã caz numai în limita sporului de valoare. (3) În cazul în care vânzãtorul nu exercitã opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este consideratã a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpãrãtorului se consolideazã. ART. 1760 Efecte (1) Efectele vânzãrii cu opţiune de rãscumpãrare se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplicã în mod corespunzãtor. Cu toate acestea, vânzãtorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpãrãtor înaintea exercitãrii opţiunii, dacã au fost supuse formalitãţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitãrii. (2) Vânzãtorul care intenţioneazã sã exercite opţiunea de rãscumpãrare trebuie sã îi notifice pe cumpãrãtor, precum şi pe orice subdobânditor cãruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţã de care doreşte sã îşi exercite acest drept. (3) În termen de o lunã de la data notificãrii, vânzãtorul trebuie sã consemneze sumele menţionate la art. 1.759 alin. (1), la dispoziţia cumpãrãtorului sau, dupã caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea decãderii din dreptul de a exercita opţiunea de rãscumpãrare. ART. 1761 Bunul nepartajat (1) În cazul vânzãrii cu opţiune de rãscumpãrare ce are ca obiect o cotã dintr-un bun, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzãtorul dacã acesta nu şi-a exercitat încã opţiunea. (2) Vânzãtorul care nu şi-a exercitat opţiunea de rãscumpãrare în cadrul partajului decade din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpãrãtorului. ART. 1762 Sancţiunea (1) Vânzarea cu opţiune de rãscumpãrare este nulã în mãsura în care diferenţa dintre preţul rãscumpãrãrii şi preţul plãtit pentru vânzare depãşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi. (2) Prevederile alin. (1) se aplicã şi vânzãrilor în care vânzãtorul se obligã sã rãscumpere bunul vândut.
CAP. II Contractul de schimb
ART. 1763 Noţiunea Schimbul este contractul prin care fiecare dintre pãrţi, denumite copermutanţi, transmite sau, dupã caz, se obligã sã transmitã un bun pentru a dobândi un altul. ART. 1764 Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare (1) Dispoziţiile privitoare la vânzare se aplicã, în mod corespunzãtor, şi schimbului. (2) Fiecare dintre pãrţi este consideratã vânzãtor, în ceea ce priveşte bunul pe care îl înstrãineazã, şi cumpãrãtor, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte. ART. 1765 Cheltuielile schimbului În lipsã de stipulaţie contrarã, pãrţile suportã în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb.
CAP. III Contractul de furnizare
ART. 1766 Noţiunea (1) Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumitã furnizor, se obligã sã transmitã proprietatea asupra unei cantitãţi determinate de bunuri şi sã le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau sã presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltã parte, denumitã beneficiar, se obligã sã preia bunurile sau sã primeascã prestarea serviciilor şi sã plãteascã preţul lor. (2) În cazul furnizãrii de bunuri, ca accesoriu al obligaţiei principale, furnizorul se poate obliga sã presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor. (3) Dacã prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcţie de obligaţia caracteristicã şi cea accesorie. ART. 1767 Transmiterea dreptului de proprietate. Preluarea şi predarea bunurilor (1) Proprietatea asupra bunurilor se transferã de la furnizor la beneficiar în momentul predãrii acestora. Beneficiarul are obligaţia sã preia bunurile la termenele şi în condiţiile prevãzute în contract. (2) Preluarea bunurilor se face prin recepţia de cãtre beneficiar, ocazie cu care se identificã şi se constatã cantitatea şi calitatea acestora. (3) Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepţionate sunt socotite predate beneficiarului pe data predãrii lor cãtre cãrãuş. ART. 1768 Preţul produselor sau serviciilor (1) Preţul datorat de beneficiar este cel prevãzut în contract sau în lege. (2) Dacã în cursul executãrii contractului se modificã reglementarea legalã a preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între pãrţi va continua sã se aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit iniţial în contract, dacã legea nu prevede expres contrariul. (3) Dacã legea prevede expres cã preţul sau modalitatea de determinare pe care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre pãrţi poate denunţa contractul în 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile pãrţile vor aplica preţul stabilit prin contract. ART. 1769 Subcontractarea (1) Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor cãtre o terţã persoanã, cu excepţia cazurilor în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu permite. (2) Existã subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face obiectul contractului de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de cãtre un terţ cu care furnizorul a subcontractat în acest scop. ART. 1770 Rãspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia În cazul subcontractãrii, executarea contractului de furnizare rãmâne sub supravegherea furnizorului şi acesta rãspunde faţã de beneficiar pentru calitatea produselor şi a serviciilor furnizate de terţul subcontractant, având însã drept de regres împotriva acestuia. ART. 1771 Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare Dispoziţiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzãtor, cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în mãsura în care nu este prevãzutã o reglementare specialã pentru contractul de furnizare.
CAP. IV Contractul de report
ART. 1772 Noţiunea (1) Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpãrã cu plata imediatã titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligã, în acelaşi timp, sã revândã reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumitã scadenţã, în schimbul unei sume determinate. (2) Contractul de report se perfecteazã prin predarea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacã acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalitãţilor necesare pentru transmiterea lor. ART. 1773 Drepturi accesorii În lipsã de stipulaţie contrarã, drepturile accesorii conferite de titlurile şi valorile mobiliare date în report, precum dobânzile şi dividendele ajunse la scadenţã în timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului. ART. 1774 Obligaţia reportatorului de a exercita opţiunea (1) Reportatorul este obligat sã exercite opţiunea pe seama reportatului în timpul reportului, dacã titlurile acordã un asemenea drept, în condiţiile legii speciale. (2) Reportatul trebuie sã punã la dispoziţia reportatorului fondurile necesare, cu cel puţin 3 zile înainte de scadenţa termenului de opţiune. Dacã reportatul nu îndeplineşte aceastã obligaţie, reportatorul trebuie sã vândã dreptul de opţiune în numele şi pe seama reportatului. ART. 1775 Efectuarea de vãrsãminte asupra titlurilor Dacã în timpul reportului urmeazã a se efectua vãrsãminte în contul titlurilor şi valorilor mobiliare care fac obiectul reportului, reportatul trebuie sã punã la dispoziţia reportatorului sumele necesare, cu cel puţin 3 zile înainte de scadenţa vãrsãmintelor. În caz contrar, reportatorul poate proceda la lichidarea silitã a contractului. ART. 1776 Lichidarea reportului. Lichidarea diferenţelor şi reînnoirea reportului (1) Lichidarea reportului se va face înãuntrul celei de a doua zi de lucru ce urmeazã scadenţei. (2) Dacã la scadenţa termenului reportului pãrţile lichideazã diferenţele, fãcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferã prin calitatea sau specia lor, ori pe un alt preţ, atunci se considerã cã pãrţile au încheiat un nou contract.
CAP. V Contractul de locaţiune
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
§1. Cuprinsul contractului
ART. 1777 Noţiunea Locaţiunea este contractul prin care o parte, numitã locator, se obligã sã asigure celeilalte pãrţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumitã perioadã, în schimbul unui preţ, denumit chirie. ART. 1778 Felurile locaţiunii (1) Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartã denumirea de arendare. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, închirierii locuinţelor şi arendãrii, dacã sunt compatibile cu regulile particulare prevãzute pentru aceste contracte. (3) Locaţiunea spaţiilor destinate exercitãrii unei profesii sau întreprinderi este supusã prevederilor prezentei secţiuni, precum şi dispoziţiilor art. 1.824 şi 1.828-1.831. ART. 1779 Bunurile ce pot face obiectul locaţiunii Toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, pot face obiectul locaţiunii, dacã dintr-o prevedere legalã sau din natura lor nu rezultã contrariul. ART. 1780 Preţul locaţiunii (1) Chiria poate consta într-o sumã de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. (2) Dispoziţiile privitoare la stabilirea preţului vânzãrii sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, şi chiriei. ART. 1781 Încheierea contractului de locaţiune Contractul de locaţiune se considerã încheiat îndatã ce pãrţile au convenit asupra bunului şi preţului. ART. 1782 Locaţiuni succesive În situaţia unor locaţiuni succesive ale cãror perioade se suprapun fie şi parţial, conflictul dintre locatari se rezolvã: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, în favoarea locatarului care şi-a notat dreptul în cartea funciarã, dispoziţiile art. 902 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzãtor; b) în cazul mobilelor supuse unor formalitãţi de publicitate, în favoarea locatarului care a îndeplinit cel dintâi aceste formalitãţi; c) în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa bunului, dispoziţiile art. 1.275 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 1783 Durata maximã a locaţiunii Locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadã mai mare de 30 de ani. Dacã pãrţile stipuleazã un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani. ART. 1784 Incapacitãţi (1) Dispoziţiile privitoare la incapacitãţile prevãzute la art. 1.654 şi 1.655 sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, şi locaţiunii. (2) De asemenea, sunt aplicabile, prin analogie, şi dispoziţiile art. 1.643, inclusiv atunci când existã litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce urmeazã a face obiectul locaţiunii. (3) Dacã legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depãşi 5 ani. ART. 1785 Locaţiunea fãrã duratã determinatã Dacã în contract pãrţile nu au arãtat durata locaţiunii, fãrã a-şi fi dorit sã contracteze pe o duratã nedeterminatã, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se considerã încheiatã: a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea unei profesii ori întreprinderi; b) pe durata corespunzãtoare unitãţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate; c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.
§2. Obligaţiile locatorului
ART. 1786 Obligaţiile principale ale locatorului Locatorul este ţinut, chiar fãrã vreo stipulaţie expresã: a) sã predea locatarului bunul dat în locaţiune; b) sã menţinã bunul în stare corespunzãtoare de folosinţã pe toatã durata locaţiunii; c) sã asigure locatarului liniştita şi utila folosinţã a bunului pe tot timpul locaţiunii. ART. 1787 Predarea bunului Locatorul este obligat sã predea bunul împreunã cu toate accesoriile sale în stare corespunzãtoare utilizãrii acestuia. ART. 1788 Sarcina reparaţiilor (1) Locatorul este obligat sã efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzãtoare de întrebuinţare pe toatã durata locaţiunii, conform destinaţiei stabilite potrivit art. 1.799. (2) Sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a cãror necesitate rezultã din folosinţa obişnuitã a bunului. (3) Dacã, dupã încheierea contractului, se iveşte nevoia unor reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmã, deşi încunoştinţat, nu începe sã ia de îndatã mãsurile necesare, reparaţiile pot fi fãcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator sã restituie, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuãrii cheltuielilor. (4) În caz de urgenţã, locatarul îl poate înştiinţa pe locator şi dupã începerea reparaţiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înştiinţãrii. ART. 1789 Asigurarea folosinţei Locatorul este obligat sã întreprindã tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştitã şi utilã a bunului, fiind dator sã se abţinã de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţã. ART. 1790 Garanţia contra viciilor (1) Locatorul garanteazã contra tuturor viciilor lucrului care împiedicã sau micşoreazã folosirea lui, chiar dacã nu le-a cunoscut la încheierea contractului şi fãrã a ţine seama dacã ele existau dinainte ori au survenit în cursul locaţiunii. (2) Locatorul nu rãspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului. Cu toate acestea, locatorul poate fi obligat la despãgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzeazã vieţii, sãnãtãţii sau integritãţii corporale a locatarului. ART. 1791 Efectele garanţiei contra viciilor (1) Dacã locatorul nu înlãturã viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scãdere proporţionalã a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacã le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune, el poate rezilia contractul, în condiţiile legii. (2) Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune-interese, în afarã de cazul când dovedeşte cã nu le-a cunoscut şi cã, potrivit împrejurãrilor, nu era dator sã le cunoascã. ART. 1792 Garanţia pentru lipsa calitãţilor convenite Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplicã şi atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calitãţilor convenite de cãtre pãrţi. ART. 1793 Tulburãrile de fapt Locatorul nu este ţinut sã îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzatã prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afarã numai dacã tulburãrile începute înaintea predãrii bunului îl împiedicã pe locatar sã îl preia, caz în care dispoziţiile art. 1.794 alin. (2) sunt aplicabile. ART. 1794 Tulburãrile de drept (1) Dacã un terţ pretinde vreun drept asupra bunului dat în locaţiune, locatorul este dator sã îl apere pe locatar chiar şi în lipsa unei tulburãri de fapt. Dacã locatarul este lipsit în tot sau în parte de folosinţa bunului, locatorul trebuie sã îl despãgubeascã pentru toate prejudiciile suferite din aceastã cauzã. (2) Indiferent de gravitatea tulburãrii, dacã i-a comunicat-o locatorului, fãrã ca acesta sã o înlãture de îndatã, locatarul poate cere o scãdere proporţionalã a chiriei. Dacã tulburarea este atât de gravã încât, dacã ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul în condiţiile legii. (3) Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la daune-interese. ART. 1795 Chemarea în garanţie a locatorului (1) Dacã locatarul este chemat în judecatã de un terţ care pretinde un drept asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi existã riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, el are dreptul sã cearã introducerea în proces a locatorului, în condiţiile Codului de procedurã civilã. (2) Locatarul va fi ţinut sã îl despãgubeascã pe locator de toate prejudiciile suferite ca urmare a necomunicãrii tulburãrii de cãtre locatar. El nu va fi însã ţinut la despãgubiri dacã dovedeşte cã locatorul nu ar fi avut câştig de cauzã sau cã, având cunoştinţã de tulburare, nu a acţionat.
§3. Obligaţiile locatarului
ART. 1796 Obligaţiile principale Locatarul are urmãtoarele obligaţii principale: a) sã ia în primire bunul dat în locaţiune; b) sã plãteascã chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract; c) sã foloseascã bunul cu prudenţã şi diligenţã; d) sã restituie bunul la încetarea, din orice cauzã, a contractului de locaţiune. ART. 1797 Data plãţii chiriei (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, locatarul este obligat sã plãteascã chiria la termenele stabilite potrivit uzanţelor. (2) Dacã nu existã uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plãteşte dupã cum urmeazã: a) în avans pentru toatã durata contractului, dacã aceasta nu depãşeşte o lunã; b) în prima zi lucrãtoare a fiecãrei luni, dacã durata locaţiunii este mai mare de o lunã, dar mai micã de un an; c) în prima zi lucrãtoare a fiecãrui trimestru, dacã durata locaţiunii este de cel puţin un an. ART. 1798 Caracterul executoriu Contractele de locaţiune încheiate în formã autenticã, precum şi cele încheiate prin înscris sub semnãturã privatã şi înregistrate la organele fiscale constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalitãţile stabilite în contract. ART. 1799 Obligaţiile privind folosirea bunului Locatarul este obligat sã foloseascã bunul luat în locaţiune cu prudenţã şi diligenţã, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsã, potrivit celei prezumate dupã anumite împrejurãri, cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioarã ori cea potrivit cãreia locatarul îl foloseşte. ART. 1800 Schimbarea formei ori destinaţiei bunului. Folosirea abuzivã Dacã locatarul modificã bunul ori îi schimbã destinaţia sau dacã îl întrebuinţeazã astfel încât îl prejudiciazã pe locator, acesta din urmã poate cere dauneinterese şi, dupã caz, rezilierea contractului. ART. 1801 Înştiinţarea locatorului despre nevoia de reparaţii Locatarul este obligat, sub sancţiunea plãţii de daune-interese şi a suportãrii oricãror alte cheltuieli, sã îi notifice de îndatã locatorului necesitatea efectuãrii reparaţiilor care sunt în sarcina acestuia din urmã. ART. 1802 Reparaţiile locative În lipsã de stipulaţie contrarã, reparaţiile de întreţinere curentã sunt în sarcina locatarului. ART. 1803 Lipsa de folosinţã în caz de reparaţii urgente (1) Dacã în timpul locaţiunii bunul are nevoie de reparaţii care nu pot fi amânate pânã la sfârşitul locaţiunii sau a cãror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus, locatarul va suporta restrângerea necesarã a locaţiunii cauzatã de aceste reparaţii. (2) Dacã totuşi reparaţiile dureazã mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii va fi scãzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit. (3) Dacã reparaţiile sunt de aşa naturã încât, în timpul executãrii lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenitã, locatarul poate rezilia contractul. ART. 1804 Obligaţia de a permite examinarea bunului Locatarul este obligat sã permitã examinarea bunului de cãtre locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunului, precum şi de cãtre cei care doresc sã îl cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc sã îl ia în locaţiune, fãrã însã ca prin aceasta sã i se cauzeze o stânjenire nejustificatã a folosinţei bunului.
§4. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune
ART. 1805 Dreptul de a subcontracta şi de a ceda contractul Locatarul poate sã încheie o sublocaţiune, totalã sau parţialã, ori chiar sã cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacã aceastã facultate nu i-a fost interzisã în mod expres. Cu toate acestea, dacã bunul este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu este permisã decât cu acordul scris al locatorului. ART. 1806 Interdicţia sublocaţiunii şi a cesiunii (1) Interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda locaţiunea. Interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune. (2) Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totalã, cât şi pe cea parţialã. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totalã, cât şi pe cea parţialã. ART. 1807 Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului (1) În caz de neplatã a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmãri pe sublocatar pânã la concurenţa chiriei pe care acesta din urmã o datoreazã locatarului principal. Plata anticipatã a chiriei cãtre locatarul principal nu poate fi opusã locatorului. (2) Locatorul îşi pãstreazã dreptul prevãzut la alin. (1) atunci când creanţa având ca obiect chiria datoratã în temeiul sublocaţiunii a fost cedatã. (3) Locatorul poate, de asemenea, sã se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune. ART. 1808 Efectele cesiunii locaţiunii (1) Prin cesiunea contractului de locaţiune de cãtre locatar, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune. (2) Dispoziţiile privind cesiunea contractului se aplicã în mod corespunzãtor.
§5. Expirarea termenului şi tacita relocaţiune
ART. 1809 Expirarea termenului (1) Contractul de locaţiune înceteazã de drept la expirarea termenului convenit de pãrţi sau, dupã caz, prevãzut de lege, fãrã a fi necesarã o înştiinţare prealabilã. (2) În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe duratã determinatã şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi contractului încheiat pe perioadã determinatã prin înscris sub semnãturã privatã şi înregistrat la organul fiscal competent. ART. 1810 Tacita relocaţiune (1) Dacã, dupã împlinirea termenului, locatarul continuã sã deţinã bunul şi sã îşi îndeplineascã obligaţiile fãrã vreo împotrivire din partea locatorului, se considerã încheiatã o nouã locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. (2) Noua locaţiune va fi însã pe duratã nedeterminatã, dacã prin lege sau convenţia pãrţilor nu se prevede altfel.
§6. Înstrãinarea bunului dat în locaţiune
ART. 1811 Opozabilitatea contractului de locaţiune faţã de dobânditor Dacã bunul dat în locaţiune este înstrãinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, dupã cum urmeazã: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dacã locaţiunea a fost notatã în cartea funciarã; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciarã, dacã data certã a locaţiunii este anterioarã datei certe a înstrãinãrii; c) în cazul mobilelor supuse unor formalitãţi de publicitate, dacã locatarul a îndeplinit aceste formalitãţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacã la data înstrãinãrii bunul se afla în folosinţa locatarului. ART. 1812 Încetarea locaţiunii în caz de înstrãinare (1) Locaţiunea înceteazã în cazul în care prin contractul de locaţiune s-a prevãzut încetarea pe motiv de înstrãinare. (2) Cu toate acestea, locaţiunea rãmâne opozabilã dobânditorului chiar şi dupã ce locatarului i s-a notificat înstrãinarea, pentru un termen de douã ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificãrii denunţãrii contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. (2). (3) Locatarul cãruia i s-a comunicat încetarea contractului cu respectarea prevederilor alin. (2) nu are drept la despãgubire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului. ART. 1813 Raporturile dintre locatar şi dobânditor (1) În cazurile prevãzute la art. 1.811, dobânditorul se subrogã în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorãsc din locaţiune. (2) Dacã dobânditorul nu îşi executã obligaţiile, locatorul rãspunde solidar cu acesta pentru despãgubirile datorate locatarului. ART. 1814 Efectele garanţiilor constituite de locatar Când locatarul bunului înstrãinat a dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogã în drepturile izvorând din aceste garanţii, în condiţiile legii. ART. 1815 Cesiunea şi plata anticipatã a chiriei Plata anticipatã a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu poate fi opusã dobânditorului decât dacã, în privinţa acesteia, au fost îndeplinite, înainte ca înstrãinarea sã devinã opozabilã locatarului, formalitãţile de publicitate prevãzute de lege sau dacã plata anticipatã ori cesiunea a fost cunoscutã de dobânditor pe altã cale.
§7. Încetarea contractului
ART. 1816 Denunţarea contractului (1) Dacã locaţiunea a fost fãcutã fãrã determinarea duratei, oricare dintre pãrţi poate denunţa contractul prin notificare. (2) Notificarea fãcutã cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsã, de uzanţe nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen. (3) La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilã, iar contractul de locaţiune încheiat în condiţiile prevãzute la art. 1.809 alin. (2) sau (3), dupã caz, constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu cu privire la aceastã obligaţie. ART. 1817 Rezilierea locaţiunii Neexecutarea obligaţiilor nãscute din contract conferã pãrţii prejudiciate dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese dacã este cazul, potrivit legii. ART. 1818 Imposibilitatea folosirii bunului (1) Dacã bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea înceteazã de drept. (2) Dacã imposibilitatea folosirii bunului este numai parţialã, locatarul poate, dupã împrejurãri, sã cearã fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţionalã a chiriei. (3) Atunci când bunul este doar deteriorat, locaţiunea continuã, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.788. (4) În toate cazurile în care imposibilitatea totalã sau parţialã de folosire a bunului este fortuitã, locatarul nu are drept la daune-interese. ART. 1819 Desfiinţarea titlului locatorului (1) Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului sã asigure folosinţa bunului închiriat determinã încetarea de drept a contractului de locaţiune. (2) Cu toate acestea, locaţiunea va continua sã producã efecte şi dupã desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulatã de pãrţi, fãrã a se depãşi un an de la data desfiinţãrii titlului locatorului, însã numai dacã locatarul a fost de bunã-credinţã la încheierea locaţiunii. ART. 1820 Moartea locatorului sau a locatarului (1) Locaţiunea nu înceteazã prin moartea locatorului sau a locatarului. (2) Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu duratã determinatã, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţã de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii. ART. 1821 Restituirea bunului (1) La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat sã restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afarã de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii. (2) Pânã la proba contrarã, locatarul este prezumat cã a primit bunul în stare corespunzãtoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite. (3) Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate. ART. 1822 Rãspunderea locatarului pentru bunul închiriat (1) Locatarul rãspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzatã de incendiu, dacã nu dovedeşte cã a survenit fortuit. (2) El rãspunde inclusiv pentru degradarea cauzatã de membrii familiei sale, de sublocatarul sãu, ca şi de fapta altor persoane cãrora le-a îngãduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun. ART. 1823 Îmbunãtãţirile fãcute de locatar (1) Locatorul are dreptul de a pãstra lucrãrile adãugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despãgubiri decât dacã locatarul a efectuat lucrãrile cu acordul prealabil al locatorului. (2) Dacã lucrãrile au fost efectuate fãrã acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege sã cearã locatarului aducerea bunului în starea iniţialã, precum şi plata de despãgubiri pentru orice pagubã ar fi cauzatã bunului de cãtre locatar. (3) În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie. (4) Dispoziţiile art. 1.788 alin. (3) şi (4) rãmân aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a Reguli particulare în materia închirierii locuinţelor
ART. 1824 Închirierea fãcutã fãrã determinarea duratei (1) Atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fãrã determinarea duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), locatorul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de: a) 60 de zile, dacã intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lunã sau mai mare; b) 15 zile, dacã intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lunã. ART. 1825 Denunţarea închirierii încheiate pe duratã determinatã (1) Dacã închirierea este pe duratã determinatã, locatarul poate denunţa unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauzã contrarã este consideratã nescrisã. (2) În cazul în care închirierea este pe duratã determinatã, iar în contract s-a prevãzut cã locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, acestei denunţãri i se aplicã termenul de preaviz prevãzut la art. 1.824 alin. (2). ART. 1826 Clauze nescrise Este consideratã nescrisã orice clauzã în temeiul cãreia: a) chiriaşul este obligat sã încheie o asigurare cu un asigurãtor impus de locator; b) se prevede rãspunderea solidarã sau indivizibilã a chiriaşilor din apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradãrii elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotãrilor aferente pãrţilor comune ale imobilului; c) chiriaşul se obligã sã recunoascã sau sã plãteascã în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimãrilor fãcute exclusiv de locator; d) locatorul este îndreptãţit sã diminueze sau sã suprime, fãrã contraprestaţie echivalentã, prestaţiile la care s-a obligat prin contract. ART. 1827 Vicii care ameninţã sãnãtatea ori integritatea corporalã (1) Dacã imobilul închiriat, prin structurã sau prin starea sa, constituie o primejdie gravã pentru sãnãtatea celor care lucreazã sau locuiesc în el, chiriaşul, chiar dacã a renunţat la acest drept, va putea rezilia contractul de închiriere, în condiţiile legii. (2) Chiriaşul are dreptul şi la daune-interese dacã, la data încheierii contractului, nu a cunoscut viciile bunului. ART. 1828 Dreptul de preferinţã al chiriaşului la închiriere (1) La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, chiriaşul are, la condiţii egale, drept de preferinţã. El nu are însã acest drept atunci când nu şi-a executat obligaţiile nãscute în baza închirierii anterioare. (2) Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia vânzãrii sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 1829 Folosirea pãrţilor şi instalaţiilor comune ale clãdirii (1) În clãdirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a întrebuinţa pãrţile şi instalaţiile de folosinţã comunã ale clãdirii potrivit cu destinaţia fiecãreia. (2) Chiriaşii sunt obligaţi sã contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încãlzirea, curãţarea pãrţilor şi instalaţiilor de folosinţã comunã, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor. ART. 1830 Rezilierea contractului (1) Rezilierea contractului de închiriere poate fi obţinutã de partea care este prejudiciatã prin neexecutarea obligaţiilor ce revin celeilalte pãrţi. (2) De asemenea, locatorul poate cere instanţei rezilierea contractului de închiriere şi în cazul în care chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cãrora acesta din urmã le-a îngãduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţã, fie au un comportament care face imposibilã convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinãtate, fie împiedicã folosirea normalã a locuinţei sau a pãrţilor comune. ART. 1831 Evacuarea chiriaşului (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotãrâri judecãtoreşti. (2) Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevãzute în contract pânã la data eliberãrii efective a locuinţei, precum şi la repararea prejudiciilor de orice naturã cauzate locatorului pânã la acea datã. ART. 1832 Alte persoane care locuiesc împreunã cu chiriaşul (1) În lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreunã cu chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre obligaţiile izvorâte din contract. (2) Încetarea, din orice cauzã, a contractului de închiriere, precum şi hotãrârea judecãtoreascã de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se executã împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fãrã titlu, împreunã cu chiriaşul. ART. 1833 Subînchirierea şi cesiunea contractului de închiriere Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul rãspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţã de locator prin contractul de închiriere. ART. 1834 Decesul chiriaşului (1) Contractul de închiriere a locuinţei înceteazã în termen de 30 de zile de la decesul chiriaşului. (2) Subînchirierea consimţitã de chiriaş înceteazã la expirarea termenului prevãzut la alin. (1). ART. 1835 Locuinţe cu destinaţie specialã Regimul închirierii prevãzut de legea specialã pentru locuinţele sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile prezentului cod.
SECŢIUNEA a 3-a Reguli particulare în materia arendãrii
ART. 1836 Bunuri ce pot fi arendate Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi: a) terenurile cu destinaţie agricolã, şi anume terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi, pãşunile împãdurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajãrile piscicole şi de îmbunãtãţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolã; b) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatãrii agricole. ART. 1837 Arendarea fãcutã pe duratã nedeterminatã Dacã durata nu este determinatã, arendarea se considerã a fi fãcutã pentru toatã perioada necesarã recoltãrii fructelor pe care bunul agricol urmeazã sã le producã în anul agricol în care se încheie contractul. ART. 1838 Condiţiile de formã (1) Contractul de arendare trebuie încheiat în formã scrisã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (2) Sub sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecatã pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie sã depunã un exemplar al contractului la consiliul local în a cãrui razã teritorialã se aflã bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local. (3) Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorialã a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cãrui razã teritorialã sunt situate bunurile arendate. (4) Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile. (5) Toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare revin arendaşului. ART. 1839 Schimbarea categoriei de folosinţã Arendaşul poate schimba categoria de folosinţã a terenului arendat numai cu acordul prealabil, dat în scris, de cãtre proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. ART. 1840 Asigurarea bunurilor arendate Arendaşul este obligat, chiar în lipsã de stipulaţie expresã, sã asigure bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamitãţi naturale. ART. 1841 Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei (1) Atunci când, pe durata arendãrii, întreaga recoltã a unui an sau cel puţin o jumãtate din ea a pierit fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţionalã a arendei dacã aceasta a fost stabilitã într-o cantitate determinatã de produse agricole, într-o sumã de bani determinatã sau într-o sumã de bani determinabilã în funcţie de valoarea unei cantitãţi determinate de produse agricole. (2) Dacã arendarea este fãcutã pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul arendãrii, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţã. ART. 1842 Excepţii (1) Arendaşul nu poate obţine reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc dupã ce a fost culeasã. (2) Reducerea arendei nu va putea fi cerutã nici atunci când cauza pagubei era cunoscutã la data încheierii contractului. ART. 1843 Riscul pieirii fructelor în cazul în care arenda se plãteşte în fructe (1) Atunci când arenda este stabilitã într-o cotã din fructe sau într-o sumã de bani determinabilã în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuitã, în tot sau în parte, a fructelor de împãrţit este suportatã proporţional şi nu dã niciuneia dintre pãrţi acţiune în despãgubire împotriva celeilalte. (2) Dacã însã pieirea s-a produs dupã culegerea fructelor şi una dintre pãrţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenitã acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte pãrţi se considerã ca şi cum nu ar fi survenit nicio pierdere, afarã numai dacã fructele ar fi pierit chiar dacã predarea şi recepţia fructelor se fãceau la timp. ART. 1844 Plata arendei în fructe Atunci când arenda se plãteşte în fructe, în lipsa altui termen prevãzut în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de cãtre arendaş. ART. 1845 Caracterul executoriu Contractele de arendare încheiate în formã autenticã, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalitãţile stabilite în contract. ART. 1846 Cesiunea arendãrii Cu acordul scris al arendatorului, arendaşul poate sã cesioneze contractul de arendare soţului care participã la exploatarea bunurilor arendate sau descendenţilor sãi majori. ART. 1847 Interdicţia subarendãrii (1) Nu sunt permise oficiile de arendaşi. (2) Subarendarea totalã sau parţialã este interzisã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. ART. 1848 Reînnoirea arendãrii (1) Contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi duratã, dacã niciuna dintre pãrţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul sãu cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolã, cu cel puţin un an. (2) Dacã durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtã, termenele de refuz al reînnoirii prevãzute la alin. (1) se reduc la jumãtate. ART. 1849 Dreptul de preempţiune Arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercitã potrivit art. 1.730-1.739. ART. 1850 Cazuri speciale de încetare a contractului Contractul de arendare înceteazã prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului.
CAP. VI Contractul de antreprizã
SECŢIUNEA 1 Reguli comune privind contractul de antreprizã
§1. Dispoziţii generale
ART. 1851 Noţiunea (1) Prin contractul de antreprizã, antreprenorul se obligã ca, pe riscul sãu, sã execute o anumitã lucrare, materialã ori intelectualã, sau sã presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, şi antreprizei pentru lucrãri de construcţii, dacã sunt compatibile cu regulile particulare prevãzute pentru acest contract. ART. 1852 Contractul de subantreprizã (1) Prin contractul de subantreprizã antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor pãrţi ori elemente ale lucrãrii sau serviciilor, afarã de cazul în care contractul de antreprizã a fost încheiat în considerarea persoanei sale. (2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul rãspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptã. (3) Subantrepriza este supusã dispoziţiilor prevãzute pentru contractul de antreprizã. ART. 1853 Incapacitãţi Dispoziţiile art. 1.655 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor şi contractului de antreprizã. ART. 1854 Preţul (1) Preţul antreprizei poate consta într-o sumã de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. (2) Preţul trebuie sã fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. (3) Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datoreazã preţul prevãzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusã şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrãrii ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente. ART. 1855 Delimitarea faţã de vânzare Contractul este de vânzare, iar nu de antreprizã atunci când, potrivit intenţiei pãrţilor, executarea lucrãrii nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate. ART. 1856 Acţiunea directã a lucrãtorilor În mãsura în care nu au fost plãtite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfãşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrãrii contractate au acţiune directã împotriva beneficiarului, pânã la concurenţa sumei pe care acesta din urmã o datoreazã antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
§2. Obligaţiile pãrţilor
ART. 1857 Procurarea, pãstrarea şi întrebuinţarea materialelor (1) Dacã din lege sau din contract nu rezultã altfel, antreprenorul este obligat sã execute lucrarea cu materialele sale. (2) Antreprenorul care lucreazã cu materialele sale rãspunde pentru calitatea acestora, potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare. (3) Antreprenorul cãruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat sã le pãstreze şi sã le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, sã justifice modul în care acestea au fost întrebuinţate şi sã restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrãrii. ART. 1858 Informarea beneficiarului Antreprenorul este obligat sã îl informeze fãrã întârziere pe beneficiar dacã normala executare a lucrãrii, trãinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduitã din cauza: a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziţie; b) instrucţiunilor necorespunzãtoare date de beneficiar; c) existenţei sau ivirii unor împrejurãri pentru care antreprenorul nu este ţinut sã rãspundã. ART. 1859 Neluarea mãsurilor necesare de cãtre beneficiar (1) În cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de cãtre antreprenor în condiţiile art. 1.858, nu ia mãsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurãrile, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens. (2) Cu toate acestea, dacã lucrarea ar fi de naturã sã ameninţe sãnãtatea sau integritatea corporalã a persoanelor, antreprenorul este obligat sã cearã rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a rãspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor. ART. 1860 Pieirea lucrãrii înainte de recepţie (1) Dacã anterior recepţiei lucrarea piere ori se deterioreazã din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator sã o refacã pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacã este cazul, de regulile privind suspendarea fortuitã a executãrii obligaţiei. (2) Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut sã suporte cheltuielile refacerii lucrãrii numai dacã pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat sã furnizeze din nou materialele, dacã pieirea sau deteriorarea nu este imputabilã antreprenorului. (3) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile atunci când pieirea sau deteriorarea are loc dupã recepţia lucrãrii, situaţie în care antreprenorul rãmâne rãspunzãtor, dacã este cazul, în temeiul garanţiei contra viciilor şi pentru calitãţile convenite. ART. 1861 Controlul executãrii lucrãrii Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuialã, sã controleze lucrarea în cursul executãrii ei, fãrã a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi sã-i comunice acestuia observaţiile sale. ART. 1862 Recepţia lucrãrii (1) De îndatã ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţeazã cã lucrarea este finalizatã, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrãrii şi uzanţelor din domeniu, sã o verifice şi, dacã aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, sã o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, sã o ridice. (2) Dacã, fãrã motive temeinice, beneficiarul nu se prezintã sau nu comunicã neîntârziat antreprenorului rezultatul verificãrii, lucrarea se socoteşte recepţionatã fãrã rezerve. (3) Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fãrã rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrãrii sau lipsa aparentã a calitãţilor convenite. ART. 1863 Garanţia contra viciilor şi pentru calitãţile convenite Antreprenorul datoreazã garanţie contra viciilor lucrãrii şi pentru calitãţile convenite, potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 1864 Exigibilitatea preţului (1) Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat sã îi plãteascã antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrãri, dacã prin lege sau contract nu se prevede altfel. (2) În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepţie, fãrã vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altã cauzã decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz, contractul rãmâne în fiinţã, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.860. ART. 1865 Preţul estimat (1) Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, preţul lucrãrilor sau al serviciilor a fãcut obiectul unei estimãri, antreprenorul trebuie sã justifice orice creştere a preţului. (2) Beneficiarul nu este ţinut sã plãteascã aceastã creştere decât în mãsura în care ea rezultã din lucrãri sau servicii care nu puteau fi prevãzute de cãtre antreprenor la momentul încheierii contractului. ART. 1866 Preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrãrilor sau serviciilor Dacã preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrãrilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate, antreprenorul este ţinut, la cererea beneficiarului, sã îi dea socotealã despre stadiul lucrãrilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate. ART. 1867 Preţul forfetar (1) Atunci când contractul este încheiat pentru un preţ global, beneficiarul trebuie sã plãteascã preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând cã lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţinã muncã ori a costat mai puţin decât s-a prevãzut. (2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionate la alin. (1). (3) Preţul forfetar rãmâne neschimbat, cu toate cã s-au adus modificãri cu privire la condiţiile de executare iniţial prevãzute, dacã pãrţile nu au convenit altfel. ART. 1868 Vânzarea bunurilor neridicate în termen (1) Dacã antreprenorul s-a obligat sã execute o lucrare cu materialul beneficiarului sau sã presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta din urmã nu ridicã bunul în termen de 6 luni socotit din ziua convenitã pentru recepţie sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizãrii, antreprenorul, dupã ce l-a înştiinţat în scris pe beneficiar, are dreptul sã vândã bunul cu diligenţa unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului. (2) Dupã reţinerea preţului lucrãrii şi a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferenţa la dispoziţia beneficiarului. (3) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acţiune întemeiatã pe neexecutarea sau executarea necorespunzãtoare a lucrãrii. ART. 1869 Ipoteca legalã Pentru garantarea plãţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiazã de o ipotecã legalã asupra lucrãrii, constituitã şi conservatã în condiţiile legii.
§3. Încetarea contractului
ART. 1870 Decesul beneficiarului Decesul beneficiarului nu determinã încetarea contractului decât dacã aceasta face imposibilã sau inutilã executarea sa. ART. 1871 Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul (1) În cazul în care antreprenorul decedeazã sau devine, fãrã culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul înceteazã dacã a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului. (2) Beneficiarul este ţinut sã recepţioneze partea deja executatã, dacã o poate folosi. (3) De asemenea, în cazul prevãzut la alin. (1), beneficiarul este obligat sã plãteascã, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrãrilor efectuate şi a cheltuielilor fãcute în vederea finalizãrii lucrãrii, însã numai în mãsura în care aceste lucrãri şi cheltuieli îi sunt de folos. (4) Beneficiarul are dreptul, cu condiţia de a plãti o indemnizaţie adecvatã, sã cearã predarea materialelor pregãtite şi a planurilor pe cale de a fi puse în executare, dispoziţiile legale privitoare la drepturile de proprietate intelectualã rãmânând aplicabile. ART. 1872 Rezilierea contractului din culpa antreprenorului Beneficiarul poate rezilia contractul în urmãtoarele cazuri: a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrãrii a devenit vãdit imposibilã; b) lucrarea sau serviciul nu se executã în modul convenit şi, într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurãrile, antreprenorul nu remediazã lipsurile constatate şi nu schimbã pentru viitor modul de executare a lucrãrii sau serviciului; c) pentru neexecutarea altor obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului. ART. 1873 Rezilierea contractului din culpa beneficiarului Dacã antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii de cãtre beneficiar a propriilor obligaţii, antreprenorul este îndreptãţit sã obţinã rezilierea contractului, cu daune-interese, dacã este cazul.
SECŢIUNEA a 2-a Contractul de antreprizã pentru lucrãri de construcţii
ART. 1874 Noţiunea Prin contractul de antreprizã pentru lucrãri de construcţii, antreprenorul se obligã sã execute lucrãri care, potrivit legii, necesitã eliberarea autorizaţiei de construire. ART. 1875 Obligaţii accesorii ale beneficiarului Beneficiarul este obligat sã permitã antreprenorului, în mãsura în care este necesarã pentru executarea lucrãrii, folosirea cãilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apã şi a altor utilitãţi ce deservesc imobilul. ART. 1876 Controlul executãrii lucrãrilor (1) În cursul executãrii contractului, beneficiarul are dreptul ca, fãrã a stânjeni activitatea normalã a antreprenorului, sã controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrãrilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de cãtre antreprenor a obligaţiilor sale contractuale. (2) Beneficiarul comunicã antreprenorului constatãrile şi instrucţiunile sale în scris, dacã nu s-a convenit altfel. (3) La finalizarea acelei pãrţi din lucrare ce urmeazã a fi acoperitã prin executarea ulterioarã a altor lucrãri sau prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi sã constate împreunã existenţa pãrţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacã nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl convoacã pe beneficiar la locul executãrii lucrãrii înãuntrul unui termen rezonabil, a cãrui întindere se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura lucrãrii şi locul situãrii acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintã la termenul comunicat în scris sau pe altã cale convenitã de cãtre pãrţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrãrii ce urmeazã a fi acoperitã. ART. 1877 Împrejurãri care împiedicã executarea lucrãrilor (1) În cazul în care, în cursul executãrii contractului, constatã greşeli sau lipsuri în lucrãrile de proiectare în temeiul cãrora s-a încheiat contractul, antreprenorul este obligat sã comunice de îndatã beneficiarului şi proiectantului constatãrile sale, împreunã cu propunerile de remediere, în mãsura în care acestea intrã în domeniul pregãtirii sale profesionale, precum şi sã cearã beneficiarului sã ia mãsurile corespunzãtoare. (2) Dacã beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunicã de îndatã mãsurile luate pentru înlãturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate ori dacã mãsurile luate nu sunt corespunzãtoare, antreprenorul poate sã suspende executarea lucrãrilor, înştiinţându-i de îndatã despre aceasta pe beneficiar şi proiectant. ART. 1878 Recepţia lucrãrilor. Riscul contractului (1) Dupã finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrãrii, urmatã de recepţia finalã. (2) Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrãrii. ART. 1879 Rãspunderea pentru vicii (1) Termenele de garanţie contra viciilor lucrãrii sunt stabilite de legea specialã. (2) Arhitectul sau inginerul este exonerat de rãspunderea pentru viciile lucrãrii numai dacã dovedeşte cã acestea nu rezultã din culpa sa cu privire la expertizele sau planurile pe care le-a furnizat şi, dacã este cazul, cu privire la coordonarea sau supravegherea lucrãrilor. (3) Antreprenorul este exonerat de rãspundere numai dacã dovedeşte cã viciile rezultã dintr-o culpã în expertizele sau în planurile arhitectului ori ale inginerului ales de cãtre beneficiar. Subantreprenorul nu este exonerat decât dacã dovedeşte cã viciile rezultã din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului. (4) Fiecare dintre pãrţile prevãzute la alin. (2) şi (3) poate fi exoneratã de rãspundere dacã dovedeşte cã aceste vicii rezultã din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire. Exonerarea de rãspundere nu opereazã atunci când aceste vicii, deşi puteau sã fie prevãzute în cursul executãrii lucrãrii, nu au fost notificate beneficiarului. Prevederile art. 1.859 rãmân aplicabile. ART. 1880 Începutul prescripţiei privind rãspunderea pentru vicii (1) Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe sã curgã de la data recepţiei finale sau, dupã caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finalã, pentru înlãturarea viciilor constatate. (2) Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrãrii de proiectare începe sã curgã odatã cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrãrilor executate de antreprenor, afarã numai dacã viciile lucrãrilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe sã curgã de la data descoperirii acestora.
CAP. VII Contractul de societate
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1881 Noţiunea (1) Prin contractul de societate douã sau mai multe persoane se obligã reciproc sã coopereze pentru desfãşurarea unei activitãţi şi sã contribuie la aceasta prin aporturi bãneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împãrţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta. (2) Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacã prin contract nu s-a stabilit altfel. (3) Societatea se poate constitui cu sau fãrã personalitate juridicã. ART. 1882 Condiţiile de validitate (1) Poate fi asociat orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. Un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţãmântul celuilalt soţ, dispoziţiile art. 349 aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Orice societate trebuie sã aibã un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publicã şi bunele moravuri. (3) Fiecare asociat trebuie sã contribuie la constituirea societãţii prin aporturi bãneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice. ART. 1883 Regimul aporturilor (1) În cazul unei societãţi cu personalitate juridicã, aporturile intrã în patrimoniul societãţii, iar în cazul unei societãţi fãrã personalitate juridicã, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afarã de cazul în care au convenit, în mod expres, cã vor trece în folosinţa lor comunã. (2) În cazul aportului unor bunuri imobile sau, dupã caz, al altor drepturi reale imobiliare, contractul se încheie în formã autenticã. (3) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevãzute de lege. Dacã înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost fãcutã înainte de data înmatriculãrii societãţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalitãţii juridice. ART. 1884 Forma contractului (1) Contractul de societate se încheie în formã scrisã. Dacã prin lege nu se prevede altfel, forma scrisã este necesarã numai pentru dovada contractului. (2) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, contractul prin care se înfiinţeazã o societate cu personalitate juridicã trebuie încheiat în formã scrisã şi trebuie sã prevadã asociaţii, aporturile, forma juridicã, obiectul, denumirea şi sediul societãţii. ART. 1885 Durata societãţii (1) Durata societãţii este nedeterminatã, dacã prin contract nu se prevede altfel. (2) Asociaţii pot prelungi durata societãţii, înainte de expirarea acesteia. ART. 1886 Rãspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori (1) Asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin contract rãspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiţii de formã a contractului de societate sau a unei formalitãţi necesare pentru constituirea societãţii ori, dacã este cazul, pentru dobândirea personalitãţii juridice de cãtre aceasta. (2) În cazul modificãrii contractului, dispoziţiile alin. (1) se aplicã administratorilor cu drept de reprezentare a societãţii aflaţi în funcţie la data modificãrii, respectiv la data la care ar fi trebuit sã se îndeplineascã formalitãţile referitoare la aceastã modificare. ART. 1887 Domeniul de aplicare (1) Prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societãţilor. (2) Legea poate reglementa diferite tipuri de societãţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate. ART. 1888 Formele societare Dupã forma lor, societãţile pot fi: a) simple; b) în participaţie; c) în nume colectiv; d) în comanditã simplã; e) cu rãspundere limitatã; f) pe acţiuni; g) în comanditã pe acţiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate anume reglementat de lege. ART. 1889 Dobândirea personalitãţii juridice (1) Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societãţi cu personalitate juridicã, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege. În acest caz, rãspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiarã, nelimitatã şi solidarã, dacã prin lege nu se dispune altfel. (2) Dacã, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmeazã sã aibã personalitate juridicã, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituitã numai în forma şi condiţiile prevãzute de legea specialã care îi conferã personalitate juridicã. (3) Societatea dobândeşte personalitate juridicã prin şi de la data înmatriculãrii în registrul comerţului, dacã prin lege nu se dispune altfel. (4) Pânã la data dobândirii personalitãţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societãţii simple.
SECŢIUNEA a 2-a Societatea simplã
§1. Încheierea contractului de societate
ART. 1890 Condiţiile de formã Contractul de societate nu este supus unor formalitãţi speciale, cu excepţia celor prevãzute la art. 1.884 alin. (1) şi celor care rezultã din natura bunurilor ce constituie aport. ART. 1891 Modificarea contractului de societate În lipsã de stipulaţie contrarã sau dacã prin lege nu se dispune altfel, modificarea contractului de societate se face cu respectarea dispoziţiilor prevãzute de lege pentru încheierea sa valabilã. ART. 1892 Personalitatea juridicã (1) Societatea simplã nu are personalitate juridicã. (2) Dacã asociaţii doresc dobândirea personalitãţii juridice, prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridicã a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societãţii nou-înfiinţate. (3) În cazul prevãzut la alin. (2) dobândirea personalitãţii juridice se face fãrã a se dispune dizolvarea societãţii simple. Asociaţii şi societatea nou-înfiinţatã rãspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societãţii nãscute înainte de dobândirea personalitãţii juridice. ART. 1893 Societãţile de fapt Societãţile supuse condiţiei înmatriculãrii conform legii şi rãmase neînmatriculate, precum şi societãţile de fapt sunt asimilate societãţilor simple.
§2. Efectele contractului de societate
I. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor între ei
ART. 1894 Formarea capitalului social (1) Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societãţii, prin aporturi bãneşti sau în bunuri, dupã caz. (2) Capitalul social subscris se divide în pãrţi egale, numite pãrţi de interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecãruia, dacã prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel. (3) Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, cu titlu de aport societar. În schimbul acestui aport, asociaţii participã, potrivit actului constitutiv la împãrţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate. ART. 1895 Realizarea aporturilor (1) Fiecare dintre asociaţi rãspunde faţã de societate şi faţã de ceilalţi asociaţi pentru vãrsarea aporturilor la care s-a obligat. (2) Drepturile conferite de pãrţile de interes sunt suspendate pânã la vãrsarea aporturilor la capitalul social. ART. 1896 Aportul în bunuri (1) Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectueazã prin transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivã a bunurilor în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale. (2) Asociatul care aporteazã proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun rãspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzãtor faţã de cumpãrãtor, iar asociatul care aporteazã folosinţa rãspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţã de locatar. (3) Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de aport în folosinţã, ci devin, în toate cazurile, proprietatea asociaţilor, chiar dacã în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres. ART. 1897 Aportul în bunuri necorporale (1) Asociatul care aporteazã o creanţã rãspunde pentru existenţa creanţei la momentul aportului şi încasarea acesteia la scadenţã, fiind obligat sã acopere cuantumul acesteia, dobânda legalã care începe sã curgã de la scadenţã şi orice alte daune ce ar rezulta, dacã creanţa nu se încaseazã în tot sau în parte. (2) Asociatul care aporteazã acţiuni sau pãrţi sociale emise de o altã societate rãspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzãtor faţã de cumpãrãtor. (3) Asociatul care aporteazã cambii sau alte titluri de credit care circulã în comerţ rãspunde potrivit alin. (1). ART. 1898 Aportul în numerar Asociatul care a subscris ca aport o sumã de bani datoreazã în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legalã de la scadenţã şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere. ART. 1899 Aporturile în prestaţii şi cunoştinţe specifice (1) Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice este datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societãţii, iar asociatul este ţinut faţã de societate pentru toate câştigurile realizate din activitãţile care fac obiectul aportului. (2) Aporturile în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectueazã prin desfãşurarea de cãtre asociatul care s-a obligat a unor activitãţi concrete şi prin punerea la dispoziţia societãţii a unor informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalitãţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate. (3) Neexecutarea aportului în prestaţii sau cunoştinţe specifice dã loc numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacã este cazul. ART. 1900 Regimul pãrţilor de interes (1) Pãrţile de interes sunt indivizibile. (2) Pãrţile de interes plãtite sau vãrsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacã prin contract nu s-a prevãzut altfel. (3) Când o parte de interes devine proprietatea comunã a mai multor persoane, acestea sunt obligate sã desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente. (4) Cât timp o parte de interes este proprietatea comunã a mai multor persoane, acestea rãspund în mod solidar pentru efectuarea vãrsãmintelor datorate. ART. 1901 Transmiterea pãrţilor de interes (1) Transmiterea pãrţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevãzute de lege şi de contractul de societate. Transmiterea pãrţilor de interes cãtre persoane din afara societãţii este permisã cu consimţãmântul tuturor asociaţilor. Pãrţile de interes se pot transmite şi prin moştenire, dacã prin contract nu se dispune altfel. (2) Orice asociat poate rãscumpãra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, pãrţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fãrã consimţãmântul tuturor asociaţilor, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sã cunoascã cesiunea. Dacã mai mulţi asociaţi exercitã concomitent acest drept, pãrţile de interes se alocã proporţional cu cota de participare la profit. (3) În cazul prevãzut la alin. (2) şi ori de câte ori legea impune cesiunea pãrţilor de interes, valoarea acestora este stabilitã de un expert agreat de pãrţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de cãtre instanţã. (4) Cesiunea cu titlu gratuit a pãrţilor de interes este asimilatã unei cesiuni cu titlu oneros şi dã loc la aplicarea dispoziţiilor alin. (2) şi (3). În privinţa formei, cesiunea cu titlu gratuit este supusã regimului juridic al donaţiei. ART. 1902 Participarea la profit şi pierderi (1) Participarea la profitul societãţii implicã şi contribuţia la pierderile societãţii, în condiţiile prevãzute de contractul de societate, ale prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, dupã caz. (2) Partea fiecãrui asociat la profituri şi pierderi este proporţionalã cu aportul sãu la capitalul social, dacã nu s-a convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cãrui aport constã în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egalã cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic, dacã nu s-a convenit altfel. (3) Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferitã de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe sã fie rezonabile potrivit cu împrejurãrile şi sã fie expres prevãzute în contract. (4) Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte pierderile. (5) Orice clauzã prin care un asociat este exclus de la împãrţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este consideratã nescrisã. (6) Prin excepţie de la art. 1.881 alin. (2), asociatul al cãrui aport constã în prestaţii sau cunoştinţe specifice este scutit, în mãsura corespunzãtoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacã aceastã scutire a fost prevãzutã în mod expres în contractul de societate. ART. 1903 Obligaţia de neconcurenţã (1) Asociatul nu poate face concurenţã societãţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi pãgubitoare pentru societate. (2) Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate care ar conduce la privarea societãţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat. (3) Beneficiile rezultând din oricare dintre activitãţile interzise potrivit alin. (1) şi (2) se cuvin societãţii, iar asociatul este ţinut pentru orice daune ce ar putea rezulta. ART. 1904 Folosirea bunurilor sociale (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în interesul societãţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fãrã sã stânjeneascã drepturile celorlalţi asociaţi. (2) Asociatul care, fãrã consimţãmântul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţeazã bunurile sociale în folosul sãu sau al unei alte persoane este obligat sã restituie societãţii beneficiile ce au rezultat şi sã acopere daunele ce ar putea rezulta. ART. 1905 Folosirea fondurilor comune (1) Niciun asociat nu poate lua din fondurile comune mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile fãcute sau pentru cele ce urmeazã sã se facã în interesul societãţii. (2) Asociatul care încalcã dispoziţiile alin. (1) este rãspunzãtor de sumele luate şi de toate daunele-interese ce ar putea rezulta. (3) Prin contractul de societate se poate stipula cã asociaţii pot lua din casa societãţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare. ART. 1906 Distribuţia plãţii datoriilor debitorului comun În cazul în care un debitor comun plãteşte o parte din datoriile sale faţã de societate şi faţã de asociat, având aceeaşi scadenţã, asociatul în mâinile cãruia s-a fãcut plata va aloca suma primitã stingerii creanţei sale şi creanţei societare, proporţional cu raportul dintre acestea. ART. 1907 Cheltuielile fãcute pentru societate (1) Asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a fãcut pentru societate şi de a fi indemnizat pentru obligaţiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acţionând de bunã-credinţã în interesul societãţii. (2) Asociatul nu poate compensa cheltuielile şi pierderile prevãzute la alin. (1) cu datoriile sale faţã de societate şi nici paguba cauzatã societãţii din culpa sa cu foloasele pe care i le-a adus prin diferite operaţiuni. (3) Este interzisã compensarea între datoria unui terţ faţã de societate şi creanţa acestuia asupra unui asociat. ART. 1908 Asocierea asupra drepturilor sociale şi cedarea acestora (1) Un asociat îşi poate asocia o terţã persoanã la drepturile sale sociale fãrã consimţãmântul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivã nu va putea deveni asociat al societãţii fãrã consimţãmântul celorlalţi asociaţi, care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1.901. (2) Asociatul nu poate ceda, fãrã consimţãmântul tuturor celorlalţi asociaţi, drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicãrii prevederilor art. 1.901 alin. (2) şi (3). (3) Asociatul nu poate garanta în niciun fel obligaţiile personale sau ale vreunui terţ cu drepturile sociale, fãrã consimţãmântul tuturor asociaţilor, sub sancţiunea nulitãţii absolute a garanţiei. (4) Asociatul unei societãţi cu duratã nedeterminatã nu poate cere, înainte de încetarea societãţii, restituirea sau contravaloarea pãrţii care i se cuvine din bunurile comune ale societãţii, afarã de cazul retragerii sau excluderii sale. ART. 1909 Promisiunea asupra drepturilor sociale Orice promisiune fãcutã de un asociat de a ceda, vinde, garanta în orice fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale îi conferã beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din neexecutare. ART. 1910 Hotãrârile privind societatea (1) Asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de administrare, au dreptul sã participe la luarea hotãrârilor colective ale adunãrii asociaţilor. (2) Hotãrârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaţilor, dacã prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), hotãrârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic se iau cu consimţãmântul tuturor asociaţilor. (4) Obligaţiile unui asociat nu pot fi mãrite fãrã consimţãmântul acestuia. (5) Orice clauzã contrarã dispoziţiilor prezentului articol este consideratã nescrisã. ART. 1911 Adoptarea hotãrârilor (1) Hotãrârile sunt adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor. Contractul poate prevedea modul de convocare şi desfãşurare a acesteia, iar în lipsã, hotãrârea poate fi adoptatã şi prin consultarea scrisã a acestora. (2) Hotãrârile pot, de asemenea, rezulta din consimţãmântul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate. ART. 1912 Contestarea hotãrârilor (1) Asociatul nemulţumit de o hotãrâre luatã cu majoritate o poate contesta la instanţa judecãtoreascã, în termen de 15 zile de la data la care a fost luatã, dacã a fost prezent, şi de la data comunicãrii, dacã a fost lipsã. Dacã hotãrârea nu i-a fost comunicatã, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţã de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luatã hotãrârea. (2) Termenul de 15 zile prevãzut la alin. (1) este termen de decãdere.
II. Administrarea societãţii
ART. 1913 Numirea administratorilor (1) Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum şi orice alt aspect legat de administrarea societãţii se stabilesc prin contract sau prin acte separate. (2) Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române sau strãine. (3) Dacã prin contract nu se dispune altfel, societatea este administratã de asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societãţii. Operaţiunea fãcutã de oricare dintre ei este valabilã şi pentru partea celorlalţi, chiar fãrã a le fi luat consimţãmântul în prealabil. (4) Oricare dintre ei se poate opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea sã fie încheiatã. (5) Opoziţia nu produce însã efecte faţã de terţii de bunã-credinţã. ART. 1914 Limitele şi revocarea mandatului de administrator (1) Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societãţii. (2) Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacã nu se prevede altfel în contractul de societate. (3) Clauzele care limiteazã puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţã de terţii de bunã-credinţã. ART. 1915 Rãspunderea administratorilor (1) Administratorii rãspund personal faţã de societate pentru prejudiciile aduse prin încãlcarea legii, a mandatului primit sau prin culpã în administrarea societãţii. (2) Dacã mai mulţi administratori au lucrat împreunã, rãspunderea este solidarã. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o rãspundere proporţionalã cu culpa fiecãruia la sãvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii. ART. 1916 Pluralitatea de administratori Când sunt mai mulţi administratori, fãrã ca prin împuternicire sã se determine puterile fiecãruia sau sã fie obligaţi sã lucreze împreunã, fiecare poate administra singur în interesul societãţii, cu bunã-credinţã. Dacã împuternicirea stipuleazã sã lucreze împreunã, niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fãrã ceilalţi, chiar dacã aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona. ART. 1917 Adoptarea deciziilor Dacã s-a stipulat cã administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, dupã caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreunã, cu excepţia cazurilor de forţã majorã, când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubã gravã societãţii. ART. 1918 Drepturile asociaţilor care nu sunt administratori (1) Actele de administrare a societãţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bunã-credinţã nu sunt afectate. (2) Dacã legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societãţii, de a lua cunoştinţã de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societãţii, fãrã a stânjeni operaţiunile societãţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi. (3) Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societãţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de cãtre toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi sã convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop. (4) Orice clauzã contractualã contrarã dispoziţiilor prezentului articol este consideratã nescrisã. ART. 1919 Reprezentarea în justiţie (1) Societatea este reprezentatã prin administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacã nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceştia. (2) Societatea stã în justiţie sub denumirea prevãzutã în contract sau cea înregistratã, în mod legal, dupã caz, dacã prin lege nu se prevede altfel. Terţii de bunã-credinţã se pot prevala de oricare dintre acestea.
III. Obligaţiile asociaţilor faţã de terţi
ART. 1920 Obligaţiile faţã de creditorii societãţii (1) În executarea obligaţiilor faţã de creditorii societãţii, fiecare asociat rãspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul sãu la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor. (2) Creditorul personal al unui asociat, în mãsura în care nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, dupã caz, sã se înapoieze sau sã se despartã şi sã se atribuie debitorului sãu partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor, cu aplicarea, în mod corespunzãtor, a dispoziţiilor art. 1.939. ART. 1921 Rãspunderea asociaţilor aparenţi (1) Orice persoanã care pretinde cã este asociat sau creeazã terţilor deliberat o aparenţã convingãtoare în acest sens rãspunde faţã de terţii de bunã-credinţã întocmai ca un asociat. (2) Societatea nu va rãspunde faţã de terţul astfel indus în eroare decât dacã i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat drept asociat sau, în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia mãsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare. ART. 1922 Rãspunderea asociaţilor oculţi Asociaţii oculţi rãspund faţã de terţii de bunã-credinţã ca şi asociaţii aparenţi. ART. 1923 Interdicţia emiterii instrumentelor financiare (1) Societatea nu poate emite instrumente financiare, sub sancţiunea nulitãţii absolute atât a actelor încheiate în acest scop, cât şi a instrumentelor financiare emise, în afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. (2) Asociaţii, chiar neadministratori, rãspund solidar, în subsidiar, în raport cu societatea, pentru orice daune s-ar cauza terţilor de bunã-credinţã prejudiciaţi prin încãlcarea interdicţiei prevãzute la alin. (1). ART. 1924 Obligaţiile administratorilor faţã de terţi Administratorii societãţii vor informa terţii asupra puterilor lor înainte de încheierea actului cu aceştia.
§3. Pierderea calitãţii de asociat
ART. 1925 Cazuri generale Pierderea calitãţii de asociat are loc prin cesiunea pãrţilor în societate, executarea silitã a acestora, moartea, falimentul, punerea sub interdicţie judecãtoreascã, retragerea şi excluderea din societate. ART. 1926 Retragerea din societatea cu duratã nedeterminatã Asociatul unei societãţi cu duratã nedeterminatã sau al cãrei contract prevede dreptul de retragere se poate retrage din societate, notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacã este de bunã-credinţã şi retragerea sa în acel moment nu produce o pagubã iminentã societãţii. ART. 1927 Retragerea din societatea cu duratã determinatã (1) Asociatul unei societãţi cu duratã determinatã sau având un obiect care nu se poate înfãptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majoritãţii celorlalţi asociaţi, dacã prin contract nu se prevede altfel. (2) Dacã acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanţei, care, hotãrând asupra retragerii, va aprecia legitimitatea şi temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu împrejurãrile şi buna-credinţã a pãrţilor. În toate cazurile, asociatul este ţinut sã acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa. ART. 1928 Excluderea din societate La cererea unui asociat, instanţa judecãtoreascã, pentru motive temeinice, poate hotãrî excluderea din societate a oricãruia dintre asociaţi. ART. 1929 Drepturile asociatului exclus (1) Un asociat care îşi pierde calitatea altfel decât prin cesiune sau executarea silitã a pãrţilor sale în societate poate obţine valoarea pãrţilor sale de la data încetãrii calitãţii de asociat, iar ceilalţi asociaţi sunt ţinuţi sã îi plãteascã imediat ce aceasta a fost stabilitã, cu dobânda legalã de la data încetãrii calitãţii de asociat. (2) În cazul în care pãrţile nu convin asupra valorii pãrţilor de interes, aceasta se va stabili de cãtre instanţã în condiţiile art. 1.901 alin. (3).
§4. Încetarea contractului de societate şi dizolvarea societãţii
ART. 1930 Cazurile generale de încetare (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale speciale, contractul înceteazã şi societatea se dizolvã prin: a) realizarea obiectului societãţii sau imposibilitatea neîndoielnicã a realizãrii acestuia; b) consimţãmântul tuturor asociaţilor; c) hotãrârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice; d) împlinirea duratei societãţii, cu excepţia cazului în care se aplicã dispoziţiile art. 1.931; e) nulitatea societãţii; f) alte cauze stipulate în contractul de societate. (2) Societatea care intrã în dizolvare se lichideazã. ART. 1931 Prelungirea tacitã a contractului de societate Societatea este tacit prorogatã atunci când, cu toate cã durata sa a expirat, aceasta continuã sã execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuã sã iniţieze operaţiuni ce intrã în obiectul sãu şi sã se comporte ca asociaţi. Prorogarea opereazã pe o duratã de un an, continuând din an în an, de la data expirãrii duratei, dacã sunt îndeplinite aceleaşi condiţii. ART. 1932 Nulitatea societãţii (1) Nulitatea societãţii poate rezulta exclusiv din încãlcarea dispoziţiilor imperative ale prezentului capitol, stipulate sub sancţiunea nulitãţii, sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor, dacã legea specialã nu prevede altfel. (2) Este consideratã nescrisã orice clauzã contractualã contrarã unei dispoziţii imperative din prezentul capitol a cãrei încãlcare nu este sancţionatã cu nulitatea societãţii. ART. 1933 Regimul nulitãţii (1) Nulitatea se acoperã şi nu va fi declaratã, în cazul în care cauza nulitãţii a fost înlãturatã înainte de a se pune concluzii în fond în faţa instanţei de judecatã. (2) Instanţa, sesizatã cu o cerere în nulitate, este obligatã sã punã în discuţia pãrţilor posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afecteazã contractul de societate şi sã fixeze un termen util pentru acoperirea nulitãţii, chiar dacã pãrţile se împotrivesc. (3) Dreptul la acţiunea în nulitate, cu excepţia nulitãţii pentru obiectul ilicit al societãţii, se prescrie în termen de 3 ani de la data încheierii contractului. ART. 1934 Regularizarea societãţii (1) În cazul nulitãţii societãţii pentru vicierea consimţãmântului sau incapacitatea unui asociat şi atunci când regularizarea este posibilã, orice persoanã interesatã poate sã punã în întârziere pe acela care este îndreptãţit sã invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în nulitate în termen de 6 luni de când a fost pus în întârziere, sub sancţiunea decãderii. Despre punerea în întârziere va fi înştiinţatã şi societatea. (2) Societatea sau orice asociat poate, în termenul prevãzut la alin. (1), sã propunã instanţei învestite cu acţiunea în anulare orice mãsuri de acoperire a nulitãţii, în special prin rãscumpãrarea drepturilor sociale care aparţin reclamantului. În acest caz, instanţa poate fie sã pronunţe nulitatea, fie sã declare obligatorii mãsurile propuse, dacã acestea din urmã au fost în prealabil adoptate de societate în condiţiile cerute pentru modificãrile aduse contractului de societate. La adoptarea acestor din urmã mãsuri nu se ţine seama de votul asociatului reclamant. (3) În caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin asociatului, valoarea acestora se determinã cu respectarea dispoziţiilor art. 1.901 alin. (3). ART. 1935 Efectele nulitãţii (1) Societatea înceteazã de la data rãmânerii definitive a hotãrârii prin care a fost constatatã sau, dupã caz, declaratã nulitatea şi intrã în lichidarea patrimoniului social. (2) Prin hotãrârea judecãtoreascã de declarare sau constatare, dupã caz, a nulitãţii societãţii se vor numi şi lichidatorii. (3) Nici societatea şi nici asociaţii nu se pot prevala de nulitate faţã de terţii de bunã-credinţã. ART. 1936 Rãspunderea pentru nulitatea societãţii (1) Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin declararea sau, dupã caz, constatarea nulitãţii societãţii se prescrie în termen de 3 ani care începe sã curgã de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de declarare sau constatare a nulitãţii. (2) Dispariţia cauzei de nulitate sau regularizarea societãţii nu împiedicã exercitarea dreptului la acţiune în despãgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin intervenţia nulitãţii. În aceste cazuri, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani din ziua în care nulitatea a fost acoperitã. ART. 1937 Pieirea bunurilor subscrise ca aport (1) Când unul dintre asociaţi a promis sã punã în comun proprietatea sau folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul sã fi fost fãcut, societatea înceteazã faţã de toţi asociaţii, afarã de cazul în care societatea poate continua şi fãrã asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut. (2) Societatea înceteazã, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacã a fost pusã în comun numai folosinţa acestuia, iar proprietatea a rãmas asociatului, afarã de cazul în care societatea poate continua şi fãrã asociatul care a subscris bunul ce a pierit. ART. 1938 Alte cazuri de încetare În cazul în care contractul nu prevede altfel, societatea înceteazã şi prin: a) moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate; b) încetarea calitãţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate; c) falimentul unui asociat. ART. 1939 Continuarea contractului în cazul morţii unui asociat În contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat societatea sã continue de drept cu moştenitorii acestuia. ART. 1940 Drepturile moştenitorilor în cadrul societãţii Dacã s-a stipulat cã, în cazurile prevãzute la art. 1.938, societatea va continua între asociaţii rãmaşi, asociatul ori, dupã caz, moştenitorul sãu nu are drept decât la partea sa ori a autorului sãu, dupã situaţia societãţii, la data când evenimentul s-a produs. El nu participã la drepturile şi nu este ţinut de obligaţiile ulterioare decât în mãsura în care acestea sunt urmarea necesarã a operaţiunilor fãcute înaintea acestui eveniment.
§5. Lichidarea societãţii
ART. 1941 Numirea şi revocarea lichidatorului (1) Lichidarea se face, dacã nu s-a prevãzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioarã, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînţelegere, lichidatorul este numit de instanţa judecãtoreascã, la cererea oricãruia dintre asociaţi. (2) Lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de asociaţi cu unanimitate de voturi. El poate fi, de asemenea, revocat pentru motive temeinice, la cererea oricãrei persoane interesate, de instanţa judecãtoreascã. (3) Lichidatorul numit de instanţa judecãtoreascã poate fi revocat numai de cãtre aceasta, la cererea oricãrei persoane interesate. (4) Pot fi numiţi lichidatori atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care au statut de practicieni în insolvenţã. (5) Când sunt mai mulţi lichidatori, hotãrârile lor se iau cu majoritate absolutã. ART. 1942 Obligaţiile şi rãspunderea lichidatorilor Obligaţiile şi rãspunderea lichidatorilor sunt reglementate de dispoziţiile aplicabile administratorilor, în afarã de cazul în care prin lege sau prin contractul de societate se dispune altfel. ART. 1943 Inventarul (1) Administratorii trebuie sã predea lichidatorilor bunurile şi documentele sociale şi sã prezinte acestora bilanţul ultimului exerciţiu financiar. (2) Lichidatorii trebuie sã întocmeascã inventarul bunurilor şi fondurilor sociale şi sã stabileascã activul şi pasivul patrimoniului social. Inventarul trebuie sã fie semnat de administratori şi lichidatori. ART. 1944 Puterile lichidatorilor (1) Lichidatorii pot sã încheie toate actele necesare lichidãrii şi, dacã asociaţii nu au stipulat altfel, pot sã vândã, chiar în bloc, bunurile sociale, sã încheie convenţii arbitrale şi sã facã tranzacţii. (2) Ei reprezintã societatea în justiţie, în condiţiile prevãzute de lege. (3) Lichidatorii nu pot însã sã iniţieze noi operaţiuni, sub sancţiunea de a rãspunde personal şi solidar pentru toate daunele ce ar putea rezulta. ART. 1945 Plata datoriilor sociale Asociaţii sau, dupã caz, lichidatorul sunt ţinuţi a plãti creditorii societãţii, a consemna sumele necesare pentru plata creanţelor exigibile la o datã ulterioarã, contestate sau care nu au fost înfãţişate de creditori, şi a înapoia cheltuielile ori avansurile fãcute în interesul social de unii asociaţi. ART. 1946 Restituirea aporturilor şi împãrţirea excedentului rãmas în urma lichidãrii (1) Dupã plata datoriilor sociale, activul rãmas este destinat rambursãrii aporturilor subscrise şi vãrsate de asociaţi, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional cu partea fiecãruia la beneficii, dacã nu s-a prevãzut altfel prin actul constitutiv sau prin hotãrâre a asociaţilor, şi cu aplicarea, dacã este cazul, a prevederilor art. 1.912 alin. (1) teza finalã. (2) Bunurile aduse în uzufruct sau în folosinţã se restituie în naturã. (3) Dacã bunul adus în proprietate se aflã încã în masa patrimonialã, acesta va fi restituit, la cererea asociatului, în naturã, cu obligaţia plãţii unei sulte, dacã este cazul. (4) Dupã rambursarea aporturilor bãneşti şi în bunuri, asociatul care a contribuit la patrimoniul social cu aporturi în cunoştinţe specifice sau prestaţii are dreptul de a primi, în limita cotei sale de participare la profit, bunurile rezultate din prestaţia sa, dacã acestea se aflã încã în patrimoniul societãţii, cu obligaţia plãţii unei sulte, dacã este cazul. (5) Dacã în urma lichidãrii excedentul rãmas constã într-un bun a cãrui atribuire cãtre asociaţi este interzisã de lege, lichidatorul va vinde bunul la licitaţie publicã, cu încuviinţarea prealabilã a instanţei competente, iar suma se împarte asociaţilor, potrivit alin. (1). ART. 1947 Suportarea pasivului Dacã activul net este neîndestulãtor pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportã de asociaţi potrivit cu contribuţia acestora stabilitã prin contract. ART. 1948 Împãrţeala bunurilor sociale Împãrţeala în naturã a bunurilor societãţii se face potrivit regulilor privitoare la împãrţeala bunurilor proprietate comunã.
SECŢIUNEA a 3-a Asocierea în participaţie
ART. 1949 Noţiunea Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoanã acordã uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde. ART. 1950 Proba Contractul se probeazã numai prin înscris. ART. 1951 Personalitatea juridicã Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridicã şi nu constituie faţã de terţi o persoanã distinctã de persoana asociaţilor. Terţul nu are niciun drept faţã de asociere şi nu se obligã decât faţã de asociatul cu care a contractat. ART. 1952 Regimul aporturilor (1) Asociaţii rãmân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei. (2) Ei pot conveni ca bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora sã devinã proprietate comunã. (3) Bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege. (4) Asociaţii pot stipula redobândirea în naturã a bunurilor prevãzute la alin. (3) la încetarea asocierii. ART. 1953 Raporturile dintre asociaţi şi faţã de terţi (1) Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contracteazã şi se angajeazã în nume propriu faţã de terţi. (2) Cu toate acestea, dacã asociaţii acţioneazã în aceastã calitate faţã de terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. (3) Asociaţii exercitã toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţã de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmã a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului. (4) Orice clauzã din contractul de asociere care limiteazã rãspunderea asociaţilor faţã de terţi este inopozabilã acestora. (5) Orice clauzã care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este consideratã nescrisã. ART. 1954 Forma şi condiţiile societãţii Cu excepţia dispoziţiilor prevãzute la art. 1.949-1.953, convenţia pãrţilor determinã forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.
CAP. VIII Contractul de transport
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 1955 Noţiunea Prin contractul de transport, o parte, numitã transportator, se obligã, cu titlu principal, sã transporte o persoanã sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligã sã îl plãteascã, la timpul şi locul convenite. ART. 1956 Dovada contractului Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trãsurã, recipisã de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de cãlãtorie sau altele asemenea, de la caz la caz. ART. 1957 Modalitãţi de transport (1) Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmã caz putând fi succesiv ori combinat. (2) Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizeazã acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizeazã moduri de transport diferite. (3) Transportatorii care se succedã îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, pânã la destinaţie, fãrã intervenţia expeditorului sau a cãlãtorului. ART. 1958 Domeniul de aplicare (1) Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã tuturor modurilor de transport, în mãsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile uzanţe ori practici stabilite între pãrţi. (2) Cu excepţia situaţiei în care este efectuat de un transportator care îşi oferã serviciile publicului în cadrul activitãţii sale profesionale, transportul cu titlu gratuit nu este supus dispoziţiilor cuprinse în acest capitol. În acest caz, transportatorul este ţinut numai de o obligaţie de prudenţã şi diligenţã. (3) Transportatorul care îşi oferã serviciile publicului trebuie sã transporte orice persoanã care solicitã serviciile sale şi orice bun al cãrui transport este solicitat, dacã nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul, expeditorul şi destinatarul sunt obligaţi sã respecte instrucţiunile transportatorului. ART. 1959 Rãspunderea transportatorului (1) Transportatorul nu poate exclude sau limita rãspunderea sa decât în cazurile prevãzute de lege. (2) Transportatorul rãspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore. ART. 1960 Substituirea (1) Dacã transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totalã sau parţialã a obligaţiei sale, acesta din urmã este considerat parte în contractul de transport. (2) Plata efectuatã unuia dintre transportatori este liberatorie în privinţa tuturor transportatorilor care i-au substituit pe alţii sau au fost substituiţi.
SECŢIUNEA a 2-a Contractul de transport de bunuri
ART. 1961 Documentul de transport (1) La remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie sã predea transportatorului, în afarã de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuãrii transportului, potrivit legii. (2) Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie sã cuprindã, între altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, dupã caz, a persoanei care trebuie sã plãteascã transportul. Documentul de transport menţioneazã, de asemenea, locul şi data luãrii în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentã a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacã este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul. Pãrţile pot conveni sã introducã şi alte menţiuni în documentul de transport. Dispoziţiile legii speciale rãmân aplicabile. (3) Expeditorul rãspunde faţã de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţã ori inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacã este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rãmâne rãspunzãtor faţã de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauzã, având drept de regres împotriva expeditorului. ART. 1962 Pluralitatea de exemplare. Recipisa de primire (1) Documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare, câte unul pentru transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul transportat pânã la destinaţie. (2) În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie sã elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisã de primire a bunului spre transport, dispoziţiile art. 1.961 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzãtor. Aceastã prevedere nu se aplicã în cazul transportului rutier de mãrfuri. (3) Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire dovedeşte pânã la proba contrarã luarea în primire a bunului spre transport, natura, cantitatea şi starea aparentã a acestuia. ART. 1963 Documente de transport individuale În cazul în care expeditorul predã pentru transport mai multe colete, transportatorul are dreptul sã îi solicite acestuia câte un document de transport pentru fiecare colet în parte, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 1964 Documente de transport negociabile (1) Documentul de transport nu este negociabil, cu excepţia cazului în care pãrţile sau legea specialã dispun astfel. (2) În cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtãtor prin remitere. ART. 1965 Transmiterea documentelor de transport la ordin sau la purtãtor (1) Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtãtor, proprietatea bunurilor transportate se transferã prin efectul transmiterii acestui document. (2) Forma şi efectele girurilor, anularea şi înlocuirea documentului de transport sunt supuse dispoziţiilor privitoare la cambie şi biletul la ordin. (3) Ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri care este posesor al titlului este considerat proprietar. Debitorul care îşi îndeplineşte obligaţia rezultând din titlu este eliberat, numai dacã nu a existat fraudã sau culpã gravã din partea sa. ART. 1966 Ambalajul (1) Expeditorul are obligaţia sã ambaleze bunurile corespunzãtor naturii acestora şi modului de transport. (2) Expeditorul rãspunde faţã de transportator pentru prejudiciile cauzate acestuia de ambalajul necorespunzãtor sau de ambalarea defectuoasã a bunurilor predate spre transport. Transportatorul rãmâne rãspunzãtor faţã de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres contra expeditorului. ART. 1967 Predarea bunurilor transportatorului Expeditorul trebuie sã predea bunurile la locul şi în condiţiile convenite prin clauzele contractului sau, în lipsa acestora, potrivit uzanţelor ori practicilor stabilite între pãrţi, sã completeze şi sã predea documentul de transport, fiind rãspunzãtor pentru prejudiciile cauzate prin întârziere. ART. 1968 Obligaţia de a transporta bunurile Transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile predate pentru transport pânã la destinaţie. ART. 1969 Termenul de transport Transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de pãrţi. Dacã termenul în care trebuie fãcut transportul nu a fost determinat de pãrţi, se ţine seama de uzanţele aplicate la locul de plecare, de practicile stabilite între pãrţi, iar în lipsa acestora se stabileşte potrivit împrejurãrilor. ART. 1970 Suspendarea transportului şi contraordinul (1) Expeditorul poate suspenda transportul şi cere restituirea bunurilor sau predarea lor altei persoane decât aceleia menţionate în documentul de transport ori dispune cum va crede de cuviinţã, fiind obligat sã plãteascã transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care sunt consecinţa imediatã a acestui contraordin. Dispoziţiile art. 1.971 sunt aplicabile. (2) Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de transport semnat de transportator sau recipisa de primire, dacã un asemenea document a fost eliberat; modificãrile ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de transport sau pe recipisã sub o nouã semnãturã a transportatorului. (3) Dreptul la contraordin înceteazã din momentul în care destinatarul a cerut predarea bunurilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.976. (4) Transportatorul rãspunde pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor date cu încãlcarea dispoziţiilor prezentului articol. ART. 1971 Împiedicarea executãrii transportului. Consecinţe (1) În caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul sã îi cearã instrucţiuni expeditorului sau, în lipsa unui rãspuns din partea acestuia, sã transporte bunul la destinaţie, modificând itinerarul. În acest din urmã caz, dacã nu a fost o faptã ce îi este imputabilã, transportatorul are drept la preţul transportului, la taxele accesorii şi la cheltuieli, pe ruta efectiv parcursã, precum şi la modificarea, în mod corespunzãtor, a termenului de executare a transportului. (2) Dacã nu existã o altã rutã de transport sau dacã, din alte motive, continuarea transportului nu este posibilã, transportatorul va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport pentru cazul împiedicãrii la transport, iar în lipsa acestora sau dacã instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusã fãrã întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-i-se instrucţiuni. (3) Expeditorul înştiinţat de ivirea împiedicãrii poate denunţa contractul plãtind transportatorului numai cheltuielile fãcute de acesta şi preţul transportului în proporţie cu parcursul efectuat. ART. 1972 Modificãri aduse de transportator (1) Dacã în termen de 5 zile de la trimiterea înştiinţãrii prevãzute la art. 1.971 alin. (2) expeditorul nu dã, în condiţiile legii speciale, instrucţiuni ce pot fi executate şi nici nu îi comunicã denunţarea contractului, transportatorul poate sã pãstreze bunul în depozit sau îl poate depozita la un terţ. În cazul în care depozitarea nu este posibilã ori bunul se poate altera sau deteriora ori valoarea acestuia nu poate acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi cheltuielile, transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispoziţiilor legii. (2) Când bunul a fost vândut, preţul, dupã scãderea drepturilor bãneşti ale transportatorului, trebuie sã fie pus la dispoziţia expeditorului, iar dacã preţul este mai mic decât drepturile bãneşti ale transportatorului, expeditorul trebuie sã plãteascã diferenţa. (3) În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucţiunilor expeditorului, bunul se transmite la destinaţie, fãrã a se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul fiind înştiinţat despre aceasta fãrã întârziere. ART. 1973 Dreptul de dispoziţie ulterioarã (1) Expeditorul are dreptul, prin dispoziţie ulterioarã scrisã, sã retragã înainte de plecare bunul ce urma sã fie transportat, sã îl opreascã în cursul transportului, sã amâne predarea lui cãtre destinatar ori sã dispunã înapoierea lui la locul de plecare, sã schimbe persoana destinatarului ori locul de destinaţie sau sã dispunã o altã modificare a condiţiilor de executare a transportului. (2) Expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioarã este obligat sã plãteascã transportatorului, dupã caz, preţul pãrţii efectuate din transport, taxele datorate şi cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei ulterioare, precum şi sã îl despãgubeascã de orice pagubã suferitã. (3) Expeditorul nu poate da dispoziţie ulterioarã care sã aibã ca efect divizarea transportului, în afarã de cazul când legea dispune altfel. ART. 1974 Trecerea dreptului la destinatar Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndatã ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultã pentru el din contractul de transport potrivit art. 1.977 sau de îndatã ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie ulterioarã trece asupra destinatarului. ART. 1975 Dreptul de refuz al transportatorului (1) Transportatorul, conformându-se dispoziţiilor legii speciale, poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare, înştiinţându-l fãrã întârziere pe cel de la care ea emanã, dacã executarea dispoziţiei ar fi de naturã sã tulbure în mod grav bunul mers al exploatãrii ori dacã, în cazul schimbãrii locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel. Dispoziţiile art. 1.978 sunt aplicabile. (2) Transportatorul are obligaţia de înştiinţare şi în cazul în care, la primirea dispoziţiei, executarea acesteia nu mai este posibilã. ART. 1976 Obligaţia de predare şi de informare (1) Transportatorul este obligat sã punã bunurile transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin sau la purtãtor, în locul şi termenele indicate în contract sau, în lipsã, potrivit uzanţelor sau practicilor stabilite între pãrţi. Posesorul documentului de transport la ordin sau la purtãtor este obligat sã îl remitã transportatorului la preluarea bunurilor transportate. (2) Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacã din contract, din uzanţele sau practicile stabilite între pãrţi nu rezultã contrariul. (3) Transportatorul îl înştiinţeazã pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi la termenul pentru preluarea acestora, dacã predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin. (2). ART. 1977 Data dobândirii drepturilor şi obligaţiilor de cãtre destinatar Fãrã a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate. ART. 1978 Preţul şi alte cheltuieli (1) Preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se plãtesc la predarea bunurilor pentru transport, dacã nu se prevede altfel prin contract sau legea specialã, dupã caz. (2) Dacã bunurile nu sunt de aceeaşi naturã cu cele descrise în documentul de transport sau valoarea lor este superioarã, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacã ar fi cunoscut aceste împrejurãri, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile. (3) Dacã preţul se plãteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plãţii acestuia de cãtre destinatar. (4) Preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacã prin contract sau legea specialã nu se prevede altfel. ART. 1979 Constatarea stãrii bunului (1) La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul sã cearã sã se constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea bunurilor transportate. (2) Dacã se va stabili existenţa unor vicii, cheltuielile fãcute sunt în sarcina transportatorului. (3) În lipsa convenţiei contrare, viciile vor fi verificate potrivit dispoziţiilor alin. (4) şi (8). (4) În caz de neînţelegere asupra calitãţii sau stãrii unei mãrfi, instanţa, la cererea uneia dintre pãrţi, poate dispune, cu procedura prevãzutã de lege pentru ordonanţa preşedinţialã, constatarea stãrii acesteia de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu. (5) Prin aceeaşi hotãrâre se poate dispune sechestrarea mãrfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsã, într-un alt loc ce se va determina. (6) Dacã pãstrarea mãrfii ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea ei pe cheltuiala celui cãruia îi aparţine, în condiţiile care se vor determina prin hotãrâre. (7) Hotãrârea de vânzare va trebui comunicatã, înainte de punerea ei în executare, celeilalte pãrţi sau reprezentantului sãu, dacã unul dintre aceştia se aflã în localitate; în caz contrar, hotãrârea va fi comunicatã în termen de 3 zile de la executarea ei. (8) Partea care nu s-a prevalat de dispoziţiile alin. (4)-(7) trebuie, în caz de contestaţie, sã stabileascã atât identitatea mãrfii, cât şi viciile ei. ART. 1980 Plata sumelor datorate transportatorului (1) Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacã plãteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condiţiile prevãzute la art. 1.978 alin. (3). (2) În caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacã plãteşte transportatorului suma pe care susţine cã o datoreazã acestuia din urmã şi consemneazã diferenţa reclamatã de transportator la o bancã. ART. 1981 Imposibilitatea predãrii bunurilor (1) Dacã destinatarul nu este gãsit, refuzã sau neglijeazã preluarea bunurilor ori dacã existã neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fãrã culpa sa, transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni expeditorului, care este obligat sã i le transmitã în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnãrii bunurilor cãtre expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzãrii lor de cãtre transportator, dupã caz. (2) În cazurile prevãzute la alin. (1), dacã existã urgenţã sau bunurile sunt perisabile, transportatorul va retransmite bunurile expeditorului, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde, potrivit art. 1.726, fãrã sã mai solicite instrucţiuni destinatarului. (3) La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor destinatarului, obligaţiile expeditorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare şi depozitare a bunurilor. (4) Transportatorul va fi despãgubit de destinatar sau expeditor, dupã caz, pentru pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea bunurilor transportate. ART. 1982 Garantarea creanţelor transportatorului (1) Pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport, transportatorul se bucurã, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun. (2) Transportatorul poate exercita drepturile prevãzute la alin. (1) şi dupã predarea cãtre destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacã destinatarul mai deţine bunul. ART. 1983 Predarea bunurilor fãrã încasarea sumelor datorate (1) Transportatorul care predã bunurile transportate fãrã a încasa de la destinatar sumele ce i se datoreazã lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fãrã a pretinde destinatarului consemnarea sumei asupra cãreia existã neînţelegeri pierde dreptul de regres şi rãspunde faţã de expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li se cuveneau. (2) În toate cazurile însã, transportatorul are acţiune împotriva destinatarului, chiar dacã acesta a ridicat bunurile transportate. ART. 1984 Rãspunderea transportatorului Transportatorul rãspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totalã ori parţialã a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenitã pe parcursul transportului, sub rezerva aplicãrii dispoziţiilor art. 1.959, precum şi prin întârzierea livrãrii bunurilor. ART. 1985 Repararea prejudiciului (1) În caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie sã acopere valoarea realã a bunurilor pierdute sau a pãrţilor pierdute din bunurile transportate. (2) În caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scãderea lor de valoare. (3) Pentru aplicarea alin. (1) şi (2) se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul şi momentul predãrii. ART. 1986 Restituirea preţului şi a cheltuielilor În cazul prevãzut la art. 1.985, transportatorul trebuie sã restituie, de asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, dupã caz, cu valoarea bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora. ART. 1987 Calcularea cuantumului despãgubirii În cazul în care valoarea bunului a fost declaratã la predare, despãgubirea se calculeazã în raport cu acea valoare. Cu toate acestea, dacã valoarea realã a bunului de la locul şi momentul predãrii este mai micã, despãgubirea se calculeazã în raport cu aceastã din urmã valoare. ART. 1988 Cazuri speciale (1) Transportatorul nu este ţinut sã transporte documente, sume de bani în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare. (2) Dacã acceptã transportul unor bunuri dintre cele prevãzute la alin. (1), transportatorul trebuie sã acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declaratã a acestora. În situaţia în care s-a declarat o naturã diferitã a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul este exonerat de orice rãspundere. ART. 1989 Limitarea rãspunderii În toate cazurile, despãgubirea nu poate depãşi cuantumul stabilit prin legea specialã. ART. 1990 Agravarea rãspunderii Dacã transportatorul a acţionat cu intenţie sau culpã gravã, acesta datoreazã despãgubiri, fãrã limitãrile sau exonerarea de rãspundere prevãzute la art. 1.987-1.989. ART. 1991 Înlãturarea rãspunderii (1) Transportatorul nu rãspunde dacã pierderea totalã ori parţialã sau, dupã caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza: a) unor fapte în legãturã cu încãrcarea sau descãrcarea bunului, dacã aceastã operaţiune s-a efectuat de cãtre expeditor sau destinatar; b) lipsei ori defectuozitãţii ambalajului, dacã dupã aspectul exterior nu putea fi observatã la primirea bunului pentru transport; c) expedierii sub o denumire necorespunzãtoare, inexactã ori incompletã a unor bunuri excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectãrii de cãtre expeditor a mãsurilor de siguranţã prevãzute pentru acestea din urmã; d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacã, potrivit dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel; e) naturii bunului transportat, dacã aceasta îl expune pierderii sau stricãciunii prin sfãrâmare, spargere, ruginire, alterare interioarã spontanã şi altele asemenea; f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursã, dacã şi în mãsura în care bunul transportat este dintre acelea care prin natura lor suferã, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea pierdere; g) pericolului inerent al transportului de animale vii; h) faptului cã prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat mãsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului; i) oricãrei alte împrejurãri prevãzute prin lege specialã. (2) Dacã se constatã cã pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre cauzele prevãzute la alin. (1), se prezumã cã paguba a fost produsã din acea cauzã. (3) Transportatorul este, de asemenea, exonerat de rãspundere, dacã dovedeşte cã pierderea totalã sau parţialã ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza: a) unei alte fapte decât cele prevãzute la alin. (1), sãvârşitã cu intenţie ori din culpã de cãtre expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de cãtre unul dintre aceştia; b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut sã rãspundã. ART. 1992 Rãspunderea pentru neefectuarea transportului sau pentru întârziere Transportatorul rãspunde şi pentru paguba cauzatã prin neefectuarea transportului sau prin depãşirea termenului de transport. ART. 1993 Rãspunderea pentru rambursuri şi formalitãţi vamale Rãspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale este reglementatã de dispoziţiile privitoare la mandat. ART. 1994 Cazuri de decãdere (1) În cazul în care cel îndreptãţit primeşte bunurile fãrã a face rezerve, nu se mai pot formula împotriva transportatorului pretenţiile izvorâte din pierderea parţialã sau alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate ori din nerespectarea termenului de transport. (2) În cazul în care pierderea parţialã sau alterarea ori deteriorarea nu putea fi descoperitã la primirea bunului, cel îndreptãţit poate pretinde transportatorului daune-interese, chiar dacã bunul transportat a fost primit fãrã rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai dacã cel îndreptãţit a adus la cunoştinţa transportatorului pieirea sau alterarea ori deteriorarea de îndatã ce a descoperit-o, însã nu mai târziu de 5 zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau animalele vii, nu mai târziu de 6 ore de la primirea acestora. (3) În caz de intenţie sau culpã gravã a transportatorului, dispoziţiile de mai sus privitoare la stingerea pretenţiilor celui îndreptãţit, precum şi cele privitoare la termenul de înştiinţare nu sunt aplicabile. ART. 1995 Clauze de exonerare sau înlãturare a rãspunderii (1) Clauza prin care se înlãturã sau restrânge rãspunderea stabilitã prin lege în sarcina transportatorului se considerã nescrisã. (2) Cu toate acestea, expeditorul îşi poate asuma riscul transportului în cazul pagubelor cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care mãresc riscul pierderii sau stricãciunii bunurilor. ART. 1996 Bunurile periculoase (1) Expeditorul care predã pentru transport bunuri periculoase, fãrã sã informeze transportatorul în prealabil, îl va despãgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de natura periculoasã a transportului. (2) În cazul de la alin. (1), expeditorul va acoperi cheltuielile şi riscurile decurgând din depozitul unor astfel de bunuri. ART. 1997 Rãspunderea expeditorului (1) Expeditorul va despãgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport. (2) Transportatorul rãmâne însã rãspunzãtor faţã de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres împotriva expeditorului. ART. 1998 Transportatorul care se obligã sã transporte pe liniile altuia Dacã nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajeazã sã transporte bunurile atât pe liniile sale de exploatare, cât şi pe cele ale altui transportator rãspunde pentru transportul efectuat pe celelalte linii numai ca expeditor comisionar. ART. 1999 Rãspunderea în transportul succesiv sau combinat Dacã prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acţiunea în rãspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva ultimului transportator. ART. 2000 Raporturile dintre transportatorii succesivi (1) În raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la despãgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul transportului. Dacã însã paguba este produsã cu intenţie sau din culpa gravã a unuia dintre transportatori, întreaga despãgubire incumbã acestuia. (2) Atunci când unul dintre transportatori dovedeşte cã faptul pãgubitor nu s-a produs pe durata transportului sãu, acesta nu este ţinut sã contribuie la despãgubire. (3) Se prezumã cã bunurile au fost predate în stare bunã de la un transportator la altul dacã aceştia nu solicitã menţionarea în documentul de transport a stãrii în care au fost preluate bunurile. ART. 2001 Reprezentarea în transportul succesiv sau combinat (1) În transportul succesiv sau combinat, cel din urmã transportator îi reprezintã pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor prevãzute la art. 1.995. (2) Transportatorul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevãzute la alin. (1) rãspunde faţã de transportatorii precedenţi pentru sumele ce li se cuvin acestora.
SECŢIUNEA a 3-a Contractul de transport de persoane şi bagaje
ART. 2002 Conţinutul obligaţiei de a transporta (1) Obligaţia de transport al persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile de îmbarcare şi debarcare. (2) Transportatorul este ţinut sã aducã la timp cãlãtorul, nevãtãmat şi în siguranţã, la locul de destinaţie. (3) Transportatorul poate refuza sau accepta transportul în anumite condiţii, în cazurile prevãzute de legea specialã. (4) Transportatorul este obligat sã aibã asigurare de rãspundere civilã, încheiatã în condiţiile legii. ART. 2003 Obligaţii ale pãrţilor (1) În temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat faţã de cãlãtor: a) sã punã la dispoziţia acestuia un loc corespunzãtor legitimaţiei sale de cãlãtorie; b) sã transporte copiii care cãlãtoresc împreunã cu acesta, fãrã platã sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale; c) sã transporte fãrã o altã platã bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevãzute prin dispoziţiile legii speciale. (2) În timpul transportului, cãlãtorul este obligat sã se supunã mãsurilor luate potrivit dispoziţiilor legale de cãtre prepuşii transportatorului. ART. 2004 Rãspunderea pentru persoana cãlãtorului (1) Transportatorul rãspunde pentru moartea sau vãtãmarea integritãţii corporale ori a sãnãtãţii cãlãtorului. (2) El rãspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executãrii acestuia. (3) În cazul în care, dupã împrejurãri, din cauza întârzierii executãrii transportului, contractul nu mai prezintã interes pentru cãlãtor, acesta îl poate denunţa, solicitând rambursarea preţului. (4) Transportatorul nu rãspunde dacã dovedeşte cã paguba a fost cauzatã de cãlãtor, cu intenţie sau din culpã gravã. De asemenea, transportatorul nu rãspunde nici atunci când dovedeşte cã paguba a fost cauzatã de starea de sãnãtate a cãlãtorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut sã rãspundã sau forţa majorã. Cu toate acestea, transportatorul rãmâne rãspunzãtor pentru paguba cauzatã de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sãnãtate ori a angajaţilor lui. (5) Este consideratã nescrisã orice clauzã prin care se înlãturã sau se restrânge rãspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevãzute în prezentul articol. ART. 2005 Rãspunderea pentru bagaje şi alte bunuri (1) Transportatorul rãspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale cãlãtorului, dacã nu se dovedeşte cã prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa cãlãtorului sau forţa majorã. (2) Pentru bagajele de mânã sau alte bunuri pe care cãlãtorul le ţine cu sine, transportatorul rãspunde numai dacã se dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmã cu privire la pierderea sau deteriorarea lor. (3) Transportatorul rãspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale cãlãtorului în limita valorii declarate sau, dacã valoarea nu a fost declaratã, în raport cu natura, conţinutul obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, dupã împrejurãri. (4) În mãsura în care nu se prevede altfel prin prezentul articol, dispoziţiile secţiunii a 2-a din prezentul capitol se aplicã în mod corespunzãtor transportului bagajelor şi al altor bunuri pe care cãlãtorul le ţine cu sine, fãrã a deosebi dupã cum acestea au fost sau nu au fost predate transportatorului. ART. 2006 Rãspunderea în cadrul transportului succesiv sau combinat (1) În cadrul transportului succesiv sau combinat, transportatorul pe al cãrui parcurs al transportului a intervenit decesul, vãtãmarea integritãţii corporale ori a sãnãtãţii cãlãtorului, pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale cãlãtorului rãspunde pentru prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea, transportatorul nu rãspunde dacã prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres cã unul dintre transportatori rãspunde integral. (2) Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale cãlãtorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori este ţinut sã contribuie la despãgubire, potrivit art. 2.000, care se aplicã în mod corespunzãtor. (3) Rãspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine numai dacã, la terminarea întregului parcurs, întârzierea subzistã. ART. 2007 Cedarea drepturilor din contractul de transport În lipsã de stipulaţie contrarã sau dacã prin lege nu se prevede altfel, cãlãtorul poate ceda drepturile sale ce izvorãsc din contractul de transport înainte de începerea transportului, fãrã a fi obligat sã îl înştiinţeze pe transportator. ART. 2008 Înlãturarea rãspunderii Dispoziţiile art. 1.991 alin. (3) se aplicã şi transportului de persoane.
CAP. IX Contractul de mandat
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
ART. 2009 Noţiunea Mandatul este contractul prin care o parte, numitã mandatar, se obligã sã încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte pãrţi, numitã mandant. ART. 2010 Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre douã persoane fizice se prezumã a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activitãţi profesionale se prezumã a fi cu titlu oneros. (2) Dacã mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinatã prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsã, dupã valoarea serviciilor prestate. (3) Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odatã cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia. ART. 2011 Felurile mandatului Mandatul este cu sau fãrã reprezentare. ART. 2012 Puterea de reprezentare (1) Dacã din împrejurãri nu rezultã altfel, mandatarul îl reprezintã pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit. (2) Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacã este cazul, înscrisul care o constatã se numeşte procurã. (3) Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplicã în mod corespunzãtor.
SECŢIUNEA a 2-a Mandatul cu reprezentare
§1. Forma şi întinderea mandatului
ART. 2013 Forma mandatului (1) Contractul de mandat poate fi încheiat în formã scrisã, autenticã ori sub semnãturã privatã, sau verbalã. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de cãtre mandatar. (2) Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie sã respecte acea formã, sub sancţiunea aplicabilã actului însuşi. Prevederea nu se aplicã atunci când forma este necesarã doar pentru opozabilitatea actului faţã de terţi, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 2014 Cazul special de acceptare tacitã (1) În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se considerã acceptat dacã priveşte actele a cãror încheiere intrã în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului. (2) În aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se va ţine seama, între altele, de prevederile legale, de practicile stabilite între pãrţi şi de uzanţe. ART. 2015 Durata mandatului Dacã pãrţile nu au prevãzut un termen, contractul de mandat înceteazã în 3 ani de la încheierea lui. ART. 2016 Întinderea mandatului (1) Mandatul general îl autorizeazã pe mandatar sã efectueze numai acte de conservare şi de administrare. (2) Pentru a încheia acte de înstrãinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie sã fie împuternicit în mod expres. (3) Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executãrii lui, chiar dacã nu sunt precizate în mod expres.
§2. Obligaţiile mandatarului
ART. 2017 Executarea mandatului (1) Mandatarul nu poate sã depãşeascã limitele stabilite prin mandat. (2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacã îi este imposibil sã îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma cã acesta ar fi aprobat abaterea dacã ar fi cunoscut împrejurãrile ce o justificã. În acest caz, mandatarul este obligat sã îl înştiinţeze de îndatã pe mandant cu privire la schimbãrile aduse executãrii mandatului. ART. 2018 Diligenţa mandatarului (1) Dacã mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut sã execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacã însã mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat sã îl îndeplineascã cu diligenţa pe care o manifestã în propriile afaceri. (2) Mandatarul este obligat sã îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurãrile care au apãrut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia. ART. 2019 Obligaţia de a da socotealã (1) Orice mandatar este ţinut sã dea socotealã despre gestiunea sa şi sã remitã mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacã ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. (2) În perioada în care bunurile primite cu ocazia executãrii mandatului de la mandant ori în numele lui se aflã în deţinerea mandatarului, acesta este obligat sã le conserve. ART. 2020 Dobânzile la sumele datorate Mandatarul datoreazã dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul sãu începând din ziua întrebuinţãrii, iar pentru cele cu care a rãmas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere. ART. 2021 Rãspunderea pentru obligaţiile terţilor În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu rãspunde faţã de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit sã îi fi fost cunoscutã la data încheierii contractului cu acele persoane. ART. 2022 Pluralitatea de mandatari (1) În absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreunã nu are efect dacã nu a fost acceptat de cãtre toate aceste persoane. (2) Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligã pe mandant chiar dacã au fost încheiate numai de una dintre ele, afarã de cazul când s-a stipulat cã vor lucra împreunã. (3) În lipsã de stipulaţie contrarã, mandatarii rãspund solidar faţã de mandant dacã s-au obligat sã lucreze împreunã. ART. 2023 Substituirea fãcutã de mandatar (1) Mandatarul este ţinut sã îndeplineascã personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres sã îşi substituie o altã persoanã în executarea în tot sau în parte a mandatului. (2) Chiar în absenţa unei autorizãri exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacã: a) împrejurãri neprevãzute îl împiedicã sã aducã la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil sã îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurãri; c) se poate prezuma cã mandantul ar fi aprobat substituirea dacã ar fi cunoscut împrejurãrile ce o justificã. (3) În cazurile prevãzute la alin. (2), mandatarul este obligat sã îl înştiinţeze de îndatã pe mandant cu privire la substituire. (4) Dacã substituirea nu a fost autorizatã de mandant, mandatarul rãspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. (5) Dacã substituirea a fost autorizatã, mandatarul nu rãspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului. (6) În toate cazurile, mandantul are acţiune directã împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o. ART. 2024 Mãsuri de conservare a bunurilor mandantului (1) Mandatarul va exercita drepturile mandantului faţã de terţi, dacã bunurile primite pentru mandant prezintã semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere. (2) În caz de urgenţã, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun proprietar. (3) În cazurile prevãzute la alin. (1) şi (2) mandatarul trebuie sã îl anunţe de îndatã pe mandant.
§3. Obligaţiile mandantului
ART. 2025 Sumele necesare executãrii mandatului (1) În lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat sã punã la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executãrii mandatului. (2) Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmã pentru executarea mandatului, împreunã cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuãrii cheltuielilor. ART. 2026 Despãgubirea mandatarului Mandantul este obligat sã repare prejudiciul suferit de cãtre mandatar în executarea mandatului, dacã acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului. ART. 2027 Remuneraţia mandatarului Dacã mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat sã plãteascã mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fãrã culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat. ART. 2028 Pluralitatea de mandanţi Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comunã, fiecare dintre ele rãspunde solidar faţã de mandatar de toate efectele mandatului. ART. 2029 Dreptul de retenţie al mandatarului Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executãrii mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
§4. Încetarea mandatului
ART. 2030 Modurile de încetare Pe lângã cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul înceteazã prin oricare dintre urmãtoarele moduri: a) revocarea sa de cãtre mandant; b) renunţarea mandatarului; c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activitãţi cu caracter de continuitate, mandatul nu înceteazã dacã aceastã activitate este în curs de desfãşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al pãrţilor ori al moştenitorilor acestora. ART. 2031 Condiţiile revocãrii (1) Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacã a fost declarat irevocabil. (2) Împuternicirea datã unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocã mandatul iniţial. (3) Mandatul dat în condiţiile prevãzute la art. 2.028 nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor. ART. 2032 Efectele revocãrii (1) Mandantul care revocã mandatul rãmâne ţinut sã îşi execute obligaţiile faţã de mandatar. El este, de asemenea, obligat sã repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocãrii nejustificate ori intempestive. (2) Atunci când pãrţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se considerã a fi nejustificatã dacã nu este determinatã de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţã majorã. ART. 2033 Publicitatea revocãrii procurii autentice notariale (1) Dacã procura a fost datã în formã autenticã notarialã, în vederea informãrii terţilor notarul public cãruia i se solicitã sã autentifice revocarea unei asemenea procuri este obligat sã transmitã revocarea cãtre registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. (2) Notarul public care autentificã actul pentru încheierea cãruia a fost datã procura are obligaţia sã verifice la registrul naţional notarial dacã acea procurã a fost revocatã. ART. 2034 Renunţarea mandatarului (1) Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. (2) Dacã mandatul este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului pânã la data renunţãrii. (3) Mandatarul este obligat sã îl despãgubeascã pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţãrii, cu excepţia cazului când continuarea executãrii mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubã însemnatã, care nu putea fi prevãzutã la data acceptãrii mandatului. ART. 2035 Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre pãrţi (1) În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre pãrţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndatã cealaltã parte. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii sãi sunt obligaţi sã continue executarea mandatului dacã întârzierea acesteia riscã sã punã în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor sãi. ART. 2036 Necunoaşterea cauzei de încetare a mandatului Tot ceea ce mandatarul a fãcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil fãcut în executarea acestuia. ART. 2037 Menţinerea unor obligaţii ale mandatarului La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ţinut sã îşi execute obligaţiile prevãzute la art. 2.019 şi 2.020. ART. 2038 Încetarea mandatului în caz de pluralitate de mandatari În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligaţi sã lucreze împreunã înceteazã chiar şi atunci când cauza încetãrii îl priveşte numai pe unul dintre ei.
SECŢIUNEA a 3-a Mandatul fãrã reprezentare
§1. Dispoziţii generale
ART. 2039 Noţiunea (1) Mandatul fãrã reprezentare este contractul în temeiul cãruia o parte, numitã mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte pãrţi, numitã mandant, şi îşi asumã faţã de terţi obligaţiile care rezultã din aceste acte, chiar dacã terţii aveau cunoştinţã despre mandat. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni se completeazã, în mod corespunzãtor, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare. ART. 2040 Efectele faţã de terţi (1) Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul. (2) Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanţã nãscute din executarea mandatului, dacã şi-a executat propriile sale obligaţii faţã de mandatar. ART. 2041 Bunurile dobândite de mandatar (1) Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de cãtre mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bunã-credinţã. (2) Dacã bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat sã le transmitã mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecatã sã pronunţe o hotãrâre care sã ţinã loc de act de transmitere a bunurilor dobândite. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã prin asemãnare şi bunurilor mobile supuse unor formalitãţi de publicitate. ART. 2042 Creditorii mandatarului Creditorii mandatarului nu pot urmãri bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacã mandatul fãrã reprezentare are datã certã şi aceasta este anterioarã luãrii oricãrei mãsuri asigurãtorii sau de executare.
§2. Contractul de comision
ART. 2043 Noţiunea Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţioneazã cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite comision. ART. 2044 Proba contractului (1) Contractul de comision se încheie în formã scrisã, autenticã sau sub semnãturã privatã. (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, forma scrisã este necesarã numai pentru dovada contractului. ART. 2045 Obligaţiile terţului contractant Terţul contractant este ţinut direct faţã de comisionar pentru obligaţiile sale. ART. 2046 Cedarea acţiunilor (1) În caz de neexecutare a obligaţiilor de cãtre terţ, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului. (2) În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia sã îi cedeze acestuia de îndatã acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnãturã privatã, fãrã nicio contraprestaţie din partea comitentului. (3) Comisionarul rãspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedãrii acţiunilor împotriva terţului. ART. 2047 Vânzarea pe credit (1) Comisionarul care vinde pe credit, fãrã autorizarea comitentului, rãspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, sã plãteascã de îndatã creditele acordate împreunã cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta. (2) În acest caz, comisionarul este obligat sã îl înştiinţeze de îndatã pe comitent, arãtându-i persoana cumpãrãtorului şi termenul acordat; în caz contrar, se presupune cã operaţiunile s-au fãcut pe bani gata, proba contrarã nefiind admisã. ART. 2048 Instrucţiunile comitentului (1) Comisionarul are obligaţia sã respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent. (2) Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepãrta de la instrucţiunile primite de la comitent numai dacã sunt întrunite cumulativ urmãtoarele condiţii: a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilã în raport cu natura afacerii; b) se poate considera în mod rezonabil cã acesta, cunoscând împrejurãrile schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; şi c) îndepãrtarea de la instrucţiuni nu schimbã fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite. (3) În cazul prevãzut la alin. (2) comisionarul are obligaţia sã îl înştiinţeze pe comitent de îndatã ce este posibil. (4) În afara cazului prevãzut la alin. (2), orice operaţiune a comisionarului, cu încãlcarea sau depãşirea puterilor primite, rãmâne în sarcina sa, dacã nu este ratificatã de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat şi la plata de dauneinterese. ART. 2049 Comisionul (1) Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul executã întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. (2) Dacã nu s-a stipulat altfel, comisionul se datoreazã chiar dacã terţul nu executã obligaţia sa ori invocã excepţia de neexecutare a contractului. (3) Dacã împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rãmâne datorat de proprietar chiar dacã vânzarea s-a fãcut direct de cãtre acesta sau prin intermediul unui terţ. (4) Dacã pãrţile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determinã potrivit prevederilor art. 2.010 alin. (2). ART. 2050 Vânzarea de titluri de credit şi alte bunuri cotate (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, când împuternicirea priveşte vânzarea sau cumpãrarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor mãrfuri cotate pe pieţe reglementate, comisionarul poate sã procure comitentului la preţul cerut, ca vânzãtor, bunurile pe care era împuternicit sã le cumpere sau sã reţinã pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpãrãtor, bunurile pe care trebuia sã le vândã în contul comitentului. (2) Comisionarul care se comportã el însuşi ca vânzãtor sau cumpãrãtor are dreptul la comision. (3) Dacã în cazurile mai sus menţionate comisionarul, dupã îndeplinirea însãrcinãrii sale, nu face cunoscutã comitentului persoana cu care a contractat, comitentul are dreptul sã considere cã vânzarea sau cumpãrarea s-a fãcut în contul sãu şi sã cearã de la comisionar executarea contractului. ART. 2051 Revocarea comisionului (1) Comitentul poate revoca împuternicirea datã comisionarului pânã în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. (2) În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determinã ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii pânã în momentul revocãrii. ART. 2052 Rãspunderea comisionarului (1) Comisionarul nu rãspunde faţã de comitent în cazul în care terţul nu îşi executã obligaţiile decurgând din act. (2) Cu toate acestea, el îşi poate lua expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului. În acest caz, în lipsã de stipulaţie contrarã, comitentul va plãti comisionarului un comision special "pentru garanţie" sau "pentru credit" ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsã, de cãtre instanţã, care va ţine cont de împrejurãri şi de valoarea obligaţiei garantate. ART. 2053 Dreptul de retenţie aparţinând comisionarului (1) Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa. (2) Comisionarul va avea preferinţã faţã de vânzãtorul neplãtit.
§3. Contractul de consignaţie
ART. 2054 Noţiunea (1) Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. (2) Contractul de consignaţie este guvernat de regulile prezentei secţiuni, de legea specialã, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de comision şi de mandat, în mãsura în care acestea din urmã nu contravin prezentei secţiuni. ART. 2055 Proba Contractul de consignaţie se încheie în formã scrisã. Dacã prin lege nu se prevede ltfel, forma scrisã este necesarã numai pentru dovada contractului. ART. 2056 Preţul vânzãrii (1) Preţul la care bunul urmeazã sã fie vândut este cel stabilit de pãrţile contractului de consignaţie sau, în lipsã, preţul curent al mãrfurilor de pe piaţa relevantã, de la momentul vânzãrii. (2) Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar consignatarul va fi ţinut de aceastã modificare de la momentul la care i-a fost adusã la cunoştinţã în scris. (3) În lipsã de dispoziţii contrare ale contractului sau ale instrucţiunilor scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în numerar, prin virament sau cec barat şi numai la preţurile curente ale mãrfurilor, potrivit alin. (1). ART. 2057 Remiterea, inspectarea, controlul şi reluarea bunurilor (1) Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea contractului, pãstrând dreptul de a inspecta şi controla starea acestora pe toatã durata contractului. (2) Consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe toatã durata contractului. El le poate relua oricând, chiar în cazul în care contractul a fost încheiat pe duratã determinatã. (3) În cazul prevãzut la alin. (2), consignantul va da consignatarului un preaviz necesar pentru pregãtirea predãrii bunurilor. (4) În cazul declarãrii falimentului consignantului, bunurile intrã la masa credalã, iar în cazul declarãrii falimentului consignatarului, bunurile sunt excluse de la masa credalã şi vor fi reluate imediat de consignant. ART. 2058 Remuneraţia consignatarului (1) Contractul de consignaţie este prezumat oneros, iar remuneraţia la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin contract sau, în lipsã, ca diferenţã dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzãrii. (2) Dacã vânzarea s-a fãcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de cãtre instanţã, potrivit cu dificultatea vânzãrii, diligenţele consignatarului şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantã pentru operaţiuni similare. ART. 2059 Cheltuielile de conservare, vânzare a bunurilor şi executare a contractului (1) Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare şi vânzare a bunurilor, dacã prin contract nu se prevede altfel. (2) În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de consignaţie nu se poate executa, fãrã vreo culpã din partea consignatarului, acesta are dreptul sã îi fie acoperite toate cheltuielile fãcute pentru executarea contractului. (3) Consignantul va fi ţinut de plata cheltuielilor de întreţinere şi de depozitare a bunurilor, ori de câte ori va ignora obligaţia sa de a relua bunurile. (4) Dacã potrivit împrejurãrilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în caz de încetare a contractului prin renunţarea consignatarului, acesta rãmâne ţinut de obligaţiile sale de pãstrare a bunurilor, asigurare şi întreţinere a acestora pânã când acestea sunt reluate de consignant. Acesta are obligaţia sã întreprindã toate diligenţele necesare reluãrii bunurilor imediat dupã încetarea contractului, sub sancţiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere. ART. 2060 Primirea, pãstrarea şi asigurarea bunurilor (1) Consignatarul va primi şi va pãstra bunurile ca un bun proprietar şi le va remite cumpãrãtorului sau consignantului, dupã caz, în starea în care le-a primit spre vânzare. (2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilitã de pãrţile contractului de consignaţie sau, în lipsã, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor în consignaţie. El va fi ţinut faţã de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţã majorã ori fapta unui terţ, dacã acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignaţie ori asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoitã ori societatea de asigurãri nu a fost agreatã de consignant. Consignatarul este obligat sã plãteascã cu regularitate primele de asigurare. (3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacã acesta omite sã o facã. (4) Asigurãrile sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta sã notifice asigurãtorului contractul de consignaţie înainte de plata despãgubirilor. ART. 2061 Vânzarea pe credit (1) În cazul în care consignatarul primeşte autorizarea sã vândã pe credit, în condiţiile în care pãrţile nu convin altfel, atunci el poate acorda cumpãrãtorului un termen pentru plata preţului de maximum 90 de zile şi exclusiv pe bazã de cambii acceptate sau bilete la ordin. (2) Dacã nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar rãspunzãtor cu cumpãrãtorul faţã de consignant pentru plata preţului mãrfurilor vândute pe credit. ART. 2062 Dreptul de retenţie (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, consignatarul nu are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului, pentru creanţele sale asupra acestuia. (2) Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rãmân valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbã consignantului, dacã exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiatã. ART. 2063 Încetarea contractului Contractul de consignaţie înceteazã prin revocarea sa de cãtre consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a consignatarului.
§4. Contractul de expediţie
ART. 2064 Noţiunea Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligã sã încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi sã îndeplineascã operaţiunile accesorii. ART. 2065 Revocarea Pânã la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plãtind expeditorului cheltuielile şi o compensaţie pentru diligenţele desfãşurate pânã la comunicarea revocãrii ordinului de expediţie. ART. 2066 Contraordinul Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat sã exercite, la cererea comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de transport. ART. 2067 Obligaţiile expeditorului (1) În alegerea traseului, mijloacelor şi modalitãţilor de transport al mãrfii expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacã nu existã asemenea instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului. (2) În cazul în care expeditorul îşi asumã şi obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie, se prezumã cã aceastã obligaţie nu este asumatã faţã de destinatar. (3) Expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacã aceasta a fost stipulatã în contract sau rezultã din uzanţe. (4) Premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor, aparţin de drept comitentului, dacã nu se prevede altfel în contract. ART. 2068 Rãspunderea expeditorului (1) Expeditorul rãspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau stricãciunea bunurilor în caz de neglijenţã în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi pãstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari. (2) Atunci când, fãrã motive temeinice, se abate de la modul de transport indicat de comitent, expeditorul rãspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricãciunea bunurilor, cauzatã de cazul fortuit, dacã el nu dovedeşte cã aceasta s-ar fi produs chiar dacã s-ar fi conformat instrucţiunilor primite. ART. 2069 Drepturile expeditorului (1) Expeditorul are dreptul la comisionul prevãzut în contract sau, în lipsã, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacã acestea nu existã, de cãtre instanţã în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului. (2) Contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se ramburseazã de comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacã pãrţile nu au convenit anticipat o sumã globalã pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se efectueazã. ART. 2070 Expeditorul transportator Expeditorul care ia asupra sa obligaţia executãrii transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului. ART. 2071 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predãrii bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit sã se facã predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se terminã în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.
CAP. X Contractul de agenţie
ART. 2072 Noţiunea (1) Prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie sã negocieze, fie atât sã negocieze, cât şi sã încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate. (2) Agentul este un intermediar independent care acţioneazã cu titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului. ART. 2073 Domeniul de aplicare (1) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplicã activitãţii persoanelor care: a) acţioneazã ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mãrfuri şi instrumente financiare derivate; b) au calitatea de agent sau broker de asigurãri şi reasigurãri; c) presteazã un serviciu neremunerat în calitate de agent. (2) Nu constituie agent, în înţelesul prezentului capitol, persoana care: a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia; b) este asociat ori acţionar şi este împuternicitã în mod legal sã îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari; c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau administrator-sechestru în raport cu comitentul. ART. 2074 Exclusivitatea (1) Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fãrã consimţãmântul comitentului, în regiunea determinatã prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar comitentul poate sã contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte. (3) Agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacã se stipuleazã expres în acest sens. ART. 2075 Clauza de neconcurenţã (1) În sensul prezentului capitol, prin clauzã de neconcurenţã se înţelege acea stipulaţie contractualã al cãrei efect constã în restrângerea activitãţii profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetãrii sale. (2) Clauza de neconcurenţã trebuie redactatã în scris, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (3) Clauza de neconcurenţã se aplicã doar pentru regiunea geograficã sau pentru grupul de persoane şi regiunea geograficã la care se referã contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legãturã cu care agentul este împuternicit sã negocieze şi sã încheie contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţã este consideratã nescrisã. (4) Restrângerea activitãţii prin clauza de neconcurenţã nu se poate întinde pe o perioadã mai mare de 2 ani de la data încetãrii contractului de agenţie. Dacã s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat. ART. 2076 Vânzarea pe credit În lipsã de stipulaţie contrarã, agentul nu poate vinde pe credit şi nu poate acorda reduceri sau amânãri de platã pentru creanţele comitentului. ART. 2077 Reclamaţiile privind bunurile (1) Agentul poate primi reclamaţii privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent, fiind obligat sã îl înştiinţeze de îndatã pe acesta. (2) La rândul sãu, agentul poate lua orice mãsuri asigurãtorii în interesul comitentului, precum şi orice alte mãsuri necesare pentru conservarea drepturilor acestuia din urmã. ART. 2078 Forma contractului (1) Contractul de agenţie se încheie în formã scrisã, autenticã sau sub semnãturã privatã. Dacã prin lege nu se prevede altfel, forma scrisã este necesarã numai pentru dovada contractului. (2) Oricare parte are dreptul sã obţinã de la cealaltã parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificãrile acestuia. Pãrţile nu pot renunţa la acest drept. ART. 2079 Obligaţiile agentului (1) Agentul trebuie sã îndeplineascã, personal sau prin prepuşii sãi, obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este datã, cu bunã-credinţã şi loialitate. (2) În mod special, agentul este obligat: a) sã îi procure şi sã îi comunice comitentului informaţiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi sã comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune; b) sã depunã diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacã este cazul, încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent; c) sã respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent; d) sã ţinã în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent; e) sã depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care sã asigure identificarea lor. (3) Substituirea agentului în tot sau în parte este supusã regulilor aplicabile în materia contractului de mandat. (4) Agentul care se aflã în imposibilitate de a continua executarea obligaţiilor ce îi revin trebuie sã îl înştiinţeze de îndatã pe comitent, sub sancţiunea plãţii de daune-interese. ART. 2080 Obligaţiile comitentului (1) În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie sã acţioneze cu loialitate şi cu bunã-credinţã. (2) În mod special, comitentul este obligat: a) sã punã la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzãtoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altã documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale; b) sã furnizeze agentului informaţiile necesare executãrii contractului de agenţie; c) sã îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipeazã cã volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal; d) sã plãteascã agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevãzute de lege. (3) De asemenea, comitentul trebuie sã îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, dupã caz, încheiat de agent. ART. 2081 Renunţarea comitentului la încheierea contractelor sau actelor de comerţ negociate În cazul în care agentul a fost împuternicit doar sã negocieze, iar comitentul nu comunicã în termen rezonabil acordul sãu pentru încheierea contractului negociat de agent conform împuternicirii primite, se considerã cã a renunţat la încheierea acestuia. ART. 2082 Remuneraţia agentului (1) Agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale. (2) Remuneraţia poate fi exprimatã în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numãrul contractelor sau actelor de comerţ, ori la valoarea acestora, când se numeşte comision. (3) În lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o remuneraţie stabilitã potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfãşoarã activitatea, fie în legãturã cu bunurile care fac obiectul contractului de agenţie. (4) Dacã nu existã astfel de uzanţe, agentul este îndreptãţit sã primeascã o remuneraţie rezonabilã, în funcţie de toate aspectele referitoare la contractele încheiate. (5) Dispoziţiile art. 2.083-2.087 sunt aplicabile numai în mãsura în care agentul este remunerat total sau parţial cu un comision. ART. 2083 Condiţiile comisionului Agentul este îndreptãţit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenţie, dacã acestea sunt încheiate: a) ca urmare a intervenţiei sale; b) fãrã intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ similare; c) cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivã. ART. 2084 Remunerarea dupã încetarea contractului (1) Agentul este îndreptãţit la comision pentru un contract încheiat ulterior încetãrii contractului de agenţie, dacã: a) acesta a fost încheiat în principal datoritã intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie; b) comanda emisã de terţ a fost primitã de comitent sau de agent anterior încetãrii contractului de agenţie, în cazurile prevãzute de dispoziţiile art. 2.083. (2) Agentul nu are dreptul la comisionul prevãzut la art. 2.083, dacã acesta este datorat agentului precedent potrivit alin. (1), cu excepţia cazului în care rezultã din circumstanţe cã este echitabil ca agenţii sã împartã acel comision. ART. 2085 Dreptul la comision (1) Dacã pãrţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care este îndeplinitã una dintre condiţiile urmãtoare: a) comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţã de terţa persoanã; b) comitentul ar fi trebuit sã îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul; c) terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. (2) Comisionul se plãteşte cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmeazã trimestrului pentru care se datoreazã. ART. 2086 Dreptul la comision în cazul contractelor neexecutate (1) Comisionul se datoreazã şi pentru contractele încheiate, dar la a cãror executare pãrţile acestora au renunţat, dacã agentul şi-a îndeplinit obligaţiile. (2) Atunci când contractul încheiat nu se executã de cãtre pãrţi ca urmare a unor circumstanţe imputabile agentului, dreptul la comision se stinge sau comisionul se reduce proporţional cu neexecutarea, dupã caz. (3) În caz de executare parţialã din partea terţului, agentul este îndreptãţit doar la plata unei pãrţi din comisionul stipulat, proporţional cu executarea contractului încheiat între comitent şi terţ. (4) În ipotezele prevãzute la alin. (2) şi (3) comisioanele primite vor fi rambursate, dupã caz, în tot sau în parte. ART. 2087 Calculul valorii comisionului (1) La sfârşitul fiecãrui trimestru comitentul trebuie sã trimitã agentului copiile de pe facturile care au fost expediate terţilor, precum şi descrierea calculului valorii comisionului. (2) La cererea agentului, comitentul îi va comunica de îndatã informaţiile necesare calculãrii comisionului, inclusiv extrasele relevante din registrele sale contabile. (3) Clauza prin care se derogã de la prevederile alin. (1) şi (2) în defavoarea agentului se considerã nescrisã. ART. 2088 Durata contractului Contractul de agenţie încheiat pe duratã determinatã, care continuã sã fie executat de pãrţi dupã expirarea termenului, se considerã prelungit pe duratã nedeterminatã. ART. 2089 Denunţarea unilateralã (1) Contractul de agenţie pe duratã nedeterminatã poate fi denunţat unilateral de oricare dintre pãrţi, cu un preaviz obligatoriu. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi contractului de agenţie pe duratã determinatã care prevede o clauzã expresã privind posibilitatea denunţãrii unilaterale anticipate. (3) În primul an de contract termenul de preaviz trebuie sã aibã o duratã de cel puţin o lunã. (4) În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se mãreşte cu câte o lunã pentru fiecare an suplimentar început, fãrã ca durata termenului de preaviz sã depãşeascã 6 luni. (5) Dacã pãrţile convin termene de preaviz mai lungi decât cele prevãzute la alin. (3) şi (4), prin contractul de agenţie nu se pot stabili în sarcina agentului termene de preaviz mai lungi decât cele stabilite în sarcina comitentului. (6) Dacã pãrţile nu convin altfel, termenul de preaviz expirã la sfârşitul unei luni calendaristice. (7) Dispoziţiile alin. (1)-(6) se aplicã în mod corespunzãtor şi contractului pe duratã determinatã care este prelungit pe duratã nedeterminatã potrivit dispoziţiilor art. 2.088. În acest caz, la calculul termenului de preaviz se va ţine seama de întreaga perioadã a contractului, cuprinzând atât durata determinatã, cât şi perioada în care acesta se considerã încheiat pe duratã nedeterminatã. ART. 2090 Denunţarea unilateralã în cazuri speciale (1) În toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fãrã preaviz de oricare dintre pãrţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte pãrţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majorã ori cazul fortuit, fac imposibilã continuarea colaborãrii dintre comitent şi agent. (2) În ipoteza prevãzutã la alin. (1) contractul înceteazã la data primirii notificãrii scrise prin care acesta a fost denunţat. ART. 2091 Indemnizaţiile în caz de încetare a contractului (1) La încetarea contractului de agenţie agentul are dreptul sã primeascã de la comitent o indemnizaţie, în mãsura în care: a) i-a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încã foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi b) plata acestei indemnizaţii este echitabilã, având în vedere circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care agentul ar fi trebuit sã le primeascã în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu clienţii prevãzuţi la lit. a), precum şi posibila restrângere a activitãţii profesionale a agentului din cauza existenţei în contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţã. (2) Valoarea indemnizaţiei nu poate depãşi o sumã echivalentã cuantumului unei remuneraţii anuale, calculatã pe baza mediei anuale a remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Dacã durata contractului nu însumeazã 5 ani, remuneraţia anualã este calculatã pe baza mediei remuneraţiilor încasate în cursul perioadei respective. (3) Acordarea indemnizaţiei prevãzute la alin. (1) nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despãgubiri, în condiţiile legii. (4) În cazul în care contractul de agenţie înceteazã ca urmare a decesului agentului, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplicã în mod corespunzãtor. (5) Dreptul la indemnizaţia prevãzutã la alin. (1) sau, dupã caz, la alin. (4) se stinge dacã agentul ori, dupã caz, moştenitorul acestuia nu îl pune în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţiile sale, într-un termen de un an de la data încetãrii contractului de agenţie. ART. 2092 Excepţiile Agentul nu are dreptul la indemnizaţia prevãzutã la art. 2.091 în urmãtoarele situaţii: a) comitentul reziliazã contractul din cauza încãlcãrii de cãtre agent a obligaţiilor sale; b) agentul denunţã unilateral contractul, cu excepţia cazului în care aceastã denunţare este motivatã de circumstanţe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cãrora, în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activitãţilor; c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ; d) dacã nu se convine altfel de cãtre pãrţile contractului de agenţie, în cazul novaţiei acestui contract prin înlocuirea agentului cu un terţ. ART. 2093 Ineficacitatea clauzei de neconcurenţã (1) Comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenţã atunci când contractul de agenţie înceteazã în urmãtoarele situaţii: a) fãrã a fi aplicabile prevederile art. 2.090, comitentul denunţã unilateral contractul de agenţie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convenţional, şi fãrã a exista un motiv grav pentru care nu respectã preavizul, pe care comitentul sã îl fi comunicat de îndatã agentului; b) contractul de agenţie este reziliat ca urmare a culpei comitentului. (2) La cererea agentului instanţa poate, ţinând seama şi de interesele legitime ale comitentului, sã înlãture sau sã limiteze efectele clauzei de neconcurenţã, atunci când consecinţele prejudiciabile ale acesteia pentru agent sunt grave şi vãdit inechitabile. ART. 2094 Dispoziţiile imperative Nu se poate deroga în defavoarea intereselor agentului de la prevederile art. 2.079, 2.080, 2.084, 2.085, art. 2.086 alin. (1), (2) şi (4), art. 2.091 şi 2.092. Orice clauzã contrarã este consideratã nescrisã. ART. 2095 Alte dispoziţii aplicabile (1) Dispoziţiile prezentului capitol se completeazã cu prevederile referitoare la contractul de comision, în mãsura în care acestea din urmã sunt compatibile. (2) Dacã agentul are şi puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor, dispoziţiile prezentului capitol se completeazã în mod corespunzãtor cu cele privind contractul de mandat cu reprezentare.
CAP. XI Contractul de intermediere
ART. 2096 Noţiunea (1) Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligã faţã de client sã îl punã în legãturã cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. (2) Intermediarul nu este prepusul pãrţilor intermediate şi este independent faţã de acestea în executarea obligaţiilor sale. ART. 2097 Remunerarea intermediarului (1) Intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale. (2) În lipsa convenţiei pãrţilor sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile anterioare stabilite între pãrţi sau cu uzanţele existente între profesionişti pentru astfel de contracte. ART. 2098 Restituirea cheltuielilor Intermediarul este îndreptãţit la restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacã se stipuleazã expres în contract. ART. 2099 Remuneraţia în cazul pluralitãţii de intermediari (1) În cazul în care intermedierea a fost realizatã de mai mulţi intermediari, fiecare are dreptul la o cotã egalã din remuneraţia stabilitã global, dacã prin contract nu s-a stipulat altfel. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã atât în cazul în care pluralitatea de intermediari rezultã din contracte de intermediere separate, cât şi în cazul în care rezultã din acelaşi contract de intermediere. ART. 2100 Obligaţia de informare Intermediarul este obligat sã comunice terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia sã nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului. ART. 2101 Comunicarea încheierii contractului intermediat (1) Clientul are obligaţia sã comunice intermediarului dacã s-a încheiat contractul intermediat, în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancţiunea dublãrii remuneraţiei, dacã prin contract nu se prevede altfel. (2) De asemenea, în cazul în care remuneraţia se stabileşte în funcţie de valoarea contractului intermediat sau alte elemente esenţiale ale acestuia, clientul este obligat sã le comunice în condiţiile indicate la alin. (1). ART. 2102 Reprezentarea pãrţilor intermediate Intermediarul poate reprezenta pãrţile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai dacã a fost împuternicit expres în acest sens.
CAP. XII Contractul de depozit
SECŢIUNEA 1 Reguli comune privind contractul de depozit
§1. Dispoziţii generale
ART. 2103 Noţiunea (1) Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l pãstra pentru o perioadã de timp şi de a-l restitui în naturã. (2) Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilã a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu. ART. 2104 Proba Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris. ART. 2105 Delimitarea (1) Când sunt remise fonduri bãneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie sã fie restituite în individualitatea lor. (2) În aceastã situaţie se aplicã, în mod corespunzãtor, regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principalã a pãrţilor a fost aceea ca bunurile sã fie pãstrate în interesul celui care le predã. Existenţa acestei intenţii se prezumã atunci când pãrţile au convenit cã restituirea se poate cere anterior expirãrii termenului pentru care bunurile au fost primite. ART. 2106 Remuneraţia depozitarului (1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacã din convenţia pãrţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurãri, precum profesia depozitarului, nu rezultã cã trebuie sã fie plãtitã o remuneraţie. (2) Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecãtoreascã îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate.
§2. Obligaţiile depozitarului
ART. 2107 Diligenţa depozitarului (1) Dacã nu s-a convenit altfel, depozitarul rãspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa doveditã pentru pãstrarea propriilor sale bunuri. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã, atunci când depozitarul este remunerat sau este un profesionist ori i s-a permis sã se foloseascã de bunul depozitat, el are obligaţia de a pãstra bunul cu prudenţã şi diligenţã. ART. 2108 Folosirea bunului Depozitarul nu se poate servi de bunul încredinţat lui fãrã învoirea expresã sau prezumatã a deponentului. ART. 2109 Rãspunderea depozitarului incapabil Dacã depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere restituirea bunului remis atât timp cât acesta se aflã în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în naturã nu mai este posibilã, deponentul are dreptul de a cere sã i se plãteascã o sumã de bani egalã cu valoarea bunului, dar numai pânã la concurenţa sumei cu care s-a îmbogãţit depozitarul. ART. 2110 Dovada proprietãţii Dacã nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita deponentului sã facã dovada cã este proprietar al bunului depozitat. Aceastã dovadã nu poate fi cerutã nici persoanei desemnate de cãtre deponent în vederea restituirii bunului. ART. 2111 Modul de executare Depozitarul este obligat sã schimbe locul şi felul pãstrãrii stabilite prin contract, dacã aceastã schimbare este necesarã pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricãciune şi este atât de urgentã încât consimţãmântul deponentului nu ar putea fi aşteptat. ART. 2112 Încredinţarea bunului Depozitarul nu poate încredinţa altuia pãstrarea bunului, fãrã consimţãmântul deponentului, cu excepţia cazului în care este silit de împrejurãri sã procedeze astfel. ART. 2113 Încredinţarea bunului cãtre subdepozitar (1) Depozitarul îndreptãţit sã încredinţeze unei alte persoane pãstrarea bunului rãspunde numai pentru alegerea acesteia sau pentru instrucţiunile pe care i le-a dat, cu condiţia sã fi adus de îndatã la cunoştinţa deponentului locul depozitului şi numele persoanei care a primit bunul. (2) În caz contrar, depozitarul rãspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie. (3) În toate cazurile, subdepozitarul rãspunde faţã de deponent pentru fapta sa. ART. 2114 Rãspunderea Depozitarul care, fãrã a avea acest drept, a schimbat locul sau felul pãstrãrii ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei terţe persoane rãspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte cã bunul ar fi pierit chiar şi dacã nu şi-ar fi depãşit drepturile. ART. 2115 Denunţarea depozitului (1) Deponentul poate sã solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înãuntrul termenului convenit. El este însã obligat sã ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a fãcut în considerarea acestui termen. (2) Atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferã deţinãtorului sãu dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere sã îi fie înapoiat acel înscris. (3) Depozitarul îl poate constrânge pe deponent sã reia bunul, dacã existã motive grave pentru aceasta, chiar înaintea expirãrii termenului convenit. (4) În cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despãgubiri, dacã restituirea este intempestivã sau se produce la un moment inoportun. ART. 2116 Restituirea bunului (1) Dacã nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie sã se facã la locul unde acesta trebuia pãstrat, iar cheltuielile ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului. Totuşi, atunci când depozitarul, fãrã sã se fi aflat în ipoteza avutã în vedere la art. 2.111, a schimbat unilateral locul pãstrãrii bunului, deponentul poate cere depozitarului sã suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi fãcut în lipsa acestei schimbãri. (2) Bunul se restituie în starea în care acesta se aflã la momentul restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuitã de fapta depozitarului rãmâne în sarcina deponentului. (3) În caz de neexecutare culpabilã a obligaţiei de restituire, dacã bunul nu poate fi recuperat în naturã de cãtre deponent, depozitarul are obligaţia de a plãti despãgubiri, al cãror cuantum se determinã prin raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care acesta a avut-o la data la care a fost încheiat contractul. ART. 2117 Restituirea cãtre moştenitorul deponentului (1) În caz de deces al deponentului, bunul se restituie moştenitorului, la cererea acestuia, chiar dacã prin contract fusese desemnatã o altã persoanã în acest scop. Atunci când existã mai mulţi moştenitori, restituirea fãcutã unuia sau unora dintre aceştia nu le conferã alte drepturi decât cele rezultate din aplicarea prevederilor legale referitoare la moştenire. (2) Aceste reguli se aplicã în mod corespunzãtor atunci când deponentul este persoanã juridicã. ART. 2118 Restituirea fructelor şi plata dobânzilor (1) Depozitarul este obligat sã restituie fructele bunului, dacã le-a perceput. (2) Depozitarul nu datoreazã dobândã pentru fondurile bãneşti depozitate decât din ziua în care a fost pus în întârziere sã le restituie. ART. 2119 Pluralitatea de deponenţi sau de depozitari (1) Când existã mai mulţi deponenţi şi nu s-a convenit altfel, depozitarul este liberat prin restituirea bunului unuia dintre ei numai dacã obligaţia este indivizibilã sau solidarã între aceştia. În celelalte cazuri, restituirea se face conform celor stabilite prin hotãrârea instanţei. (2) Dacã sunt mai mulţi depozitari, obligaţia de restituire revine aceluia sau acelora în deţinerea cãrora se aflã bunul, cu notificarea cãtre ceilalţi depozitari a efectuãrii restituirii. ART. 2120 Cazurile de nerestituire a bunului (1) Depozitarul este apãrat de obligaţia de a restitui bunul, dacã acesta i-a fost cerut de cãtre proprietar sau de o altã persoanã îndreptãţitã ori dacã a fost rechiziţionat de autoritatea publicã sau dacã i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii ori a pierit prin caz fortuit. (2) Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit depozitarul a primit o sumã de bani sau un alt bun, el este obligat sã le predea deponentului. (3) Dacã depozitarul descoperã cã bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum şi pe adevãratul proprietar al bunului, el trebuie sã îl informeze pe acesta din urmã despre depozitul ce i s-a fãcut şi sã îl someze sã îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi îndestulãtor, fãrã încãlcarea dispoziţiilor penale aplicabile. Numai dupã expirarea acelui termen depozitarul se poate libera prin restituirea lucrului cãtre deponent. (4) În toate cazurile, depozitarul este ţinut, sub sancţiunea obligãrii la plata de despãgubiri, sã denunţe deponentului procesul care i-a fost intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei mãsuri de ridicare ori faptul care îl împiedicã sã restituie bunul. ART. 2121 Obligaţia moştenitorului depozitarului Dacã moştenitorul depozitarului a vândut cu bunã-credinţã bunul, fãrã sã fi ştiut cã este depozitat, el este ţinut sã înapoieze numai preţul primit sau sã cedeze deponentului acţiunea sa împotriva cumpãrãtorului, dacã preţul nu i-a fost plãtit.
§3. Obligaţiile deponentului
ART. 2122 Cheltuielile şi despãgubirile (1) Deponentul este obligat sã ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a fãcut pentru pãstrarea bunului. (2) Deponentul trebuie, de asemenea, sã îl despãgubeascã pe depozitar pentru toate pierderile suferite ca urmare a depozitãrii bunului, cu excepţia cazului în care depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind sã cunoascã natura sa periculoasã. ART. 2123 Plata remuneraţiei (1) Dacã nu s-a convenit altfel, plata remuneraţiei cãtre depozitar se face la data restituirii bunului. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã, dacã restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are dreptul decât la partea din remuneraţie convenitã, corespunzãtoare timpului cât a pãstrat bunul.
SECŢIUNEA a 2-a Depozitul necesar
ART. 2124 Noţiunea (1) Dacã bunul a fost încredinţat unei persoane sub constrângerea unei întâmplãri neprevãzute, care fãcea cu neputinţã alegerea persoanei depozitarului şi întocmirea unui înscris constatator al contractului, depozitul este necesar. (2) Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probã, oricare ar fi valoarea lui. ART. 2125 Obligaţia de acceptare Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta. ART. 2126 Regimul juridic Cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în prezenta secţiune, depozitul necesar este guvernat de regulile comune privind contractul de depozit.
SECŢIUNEA a 3-a Depozitul hotelier
ART. 2127 Rãspunderea pentru bunurile aduse în hotel (1) Persoana care oferã publicului servicii de cazare, denumitã hotelier, este rãspunzãtoare, potrivit regulilor privitoare la rãspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel. (2) Sunt considerate ca fiind aduse în hotel: a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazãrii clientului; b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumã obligaţia de supraveghere pe perioada cazãrii clientului; c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumã obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazãrii clientului. (3) Hotelierul rãspunde şi pentru vehiculele clienţilor lãsate în garajul sau în parcarea hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se gãsesc în acestea. (4) În lipsã de stipulaţie contrarã, dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplicã în cazul animalelor de companie. ART. 2128 Rãspunderea limitatã Rãspunderea hotelierului este limitatã pânã la concurenţa unei valori de o sutã de ori mai mari decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferitã spre închiriere clientului. ART. 2129 Rãspunderea nelimitatã Rãspunderea hotelierului este nelimitatã: a) dacã prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta rãspunde; b) dacã bunurile au fost încredinţate spre pãstrare hotelierului; c) dacã hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era obligat sã le primeascã. ART. 2130 Lipsa rãspunderii Hotelierul nu rãspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor clientului este cauzatã: a) de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se aflã sub supravegherea sa ori de vizitatorii sãi; b) de un caz de forţã majorã; c) de natura bunului. ART. 2131 Obligaţii ale hotelierului (1) Hotelierul este obligat sã primeascã în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor sãi. (2) Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât în cazul în care, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale hotelului, acestea sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau periculoase. (3) Hotelierul poate sã examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare şi sã cearã depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat. ART. 2132 Cazul special Hotelierul care pune la dispoziţia clienţilor sãi, în camerele de hotel, o casã de valori nu este presupus a fi primit în depozit bunurile care vor fi depuse de clienţii sãi în casa de valori. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.128. ART. 2133 Dovada Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi fãcutã prin martori, indiferent de valoarea acestor bunuri. ART. 2134 Decãderea din dreptul la repararea prejudiciului (1) Clientul este decãzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel dacã: a) în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înştiinţat administraţia hotelului; b) nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de la data producerii acestuia. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în privinţa bunurilor prevãzute la art. 2.129 lit. b) şi c). ART. 2135 Dreptul de retenţie În cazul neplãţii de cãtre client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fãrã valoare comercialã. ART. 2136 Valorificarea bunurilor Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor asupra cãrora şi-a exercitat dreptul de retenţie, potrivit regulilor prevãzute de Codul de procedurã civilã în materia urmãririi silite mobiliare. ART. 2137 Localuri asimilate hotelurilor Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi bunurilor aduse în localuri destinate spectacolelor publice, sanatorii, spitale, restaurante, pensiuni, vagoane de dormit şi altele asemãnãtoare.
SECŢIUNEA a 4-a Sechestrul convenţional
ART. 2138 Noţiunea Sechestrul convenţional este depozitul prin care douã sau mai multe persoane încredinţeazã unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cãrora existã o contestaţie sau incertitudine juridicã, cu obligaţia pentru acesta de a le pãstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului. ART. 2139 Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru sunt determinate prin convenţia pãrţilor, iar în lipsã se aplicã regulile prezentei secţiuni. ART. 2140 Conservarea şi înstrãinarea obiectului sechestrului (1) Administratorul-sechestru este ţinut sã pãzeascã şi sã conserve obiectul sechestrului cu diligenţa unui depozitar. (2) Dacã natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ţinut sã îndeplineascã acte de administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod corespunzãtor. (3) Cu autorizarea instanţei judecãtoreşti, administratorul-sechestru poate sã înstrãineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacã, pentru un alt motiv, mãsura înstrãinãrii este vãdit necesarã. ART. 2141 Liberarea administratorului-sechestru (1) Administratorul-sechestru trebuie sã predea bunul celui desemnat de instanţa judecãtoreascã sau, dupã caz, celui indicat prin acordul tuturor pãrţilor care l-au numit. (2) Pânã la finalizarea contestaţiei sau pânã la încetarea stãrii de incertitudine juridicã, administratorul-sechestru nu va putea fi liberat decât prin acordul tuturor pãrţilor care l-au numit sau, pentru motive temeinice, prin hotãrâre judecãtoreascã. ART. 2142 Remuneraţia, cheltuielile şi despãgubirile (1) Dacã nu s-a convenit altfel, administratorul-sechestru are dreptul la o remuneraţie. (2) Chiar şi în cazul sechestrului cu titlu gratuit, administratorul-sechestru are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor fãcute pentru conservarea şi administrarea bunului sechestrat, precum şi la plata despãgubirilor pentru pierderile suferite în legãturã cu acesta. ART. 2143 Sechestrul judiciar Sechestrul poate fi dispus de instanţa de judecatã, cu aplicarea prevederilor Codului de procedurã civilã şi, dupã caz, a dispoziţiilor prezentei secţiuni.
CAP. XIII Contractul de împrumut
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 2144 Felurile împrumutului Împrumutul este de douã feluri: împrumutul de folosinţã, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie. ART. 2145 Promisiunea de împrumut Atunci când bunul se aflã în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuzã sã încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte pãrţi, poate sã pronunţe o hotãrâre care sã ţinã loc de contract, dacã cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.
SECŢIUNEA a 2-a Împrumutul de folosinţã
ART. 2146 Noţiunea Împrumutul de folosinţã este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numitã comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte pãrţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui dupã un anumit timp. ART. 2147 Calitatea de comodant Dacã nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoanã care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant. ART. 2148 Obligaţia comodatarului (1) Comodatarul este ţinut sã pãzeascã şi sã conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar. (2) Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu destinaţia acestuia determinatã prin contract ori, în lipsã, dupã natura bunului. El nu poate permite unui terţ sã îl foloseascã decât cu aprobarea prealabilã a comodantului. ART. 2149 Pieirea sau deteriorarea bunului (1) Comodatarul nu rãspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultatã numai din folosinţa în scopul cãreia bunul i-a fost împrumutat. (2) Dacã însã comodatarul foloseşte bunul cu altã destinaţie decât aceea pentru care i-a fost împrumutat sau dacã prelungeşte folosinţa dupã scadenţa restituirii, comodatarul rãspunde de pieirea sau deteriorarea bunului, chiar dacã aceasta se datoreazã unei forţe majore, afarã de cazul când dovedeşte cã bunul ar fi pierit ori s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forţe majore. ART. 2150 Posibilitatea salvãrii bunului Comodatarul rãspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzatã de forţa majorã de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând un bun propriu sau când, neputând salva decât unul dintre cele douã bunuri, l-a preferat pe al sãu. ART. 2151 Cheltuielile fãcute cu bunul (1) Comodatarul suportã cheltuielile pe care le-a fãcut pentru a folosi bunul. (2) Cu toate acestea, comodatarul are dreptul sã îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrãrile necesare asupra bunului care nu puteau fi prevãzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuãrii lor ori când, din cauza urgenţei lucrãrilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util. ART. 2152 Rãspunderea comodantului pentru vicii ascunse Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoştea viciile ascunse ale bunului împrumutat şi care nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea este ţinut sã repare prejudiciul suferit din aceastã cauzã de comodatar. ART. 2153 Dreptul de retenţie În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului. ART. 2154 Pluralitatea de comodatari Dacã mai multe persoane au împrumutat împreunã acelaşi bun, ele rãspund solidar faţã de comodant. ART. 2155 Restituirea bunului (1) Comodatarul este obligat sa înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsã de termen, dupã ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei. (2) Dacã termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, comodatarul este obligat sã înapoieze bunul la cererea comodantului. ART. 2156 Restituirea intempestivã anticipatã Comodantul poate cere restituirea bunului înainte de momentul prevãzut la art. 2.155 alin. (1) atunci când are el însuşi o nevoie urgentã şi neprevãzutã de bun, atunci când comodatarul decedeazã sau atunci când acesta îşi încalcã obligaţiile. ART. 2157 Titlul executoriu (1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formã autenticã sau printr-un înscris sub semnãturã privatã cu datã certã constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetãrii prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacã nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul.
SECŢIUNEA a 3-a Împrumutul de consumaţie
§1. Dispoziţii comune
ART. 2158 Noţiunea Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutãtorul remite împrumutatului o sumã de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligã sã restituie dupã o anumitã perioadã de timp aceeaşi sumã de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi naturã şi calitate. ART. 2159 Natura împrumutului (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumã a fi cu titlu gratuit. (2) Pânã la proba contrarã, împrumutul care are ca obiect o sumã de bani se prezumã a fi cu titlu oneros. ART. 2160 Transferul proprietãţii şi al riscurilor Prin încheierea valabilã a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportã riscul pieirii acestuia. ART. 2161 Termenul de restituire stabilit de pãrţi Termenul de restituire se prezumã a fi stipulat în favoarea ambelor pãrţi, iar dacã împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului. ART. 2162 Termenul de restituire stabilit de instanţã (1) Dacã nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţã, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia pãrţilor şi de orice altã împrejurare relevantã. (2) Dacã însã s-a stipulat cã împrumutatul va plãti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând cã împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. (3) Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţioneazã potrivit procedurii prevãzute de lege pentru ordonanţa preşedinţialã. ART. 2163 Prescripţia În cazul prevãzut la art. 2.162 alin. (1), cererea este supusã prescripţiei, care începe sã curgã de la data încheierii contractului. ART. 2164 Restituirea împrumutului (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut sã restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scãderea preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartã asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut sã înapoieze decât suma nominalã primitã, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacã pãrţile nu au convenit altfel. ART. 2165 Restituirea prin echivalent Dacã nu este posibil sã se restituie bunuri de aceeaşi naturã, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat sã plãteascã valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia sã fie fãcutã. ART. 2166 Rãspunderea pentru vicii (1) Împrumutãtorul este ţinut, întocmai ca şi comodantul, sã repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat. (2) În cazul împrumutului cu titlu oneros, împrumutãtorul este rãspunzãtor de prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate, aplicându-se în mod corespunzãtor regulile referitoare la garanţia vânzãtorului.
§2. Împrumutul cu dobândã
ART. 2167 Domeniul de aplicare Dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândã sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte şi o obligaţie de platã, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în mãsura în care nu existã reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligaţii. ART. 2168 Modalitãţi ale dobânzii Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligã ca echivalent al folosinţei capitalului. ART. 2169 Curgerea dobânzii Suma de bani împrumutatã este purtãtoare de dobândã din ziua în care a fost remisã împrumutatului. ART. 2170 Plata anticipatã a dobânzii Plata anticipatã a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 6 luni. Dacã rata dobânzii este determinabilã, eventualele surplusuri sau deficite sunt supuse compensãrii de la o ratã la alta, pe toatã durata împrumutului, cu excepţia ultimei rate care rãmâne întotdeauna câştigatã în întregime de împrumutãtor.
CAP. XIV Contractul de cont curent
ART. 2171 Noţiunea (1) Contractul de cont curent este acela prin care pãrţile, denumite curentişti, se obligã sã înscrie într-un cont creanţele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile pânã la închiderea contului. (2) Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanţã exigibilã. Dacã plata acestuia nu este cerutã, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit pe duratã nedeterminatã. ART. 2172 Creditele excluse (1) Creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul unui cont curent şi nu se vor înscrie în acesta sau, dacã sunt înscrise, înscrierea se considerã nescrisã. (2) În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusiv creanţele derivând din exerciţiul activitãţii profesionale, dacã nu se prevede expres contrariul. ART. 2173 Efectele principale Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferã primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligaţiile nãscute din remiterile anterioare se noveazã şi creanţele reciproce se compenseazã pânã la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plãţii soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumã de la data înscrierii în cont pânã la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacã pãrţile nu convin altfel. ART. 2174 Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacã nu se prevede expres contrariul. ART. 2175 Acţiunile şi excepţiile referitoare la acte şi operaţiunile trecute în cont (1) Înscrierea unei creanţe în cont curent nu împiedicã exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau operaţiunilor care au dat loc remiterilor. (2) Dacã un act sau o operaţiune este nulã, anulatã, reziliatã sau rezolvitã, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul acestora este stornatã. ART. 2176 Garanţiile creanţelor înscrise în cont (1) Garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont rãmân în fiinţã şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la încheierea contului, în limita creditului garantat. (2) Dacã o creanţã garantatã de un fideiusor sau de un coobligat a fost înscrisã în cont, acesta rãmâne obligat conform contractului de fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţã de curentistul care, la închiderea contului, are un sold creditor. ART. 2177 Înscrierea unui titlu de credit Înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumatã fãcutã sub rezerva încasãrii, dacã nu se prevede expres contrariul. ART. 2178 Înscrierea unei creanţe sub rezerva încasãrii (1) În caz de cesiune de creanţã înscrisã în cont, înscrierea este fãcutã pe riscul cesionarului, dacã din voinţa pãrţilor nu rezultã altfel sau dacã nu este fãcutã cu rezerva expresã privind încasarea acesteia. (2) Dacã creanţa nu a fost plãtitã, curentistul cesionar poate fie sã restituie creanţa cedentului, stornând partida din cont, fie sã îşi valorifice drepturile împotriva debitorului. Curentistul cedent poate storna creanţa în tot sau în parte, chiar şi dupã executarea infructuoasã a debitorului, în proporţia creanţei rãmase neacoperitã prin executare. ART. 2179 Încheierea contului (1) Încheierea contului curent şi lichidarea soldului se fac la scadenţa prevãzutã în contract sau la momentul încetãrii contractului de cont curent. Pãrţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului, iar în acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidã în noul cont. (2) Soldul creditor constituie o creanţã lichidã şi exigibilã la care se va calcula dobânda convenţionalã de la data încheierii contului, dacã nu este trecutã într-un cont nou. Dacã soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsã de stipulaţie contrarã, dobânda legalã, de la data încheierii contului. ART. 2180 Aprobarea contului (1) Extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se prezumã aprobat, dacã nu este contestat de acesta din urmã în termenul prevãzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil dupã uzanţele locului sau practicile dintre pãrţi. În lipsa unor astfel de uzanţe sau practici, se va ţine seama de natura operaţiunilor şi situaţia pãrţilor. (2) Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublã înregistrare, în termen de o lunã de la data aprobãrii extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea contului, sub sancţiunea decãderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandatã trimisã celeilalte pãrţi în termenul de o lunã. ART. 2181 Executarea şi poprirea Numai soldul creditor rezultat la încetarea contractului de cont curent poate fi supus executãrii sau popririi. ART. 2182 Termenul de prescripţie Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de calcul, fãcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea se va prescrie în termen de un an de la data comunicãrii extrasului de cont curent. ART. 2183 Încetarea contractului de cont curent (1) Contractul de cont curent înceteazã de drept la expirarea termenului convenit expres de pãrţi în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenţie separatã încheiatã în formã scrisã. (2) În cazul contractului încheiat pe duratã nedeterminatã, fiecare parte poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înştiinţând-o pe cealaltã parte cu 15 zile înainte. (3) În caz de incapacitate, insolvenţã sau moarte, oricare dintre curentişti, reprezentantul incapabilului sau moştenitorul poate denunţa contractul înştiinţând cealaltã parte cu 15 zile înainte.
CAP. XV Contul bancar curent şi alte contracte bancare
SECŢIUNEA 1 Contul bancar curent
ART. 2184 Dreptul de a dispune de soldul creditor În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altã operaţiune bancarã se realizeazã prin contul curent, titularul contului poate sã dispunã în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacã acesta a fost convenit de pãrţi. ART. 2185 Compensarea reciprocã a soldurilor În cazul în care între instituţia de credit şi client existã mai multe raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile active şi pasive se compenseazã reciproc, afarã de cazul în care pãrţile au convenit altfel. ART. 2186 Cotitularii unui cont curent În cazul în care un cont curent are mai mulţi titulari şi s-a convenit cã fiecare dintre aceştia are dreptul sã dispunã singur efectuarea de operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori sau debitori în solidar pentru soldul contului. ART. 2187 Contul curent indiviz (1) În cazul în care titularul contului decedeazã, pânã la efectuarea partajului, moştenitorii sunt consideraţi titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind necesar consimţãmântul tuturor coindivizarilor. (2) Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmãri silit prin poprire soldul creditor al contului indiviz. El poate doar sã cearã partajul. (3) Comoştenitorii sunt ţinuţi divizibil faţã de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului, dacã prin lege sau prin convenţie nu se stabileşte altfel. (4) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi în alte cazuri de indiviziune între titularii contului curent, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 2188 Denunţarea unilateralã În cazul în care contractul de cont bancar curent este încheiat pe duratã nedeterminatã, oricare dintre pãrţi poate sã denunţe contractul de cont curent, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacã din contract sau din uzanţe nu rezultã un alt termen, sub sancţiunea de daune-interese. ART. 2189 Executarea împuternicirilor primite (1) Instituţia de credit este ţinutã, potrivit dispoziţiilor prevãzute în materia contractului de mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client. (2) Dacã împuternicirea primitã trebuie executatã pe o piaţã unde nu existã sucursale ale instituţiei de credit, aceasta poate sã împuterniceascã la rândul ei o filialã a sa, o instituţie de credit corespondentã sau o altã instituţie de credit ori o altã entitate agreatã de titularul de cont şi instituţia de credit. ART. 2190 Termenul de prescripţie (1) Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent. (2) În cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei de credit, termenul de prescripţie se calculeazã de la data la care titularul sau, dupã caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.
SECŢIUNEA a 2-a Depozitul bancar
ART. 2191 Depozitul de fonduri (1) Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit, aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este obligatã sã restituie aceeaşi cantitate monetarã, de aceeaşi specie, la termenul convenit sau, dupã caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de pãrţi ori, în lipsã, de uzanţe. (2) În lipsã de stipulaţie contrarã, depunerile şi retragerile se efectueazã la sediul unitãţii operative a bãncii unde a fost constituit depozitul. (3) Instituţia de credit este obligatã sã asigure, în mod gratuit, informarea clientului cu privire la operaţiunile efectuate în conturile sale. În cazul în care clientul nu solicitã altfel, aceastã informare se realizeazã lunar, în condiţiile şi în modalitãţile convenite de pãrţi. Dispoziţiile art. 2.180 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 2192 Depozitul de titluri (1) Prin constituirea unui depozit de titluri, instituţia de credit este împuternicitã cu administrarea acestora. În lipsã de dispoziţii speciale, prevederile art. 792-857 sunt aplicabile în mod corespunzãtor. (2) Instituţia de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operaţiunile necesare, precum şi la o remuneraţie, în mãsura stabilitã prin convenţie sau prin uzanţe. (3) Este consideratã nescrisã orice clauzã prin care instituţia de credit este exoneratã de rãspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţã şi diligenţã.
SECŢIUNEA a 3-a Facilitatea de credit
ART. 2193 Noţiunea Facilitatea de credit este contractul prin care o instituţie de credit, o instituţie financiarã nebancarã sau orice altã entitate autorizatã prin lege specialã se obligã sã ţinã la dispoziţia clientului o sumã de bani pentru o perioadã de timp determinatã sau nedeterminatã. ART. 2194 Utilizarea creditului Dacã pãrţile nu au stipulat altfel, clientul poate sã utilizeze creditul în mai multe tranşe, potrivit uzanţelor, şi poate, prin rambursãri succesive, sã reînnoiascã suma disponibilã. ART. 2195 Denunţarea unilateralã (1) În lipsa unei clauze contrare, instituţia de credit nu poate sã denunţe contractul înainte de împlinirea termenului decât pentru motive temeinice, dacã acestea privesc beneficiarul facilitãţii de credit. (2) Denunţarea unilateralã stinge de îndatã dreptul clientului de a utiliza creditul, iar banca trebuie sã acorde un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a accesoriilor acestora. (3) Dacã facilitatea de credit s-a încheiat pe duratã nedeterminatã, fiecare dintre pãrţi poate sã denunţe contractul, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacã din contract sau din uzanţe nu rezultã astfel.
SECŢIUNEA a 4-a Închirierea casetelor de valori
ART. 2196 Obligaţia bãncii În executarea contractului de închiriere a casetei de valori, instituţia de credit sau o altã entitate autorizatã în acest sens va rãspunde faţã de client pentru asigurarea unei încãperi adecvate şi sigure, precum şi pentru integritatea casetei. ART. 2197 Deschiderea casetei de valori (1) În cazul în care caseta este închiriatã mai multor persoane, oricare dintre acestea poate cere deschiderea casetei, dacã nu s-a stipulat altfel prin contract. (2) În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienţii care foloseau aceeaşi casetã, banca, odatã ce a fost înştiinţatã, nu poate sã consimtã la deschiderea casetei decât cu acordul tuturor celor îndreptãţiţi sau, în lipsã, în condiţiile stabilite de instanţa de judecatã. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul încetãrii sau reorganizãrii persoanei juridice. În acest caz poate solicita deschiderea casetei de valori administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. ART. 2198 Deschiderea forţatã a casetei de valori (1) La împlinirea termenului prevãzut în contract, dupã expirarea unei perioade de 3 luni de la notificarea adresatã clientului, banca poate cere instanţei de judecatã, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, autorizarea de a deschide caseta de valori. Notificarea clientului se poate face prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit. (2) Deschiderea casetei de valori se face în prezenţa unui notar public şi, dupã caz, cu respectarea mãsurilor de prudenţã stabilite de instanţã. (3) Instanţa de judecatã poate, de asemenea, sã dispunã mãsuri de conservare a obiectelor descoperite, precum şi vânzarea acestora în mãsura necesarã acoperirii chiriei şi cheltuielilor efectuate de bancã, precum şi, dacã este cazul, a prejudiciului cauzat bãncii.
CAP. XVI Contractul de asigurare
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
ART. 2199 Noţiunea (1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurãrii sau asiguratul se obligã sã plãteascã o primã asigurãtorului, iar acesta din urmã se obligã ca, în cazul producerii riscului asigurat, sã plãteascã o indemnizaţie, dupã caz, asiguratului, beneficiarului asigurãrii sau terţului pãgubit. (2) Contractantul asigurãrii este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altã persoanã ori pentru bunuri sau activitãţi ale acesteia şi se obligã faţã de asigurãtor sã plãteascã prima de asigurare. ART. 2200 Forma şi dovada (1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie sã fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când existã un început de dovadã scrisã. Dacã documentele de asigurare au dispãrut prin forţã majorã sau caz fortuit şi nu existã posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probã. (2) Încheierea contractului de asigurare se constatã prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurãtor ori prin nota de acoperire emisã şi semnatã de brokerul de asigurare. (3) Documentele care atestã încheierea unei asigurãri pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice. ART. 2201 Poliţa de asigurare (1) Poliţa de asigurare trebuie sã indice cel puţin: a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul pãrţilor contractante, precum şi numele beneficiarului asigurãrii, dacã acesta nu este parte la contract; b) obiectul asigurãrii; c) riscurile ce se asigurã; d) momentul începerii şi cel al încetãrii rãspunderii asigurãtorului; e) primele de asigurare; f) sumele asigurate. (2) Alte elemente pe care trebuie sã le cuprindã poliţa de asigurare se stabilesc prin norme adoptate de organul de stat în a cãrui competenţã, potrivit legii, intrã supravegherea activitãţii din domeniul asigurãrilor. ART. 2202 Categoriile de poliţe de asigurare Poliţa de asigurare poate fi, dupã caz, nominativã, la ordin sau la purtãtor. ART. 2203 Informaţiile privind riscul (1) Persoana care contracteazã asigurarea este obligatã sã rãspundã în scris la întrebãrile formulate de asigurãtor, precum şi sã declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurãri pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului. (2) Dacã împrejurãrile esenţiale privind riscul se modificã în cursul executãrii contractului, asiguratul este obligat sã comunice în scris asigurãtorului modificarea survenitã. Aceeaşi obligaţie îi revine şi contractantului asigurãrii care a luat cunoştinţã de modificarea survenitã. ART. 2204 Declaraţiile inexacte sau reticenţa privind riscul (1) În afarã de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactã sau de reticenţã fãcutã cu rea-credinţã de cãtre asigurat ori contractantul asigurãrii cu privire la împrejurãri care, dacã ar fi fost cunoscute de cãtre asigurãtor, l-ar fi determinat pe acesta sã nu îşi dea consimţãmântul ori sã nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacã declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţã asupra producerii riscului asigurat. Primele plãtite rãmân dobândite asigurãtorului, care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite pânã la momentul la care a luat cunoştinţã de cauza de nulitate. (2) Declaraţia inexactã sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurãrii a cãrui rea-credinţã nu a putut fi stabilitã nu atrage nulitatea asigurãrii. În cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurãtorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primitã de asigurat, restituindu-i acestuia din urmã partea din primele plãtite aferentã perioadei în cadrul cãreia asigurarea nu mai funcţioneazã. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plãtite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit sã fie plãtite. ART. 2205 Lipsa riscului asigurat (1) Contractul de asigurare se desfiinţeazã de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurãtorului sã înceapã a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilã, precum şi dacã, dupã ce obligaţia menţionatã a început sã producã efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilã. Atunci când asiguratul sau contractantul asigurãrii a plãtit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptãţit sã o recupereze proporţional cu perioada neexpiratã a contractului de asigurare. (2) Diferenţa dintre prima plãtitã şi cea calculatã conform alin. (1) se restituie asiguratului sau contractantului asigurãrii numai în cazurile în care nu s-au plãtit ori nu se datoreazã despãgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurãrii. ART. 2206 Plata primelor de asigurare (1) Asiguratul este obligat sã plãteascã primele de asigurare la termenele stabilite în contract. (2) Pãrţile pot conveni ca plata primelor de asigurare sã se facã integral ori în rate. Dacã nu s-a convenit altfel, plata se face la sediul asigurãtorului sau al împuterniciţilor acestuia. (3) Dovada plãţii primelor de asigurare revine asiguratului. (4) Dacã nu s-a convenit altfel, asigurãtorul poate rezilia contractul în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primã, nu sunt plãtite la scadenţã. (5) Asigurãtorul este obligat sã îl informeze pe asigurat în privinţa consecinţelor neplãţii primelor la termenul de platã pentru cazul prevãzut la alin. (4) şi sã prevadã aceste consecinţe în contractul de asigurare. (6) Asigurãtorul are dreptul de a compensa primele ce i se datoreazã pânã la sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricãrui contract, cu orice indemnizaţie cuvenitã asiguratului sau beneficiarului. ART. 2207 Comunicarea producerii riscului asigurat (1) Asiguratul este obligat sã comunice asigurãtorului producerea riscului asigurat, în termenul prevãzut în contractul de asigurare. (2) În caz de neîndeplinire a obligaţiei prevãzute la alin. (1), asigurãtorul are dreptul sã refuze plata indemnizaţiei, dacã din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei. (3) Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face şi cãtre brokerul de asigurare care, în acest caz, are obligaţia de a face la rândul sãu comunicarea cãtre asigurãtor, în termenul prevãzut în contractul de asigurare. ART. 2208 Plata indemnizaţiei de asigurare (1) În cazul producerii riscului asigurat, asigurãtorul trebuie sã plãteascã indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevãzute în contract. Atunci când existã neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestatã din aceasta se va plãti de asigurãtor anterior soluţionãrii neînţelegerii prin bunã învoialã sau de cãtre instanţa judecãtoreascã. (2) În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurãrile de bunuri şi de rãspundere civilã, asigurãtorul nu datoreazã indemnizaţie dacã riscul asigurat a fost produs cu intenţie de cãtre asigurat, de beneficiarul asigurãrii ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucreazã în aceastã calitate. (3) În cazul în care pãrţile convin, dispoziţiile alin. (2) se aplicã şi atunci când riscul asigurat a fost produs de cãtre: a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodãresc împreunã cu asiguratul sau beneficiarul asigurãrii; b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurãrii. ART. 2209 Denunţarea unilateralã a contractului Denunţarea contractului de asigurare de cãtre una dintre pãrţi se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 20 de zile calculate de la data primirii notificãrii de cãtre cealaltã parte. ART. 2210 Subrogarea asigurãtorului (1) În limitele indemnizaţiei plãtite, asigurãtorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurãrii împotriva celor rãspunzãtori de producerea pagubei, cu excepţia asigurãrilor de persoane. (2) Asiguratul rãspunde pentru prejudiciile aduse asigurãtorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevãzut la alin. (1). (3) Asigurãtorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1). ART. 2211 Opozabilitatea contractului Asigurãtorul poate opune titularului sau deţinãtorului documentului de asigurare ori terţului sau beneficiarului asigurãrii care invocã drepturi ce decurg din acest document toate apãrãrile întemeiate pe contractul încheiat iniţial. ART. 2212 Cesiunea asigurãrii Asigurãtorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului. ART. 2213 Domeniul de aplicare Asigurãrile obligatorii se reglementeazã prin legi speciale.
SECŢIUNEA a 2-a Asigurarea de bunuri
ART. 2214 Noţiunea În cazul asigurãrii de bunuri, asigurãtorul se obligã ca, la producerea riscului asigurat, sã plãteascã o despãgubire asiguratului, beneficiarului asigurãrii sau altor persoane îndreptãţite. ART. 2215 Interesul asigurãrii Asiguratul trebuie sã aibã un interes cu privire la bunul asigurat. ART. 2216 Prevenirea producerii riscului asigurat (1) Asiguratul este obligat sã întreţinã bunul asigurat în condiţii corespunzãtoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. (2) Asigurãtorul are dreptul sã verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract. (3) În cazurile prevãzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat sã ia pe seama asigurãtorului şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurãrile, mãsuri pentru limitarea pagubelor. ART. 2217 Despãgubirea (1) Despãgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depãşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asiguratã. (2) Pãrţile pot stipula o clauzã conform cãreia asiguratul rãmâne propriul sãu asigurãtor pentru o franşizã, în privinţa cãreia asigurãtorul nu este obligat sã plãteascã despãgubire. ART. 2218 Asigurarea parţialã În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumã asiguratã care este inferioarã valorii bunului şi dacã pãrţile nu au stipulat altfel, despãgubirea cuvenitã se reduce corespunzãtor raportului dintre suma prevãzutã în contract şi valoarea bunului. ART. 2219 Asigurarea multiplã (1) Asiguratul trebuie sã declare existenţa tuturor asigurãrilor referitoare la acelaşi bun, aceastã obligaţie revenindu-i atât la data încheierii contractelor de asigurare, cât şi pe parcursul executãrii acestora. (2) Atunci când existã mai multe asigurãri încheiate pentru acelaşi bun, fiecare asigurãtor este obligat la platã proporţional cu suma asiguratã şi pânã la concurenţa acesteia, fãrã ca asiguratul sã poatã încasa o despãgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţã directã a riscului. ART. 2220 Înstrãinarea bunului asigurat (1) Dacã nu s-a convenit altfel, înstrãinarea bunului asigurat nu determinã încetarea contractului de asigurare, care va produce efecte între asigurãtor şi dobânditor. (2) Asiguratul care nu comunicã asigurãtorului înstrãinarea survenitã şi dobânditorului existenţa contractului de asigurare rãmâne obligat sã plãteascã primele care devin scadente ulterior datei înstrãinãrii.
SECŢIUNEA a 3-a Asigurãrile de credite şi garanţii şi asigurãrile de pierderi financiare
ART. 2221 Asigurãrile de credite şi garanţii (1) Asigurãrile de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generalã, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanţii directe sau indirecte, precum şi altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cãrui competenţã, potrivit legii, intrã supravegherea activitãţii din domeniul asigurãrilor. (2) Dacã s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directã de credite şi garanţii sã se acopere riscul ca un debitor al asiguratului sã nu plãteascã un credit care i s-a acordat, asigurãtorul nu poate condiţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de cãtre asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silitã. ART. 2222 Asigurãrile de pierderi financiare Dacã nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie sã acopere paguba efectivã şi beneficiul nerealizat, incluzându-se şi cheltuielile generale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.
SECŢIUNEA a 4-a Asigurarea de rãspundere civilã
ART. 2223 Noţiunea (1) În cazul asigurãrii de rãspundere civilã, asigurãtorul se obligã sã plãteascã o despãgubire pentru prejudiciul de care asiguratul rãspunde potrivit legii faţã de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile fãcute de asigurat în procesul civil. (2) Prin contractul de asigurare pãrţile pot conveni sã cuprindã în asigurare şi rãspunderea civilã a altor persoane decât contractantul asigurãrii. ART. 2224 Drepturile terţelor persoane pãgubite (1) Drepturile terţelor persoane pãgubite se exercitã împotriva celor rãspunzãtori de producerea pagubei. (2) Asigurãtorul poate fi chemat în judecatã de persoanele pãgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare. ART. 2225 Stabilirea despãgubirii Dacã nu se prevede altfel prin lege, despãgubirea se stabileşte prin convenţie încheiatã între asigurat, terţa persoanã prejudiciatã şi asigurãtor sau, în caz de neînţelegere, prin hotãrâre judecãtoreascã. ART. 2226 Plata despãgubirii (1) Asigurãtorul plãteşte despãgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în mãsura în care aceasta nu a fost despãgubitã de cãtre asigurat. (2) Creditorii asiguratului nu pot urmãri despãgubirea prevãzutã la alin. (1). (3) Despãgubirea se plãteşte asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte cã a despãgubit-o pe terţa persoanã prejudiciatã.
SECŢIUNEA a 5-a Asigurarea de persoane
ART. 2227 Noţiunea Prin contractul de asigurare de persoane, asigurãtorul se obligã sã plãteascã indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumitã vârstã, de invaliditate permanentã totalã sau parţialã ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cãrui competenţã, potrivit legii, intrã supravegherea activitãţii din domeniul asigurãrilor. ART. 2228 Riscul privind o altã persoanã Asigurarea în vederea unui risc privind o altã persoanã decât aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilã numai dacã a fost consimţitã în scris de acea persoanã. ART. 2229 Renunţarea la contract (1) Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viaţã individual poate sã renunţe la contract fãrã preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnãrii contractului de cãtre asigurãtor. Renunţarea produce efect retroactiv. (2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile contractelor care au o duratã de 6 luni sau mai micã. ART. 2230 Beneficiarul indemnizaţiei Indemnizaţia de asigurare se plãteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacã nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intrã în masa succesoralã, revenind moştenitorilor asiguratului. ART. 2231 Desemnarea beneficiarului (1) Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în cursul executãrii acestuia, prin declaraţia scrisã comunicatã asigurãtorului de cãtre asigurat sau, cu acordul asiguratului, de cãtre contractantul asigurãrii, ori prin testamentul întocmit de asigurat. (2) Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurãrii se poate face oricând în cursul executãrii contractului, în modurile prevãzute la alin. (1). ART. 2232 Pluralitatea de beneficiari Atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de asigurare se împarte în mod egal între aceştia, dacã nu s-a stipulat altfel. ART. 2233 Producerea cu intenţie a riscului asigurat (1) Asigurãtorul nu datoreazã indemnizaţia de asigurare dacã: a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare; b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de cãtre asigurat. (2) Atunci când un beneficiar al asigurãrii a produs intenţionat riscul asigurat, indemnizaţia de asigurare se plãteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, asiguratului. (3) În cazul în care riscul asigurat constã în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigurãrii l-a produs intenţionat, indemnizaţia de asigurare se plãteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, moştenitorilor asiguratului. ART. 2234 Rezerva de prime (1) În asigurãrile la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate sã înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumã asiguratã redusã sau de a-l denunţa, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare. (2) Orice altã platã, indiferent de forma sub care este fãcutã de asigurãtor, diferitã de indemnizaţia de asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei în condiţiile alin. (1), nu poate fi efectuatã mai devreme de 6 luni de la data încheierii contractului de asigurare. ART. 2235 Repunerea în vigoare a asigurãrii Asiguratul sau contractantul asigurãrii, cu acordul asiguratului, poate sã cearã repunerea în vigoare a asigurãrii la care se constituie rezerva tehnicã, în cazurile prevãzute în contractul de asigurare. ART. 2236 Dreptul la indemnizaţie (1) Indemnizaţia de asigurare este datoratã, independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurãrile sociale, de repararea prejudiciului de cei rãspunzãtori de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurãtori în temeiul altor contracte de asigurare. (2) Creditorii asiguratului nu au dreptul sã urmãreascã indemnizaţia de asigurare cuvenitã beneficiarilor asigurãrii sau moştenitorilor asiguratului, dupã caz. ART. 2237 Prescripţia Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurãrile de viaţã pentru obligaţii de platã scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei. ART. 2238 Obligaţia de informare Asigurãtorii şi împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurãrii informaţii în legãturã cu contractele de asigurare atât înaintea încheierii, cât şi pe durata executãrii acestora. Aceste informaţii trebuie sã fie prezentate în scris, în limba românã, sã fie redactate într-o formã clarã şi sã cuprindã cel puţin urmãtoarele elemente: a) clauzele opţionale sau suplimentare şi beneficiile rezultate din valorificarea rezervelor tehnice; b) momentul începerii şi cel al încetãrii contractului, inclusiv modalitãţile de încetare a acestuia; c) modalitãţile şi termenele de platã a primelor de asigurare; d) elementele de calcul al indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de rãscumpãrare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului pânã la care acestea sunt garantate; e) modalitatea de platã a indemnizaţiilor de asigurare; f) legea aplicabilã contractului de asigurare; g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cãrui competenţã intrã, potrivit legii, supravegherea activitãţii din domeniul asigurãrilor.
SECŢIUNEA a 6-a Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
ART. 2239 Coasigurarea (1) Coasigurarea este operaţiunea prin care 2 sau mai mulţi asigurãtori acoperã acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotã-parte din acesta. (2) Fiecare coasigurãtor rãspunde faţã de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract. ART. 2240 Reasigurarea (1) Reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurãtor, în calitate de reasigurat, de cãtre un alt asigurãtor, în calitate de reasigurãtor. (2) Prin reasigurare: a) reasigurãtorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cãrora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plãteşte la producerea riscului care a fãcut obiectul reasigurãrii; b) reasiguratul cedeazã prime de reasigurare, în schimbul cãrora reasigurãtorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plãteşte la producerea riscului care a fãcut obiectul reasigurãrii. (3) Reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurãtorului şi nu stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurãtor. ART. 2241 Retrocesiunea Prin operaţiunea de retrocesiune reasigurãtorul poate ceda, la rândul sãu, o parte din riscul acceptat.
CAP. XVII Contractul de rentã viagerã
ART. 2242 Noţiunea (1) Prin contractul de rentã viagerã o parte, numitã debirentier, se obligã sã efectueze în folosul unei anumite persoane, numitã credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile. (2) Renta viagerã se constituie pe durata vieţii credirentierului dacã pãrţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate. ART. 2243 Modurile de constituire (1) Renta viagerã poate fi constituitã cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice naturã, sau cu titlu gratuit şi este supusã, sub rezerva dispoziţiilor capitolului de faţã, regulilor proprii ale actului juridic de constituire. (2) Atunci când renta viagerã este stipulatã în favoarea unui terţ, chiar dacã acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevãzute pentru donaţie. ART. 2244 Constituirea pe durata vieţii mai multor persoane Renta viagerã poate fi constituitã pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsã de stipulaţie contrarã, obligaţia de platã a rentei sã înceteze la data la care decedeazã ultima dintre aceste persoane. ART. 2245 Constituirea în favoarea mai multor persoane Dacã nu s-a convenit altfel, obligaţia de platã a rentei viagere este indivizibilã în privinţa credirentierilor. ART. 2246 Constituirea în favoarea unei persoane decedate Este lovit de nulitate absolutã contractul care stipuleazã o rentã constituitã pe durata vieţii unei persoane care era decedatã în ziua încheierii contractului. ART. 2247 Constituirea în favoarea unei persoane afectate de o boalã letalã Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentã pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boalã din cauza cãreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la aceastã datã. ART. 2248 Plata ratelor de rentã (1) În lipsã de stipulaţie contrarã, ratele de rentã se plãtesc trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei. (2) Atunci când credirentierul decedeazã înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plãtit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plãtite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţã. ART. 2249 Garanţia legalã (1) Pentru garantarea obligaţiei de platã a rentei constituite cu titlu oneros, prevederile art. 1.723 se aplicã în mod corespunzãtor. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesarã declararea valorii creanţei garantate. ART. 2250 Executarea silitã a ratelor (1) În caz de neîndeplinire a obligaţiei de platã a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, pânã la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor. (2) Aceastã sumã se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilã în cazul asigurãrilor de viaţã, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier. (3) Dupã ce a fost obţinutã în urma vânzãrii bunurilor debirentierului, suma se consemneazã la o instituţie de credit şi va fi plãtitã credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin contractul de rentã viagerã. (4) Dacã debirentierul intrã în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentã înscriind în tabloul creditorilor o creanţã al cãrei cuantum se determinã potrivit alin. (2). ART. 2251 Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului (1) Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacã debirentierul nu depune garanţia promisã în vederea executãrii obligaţiei sale ori o diminueazã. (2) Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea culpabilã a obligaţiei de platã a rentei de cãtre debirentier. (3) În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferã debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentã deja plãtite. ART. 2252 Irevocabilitatea contractului (1) Debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plãtite. (2) Debirentierul este ţinut la plata rentei pânã la decesul persoanei pe durata vieţii cãreia a fost constituitã renta, oricât de împovãrãtoare ar putea deveni prestarea acesteia. ART. 2253 Insesizabilitatea rentei Numai renta viagerã cu titlu gratuit poate fi declaratã insesizabilã prin contract. Chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesarã credirentierului pentru asigurarea întreţinerii. Dispoziţiile art. 2.257 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. XVIII Contractul de întreţinere
ART. 2254 Noţiunea (1) Prin contractul de întreţinere o parte se obligã sã efectueze în folosul celeilalte pãrţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumitã duratã. (2) Dacã prin contract nu s-a prevãzut durata întreţinerii ori s-a prevãzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datoreazã pentru toatã durata vieţii creditorului întreţinerii. ART. 2255 Forma contractului Contractul de întreţinere se încheie în formã autenticã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. ART. 2256 Aplicarea regulilor de la renta viagerã (1) Dispoziţiile art. 2.243-2.247, art. 2.251 alin. (1) şi art. 2.252 se aplicã în mod corespunzãtor şi contractului de întreţinere. (2) În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilã atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor. ART. 2257 Întinderea obligaţiei de întreţinere (1) Debitorul întreţinerii datoreazã creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socialã anterioarã a creditorului. (2) Debitorul este obligat în special sã asigure creditorului hranã, îmbrãcãminte, încãlţãminte, menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzãtoare. Întreţinerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boalã. (3) În cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedeazã în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia sã îl înmormânteze. (4) Întreţinerea continuã a fi datoratã în aceeaşi mãsurã chiar dacã, în cursul executãrii contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauzã pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut sã rãspundã. (5) Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligã la prestarea unor servicii este consideratã nescrisã. ART. 2258 Caracterul incesibil şi insesizabil al întreţinerii Drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmãririi. ART. 2259 Protecţia creditorilor pãrţilor Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de pãrţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa. ART. 2260 Cazul special de revocare (1) Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cãrora creditorul întreţinerii le datoreazã alimente în temeiul legii dacã, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele. (2) Revocarea poate fi cerutã chiar dacã nu existã fraudã din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere. (3) În loc sã dispunã revocarea contractului, instanţa de judecatã poate, chiar şi din oficiu, însã numai cu acordul debitorului întreţinerii, sã îl oblige pe acesta sã asigure alimente persoanelor faţã de care creditorul are o astfel de obligaţie legalã, fãrã ca în acest mod sã fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii. ART. 2261 Înlocuirea întreţinerii prin rentã (1) Dacã prestarea sau primirea în naturã a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacã debitorul întreţinerii decedeazã şi nu intervine o înţelegere între pãrţi, instanţa judecãtoreascã poate sã înlocuiascã, la cererea oricãreia dintre pãrţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în naturã cu o sumã de bani corespunzãtoare. (2) Atunci când prestarea sau primirea în naturã a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre pãrţi, instanţa va majora sau, dupã caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere. ART. 2262 Regulile aplicabile în cazul înlocuirii întreţinerii prin rentã (1) În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuitã potrivit prevederilor art. 2.261 devin aplicabile dispoziţiile care reglementeazã contractul de rentã viagerã. (2) Cu toate acestea, dacã prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de platã a rentei rãmâne indivizibilã între debitori. ART. 2263 Încetarea contractului de întreţinere (1) Contractul de întreţinere încheiat pe duratã determinatã înceteazã la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedeazã mai devreme. (2) Atunci când comportamentul celeilalte pãrţi face imposibilã executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea. (3) În cazul prevãzut la alin. (2), precum şi atunci când se întemeiazã pe neexecutarea culpabilã a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţatã decât de instanţã, dispoziţiile art. 1.021 nefiind aplicabile. Orice clauzã contrarã este consideratã nescrisã. (4) Dacã rezoluţiunea a fost cerutã pentru unul dintre motivele prevãzute la alin. (2) sau (3), oferta de întreţinere fãcutã de debitorul pârât dupã introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului. (5) În cazul în care rezoluţiunea se pronunţã pentru unul dintre motivele prevãzute la alin. (2) sau (3), debitorul în culpã nu poate obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate. (6) Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor. (7) Rezoluţiunea contractului de întreţinere nu se poate cere pentru motivele prevãzute la art. 2.261 alin. (1).
CAP. XIX Jocul şi pariul
ART. 2264 Lipsa dreptului la acţiune (1) Pentru plata unei datorii nãscute dintr-un contract de joc sau de pariu nu existã drept la acţiune. (2) Cel care pierde nu poate sã cearã restituirea plãţii fãcute de bunãvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudã sau dacã acela care a plãtit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsã. (3) Datoriile nãscute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcinã ori alte asemenea acte juridice. ART. 2265 Competiţiile sportive (1) Dispoziţiile art. 2.264 nu se aplicã pariurilor fãcute între persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive. (2) Cu toate acestea, dacã suma pariului este excesivã, instanţa poate sã respingã acţiunea sau, dupã caz, sã reducã suma. (3) În cazurile prevãzute la alin. (1), intermediarii legal autorizaţi sã adune mize de la persoane care nu iau parte la joc nu pot invoca dispoziţiile art. 2.264 alin. (1) şi (3). ART. 2266 Jocurile şi pariurile autorizate Jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentã.
CAP. XX Tranzacţia
ART. 2267 Noţiunea (1) Tranzacţia este contractul prin care pãrţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executãrii silite, prin concesii sau renunţãri reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltã. (2) Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre pãrţi. ART. 2268 Domeniul de aplicare (1) Nu se poate tranzacţiona asupra capacitãţii sau stãrii civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care pãrţile nu pot sã dispunã potrivit legii. (2) Se poate însã tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din sãvârşirea unei infracţiuni. ART. 2269 Indivizibilitatea tranzacţiei Tranzacţia este indivizibilã în ceea ce priveşte obiectul sãu. În lipsa unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţatã în parte. ART. 2270 Întinderea tranzacţiei (1) Tranzacţia se mãrgineşte numai la obiectul ei; renunţarea fãcutã la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile, nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a fãcut tranzacţia. (2) Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiatã, fie cã pãrţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie cã intenţia lor rezultã în mod necesar din ceea ce s-a prevãzut în cuprinsul tranzacţiei. ART. 2271 Capacitatea de exerciţiu Pentru a tranzacţiona, pãrţile trebuie sã aibã deplina capacitate de a dispune de drepturile care formeazã obiectul contractului. Cei care nu au aceastã capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevãzute de lege. ART. 2272 Condiţiile de formã Pentru a putea fi doveditã, tranzacţia trebuie sã fie încheiatã în scris. ART. 2273 Cauzele de nulitate (1) Tranzacţia poate fi lovitã de nulitate pentru aceleaşi cauze ca şi orice alt contract. (2) Cu toate acestea, ea nu poate fi anulatã pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii pãrţilor şi nici pentru leziune. ART. 2274 Tranzacţia asupra unui contract nul (1) Este nulã tranzacţia privitoare la un contract a cãrui cauzã de nulitate absolutã era cunoscutã de ambele pãrţi, afarã de cazul în care pãrţile au tranzacţionat expres asupra nulitãţii. (2) În celelalte cazuri, anularea tranzacţiei poate fi cerutã doar de partea care nu cunoştea nulitatea titlului. ART. 2275 Înscrisurile false Este, de asemenea, nulã tranzacţia încheiatã pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false. ART. 2276 Înscrisurile necunoscute (1) Descoperirea ulterioarã de înscrisuri necunoscute pãrţilor şi care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei nu reprezintã o cauzã de nulitate a acesteia, cu excepţia cazului în care înscrisurile au fost ascunse de cãtre una dintre pãrţi sau, cu ştiinţa ei, de cãtre un terţ. (2) Tranzacţia este nulã dacã din înscrisurile descoperite rezultã cã pãrţile sau numai una dintre ele nu aveau niciun drept asupra cãruia sã poatã tranzacţiona. ART. 2277 Tranzacţia asupra unui proces terminat Tranzacţia asupra unui proces este anulabilã la cererea pãrţii care nu a cunoscut cã litigiul fusese soluţionat printr-o hotãrâre judecãtoreascã intratã în puterea lucrului judecat. ART. 2278 Tranzacţia constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã (1) Tranzacţia care, punând capãt unui proces început, este constatatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã poate fi desfiinţatã prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacatã cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei. (2) Hotãrârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia în cazurile prevãzute la alin. (1) face ca hotãrârea judecãtoreascã prin care tranzacţia fusese constatatã sã fie lipsitã de orice efect.
TITLUL X Garanţiile personale
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 2279 Tipurile de garanţii personale Garanţiile personale sunt fideiusiunea, garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume prevãzute de lege.
CAP. II Fideiusiunea
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 2280 Noţiunea Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligã faţã de cealaltã parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, sã execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacã acesta din urmã nu o executã. ART. 2281 Îndatorirea de a da un fideiusor Fideiusiunea poate fi impusã de lege sau dispusã de instanţa judecãtoreascã. ART. 2282 Forma fideiusiunii Fideiusiunea nu se prezumã, ea trebuie asumatã în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnãturã privatã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. ART. 2283 Consimţãmântul debitorului principal Fideiusiunea poate fi contractatã fãrã ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal. ART. 2284 Beneficiarul fideiusiunii Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor. ART. 2285 Condiţiile pentru a deveni fideiusor (1) Debitorul care este obligat sã constituie o fideiusiune trebuie sã prezinte o persoanã capabilã de a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliazã în România. Dacã vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinitã, debitorul trebuie sã prezinte un alt fideiusor. (2) Aceste reguli nu se aplicã atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumitã persoanã. ART. 2286 Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare Debitorul care este ţinut sã constituie o fideiusiune legalã sau judiciarã poate oferi în locul acesteia o altã garanţie, consideratã suficientã. ART. 2287 Litigiile cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii Litigiile cu privire la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului sau al garanţiei oferite în locul fideiusiunii sunt soluţionate de instanţã, pe cale de ordonanţã preşedinţialã. ART. 2288 Obligaţia principalã (1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilã. (2) Se pot însã garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacã fideiusorul cunoştea aceste împrejurãri. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituitã pentru o datorie viitoare sau condiţionalã. ART. 2289 Limitele fideiusiunii (1) Fideiusiunea nu poate fi extinsã peste limitele în care a fost contractatã. (2) Fideiusiunea care depãşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractatã în condiţii mai oneroase nu este valabilã decât în limita obligaţiei principale. ART. 2290 Întinderea fideiusiunii (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificãrii fãcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecatã a acestuia. (2) Fideiusorul datoreazã cheltuielile avansate de creditor pentru introducerea acţiunilor împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp pe fideiusor. ART. 2291 Fideiusiunea parţialã Fideiusiunea poate fi contractatã pentru o parte din obligaţia principalã sau în condiţii mai puţin oneroase. ART. 2292 Fideiusiunea asimilatã Mandatul dat unei persoane de a acorda un împrumut unui terţ, în numele şi pe contul mandatarului, valoreazã fideiusiune a unei datorii viitoare.
SECŢIUNEA a 2-a Efectele fideiusiunii
§1. Efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor
ART. 2293 Obligaţia fideiusorului Fideiusorul nu este ţinut sã îndeplineascã obligaţia debitorului decât dacã acesta nu o executã. ART. 2294 Beneficiul de discuţiune (1) Fideiusorul convenţional sau legal are facultatea de a cere creditorului sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului principal, dacã nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres. (2) Fideiusorul judiciar nu poate cere urmãrirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor. ART. 2295 Invocarea beneficiului de discuţiune (1) Fideiusorul care se prevaleazã de beneficiul de discuţiune trebuie sã îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, sã indice creditorului bunurile urmãribile ale debitorului principal şi sã avanseze acestuia sumele necesare urmãririi bunurilor. (2) Creditorul care întârzie urmãrirea rãspunde faţã de fideiusor, pânã la concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenitã dupã indicarea de cãtre fideiusor a bunurilor urmãribile ale debitorului principal. ART. 2296 Excepţiile invocate de fideiusor Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apãrare pe care le putea opune debitorul principal, afarã de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmã sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor. ART. 2297 Pluralitatea de fideiusori Atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligatã la întreaga datorie şi va putea fi urmãritã ca atare, însã cel urmãrit poate invoca beneficiul de diviziune, dacã nu a renunţat în mod expres la acesta. ART. 2298 Beneficiul de diviziune (1) Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere creditorului sã îşi dividã mai întâi acţiunea şi sã o reducã la partea fiecãruia. (2) Dacã vreunul dintre fideiusori era insolvabil atunci când unul dintre ei a obţinut diviziunea, acesta din urmã rãmâne obligat proporţional pentru aceastã insolvabilitate. El nu rãspunde însã pentru insolvabilitatea survenitã dupã diviziune. ART. 2299 Divizarea acţiunii de cãtre creditor Dacã însã creditorul însuşi a divizat acţiunea sa, el nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar dacã înainte de data la care a fãcut aceastã diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili. ART. 2300 Fideiusiunea solidarã Atunci când se obligã împreunã cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune. ART. 2301 Prorogarea termenului şi decãderea din termen Fideiusorul nu este liberat prin simpla prelungire a termenului acordat de creditor debitorului principal. Tot astfel, decãderea din termen a debitorului principal produce efecte cu privire la fideiusor. ART. 2302 Informarea fideiusorului Creditorul este ţinut sã ofere fideiusorului, la cererea acestuia, orice informaţie utilã asupra conţinutului şi modalitãţilor obligaţiei principale şi asupra stadiului executãrii acesteia. ART. 2303 Renunţarea anticipatã Fideiusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare şi la beneficiul excepţiei subrogaţiei. ART. 2304 Fideiusiunea datã unui fideiusor Cel care a dat fideiusiune fideiusorului debitorului principal nu este obligat faţã de creditor decât în cazul când debitorul principal şi toţi fideiusorii sãi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii personale debitorului principal sau fideiusorilor sãi.
§2. Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor
ART. 2305 Subrogarea fideiusorului Fideiusorul care a plãtit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului. ART. 2306 Întinderea dreptului de regres (1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce a plãtit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi daunele-interese pentru repararea oricãrui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, sã cearã dobânzi pentru orice sumã pe care a trebuit sã o plãteascã creditorului, chiar dacã datoria principalã nu producea dobânzi. (2) Fideiusorul care s-a obligat fãrã consimţãmântul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut sã plãteascã, inclusiv dauneinterese, dacã fideiusiunea nu ar fi avut loc, afarã de cheltuielile subsecvente notificãrii plãţii, care sunt în sarcina debitorului. ART. 2307 Regresul contra debitorului incapabil Atunci când debitorul principal se libereazã de obligaţie invocând incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului principal numai în limita îmbogãţirii acestuia. ART. 2308 Regresul contra mai multor debitori principali Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricãruia dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plãtit. ART. 2309 Limitele regresului Dacã s-a obligat împotriva voinţei debitorului principal, fideiusorul care a plãtit nu are decât drepturile prevãzute la art. 2.305. ART. 2310 Pierderea dreptului de regres (1) Fideiusorul care a plãtit o datorie nu are acţiune împotriva debitorului principal care a plãtit ulterior aceeaşi datorie fãrã ca fideiusorul sã îl fi înştiinţat cu privire la plata fãcutã. (2) Fideiusorul care a plãtit fãrã a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune împotriva acestuia dacã, la momentul plãţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsã datoria. În aceleaşi împrejurãri, fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat sã le plãteascã, în mãsura în care putea opune creditorului mijloace de apãrare pentru a obţine reducerea datoriei. (3) În toate cazurile, fideiusorul pãstreazã dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în parte, a plãţii fãcute. ART. 2311 Înştiinţarea fideiusorului (1) Debitorul care cunoaşte existenţa fideiusiunii este obligat sã îl înştiinţeze de îndatã pe fideiusor când plãteşte creditorului. (2) Dacã o asemenea înştiinţare nu a fost fãcutã, fideiusorul care plãteşte creditorului fãrã sã ştie cã acesta a fost plãtit are acţiune în restituire şi împotriva debitorului. ART. 2312 Regresul anticipat (1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva acestuia, chiar înainte de a plãti, atunci când este urmãrit în justiţie pentru platã, când debitorul este insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat. (2) Aceastã regulã se aplicã şi atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacã creditorul, fãrã consimţãmântul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de platã sau când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportã riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
§3. Efectele fideiusiunii între mai mulţi fideiusori
ART. 2313 Regresul contra celorlalţi fideiusori (1) Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plãtit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecãruia. (2) Aceastã acţiune nu poate fi introdusã decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plãti, sã se îndrepte împotriva debitorului. (3) Dacã unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plãtit.
SECŢIUNEA a 3-a Încetarea fideiusiunii
ART. 2314 Confuziunea Confuziunea calitãţilor de debitor principal şi fideiusor, când devin moştenitori unul faţã de celãlalt, nu stinge acţiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor. ART. 2315 Liberarea fideiusorului prin fapta creditorului Dacã, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmã este liberat în limita sumei pe care nu ar putea sã o recupereze de la debitor. ART. 2316 Liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate (1) Atunci când este datã în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o perioadã nedeterminatã, fideiusiunea poate înceta dupã 3 ani, prin notificarea fãcutã debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori, dacã, între timp, creanţa nu a devenit exigibilã. (2) Aceastã regulã nu se aplicã în cazul fideiusiunii judiciare. ART. 2317 Stingerea obligaţiei principale prin darea în platã Atunci când creditorul a primit de bunãvoie un imobil sau un bun drept platã a datoriei principale, fideiusorul rãmâne liberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins de acel bun. ART. 2318 Urmãrirea debitorului principal (1) Fideiusorul rãmâne ţinut şi dupã împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţã şi a continuat-o cu diligenţã. (2) Prevederile alin. (1) se aplicã şi în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale. În acest caz, fideiusorul este ţinut doar dacã acţiunea împotriva debitorului principal este introdusã în termen de douã luni de la scadenţã. ART. 2319 Decesul fideiusorului Fideiusiunea înceteazã prin decesul fideiusorului, chiar dacã existã stipulaţie contrarã. ART. 2320 Cazul special (1) Fideiusiunea constituitã în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii. (2) Cu toate acestea, fideiusorul rãmâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacã acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen.
CAP. III Garanţiile autonome
ART. 2321 Scrisoarea de garanţie (1) Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care garantul se obligã, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, sã plãteascã o sumã de bani unei terţe persoane, numitã beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat. (2) Angajamentul astfel asumat se executã la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacã prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel. (3) Garantul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut sã plãteascã în caz de abuz sau de fraudã vãditã. (4) Garantul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie. (5) În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilã odatã cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent. (6) Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacã în textul acesteia s-a prevãzut în mod expres. (7) Dacã în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi înceteazã de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie. ART. 2322 Scrisoarea de confort (1) Scrisoarea de confort este acel angajament prin care emitentul îşi asumã o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, numitã debitor, în vederea executãrii obligaţiilor acesteia faţã de un creditor al sãu. (2) În cazul în care debitorul nu îşi executã obligaţia, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese faţã de creditor, şi numai dacã acesta din urmã face dovada cã emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumatã prin scrisoarea de confort. (3) Emitentul scrisorii de confort care a cãzut în pretenţii faţã de creditor are drept de regres împotriva debitorului.
TITLUL XI Privilegiile şi garanţiile reale
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 2323 Domeniul de aplicare Prezentul titlu reglementeazã privilegiile, precum şi garanţiile reale destinate sã asigure îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale. ART. 2324 Garanţia comunã a creditorilor (1) Cel care este obligat personal rãspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comunã a creditorilor sãi. (2) Nu pot face obiectul garanţiei prevãzute la alin. (1) bunurile insesizabile. (3) Creditorii ale cãror creanţe s-au nãscut în legãturã cu o anumitã diviziune a patrimoniului, autorizatã de lege, trebuie sã urmãreascã mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacã acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmãrite şi celelalte bunuri ale debitorului. (4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmãrite numai de creditorii ale cãror creanţe s-au nãscut în legãturã cu profesia respectivã. Aceşti creditori nu vor putea urmãri celelalte bunuri ale debitorului. ART. 2325 Limitarea drepturilor creditorului Debitorul şi creditorul pot conveni sã limiteze dreptul creditorului de a urmãri bunurile care nu îi sunt ipotecate. ART. 2326 Egalitatea creditorilor (1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecãruia, afarã de cazul în care existã între ei cauze de preferinţã ori convenţii cu privire la ordinea îndestulãrii lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivã drept la platã, proporţional cu valoarea creanţei fiecãruia dintre ei. ART. 2327 Cauzele de preferinţã Cauzele de preferinţã sunt privilegiile, ipotecile şi gajul. ART. 2328 Preferinţa acordatã statului Preferinţa acordatã statului şi unitãţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se reglementeazã prin legi speciale. O asemenea preferinţã nu poate afecta drepturile dobândite anterior de cãtre terţi. ART. 2329 Clauzele de insesizabiliate (1) Condiţiile cerute pentru validitatea clauzelor de inalienabilitate se aplicã în mod corespunzãtor clauzelor prin care se stipuleazã insesizabilitatea unui bun. (2) Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile. (3) Pentru a fi opozabile terţilor, clauzele de insesizabilitate trebuie înscrise în registrele de publicitate mobiliarã sau, dupã caz, imobiliarã. ART. 2330 Strãmutarea garanţiei (1) Dacã bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, dupã caz, suma datoratã cu titlu de despãgubire este afectatã la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, dupã rangul lor. (2) Sunt afectate plãţii aceloraşi creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauzã de utilitate publicã sau cu titlu de despãgubire pentru îngrãdiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege. ART. 2331 Procedura strãmutãrii garanţiei (1) Sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau despãgubirea se consemneazã într-un cont bancar distinct purtãtor de dobânzi pe numele asiguratului, al celui prejudiciat sau, dupã caz, al expropriatului şi la dispoziţia creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate. (2) Debitorul nu poate dispune de aceste sume pânã la stingerea tuturor creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori privilegiaţi. El are însã dreptul sã perceapã dobânzile. (3) În lipsa acordului pãrţilor, creditorii îşi pot satisface creanţele numai potrivit dispoziţiilor legale privitoare la executarea ipotecilor. ART. 2332 Opţiunea asigurãtorului (1) Prin contractul de asigurare, asigurãtorul poate sã îşi rezerve dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat. (2) Asigurãtorul va notifica intenţia de a exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate, în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut producerea evenimentului asigurat. (3) Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare în termen de 30 de zile de la data primirii notificãrii.
CAP. II Privilegiile
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune
ART. 2333 Noţiunea (1) Privilegiul este preferinţa acordatã de lege unui creditor în considerarea creanţei sale. (2) Privilegiul este indivizibil. ART. 2334 Opozabilitatea privilegiilor Privilegiile sunt opozabile terţilor fãrã sã fie necesarã înscrierea lor în registrele de publicitate, dacã prin lege nu se prevede altfel. ART. 2335 Prioritatea creanţelor privilegiate faţã de celelalte creanţe Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacã drepturile acestora s-au nãscut ori au fost înscrise mai înainte. ART. 2336 Rangul privilegiilor între ele (1) Rangul privilegiilor se stabileşte prin lege. (2) Privilegiile reglementate în prezentul capitol sunt preferate privilegiilor create, fãrã indicarea rangului, prin legi speciale. ART. 2337 Stingerea privilegiilor Dacã prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odatã cu obligaţia garantatã.
SECŢIUNEA a 2-a Privilegiile generale şi privilegiile speciale
ART. 2338 Privilegiile generale Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercitã în condiţiile prevãzute de Codul de procedurã civilã. ART. 2339 Privilegiile speciale (1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt urmãtoarele: a) creanţa celui care exercitã un drept de retenţie, atât timp cât acest drept subzistã; b) creanţa vânzãtorului neplãtit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice, cu excepţia cazului în care cumpãrãtorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi. (2) În caz de concurs, privilegiile se exercitã în ordinea prevãzutã la alin. (1). Orice stipulaţie contrarã se considerã nescrisã. ART. 2340 Stingerea privilegiului special Dacã prin lege nu se prevede altfel, privilegiul special se stinge prin înstrãinarea, transformarea sau pieirea bunului. Dispoziţiile art. 2.337 rãmân aplicabile. ART. 2341 Strãmutarea privilegiului vânzãtorului Atunci când cumpãrãtorul vinde, la rândul sãu, bunul, privilegiul se exercitã asupra preţului încã neplãtit de cel de-al doilea cumpãrãtor, cu preferinţã faţã de privilegiul de care s-ar bucura primul cumpãrãtor.
SECŢIUNEA a 3-a Concursul privilegiilor între ele şi concursul dintre privilegii şi ipoteci
ART. 2342 Concursul cauzelor de preferinţã (1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea urmãtoare: 1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevãzute la art. 2.339; 2. creanţele garantate cu ipotecã sau gaj; 3. celelalte creanţe, în ordinea prevãzutã de Codul de procedurã civilã. (2) Creditorul care beneficiazã de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacã îşi înscrie privilegiul la arhivã înainte ca ipoteca sã fi devenit perfectã. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacã îşi înscrie privilegiul în cartea funciarã mai înainte ca ipoteca sã fi fost înscrisã.
CAP. III Ipoteca
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
§1. Dispoziţii comune
ART. 2343 Noţiunea Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executãrii unei obligaţii. ART. 2344 Caracterele juridice Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilã. Ea subzistã cât timp existã obligaţia pe care o garanteazã şi poartã în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecãruia dintre ele şi asupra fiecãrei pãrţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilã sau obligaţiile sunt divizibile. ART. 2345 Drepturile creditorului ipotecar (1) Dreptul de ipotecã se menţine asupra bunurilor grevate în orice mânã ar trece. (2) Creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. ART. 2346 Opozabilitatea ipotecii Dacã prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilã terţilor decât din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate. ART. 2347 Operaţiunile asimilate (1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numãrul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacã sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci. (2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervã a proprietãţii, pactele de rãscumpãrare ori cesiunile de creanţã încheiate în scop de garanţie. (3) Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţã şi executarea ipotecilor se aplicã în mod corespunzãtor contractelor prevãzute la alin. (1). ART. 2348 Excepţiile Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplicã cesiunii drepturilor succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate intelectualã. ART. 2349 Izvoarele ipotecii (1) Ipoteca poate fi instituitã numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalitãţilor prevãzute de lege. (2) Ipoteca poate fi convenţionalã sau legalã.
§2. Obiectul şi întinderea ipotecii
ART. 2350 Obiectul ipotecii (1) Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale. (2) Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalitãţi de bunuri. ART. 2351 Bunurile inalienabile sau insesizabile Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate. ART. 2352 Ipoteca nudei proprietãţi Ipoteca nudei proprietãţi se extinde asupra proprietãţii depline la stingerea dezmembrãmintelor. ART. 2353 Ipoteca unei cote-pãrţi indivize (1) Dacã în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de drepturi constituitorul pãstreazã vreun drept asupra unei pãrţi materiale din bun, ipoteca ce fusese constituitã asupra unei cote-pãrţi indivize din dreptul asupra bunului se strãmutã de drept asupra pãrţii respective din bun, însã numai în limita valorii coteipãrţi indivize. (2) În caz contrar, ipoteca se strãmutã de drept asupra sumelor cuvenite constituitorului. Dispoziţiile art. 2.331 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 2354 Întinderea creanţei ipotecare Ipoteca garanteazã cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalitãţile şi cheltuielile rezonabile fãcute cu recuperarea sau conservarea bunului. ART. 2355 Extinderea ipotecii prin accesiune (1) Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat. (2) Ipoteca mobiliarã se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi se strãmutã asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecã. ART. 2356 Bunurile mobile accesorii unui imobil (1) Bunurile mobile care, fãrã a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot fi ipotecate fie odatã cu imobilul, fie separat. (2) Ipoteca mobiliarã continuã sã greveze bunul chiar şi dupã ce acesta devine accesoriul unui imobil. Ipoteca mobiliarã se stinge însã cu privire la materialele de construcţie sau alte asemenea bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altã amelioraţiune a unui teren. ART. 2357. Ipoteca asupra unei universalitãţi de bunuri (1) Ipoteca asupra unei universalitãţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. (2) Ipoteca se menţine asupra universalitãţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacã debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor. ART. 2358 Cesiunea ipotecii (1) Dreptul de ipotecã sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care o garanteazã numai atunci când suma pentru care este constituitã ipoteca este determinatã în actul constitutiv. (2) În cazul prevãzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formã scrisã între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului. (3) Dispoziţiile în materie de carte funciarã sau, dupã caz, cele care privesc opozabilitatea faţã de terţi a ipotecii mobiliare rãmân aplicabile. ART. 2359 Garanţiile asupra navelor şi aeronavelor Garanţiile reale asupra navelor şi aeronavelor se reglementeazã prin legi speciale.
§3. Efectele ipotecii faţã de terţi
ART. 2360 Drepturile reale constituite dupã înscrierea ipotecii Creditorul ipotecar poate urmãri bunul ipotecat în orice mânã ar trece, fãrã a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise dupã înscrierea ipotecii sale. ART. 2361 Efectele ipotecii faţã de dobânditorul bunului (1) Cel care dobândeşte un bun ipotecat rãspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucurã şi, dupã caz, este ţinut de toate termenele de platã de care beneficiazã sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare. (2) Dacã dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecarã, creditorul poate începe urmãrirea silitã asupra bunului, în condiţiile legii. ART. 2362 Drepturile reale anterioare ale terţului dobânditor Atunci când creditorul ipotecar urmãreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietãţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, dupã caz, prin reînscriere în cartea funciarã. ART. 2363 Regresul dobânditorului care a plãtit datoria Terţul dobânditor care a plãtit datoria ipotecarã sau care a suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despãgubit, în condiţiile dreptului comun. ART. 2364 Conservarea acţiunii personale Dispoziţiile prezentei secţiuni nu exclud dreptul creditorului ipotecar de a-l urmãri pe cel ţinut personal pentru plata creanţei ori de a urmãri produsele bunului ipotecat atunci când legea o permite.
§4. Ipotecile convenţionale
ART. 2365 Dreptul de a ipoteca Ipoteca convenţionalã poate fi constituitã numai de titularul dreptului ce urmeazã a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta. ART. 2366 Constituitorul ipotecii Ipoteca convenţionalã poate fi constituitã de debitorul obligaţiei garantate sau de un terţ. Art. 2.367 Ipoteca unui drept anulabil sau condiţional Cel ce are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecã supusã aceleiaşi nulitãţi sau condiţii. ART. 2368 Ipoteca asupra unei universalitãţi de bunuri Ipoteca convenţionalã asupra unei universalitãţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau necorporale nu poate fi consimţitã decât cu privire la bunurile afectate activitãţii unei întreprinderi. ART. 2369 Obligaţiile garantate Ipoteca convenţionalã poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel. ART. 2370 Obligaţiile viitoare sau eventuale Atunci când garanteazã îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca dobândeşte rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate. ART. 2371 Garanţia constituitã în avans (1) În cazul în care este constituitã pentru a garanta plata unei sume de bani, ipoteca este valabilã, chiar dacã, la momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în considerarea cãreia a constituit ipoteca. (2) Dacã însã creditorul refuzã sã dea sumele pe care s-a angajat sã le punã la dispoziţie şi în considerarea cãrora ipoteca a fost constituitã, debitorul poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii, pe cheltuiala creditorului, plãtindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul datoreazã însã daune-interese. ART. 2372 Conţinutul contractului de ipotecã (1) Ipoteca convenţionalã nu este valabilã decât dacã suma pentru care este constituitã se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecã. (2) Sub sancţiunea nulitãţii, contractul de ipotecã trebuie sã identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, sã arate cauza obligaţiei garantate şi sã facã o descriere suficient de precisã a bunului ipotecat. (3) Stipulaţia potrivit cãreia ipoteca poartã asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisã în sensul alin. (2). ART. 2373 Drepturile constituitorului Cel care a constituit ipoteca este liber sã foloseascã, sã administreze şi sã dispunã de bunul grevat, însã cu îndatorirea de a nu vãtãma drepturile creditorului ipotecar. Art. 2.374 Îndatoririle celui care a constituit ipoteca Constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate diminua în mod substanţial valoarea decât dacã aceastã distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în cursul unei utilizãri normale a bunului sau în caz de necesitate. ART. 2375 Daunele-interese Creditorul poate cere, în limita creanţei sale ipotecare, dauneinterese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu este lichidã ori exigibilã. Dauneleinterese plãtite astfel creditorului se imputã asupra creanţei ipotecare. ART. 2376 Clauza de inalienabilitate Actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacã dobânditorul bunului cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecã ce interzice transferul sau declarã cã acest transfer este echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei garantate.
SECŢIUNEA a 2-a Ipoteca imobiliarã
§1. Constituirea ipotecii imobiliare
ART. 2377 Înscrierea în cartea funciarã (1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciarã. (2) Ipoteca asupra unei universalitãţi de bunuri nu greveazã bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciarã cu privire la fiecare dintre imobile. ART. 2378 Forma contractului (1) Contractul de ipotecã se încheie în formã autenticã de cãtre notarul public sau de cãtre oficiile consulare, sub sancţiunea nulitãţii absolute. (2) Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţitã în virtutea puterilor conferite în urma deliberãrilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnãturã privatã, în conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare. ART. 2379. Obiectul ipotecii imobiliare (1) Se pot ipoteca: a) imobilele cu accesoriile lor; b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile; c) cotele-pãrţi din dreptul asupra imobilelor; d) dreptul de superficie. (2) Ipoteca ce poartã asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plãtite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicitãţii imobiliare. ART. 2380 Ipoteca asupra unei construcţii viitoare Ipoteca asupra unor construcţii viitoare nu poate fi intabulatã, ci numai înscrisã provizoriu în cartea funciarã, în condiţiile legii. ART. 2381 Înscrierea ipotecii Ipoteca se poate înscrie fie numai asupra unui imobil în întregul sãu, fie numai asupra cotei-pãrţi din dreptul asupra imobilului. ART. 2382 Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor Ipoteca se întinde, fãrã nicio altã formalitate, asupra construcţiilor, îmbunãtãţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacã acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii. ART. 2383 Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului (1) Ipoteca se extinde asupra fructelor imobilului produse dupã notarea începerii urmãririi silite sau, dupã caz, dupã notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Acest drept este opozabil locatarilor numai dupã notarea începerii urmãririi silite, respectiv dupã notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (3) Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadenţã sau urmãrirea acestora de alţi creditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar dupã înscrierea somaţiei.
§2. Drepturile şi obligaţiile pãrţilor
ART. 2384 Clauzele de inalienabilitate (1) Actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacã cel care a dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecã ce interzice asemenea acte sau declarã cã încheierea lor este echivalentã cu neîndeplinirea obligaţiei. (2) Clauzele care impun debitorului plata anticipatã şi imediatã la cerere a obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se considerã nescrise. ART. 2385 Nulitatea antichrezei Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, pânã la data începerii executãrii, sã posede imobilul ipotecat sau sã îşi însuşeascã fructele ori veniturile acestuia se considerã nescrisã.
§3. Ipotecile legale
ART. 2386 Creanţele care beneficiazã de ipotecã legalã În afara altor cazuri prevãzute de lege, beneficiazã de ipotecã legalã: 1. vânzãtorul, asupra bunului vândut, pentru preţul datorat; aceastã dispoziţie se aplicã şi în cazul schimbului cu sultã sau al dãrii în platã cu sultã în folosul celui care înstrãineazã, pentru plata sultei datorate; 2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris în cartea funciarã, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plãtite în contul acestuia; 3. cel care a împrumutat o sumã de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului; 4. cel care a înstrãinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrãinat, pentru plata rentei în bani corespunzãtoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciarã decât odatã cu aceastã ipotecã; 5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie; 6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul sã edifice, sã reconstruiascã sau sã repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însã numai în limita sporului de valoare realizat; 7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia.
SECŢIUNEA a 3-a Ipoteca mobiliarã
§1. Dispoziţii generale
I. Constituirea ipotecii
ART. 2387 Constituirea şi eficacitatea ipotecii Ipoteca mobiliarã se constituie prin încheierea contractului de ipotecã, însã ea produce efecte de la data la care obligaţia garantatã ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor ipotecate. ART. 2388. Forma contractului de ipotecã Contractul prin care se constituie o ipotecã mobiliarã se încheie în formã autenticã sau sub semnãturã privatã, sub sancţiunea nulitãţii absolute. ART. 2389 Obiectul ipotecii mobiliare Se pot ipoteca: a) creanţe bãneşti nãscute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele nãscute în considerarea asumãrii unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cãrţi de credit ori de debit ori a câştigãrii unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii; b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtãtor; c) conturi bancare; d) acţiuni şi pãrţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare; e) drepturi de proprietate intelectualã şi orice alte bunuri necorporale; f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmeazã a fi extrase; g) efectivele de animale; h) recoltele care urmeazã a fi culese; i) pãdurile care urmeazã a fi tãiate; j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzãrii, închirierii ori furnizãrii în temeiul unui contract de prestãri de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestãri de servicii, precum şi materia primã şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite; k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate sã serveascã în mod durabil exploatãrii unei întreprinderi; l) orice alte bunuri mobile, corporale sau necorporale. ART. 2390 Ipoteca instrumentelor financiare (1) Ipoteca asupra instrumentelor financiare se constituie conform regulilor pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate. (2) Ipoteca asupra acţiunilor sau pãrţilor sociale ale unei societãţi comerciale se constituie potrivit regulilor stabilite prin lege specialã. ART. 2391. Descrierea bunului ipotecat (1) Contractul de ipotecã trebuie sã cuprindã o descriere suficient de precisã a bunului grevat. (2) Descrierea este suficient de precisã, chiar dacã bunul nu este individualizat, în mãsura în care permite în mod rezonabil identificarea acestuia. (3) Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantitãţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altã modalitate care permite în mod rezonabil identificarea bunului ipotecat. (4) Atunci când ipoteca poartã asupra unei universalitãţi, contractul trebuie sã descrie natura şi conţinutul acesteia. (5) Stipulaţia potrivit cãreia ipoteca greveazã toate bunurile mobile sau toate bunurile mobile prezente şi viitoare ale constituitorului nu constituie o descriere suficient de precisã în sensul alin. (1). (6) Dacã ipoteca poartã asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în contractul de ipotecã. ART. 2392 Extinderea ipotecii asupra produselor (1) Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul ipotecat. (2) Se considerã, de asemenea, a fi un produs al bunului ipotecat orice bun care îl înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia. ART. 2393. Înstrãinarea bunului ipotecat (1) Cel care achiziţioneazã un bun în cursul obişnuit al activitãţii unei întreprinderi care înstrãineazã bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrãinãtor, chiar dacã ipoteca este perfectã, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. (2) În acest caz, ipoteca se strãmutã asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrãinarea bunului ipotecat.
II. Drepturile şi obligaţiile pãrţilor
ART. 2394 Dreptul de inspecţie Creditorul ipotecar are dreptul sã inspecteze bunul ipotecat. El este însã dator sã nu stânjeneascã activitatea celui care deţine bunul ipotecat. ART. 2395 Dreptul de a culege fructele bunului ipotecat Stipulaţia prin care creditorul ipotecar îşi rezervã dreptul sã îşi însuşeascã produsele bunului ipotecat în contul creanţei nu este valabilã decât dacã stabileşte în mod detaliat condiţiile şi proporţia în care urmeazã a se reduce creanţa garantatã în urma exercitãrii acestui drept. ART. 2396 Exigibilitatea anticipatã (1) Creditorul ipotecar are dreptul sã considere exigibilã creanţa garantatã şi sã execute ipoteca în cazul în care constatã lipsa unei întreţineri corespunzãtoare a bunului ipotecat sau alte fapte, imputabile debitorului, de naturã sã facã dificilã sau imposibilã executarea ipotecii, astfel cum aceste fapte sunt determinate prin contractul de ipotecã. (2) Creditorul poate sã exercite dreptul prevãzut la alin. (1) numai dacã are temeiuri rezonabile sã creadã cã bunul ipotecat este pe cale de a fi pus în pericol sau cã existã posibilitatea ca executarea obligaţiei sã fie împiedicatã. (3) Clauzele care impun debitorului plata anticipatã şi imediatã la cerere a obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se considerã nescrise. ART. 2397 Declaraţiile privitoare la ipotecã (1) Constituitorul are dreptul sã adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisã prin care sã solicite acestuia: a) sã emitã o declaraţie cu privire la valoarea rãmasã din creanţa garantatã prin ipotecã; b) sã confirme ori, dupã caz, sã rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul ipotecii; c) sã confirme ori, dupã caz, sã rectifice valoarea creanţei care, în opinia debitorului, mai este garantatã prin ipotecã la o anumitã datã. (2) Creditorul este obligat sã comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii prevãzute la alin. (1), dupã caz: a) o declaraţie scrisã prin care indicã suma rãmasã a fi garantatã prin ipotecã; b) confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma rãmasã; c) o declaraţie potrivit cãreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodatã numele şi adresa succesorului sãu în drepturi. (3) Debitorul are dreptul sã obţinã în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni. (4) Creditorul poate sã cearã debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de emiterea declaraţiei unei solicitãri suplimentare faţã de cea prevãzutã la alin. (3).
§2. Ipotecile asupra creanţelor
I. Dispoziţii comune
ART. 2398 Obiectul ipotecii Ipoteca poate sã aibã ca obiect fie una sau mai multe creanţe determinate, fie o universalitate de creanţe. ART. 2399 Întinderea ipotecii asupra unei universalitãţi de creanţe Ipoteca asupra unei universalitãţi de creanţe nu cuprinde creanţele nãscute din înstrãinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitãrii drepturilor unui terţ şi nici creanţele nãscute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale. ART. 2400 Opozabilitatea ipotecii faţã de debitor (1) Creditorul ipotecar nu poate cere plata decât dupã ce comunicã în scris debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecatã, suma datoratã, locul şi modalitatea de platã. (2) Acceptarea ipotecii de cãtre debitorul creanţei ipotecate, fãcutã prin act scris, produce acelaşi efecte. ART. 2401 Plata creanţei grevate de ipotecã (1) Debitorul nu se poate libera decât plãtind creditorului ipotecar în modul indicat în comunicare. (2) Cu toate acestea, debitorul creanţei afectate de ipotecã poate plãti constituitorului dacã creditorul ipotecar nu îi comunicã dovada ipotecii în termen de 15 zile de la data la care i s-a solicitat în scris acest lucru. (3) Dovada ipotecii se poate face fie cu copia certificatã de pe contractul de ipotecã, fie cu o copie a avizului de ipotecã. ART. 2402 Ipoteca unei creanţe garantate cu ipotecã Ipoteca ce poartã asupra unei creanţe care este garantatã, la rândul sãu, cu o ipotecã mobiliarã sau imobiliarã trebuie înscrisã în arhivã. De asemenea, creditorul în favoarea cãruia s-a ipotecat creanţa trebuie sã remitã debitorului acestei creanţe o copie a avizului de ipotecã.
II. Drepturile şi obligaţiile pãrţilor
ART. 2403 Acţiunile împotriva debitorului creanţei grevate Atât constituitorul ipotecii, cât şi creditorul ipotecar pot intenta acţiuni împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, însã cu îndatorirea de a-l introduce pe celãlalt în cauzã. ART. 2404 Drepturile creditorului ipotecar Creditorul ipotecar percepe, la scadenţa creanţei, capitalul, dobânzile şi celelalte sume pe care aceasta le produce şi elibereazã chitanţã pentru sumele primite. ART. 2405 Imputarea sumelor percepute În lipsã de stipulaţie contrarã, creditorul imputã sumele percepute asupra creanţei sale, chiar neajunsã la scadenţã, potrivit regulilor stabilite pentru imputaţia plãţilor. ART. 2406 Perceperea sumelor de cel care a constituit ipoteca (1) Prin actul constitutiv al ipotecii, creditorul ipotecar poate încuviinţa celui care a constituit ipoteca sã perceapã, la scadenţã, capitalul, dobânzile şi celelalte sume cuvenite în temeiul creanţei ipotecate. (2) Creditorul ipotecar poate retrage oricând aceastã încuviinţare, cu îndatorirea de a-i notifica în scris pe cel care a constituit ipoteca şi pe debitorul creanţei ipotecate. ART. 2407 Urmãrirea sumelor neplãtite Creditorul ipotecar nu este ţinut, el însuşi, sã recupereze în justiţie sumele neplãtite de debitorul creanţei ipotecate. El este însã dator sã îl informeze de îndatã pe cel care a constituit ipoteca cu privire la orice nereguli la plata sumelor datorate de cãtre debitor. ART. 2408 Remiterea diferenţei Creditorul ipotecar este obligat sã remitã debitorului sãu sumele încasate care depãşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor. Orice stipulaţie contrarã se considerã nescrisã.
§3. Perfectarea ipotecilor mobiliare
ART. 2409 Ipotecile mobiliare perfecte (1) Ipoteca este perfectã atunci când produce efecte potrivit dispoziţiilor art. 2.387, iar formalitãţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite. (2) Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigurã prin înscrierea acestora în arhivã, dacã prin lege nu se prevede altfel. (3) Ipoteca perfectã este opozabilã celorlalţi creditori ai constituitorului, celor care dobândesc ulterior drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane. (4) Chiar dacã nu a fost perfectatã, însã este constatatã printr-un act cu datã certã, ipoteca este opozabilã creditorilor ale cãror ipoteci ulterioare, purtând asupra aceluiaşi bun, nu au fost perfectate. ART. 2410 Publicitatea ipotecii asupra conturilor (1) Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o bancã sau la o altã instituţie de credit se realizeazã prin înscrierea ipotecii la arhivã sau poate fi satisfãcutã prin controlul asupra contului. (2) Un creditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont dacã: a) creditorul ipotecar este chiar banca la care este deschis contul; b) constituitorul, banca şi creditorul ipotecar convin în scris cã banca, fãrã a solicita consimţãmântul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care creditorul dispune de sumele aflate în cont; sau c) creditorul ipotecar devine titular al contului. (3) Creditorul ipotecar care îndeplineşte condiţiile prevãzute la alin. (2) are controlul asupra contului chiar dacã cel care a constituit ipoteca pãstreazã dreptul de a dispune de sumele aflate în cont. ART. 2411 Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare care, potrivit regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care o deservesc se realizeazã potrivit regulilor aplicabile acelei pieţe. ART. 2412 Conservarea rangului ipotecii (1) În cazul în care descrierea bunului grevat care a fost înscrisã iniţial la arhivã nu acoperã tipul de produse rezultate, ipoteca nu îşi pãstreazã rangul asupra acestor produse decât dacã creditorul înscrie la arhivã un aviz modificator în termen de 15 zile de la data la care constituitorul ipotecii a obţinut acele produse. (2) Atunci când produsele bunului ipotecat sunt sume de bani a cãror origine poate fi stabilitã, ipoteca îşi conservã rangul asupra acestora, fãrã sã fie necesarã înscrierea unui aviz modificator.
§4. Înscrierea ipotecilor mobiliare
ART. 2413 Arhiva Electronicã de Garanţii Reale Mobiliare (1) Înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevãzute de lege se efectueazã în Arhiva Electronicã de Garanţii Reale Mobiliare. (2) Organizarea şi funcţionarea arhivei se reglementeazã prin lege specialã. ART. 2414 Validitatea ipotecii Înscrierea în arhivã nu conferã validitate unei ipoteci lovite de nulitate. ART. 2415 Efectul înscrierii Creditorul care înscrie o ipotecã asupra unui bun este prezumat cã are cunoştinţã despre existenţa tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai înainte cu privire la acelaşi bun. Dovada contrarã nu este admisibilã. ART. 2416 Neconcordanţe între aviz şi contractul de ipotecã Dacã existã neconcordanţe între informaţiile cuprinse în formularul de aviz şi cele cuprinse în contractul de ipotecã, în raporturile dintre terţi şi în cele dintre pãrţi şi terţi prevaleazã informaţiile cuprinse în formularul de aviz. ART. 2417 Notificarea înscrierii Creditorul ipotecar este obligat sã comunice constituitorului o copie de pe avizul de ipotecã în cel mult 24 de ore de la înscrierea acesteia. ART. 2418 Domiciliul pãrţilor (1) În realizarea drepturilor şi obligaţiilor pãrţilor unui contract de ipotecã faţã de terţi, se considerã cã acestea au domiciliul indicat în avizul de ipotecã. Toate comunicãrile transmise potrivit contractului de ipotecã la adresa menţionatã în formularul de aviz sunt valabile şi produc efecte. (2) Partea care îşi schimbã domiciliul trebuie sã comunice schimbarea celeilalte pãrţi şi sã o înscrie la arhivã. ART. 2419 Obligaţia de radiere În cel mult 10 zile de la data la care obligaţia garantatã a fost plãtitã, creditorul ipotecar este obligat sã cearã operatorului arhivei radierea ipotecii. Creditorul ipotecar care omite sã solicite radierea ipotecii rãspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte aduse debitorului şi constituitorului ipotecii. În acest caz, valoarea daunelor-interese ce urmeazã a fi plãtite nu poate fi mai micã decât echivalentul în lei al sumei de 500 euro.
SECŢIUNEA a 4-a Concursul între creditorii ipotecari
ART. 2420 Concursul ipotecilor mobiliare (1) Rangul ipotecilor perfecte se determinã potrivit ordinii înscrierii sau perfectãrii ipotecilor. (2) Rangul ipotecilor care nu sunt perfecte se determinã potrivit ordinii constituirii lor. (3) Ipoteca perfectã este întotdeauna preferatã ipotecilor care nu au fost perfectate. ART. 2421 Concursul ipotecilor imobiliare Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de ordinea înregistrãrii cererilor de înscriere în cartea funciarã. ART. 2422 Concursul ipotecilor mobiliare cu ipotecile imobiliare Atunci când acelaşi bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi creditorii a cãror înscriere sau perfectare este anterioarã. ART. 2423 Concursul dintre ipotecile înscrise şi gaj (1) Creditorul a cãrui ipotecã este înscrisã în arhivã este preferat creditorului gajist care a obţinut detenţia bunului ipotecat ulterior înscrierii ipotecii. (2) Creditorul gajist este ţinut sã facã dovada momentului în care a dobândit detenţia bunului. ART. 2424 Concursul dintre ipotecile generale şi ipotecile speciale Între o ipotecã asupra unei universalitãţi de bunuri mobile şi o ipotecã asupra unor bunuri mobile determinate are prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisã sau perfectatã mai întâi. ART. 2425 Ipotecile mobiliare privilegiate (1) Ipoteca constituitã în favoarea vânzãtorului unui bun sau a creditorului care a acordat împrumut pentru cumpãrarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacã, înainte ca debitorul sã obţinã posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivã, iar vânzãtorul sau, dupã caz, creditorul îl înştiinţeazã în scris pe creditorul ipotecar anterior despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii. (2) Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia, constituitã în scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituitã în perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivã oricãrei alte ipoteci. (3) Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituitã în scopul asigurãrii fondurilor care sã îi permitã celui care a constituit ipoteca sã achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate asupra oricãrei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzãtorului de nutreţuri, medicamente sau hormoni. ART. 2426 Ipoteca asupra conturilor Ipoteca creditorului care are controlul unui cont este preferatã ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia. ART. 2427 Cesiunea rangului ipotecilor (1) Creditorii pot conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiţia notãrii în registrul de publicitate respectiv. (2) Dacã între ipotecile al cãror rang se schimbã se gãsesc şi alte garanţii sau drepturi ai cãror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusã decât în mãsura în care le era opozabilã garanţia al cãrei rang a fost cedat. (3) În toate cazurile, cesiunea se face în limita creanţei al cãrei rang a fost cedat. (4) Dacã bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbãrii de rang, creanţa ipotecarã condiţionalã reluându-şi rangul cedat.
SECŢIUNEA a 5-a Stingerea ipotecilor
ART. 2428 Stingerea ipotecilor (1) Ipoteca imobiliarã se stinge prin radierea din cartea funciarã sau prin pieirea totalã a bunului. (2) Ipoteca mobiliarã se stinge, iar ipoteca imobiliarã se poate radia pentru una dintre urmãtoarele cauze: a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevãzute de lege; b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; d) dobândirea de cãtre creditor a bunului grevat; e) renunţarea expresã sau tacitã a creditorului la ipotecã; f) în orice alte cazuri prevãzute de lege. (3) Cu toate acestea, în cazurile prevãzute la alin. (2) lit. a) şi b), ipoteca nu se stinge dacã pãrţile convin ca ea sã fie folositã pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fãrã a se vãtãma însã drepturile dobândite anterior de alte persoane.
CAP. IV Executarea ipotecii
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 2429 Executarea ipotecilor În cazul în care debitorul nu executã de bunãvoie obligaţia sa, creditorul poate urmãri bunul ipotecat, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol. ART. 2430 Condiţiile executãrii Executarea ipotecii nu poate fi realizatã decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţã certã, lichidã şi exigibilã. ART. 2431 Titlurile executorii Contractele de ipotecã valabil încheiate sunt titluri executorii dacã sunt învestite cu formulã executorie, în condiţiile legii. ART. 2432 Alte cãi de realizare a creanţei Dispoziţiile prezentului capitol nu aduc nicio atingere dreptului creditorului de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau de a solicita luarea oricãror mãsuri necesare pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedurã civilã. ART. 2433 Interdicţia pactului comisoriu Orice clauzã potrivit cãreia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului sãu, creditorul îşi rezervã dreptul sã devinã proprietarul irevocabil al bunului sau sã dispunã de acesta fãrã formalitãţile impuse de lege se considerã nescrisã. ART. 2434 Discuţiunea bunurilor mobile Un creditor ipotecar de rang inferior poate sã se opunã la urmãrirea bunului mobil care îi este anume ipotecat, dacã au mai rãmas bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior pentru aceeaşi datorie, şi poate sã cearã discuţiunea prealabilã cu respectarea formalitãţilor reglementate la art. 2.295. Dacã cererea este admisã, urmãrirea bunului ipotecat este suspendatã.
SECŢIUNEA a 2-a Executarea ipotecii mobiliare
§1. Executarea ipotecii asupra bunurilor mobile corporale
I. Deposedarea debitorului
ART. 2435 Drepturile creditorului În caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa: a) sã vândã bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445-2.459; b) sã îşi însuşeascã bunul pentru a stinge creanţa ipotecarã în condiţiile art. 2.460 -2.463; c) sã preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468-2.473. ART. 2436 Urmãrirea accesoriilor unui imobil Atunci când ipoteca poartã asupra unor bunuri mobile accesorii ale unui imobil, creditorul ipotecar se poate prevala, în privinţa acestora, de drepturile recunoscute în prezenta secţiune, afarã de cazul în care a început urmãrirea potrivit regulilor stabilite pentru executarea ipotecilor imobiliare. ART. 2437 Separarea accesoriilor unui imobil (1) Atunci când titularul unei ipoteci constituite asupra unui bun mobil accesoriu al unui imobil este preferat titularilor altor drepturi reale asupra bunului imobil respectiv, el poate, în caz de neexecutare din partea debitorului, sã separe cele douã bunuri. (2) În acest caz, creditorul ipotecar este obligat sã îi despãgubeascã pe titularii de drepturi reale asupra imobilului, cu excepţia constituitorului, pentru cheltuielile necesare reparãrii stricãciunilor cauzate de separarea celor douã bunuri. (3) Creditorul nu este obligat la despãgubiri pentru scãderea valorii bunului imobil ca urmare a înlãturãrii bunului ipotecat ori a necesitãţii de a-l înlocui. (4) Cei îndreptãţiţi la despãgubire pot refuza separarea bunurilor cât timp creditorul ipotecar nu oferã o garanţie suficientã pentru plata despãgubirilor. (5) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã materialelor obişnuite de construcţie care sunt încorporate într-o construcţie. ART. 2438 Dreptul de a prelua bunurile Creditorul ipotecar are dreptul: a) sã preia bunurile ipotecate, cu toate accesoriile acestora; b) fãrã a le deplasa, sã ia mãsurile necesare pentru ca echipamentele şi alte asemenea bunuri sã nu mai poatã fi folosite şi sã dispunã ulterior de acestea conform dispoziţiilor art. 2.447. ART. 2439 Preluarea bunului Creditorul poate prelua bunul ipotecat prin mijloace proprii sau cu ajutorul unui organ de executare. ART. 2440 Preluarea bunului prin mijloace proprii (1) Atunci când contractul de ipotecã o permite în mod expres, creditorul poate prelua bunul, precum şi titlurile şi înscrisurile care constatã dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului, prin mijloace proprii, fãrã a fi necesarã vreo autorizaţie sau notificare prealabilã. (2) Creditorul nu poate însã tulbura liniştea şi ordinea publicã ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacã fapta sa nu ar constitui o infracţiune. Orice stipulaţie care limiteazã aceastã obligaţie se considerã nescrisã. ART. 2441 Remiterea bunului ipotecat (1) Cel care deţine bunul mobil este dator sã îl predea creditorului ipotecar, care urmãreşte bunul potrivit procedurii prevãzute în prezentul capitol. Acesta poate însã refuza predarea, în cazul în care creditorul nu face dovada dreptului sãu de a prelua bunul. (2) Cu excepţia creditorului ipotecar de rang superior care a pornit, la rândul sãu, executarea, niciun alt creditor nu îi poate cere creditorului care a preluat bunul sã i-l remitã. ART. 2442 Preluarea silitã a bunului (1) Creditorul poate solicita concursul executorului judecãtoresc pentru a prelua bunul. (2) Cererea creditorului va fi însoţitã de o copie de pe contractul de garanţie, de o descriere a bunului ce urmeazã a fi preluat şi, dacã este cazul, de o copie certificatã de pe înscrierea ipotecii la arhivã. (3) La solicitarea organului de executare, agenţii forţei publice sunt obligaţi sã acorde tot sprijinul pentru preluarea bunului. ART. 2443 Obligaţiile organului de executare (1) În termen de 48 de ore de la primirea cererii, organul de executare se deplaseazã la locul unde se afla bunul ipotecat, îl ridicã şi îl predã de îndatã creditorului. (2) Organul de executare întocmeşte un proces-verbal, în douã exemplare, dintre care unul se pãstreazã la dosarul de executare, iar celãlalt se comunicã debitorului în condiţiile Codului de procedurã civilã. (3) Creditorul avanseazã cheltuielile şi suportã riscurile transportului şi depozitãrii bunului. ART. 2444 Drepturile şi obligaţiile creditorului Creditorul care deţine bunul ipotecat are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplã, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzãtor.
II. Vânzarea bunului ipotecat
ART. 2445 Vânzarea bunurilor ipotecate (1) Creditorul ipotecar poate dispune de bunurile ipotecate în starea în care se gãsesc sau dupã luarea unor mãsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora. (2) Creditorul poate dispune de bunurile ipotecate prin licitaţie publicã ori prin negociere directã, prin unul sau mai multe contracte, în bloc sau separat, în orice moment sau loc şi în orice condiţii. (3) Pãrţile pot conveni, prin contractul de ipotecã, modul de valorificare a bunurilor grevate. (4) În toate cazurile, vânzarea trebuie realizatã într-o manierã comercial rezonabilã în ceea ce priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia. ART. 2446 Vânzarea comercial rezonabilã Vânzarea comercial rezonabilã (1) Vânzarea bunurilor este comercial rezonabilã dacã are loc: a) în modul în care se dispune în mod obişnuit de bunuri de acelaşi fel pe o piaţã organizatã; b) la preţul stabilit pe o piaţã organizatã şi valabil în momentul vânzãrii; c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel. (2) În condiţiile prevãzute la alin. (1), simplul fapt cã se putea obţine un preţ mai mare dacã vânzarea ar fi avut loc în alt moment sau printr-o altã metodã decât cea aleasã de creditor nu face ca vânzarea sã nu fie consideratã comercial rezonabilã. ART. 2447 Vânzarea bunului aflat în posesia debitorului (1) Creditorul poate vinde bunul ipotecat, chiar dacã acesta se aflã în posesia debitorului. (2) Cumpãrãtorul are dreptul de a intra în posesia bunului, în condiţiile art. 2.435-2.444. Cumpãrarea de cãtre creditor Art. 2.448. - (1) Un creditor ipotecar nu poate cumpãra bunul decât: a) în cadrul unei licitaţii publice; b) prin vânzare directã, însã numai dacã bunuri de acelaşi fel sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţã reglementatã. (2) În aceste cazuri, creditorul poate depune creanţa în contul preţului. ART. 2449 Notificarea vânzãrii (1) Dacã doreşte sã vândã bunul dupã procedura reglementatã în prezenta secţiune, creditorul este ţinut sã comunice persoanelor prevãzute la art. 2.450 o notificare de executare şi sã înscrie un aviz de executare la arhivã. (2) Atât comunicarea notificãrii, cât şi înscrierea avizului de executare trebuie realizate cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilitã pentru vânzare. (3) Nerespectarea acestor formalitãţi atrage nulitatea vânzãrii. (4) Dispoziţiile acestui articol nu se aplicã atunci când bunurile care fac obiectul urmãririi sunt supuse pieirii, deteriorãrii ori devalorizãrii rapide ori sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţã organizatã. ART. 2450 Destinatarii notificãrii Creditorul trebuie sã adreseze notificarea: a) debitorului obligaţiei garantate prin ipotecã, fideiusorilor şi codebitorilor solidari ai acestuia; b) constituitorului sau, dupã caz, succesorilor în drepturi ai acestuia; c) tuturor creditorilor ipotecari ale cãror ipoteci au devenit opozabile prin înscrierea în arhivã a unui aviz care identificã bunul grevat şi care, la data notificãrii, este înscris pe numele debitorului; d) tuturor persoanelor de la care a primit notificarea existenţei unui drept sau a unei pretenţii cu privire la bunul ipotecat, precum şi celor de la care bunul a fost ridicat ori la care acesta se aflã, dacã sunt cunoscuţi; e) tuturor creditorilor ipotecari şi privilegiaţi a cãror garanţie a devenit opozabilã pe altã cale, în temeiul legii, dacã creditorul ipotecar cunoaşte identitatea şi adresa acestora. ART. 2451 Conţinutul notificãrii Notificarea vânzãrii trebuie sã indice în mod clar: a) constituitorul şi creditorul ipotecar; b) bunurile care fac obiectul urmãririi; c) suma pentru care se porneşte urmãrirea; d) metoda prin care se va realiza valorificarea bunului; e) data, ora şi locul la care va avea loc licitaţia publicã, precum şi preţul de pornire al licitaţiei ori, dupã caz, data, ora cu începere de la care creditorul va dispune de bun. ART. 2452 Opoziţia la executare (1) În termen de 15 zile de la comunicarea notificãrii sau, dupã caz, de la înscrierea avizului de executare în arhivã, cei interesaţi sau vãtãmaţi prin executare pot formula opoziţie la executare. (2) Opoziţia suspendã de drept executarea pânã la soluţionarea definitivã a cauzei. (3) Instanţa va soluţiona opoziţia în termen de 5 zile. Hotãrârea instanţei poate fi atacatã numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare. În cazul respingerii opoziţiei, apelul nu îl opreşte pe creditor sã treacã la valorificarea bunului. Apelul se soluţioneazã de urgenţã potrivit regulilor de la ordonanţa preşedinţialã. (4) Instanţa poate dispune încetarea executãrii pornite de creditor, dacã debitorul a plãtit, precum şi restituirea bunului de cãtre creditor. Daca instanţa constatã cã vânzarea ar urma sã se facã cu încãlcarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, va stabili condiţiile şi regulile corespunzãtoare şi va încuviinţa valorificarea bunului. ART. 2453 Plata creanţei ipotecare În orice moment pânã la vânzarea bunului de cãtre creditor, debitorul şi orice persoanã interesatã pot executa obligaţia, plãtind totodatã cheltuielile rezonabile fãcute pentru preluarea şi vânzarea bunului. În acest caz, creditorul este obligat sã accepte plata, sã înceteze imediat orice mãsurã de executare silitã şi sã restituie bunul debitorului. ART. 2454 Preferinţa la executare (1) Creditorul ipotecar de rang superior este preferat creditorilor de rang inferior în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului de a executa ipoteca şi poate, cât timp bunul nu a fost vândut, sã continue executarea începutã sau sã porneascã o nouã executare. (2) Acesta poate fi însã ţinut sã restituie cheltuielile fãcute de un creditor de rang inferior dacã, fiind notificat cu privire la executarea ipotecii, omite sã invoce prioritatea drepturilor sale într-un termen rezonabil. ART. 2455 Dobândirea lucrului de cãtre cumpãrãtor (1) Vânzarea bunului în cadrul procedurii reglementate în prezentul capitol: a) transferã cumpãrãtorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului; b) stinge ipoteca în virtutea cãreia vânzarea a avut loc; c) stinge toate celelalte ipoteci şi privilegii, dacã prin lege nu se prevede altfel. (2) Titlurile sau înscrisurile care constatã dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului, contractul de ipotecã, împreunã cu menţiunea stingerii garanţiei la arhivã fac dovada dreptului de proprietate al dobânditorului. ART. 2456 Obligaţia personalã a debitorului Debitorul rãmâne obligat personal pentru partea din creanţã care nu este acoperitã de preţul obţinut din vânzare. ART. 2457 Vânzarea bunului care nu aparţine debitorului (1) Creditorul trebuie sã restituie proprietarului fie lucrul, fie preţul vânzãrii, îndatã ce a aflat cã debitorul nu este proprietarul bunului ipotecat. (2) În cazul în care creditorul nu cunoaşte aceastã împrejurare pânã la distribuirea preţului, el este exonerat de orice rãspundere, dacã a restituit debitorului ceea ce rãmâne din vânzarea bunului. ART. 2458 Locaţiunea bunului dupã vânzare (1) Se poate conveni ca, dupã vânzare, constituitorul sã foloseascã bunul în calitate de locatar. (2) Dreptul constituitorului va fi opozabil oricãrui dobânditor al bunului dacã a fost înscris la arhivã sau dacã a fost cunoscut de acesta pe altã cale. ART. 2459 Distribuirea sumelor realizate (1) Dupã deducerea cheltuielilor rezonabile fãcute de creditor cu preluarea, conservarea, luarea mãsurilor pentru valorificarea bunului şi cu vânzarea, creditorul distribuie sumele de bani realizate din executare creditorilor privilegiaţi şi ipotecari, potrivit ordinii de preferinţã, chiar dacã aceştia ar avea creanţe afectate de termen suspensiv sau de condiţie rezolutorie. Cu privire la aceste sume, creditorul are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplã, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Suma rãmasã disponibilã se predã debitorului în termen de 3 zile de la primirea sumelor rezultate din valorificarea bunului. Dacã plata nu poate avea loc, suma va fi depusã într-un cont bancar, urmând ca debitorul sã fie înştiinţat despre aceasta de cãtre creditor. (3) Creditorul va întocmi de îndatã un proces-verbal despre eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare. Acesta se va comunica imediat debitorului, constituitorului şi celorlalţi creditori privilegiaţi şi ipotecari şi se va înscrie la arhivã. (4) Orice înţelegere dintre creditor şi debitor prin care se stabileşte o altã destinaţie a sumelor rezultate din executare se considerã nescrisã.
III. Preluarea bunului ipotecat
ART. 2460 Preluarea bunului ipotecat (1) Creditorul îşi poate însuşi bunul ipotecat pentru stingerea creanţei, dacã prin lege nu se prevede altfel, constituitorul consimte la aceasta, iar persoanele prevãzute la art. 2.450 nu se opun. (2) Consimţãmântul constituitorului la preluarea bunului de cãtre creditor trebuie sã fie exprimat în scris şi sã fie ulterior neexecutãrii. ART. 2461 Notificarea ofertei de preluare Creditorul care doreşte sã preia bunul ipotecat pentru stingerea creanţei sale va înscrie în arhivã un aviz de preluare şi va notifica aceastã ofertã persoanelor prevãzute la art. 2.450. ART. 2462 Opunerea la preluare (1) Opunerea la preluarea bunului fãcutã de persoanele prevãzute la art. 2.450 produce efecte numai dacã este comunicatã creditorului în termen de 15 zile de la notificare. (2) Dispoziţiile art. 2.452 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 2463 Efectele preluãrii (1) Preluarea bunului de cãtre creditor: a) stinge creanţa ipotecarã; b) transferã creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului; c) stinge toate ipotecile şi privilegiile de rang inferior. (2) Contractul de ipotecã, împreunã cu notificarea de preluare, ţine loc de titlu de proprietate.
§2. Executarea ipotecii asupra titlurilor reprezentative
ART. 2464 Ipoteca asupra titlurilor reprezentative (1) Când ipoteca are ca obiect titluri reprezentative privind bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit şi warante, creditorul are dreptul sã vândã bunurile şi sã distribuie preţul, potrivit prevederilor prezentei secţiuni. (2) Cel ce are o ipotecã asupra unor titluri de valoare negociabile are dreptul de a executa ipoteca împotriva giranţilor şi avaliştilor.
§3. Executarea ipotecii asupra creanţelor
ART. 2465 Ipoteca asupra creanţelor (1) Ipoteca unei creanţe conferã creditorului, atunci când condiţiile pentru a porni executarea silitã sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de creanţã, de a cere şi de a obţine plata sau, la alegerea sa, de a vinde creanţa şi de a-şi însuşi preţul, toate acestea în limita sumei garantate. (2) Cu privire la vânzarea avutã în vedere la alin. (1), dispoziţiile privitoare la cesiunea de creanţã se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 2466 Ipoteca asupra conturilor (1) Atunci când ipoteca ce poartã asupra unui cont este perfectatã conform dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2) lit. a), creditorul poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecarã. (2) Atunci când ipoteca ce poartã asupra unui cont este perfectatã conform dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2) lit. b) sau c), creditorul ipotecar poate ordona bãncii eliberarea soldului contului în beneficiul sãu. ART. 2467 Conduita creditorului În toate cazurile, creditorul trebuie sã acţioneze într-o manierã comercial rezonabilã.
§4. Preluarea bunului în vederea administrãrii
ART. 2468 Condiţiile (1) Creditorul care are o ipotecã asupra bunurilor unei întreprinderi poate prelua bunurile ipotecate în vederea administrãrii dacã notificã hotãrârea sa persoanelor prevãzute la art. 2.450 şi înscrie la arhivã un aviz de executare, dispoziţiile art. 2.449-2.451 aplicându-se în mod corespunzãtor. (2) Preluarea bunurilor se face temporar, cel mult pânã la satisfacerea creanţei pentru care s-a constituit garanţia. ART. 2469 Administratorul Poate fi administrator creditorul sau o altã persoanã desemnatã de creditor sau, dupã caz, de cãtre instanţã. ART. 2470 Obligaţiile administratorului Creditorul sau cel cãruia i-a fost încredinţatã administrarea bunurilor are calitatea de administrator al bunului altuia însãrcinat cu administrarea deplinã, dispoziţiile art. 800 şi 801 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 2471 Conservarea drepturilor locatarului Preluarea bunului în deplinã administrare nu poate aduce atingere drepturilor dobândite anterior de locatar. ART. 2472 Încetarea administrãrii Administrarea bunului înceteazã în cazul în care creditorul şi-a acoperit creanţa, inclusiv despãgubirile şi cheltuielile privind executarea, în cazul în care a fãcut o notificare prin care alege altã modalitate de executare, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege. Declararea falimentului persoanei împotriva cãreia se executã garanţia nu duce la încetarea administrãrii. ART. 2473 Obligaţiile creditorului la încetarea administrãrii (1) La încetarea administrãrii, creditorul este obligat sã dea socotealã şi, dacã nu a optat pentru o altã modalitate de executare, sã restituie bunurile celui împotriva cãruia s-a fãcut executarea. (2) Creditorul care şi-a acoperit astfel creanţa, despãgubirile şi cheltuielile cu executarea este obligat sã predea persoanei împotriva cãreia s-a executat garanţia şi surplusul de bunuri obţinut prin administrare.
§5. Sancţiuni
ART. 2474 Încãlcarea regulilor privitoare la preluarea bunului (1) Creditorul care încalcã regulile de preluare a bunului ipotecat rãspunde pentru pagubele pricinuite. (2) El este, de asemenea, obligat sã restituie bunurile şi sã plãteascã persoanei împotriva cãreia a pornit urmãrirea o treime din valoarea creanţei ipotecare. ART. 2475 Încãlcarea regulilor privitoare la executarea ipotecii (1) Creditorul care încalcã regulile stabilite de prezenta secţiune pentru valorificarea bunului ipotecat rãspunde pentru prejudiciile cauzate. (2) Creditorul este, de asemenea, dator sã plãteascã persoanei împotriva cãreia a pornit urmãrirea o treime din valoarea creanţei ipotecare la momentul vânzãrii. (3) Dacã diferenţa dintre valoarea bunului ipotecat şi preţul realizat prin urmãrirea silitã este mai mare decât suma prevãzutã la alin. (2), creditorul este obligat sã plãteascã aceastã diferenţã. (4) Plãtind aceste sume, creditorul poate reţine preţul vânzãrii. El pierde însã partea din creanţa ipotecarã care a rãmas neacoperitã dupã urmãrirea bunului. ART. 2476 Stabilirea valorii bunului (1) Pentru a stabili valoarea bunului în cazul prevãzut la art. 1.876 alin. (3), creditorul şi constituitorul vor desemna câte un expert evaluator. (2) Dacã diferenţa dintre valorile astfel stabilite este mai micã de o cincime, valoarea bunului se considerã a fi media aritmeticã a celor douã valori. (3) Dacã diferenţa este mai mare de o cincime, evaluatorii vor desemna un al treilea expert. Valoarea bunului se considerã a fi media aritmeticã a celor mai apropiate douã evaluãri. ART. 2477 Încãlcarea regulilor privitoare la executarea ipotecii Creditorul care încalcã regulile stabilite de prezenta secţiune pentru distribuirea preţului rãspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalţi creditori potrivit dreptului comun.
SECŢIUNEA a 3-a Executarea ipotecilor imobiliare
ART. 2478 Discuţiunea bunurilor ipotecate Creditorul nu poate urmãri în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale. ART. 2479 Regulile aplicabile Urmãrirea silitã se face cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedurã civilã.
CAP. V Gajul
SECŢIUNEA 1 Constituirea gajului
ART. 2480 Obiectul gajului Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile. ART. 2481 Constituirea gajului (1) Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului cãtre creditor sau, dupã caz, prin pãstrarea acestuia de cãtre creditor, cu consimţãmântul debitorului, în scopul garantãrii creanţei. (2) Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtãtor, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie. ART. 2482 Publicitatea gajului (1) Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizeazã fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivã. (2) Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizeazã numai prin deţinerea acestora. (3) Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, dupã caz, prin andosarea titlurilor. ART. 2483 Deţinerea bunului de cãtre creditor Deţinerea bunului de cãtre creditorul gajist trebuie sã fie publicã şi neechivocã. Atunci când faţã de terţi se creeazã aparenţa cã debitorul deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora. ART. 2484 Deţinerea prin intermediul unui terţ Creditorul poate, cu acordul debitorului sãu, sã exercite detenţia prin intermediul unui terţ, însã deţinerea exercitatã de acesta nu asigurã opozabilitatea gajului decât din momentul în care a primit înscrisul constatator al gajului. ART. 2485 Conservarea gajului (1) Gajul existã numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat. (2) Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când: a) creditorul nu mai deţine bunul, fãrã voia sa, prin fapta altei persoane; b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora; c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului sãu în cadrul unei proceduri de urmãrire silitã. ART. 2486 Restituirea bunului cãtre creditor Sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietãţii bunurilor mobile prin posesia de bunã-credinţã, creditorul gajist poate sã cearã restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silitã.
SECŢIUNEA a 2-a Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
ART. 2487 Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist Creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia însãrcinat cu administrarea simplã. Dispoziţiile art. 795-799 se aplicã în mod corespunzãtor. ART. 2488 Fructele bunului gajat În lipsã de stipulaţie contrarã, creditorul predã debitorului fructele naturale şi industriale. El imputã fructele civile mai întâi asupra cheltuielilor fãcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmã, asupra capitalului. ART. 2489 Rãscumpãrarea titlurilor participative În cazul rãscumpãrãrii acţiunilor sau a altor titluri participative la capitalul social al unei societãţi comerciale, creditorul este îndreptãţit sã impute preţul plãtit potrivit regulilor prevãzute la art. 2.488. ART. 2490 Pieirea bunului Creditorul nu rãspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datoreazã forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a bunului. ART. 2491 Cheltuielile de conservare Debitorul este ţinut sã restituie creditorului cheltuielile fãcute cu conservarea bunului. ART. 2492 Restituirea bunului cãtre debitor (1) Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât dupã ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservã bunul în mod abuziv. (2) Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat sã restituie bunul în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate în condiţiile alin. (1). ART. 2493 Indivizibilitatea gajului (1) Gajul poartã asupra tuturor bunurilor grevate pânã la stingerea integralã a obligaţiei garantate. (2) Moştenitorul debitorului, plãtind partea din datorie care îi revine, nu poate cere partea sa din bunul grevat cât timp obligaţia nu este stinsã în întregime. (3) Moştenitorul creditorului gajist, primind partea din creanţã care îi revine, nu poate remite bunul grevat în dauna celorlalţi moştenitori care nu au fost plãtiţi. ART. 2494 Aplicarea regulilor privitoare la ipotecã Dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplicã în mod corespunzãtor.
CAP. VI Dreptul de retenţie
ART. 2495 Noţiunea Cel care este dator sã remitã sau sã restituie un bun poate sã îl reţinã atât timp cât creditorul nu îl despãgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a fãcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. ART. 2496 Excepţiile (1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacã deţinerea bunului provine dintr-o faptã ilicitã, este abuzivã ori nelegalã sau dacã bunul nu este susceptibil de urmãrire silitã. (2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de cãtre posesorul de rea-credinţã decât în cazurile anume prevãzute de lege. ART. 2497 Îndatoririle celui care exercitã dreptul de retenţie Cel care exercitã un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplã, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzãtor. ART. 2498 Opozabilitatea dreptului de retenţie (1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fãrã îndeplinirea vreunei formalitãţi de publicitate. (2) Cu toate acestea, cel care exercitã un drept de retenţie nu se poate opune urmãririi silite pornite de un alt creditor, însã are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii. ART. 2499 Stingerea dreptului de retenţie (1) Dreptul de retenţie înceteazã dacã cel interesat consemneazã suma pretinsã sau oferã retentorului o garanţie suficientã. (2) Deposedarea involuntarã de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercitã acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de cãtre posesorul de bunã-credinţã.
CARTEA a VI-a Despre prescripţia extinctivã, decãderea şi calculul termenelor
TITLUL I Prescripţia extinctivã
CAP. I Dispoziţii generale
ART. 2500 Obiectul prescripţiei extinctive (1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacã nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoanã, cu ajutorul forţei publice, sã execute o anumitã prestaţie, sã respecte o anumitã situaţie juridicã sau sã suporte orice altã sancţiune civilã, dupã caz. ART. 2501 Prescriptibilitatea dreptului la acţiune (1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afarã de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) De asemenea, în cazurile anume prevãzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor. ART. 2502 Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune. Cazuri (1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevãzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul sãu nu poate fi limitat în timp. (2) În afara cazurilor prevãzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind apãrarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; 3. acţiunea în constatarea nulitãţii absolute a unui act juridic; 4. acţiunea în constatarea nulitãţii absolute a certificatului de moştenitor, dacã obiectul sãu îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptãrii moştenirii în termenul prevãzut de lege. ART. 2503 Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii (1) Odatã cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afarã de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebitã, chiar dacã debitorul continuã sã execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcãtuiesc, prin finalitatea lor, rezultatã din lege sau convenţie, un tot unitar. ART. 2504 Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantatã (1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principalã nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecarã. În acest din urmã caz, creditorul ipotecar va putea urmãri, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însã numai în limita valorii acestor bunuri. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplicã prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite dupã împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silitã, a bunului grevat. ART. 2505 Compensaţia şi dreptul de retenţie Prescripţia nu împiedicã stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacã dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, dupã caz. Art. 2.506 Efectele prescripţiei împlinite (1) Dupã împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptãţit sã refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunãvoie obligaţia dupã ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul sã cearã restituirea prestaţiei, chiar dacã la data executãrii nu ştia cã termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept prescris, fãcutã printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cãrui acţiune este prescrisã sunt valabile, chiar dacã cel care le-a fãcut nu ştia cã termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie. ART. 2507 Renunţarea la prescripţie Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început sã curgã, dar se poate renunţa la prescripţia împlinitã, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începutã şi neîmplinitã. Art. 2.508 Felurile renunţãrii la prescripţie (1) Renunţarea la prescripţie este expresã sau tacitã. (2) Renunţarea tacitã trebuie sã fie neîndoielnicã. Ea poate rezulta numai din manifestãri neechivoce. ART. 2509 Persoanele care nu pot renunţa la prescripţie Cel lipsit de capacitatea de a înstrãina sau, dupã caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie. ART. 2510 Efectele renunţãrii la prescripţie (1) Dupã renunţare, începe sã curgã o nouã prescripţie de acelaşi fel. (2) Dacã partea îndreptãţitã renunţã la beneficiul termenului scurs pânã la acea datã, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. ART. 2511 Întinderea renunţãrii la prescripţie Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a fãcut-o. Ea nu poate fi invocatã împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor. ART. 2512 Invocarea prescripţiei de partea interesatã (1) Prescripţia poate fi opusã numai de cel în folosul cãruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fãrã a fi ţinut sã producã vreun titlu contrar ori sã fi fost de bunã-credinţã. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacã invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unitãţilor sale administrativ-teritoriale. ART. 2513 Momentul pânã la care se poate invoca prescripţia (1) Prescripţia poate fi opusã pentru prima oarã chiar şi în apel. (2) În materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusã pe tot parcursul soluţionãrii litigiului. ART. 2514 Invocarea prescripţiei de cãtre alte persoane Codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacã unul dintre debitori a neglijat sã o facã ori a renunţat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altã persoanã interesatã. ART. 2515 Regulile aplicabile prescripţiei extinctive (1) Prescripţia extinctivã este reglementatã prin lege. (2) Este interzisã orice clauzã prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declaratã imprescriptibilã, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilã, sau invers, o acţiune declaratã de lege imprescriptibilã ar fi consideratã prescriptibilã. (3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevãzute de lege, pãrţile care au capacitatea deplinã de exerciţiu pot, prin acord expres, sã modifice durata termenelor de prescripţie sau sã modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, dupã caz. (4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate, prin acordul expres al pãrţilor, fãrã însã ca noua duratã a acestora sã fie mai micã de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite pânã la 20 de ani. (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplicã în cazul drepturilor la acţiune de care pãrţile nu pot sã dispunã şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului. (6) Orice convenţie sau clauzã contrarã dispoziţiilor prezentului articol este lovitã de nulitate absolutã. ART. 2516 Domeniul de aplicare (1) Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. (2) Prescripţia dreptului de a obţine executarea silitã a unei hotãrâri judecãtoreşti sau arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusã dispoziţiilor Codului de procedurã civilã, afarã de cazul în care acestea din urmã ar fi neîndestulãtoare.
CAP. II Termenul prescripţiei extinctive
ART. 2517 Termenul general de 3 ani Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacã legea nu prevede un alt termen. ART. 2518 Termenul de prescripţie de 10 ani. Cazuri Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: 1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie; 2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin torturã ori acte de barbarie sau, dupã caz, a celui cauzat prin violenţã ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apãra ori de a-şi exprima voinţa; 3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurãtor. ART. 2519 Termenul de prescripţie de 2 ani Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. ART. 2520 Termenul de prescripţie de un an. Cazuri (1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: 1. ospãtarilor sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le presteazã; 2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; 3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; 4. vânzãtorilor cu amãnuntul, pentru plata mãrfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rãmânerii definitive a hotãrârii sau din aceea a împãcãrii pãrţilor ori a revocãrii mandatului. În afacerile neterminate nu se vor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de 3 ani; 7. notarilor publici şi executorilor judecãtoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; 8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea. (2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucrãrilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente. ART. 2521 Termenul de prescripţie de un an. Alte cazuri (1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc. (2) De asemenea, dacã prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtã dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apã, îndreptatã împotriva transportatorului. (3) În cazul prevãzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, dupã caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite. ART. 2522 Repunerea în termenul de prescripţie (1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei. (2) Repunerea în termen nu poate fi dispusã decât dacã partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia sã cunoascã încetarea motivelor care au justificat depãşirea termenului de prescripţie.
CAP. III Cursul prescripţiei extinctive
SECŢIUNEA 1 Începutul prescripţiei extinctive
ART. 2523 Regula generalã Prescripţia începe sã curgã de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, dupã împrejurãri, trebuia sã cunoascã naşterea lui. ART. 2524 Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe sã curgã de la data când obligaţia devine exigibilã şi debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe sã curgã de la împlinirea termenului sau, dupã caz, de la data renunţãrii la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului. (3) Dacã dreptul este afectat de o condiţie suspensivã, prescripţia începe sã curgã de la data când s-a îndeplinit condiţia. ART. 2525 Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor fãcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altã cauzã de ineficacitate începe sã curgã de la data rãmânerii definitive a hotãrârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului. ART. 2526 Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe sã curgã de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilã, iar dacã prestaţiile alcãtuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate. ART. 2527 Dreptul la acţiunea în materia asigurãrilor În cazul asigurãrii contractuale, prescripţia începe sã curgã de la expirarea termenelor prevãzute de lege ori stabilite de pãrţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, dupã caz, a despãgubirilor datorate de asigurãtor. ART. 2528 Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptã ilicitã (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzatã printr-o faptã ilicitã începe sã curgã de la data când pãgubitul a cunoscut sau trebuia sã cunoascã atât paguba, cât şi pe cel care rãspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã, în mod corespunzãtor, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogãţirea fãrã justã cauzã, plata nedatoratã sau gestiunea de afaceri. ART. 2529 Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic (1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe sã curgã: a) în caz de violenţã, din ziua când aceasta a încetat; b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptãţit, reprezentantul sãu legal ori cel chemat de lege sã îi încuviinţeze sau sã îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulãrii, însã nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic. (2) În cazurile în care nulitatea relativã poate fi invocatã de o terţã persoanã, prescripţia începe sã curgã, dacã prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. ART. 2530 Dreptul la acţiunea în rãspundere pentru vicii aparente (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrãri, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligã la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe sã curgã de la data predãrii sau recepţiei finale a bunului ori a lucrãrii sau, dupã caz, de la data împlinirii termenului prevãzut de lege ori stabilit prin procesulverbal de constatare a viciilor, pentru înlãturarea de cãtre debitor a viciilor constatate. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul lipsei calitãţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însã numai dacã oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fãrã cunoştinţe speciale, printr-o verificare normalã. ART. 2531 Dreptul la acţiunea în rãspundere pentru vicii ascunse (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe sã curgã: a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrãri executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predãrii ori recepţiei finale a bunului sau a lucrãrii, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe sã curgã de la data descoperirii; b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predãrii sau recepţiei finale a construcţiei, afarã numai dacã viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe sã curgã de la data descoperirii. (2) Pentru executarea unor lucrãri curente, termenele prevãzute la alin. (1) sunt de o lunã, în cazul prevãzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevãzut la lit. b). (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã şi în cazul lipsei calitãţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însã numai dacã oricare dintre aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fãrã cunoştinţe speciale, printr-o verificare normalã. (4) Termenele prevãzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înãuntrul cãrora viciile trebuie, în toate cazurile, sã se iveascã. (5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însã nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale. (6) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã, în mod corespunzãtor, şi în cazul produselor pentru care s-a prevãzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrãrilor pentru care existã un termen de garanţie pentru buna funcţionare.
SECŢIUNEA a 2-a Suspendarea prescripţiei extinctive
ART. 2532 Cazurile generale de suspendare a prescripţiei Prescripţia nu începe sã curgã, iar, dacã a început sã curgã, ea se suspendã: 1. între soţi, cât timp dureazã cãsãtoria şi nu sunt separaţi în fapt; 2. între pãrinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã ori între curatori şi cei pe care îi reprezintã, cât timp dureazã ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate; 3. între orice persoanã care, în temeiul legii, al unei hotãrâri judecãtoreşti sau al unui act juridic, administreazã bunurile altora şi cei ale cãror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; 4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afarã de cazurile în care existã o dispoziţie legalã contrarã; 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia; 6. pe întreaga duratã a negocierilor purtate în scopul rezolvãrii pe cale amiabilã a neînţelegerilor dintre pãrţi, însã numai dacã acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; 7. în cazul în care cel îndreptãţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, sã foloseascã o anumitã procedurã prealabilã, cum sunt reclamaţia administrativã, încercarea de împãcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia sã cunoascã rezultatul acelei proceduri, însã nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii, dacã legea nu a stabilit un alt termen; 8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încãlcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se aflã în stare de mobilizare sau de rãzboi. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se gãsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesitãţile rãzboiului; 9. în cazul în care cel împotriva cãruia curge sau ar urma sã curgã prescripţia este împiedicat de un caz de forţã majorã sã facã acte de întrerupere, cât timp nu a încetat aceastã împiedicare; forţa majorã, când este temporarã, nu constituie o cauzã de suspendare a prescripţiei decât dacã survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; 10. în alte cazuri prevãzute de lege. ART. 2533 Suspendarea prescripţiei în materie succesoralã (1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptatã de cãtre succesibili ori, în lipsa acceptãrii, cât timp nu a fost numit un curator care sã îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care sã îi reprezinte. (3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptãrii moştenirii şi pânã la data lichidãrii ei. ART. 2534 Efectele suspendãrii prescripţiei (1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare. (2) Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât dupã expirarea unui termen de o lunã de la încetarea suspendãrii. ART. 2535 Beneficiul suspendãrii prescripţiei Suspendarea prescripţiei poate fi invocatã numai de cãtre partea care a fost împiedicatã sã facã acte de întrerupere, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. ART. 2536 Extinderea efectului suspensiv Suspendarea prescripţiei faţã de debitorul principal ori faţã de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.
SECŢIUNEA a 3-a Întreruperea prescripţiei extinctive
ART. 2537 Cazurile de întrerupere a prescripţiei Prescripţia se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cãrui acţiune se prescrie, fãcutã de cãtre cel în folosul cãruia curge prescripţia; 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecatã sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credalã în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmãririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cãrui acţiune se prescrie; 3. prin constituirea ca parte civilã pe parcursul urmãririi penale sau în faţa instanţei de judecatã, pânã la citirea actului de sesizare; în cazul în care despãgubirile se acordã, potrivit legii, din oficiu, începerea urmãririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacã nu a avut loc constituirea ca parte civilã; 4. prin orice act prin care cel în folosul cãruia curge prescripţia este pus în întârziere; 5. în alte cazuri prevãzute de lege. ART. 2538 Recunoaşterea dreptului (1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresã sau tacitã. (2) Când recunoaşterea este tacitã, ea trebuie sã rezulte fãrã echivoc din manifestãri care sã ateste existenţa dreptului celui împotriva cãruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacitã plata parţialã a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalitãţilor, solicitarea unui termen de platã şi altele asemenea. (3) Poate invoca recunoaşterea tacitã şi cel îndreptãţit la restituirea unei prestaţii fãcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altã cauzã de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltã parte cu ocazia executãrii actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmã pe cale de acţiune realã ori personalã. ART. 2539 Cererea de chemare în judecatã sau arbitralã (1) În cazurile prevãzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptã chiar dacã sesizarea a fost fãcutã la un organ de jurisdicţie ori de urmãrire penalã necompetent sau chiar dacã este nulã pentru lipsã de formã. (2) Prescripţia nu este întreruptã dacã cel care a fãcut cererea de chemare în judecatã sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmãririi silite a renunţat la ea, nici dacã cererea a fost respinsã, anulatã ori s-a perimat printr-o hotãrâre rãmasã definitivã. Cu toate acestea, dacã reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotãrârea de respingere sau de anulare a rãmas definitivã, introduce o nouã cerere, prescripţia este consideratã întreruptã prin cererea de chemare în judecatã sau de arbitrare precedentã, cu condiţia însã ca noua cerere sã fie admisã. (3) Prescripţia nu este întreruptã nici dacã hotãrârea judecãtoreascã sau arbitralã şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silitã. În acest caz însã, dacã dreptul la acţiune este imprescriptibil sau nu s-a prescris încã, se va putea face o nouã cerere de chemare în judecatã ori de arbitrare, fãrã a se putea opune excepţia autoritãţii de lucru judecat. ART. 2540 Punerea în întârziere Prescripţia este întreruptã prin punerea în întârziere a celui în folosul cãruia curge prescripţia numai dacã aceasta este urmatã de chemarea lui în judecatã în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. ART. 2541 Efectele întreruperii prescripţiei (1) Întreruperea şterge prescripţia începutã înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. (2) Dupã întrerupere începe sã curgã o nouã prescripţie. (3) Dacã întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de cãtre cel în folosul cãruia curgea, va începe sã curgã o nouã prescripţie de acelaşi fel. (4) În cazul în care prescripţia a fost întreruptã printr-o cerere de chemare în judecatã ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silitã nu va începe sã curgã cât timp hotãrârea de admitere a acţiunii nu a rãmas definitivã. (5) Dacã întreruperea rezultã din intervenţia fãcutã în procedura insolvenţei sau a urmãririi silite, prescripţia va reîncepe sã curgã de la data la care existã din nou posibilitatea legalã de valorificare a creanţei rãmase neacoperite. (6) În cazul în care prescripţia a fost întreruptã potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea opereazã pânã la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmãrire penalã sau de încetare a urmãririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmãririi penale ori a hotãrârii de suspendare a judecãţii sau pânã la pronunţarea hotãrârii definitive a instanţei penale. Dacã repararea pagubei se acordã, potrivit legii, din oficiu, întreruperea opereazã pânã la data când cel împotriva cãruia a început sã curgã prescripţia a cunoscut sau trebuia sã cunoascã hotãrârea definitivã a instanţei penale prin care ar fi trebuit sã se stabileascã despãgubirea. ART. 2542 Beneficiul întreruperii prescripţiei (1) Efectele întreruperii prescripţiei profitã celui de la care emanã actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva cãruia a fost îndreptat un asemenea act, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel. (2) Dacã prescripţia a fost întreruptã prin recunoaşterea dreptului de cãtre cel în folosul cãruia curgea, efectele întreruperii profitã celui împotriva cãruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. ART. 2543 Extinderea efectului întreruptiv Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.
CAP. IV Împlinirea prescripţiei
ART. 2544 Calculul prescripţiei Cursul prescripţiei se calculeazã potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacã este cazul, şi cazurile de suspendare sau de întrerupere prevãzute de lege.
TITLUL II Regimul general al termenelor de decãdere
ART. 2545 Instituirea termenului de decãdere (1) Prin lege sau prin voinţa pãrţilor se pot stabili termene de decãdere pentru exercitarea unui drept sau sãvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înãuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a sãvârşirii lor. ART. 2546 Limita stabilirii termenelor de decãdere Este lovitã de nulitate absolutã clauza prin care se stabileşte un termen de decãdere ce ar face excesiv de dificilã exercitarea dreptului sau sãvârşirea actului de cãtre partea interesatã. ART. 2547 Aplicarea regulilor de la prescripţie Dacã din lege nu rezultã în mod neîndoielnic cã un anumit termen este de decãdere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie. ART. 2548 Regimul termenelor de decãdere (1) Termenele de decãdere nu sunt supuse suspendãrii şi întreruperii, dacã prin lege nu se dispune altfel. (2) Cu toate acestea, forţa majorã împiedicã, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacã termenul a început sã curgã, el se suspendã, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzãtor. Termenul de decãdere nu se socoteşte însã împlinit decât dupã 5 zile de la data când suspendarea a încetat. (3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecatã sau de arbitrare ori de punere în întârziere, dupã caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 2549 Renunţarea la beneficiul decãderii (1) Când termenul de decãdere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legalã care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea cãruia a fost stipulat ori instituit poate sã renunţe, dupã împlinirea termenului, la beneficiul decãderii. Dacã renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. (2) Pãrţile nu pot însã renunţa, nici anticipat şi nici dupã începerea cursului lor, la termenele de decãdere de ordine publicã şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mãrindu-le, dupã caz. ART. 2550 Invocarea decãderii (1) Decãderea poate fi opusã de partea interesatã în condiţiile art. 2.513. (2) Organul de jurisdicţie este obligat sã invoce şi sã aplice din oficiu termenul de decãdere, indiferent dacã cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care pãrţile pot dispune în mod liber.
TITLUL III Calculul termenelor
ART. 2551 Regulile aplicabile Durata termenelor, fãrã deosebire de natura şi izvorul lor, se calculeazã potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu. ART. 2552 Termenul stabilit pe sãptãmâni, luni sau ani (1) Când termenul este stabilit pe sãptãmâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzãtoare din ultima sãptãmânã ori lunã sau din ultimul an. (2) Dacã ultima lunã nu are o zi corespunzãtoare celei în care termenul a început sã curgã, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. (3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. (4) Dacã termenul este stabilit pe o lunã şi jumãtate sau pe mai multe luni şi jumãtate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. ART. 2553 Termenul stabilit pe zile (1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. (2) Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacã este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncã, termenul se va împlini la ora la care înceteazã programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2.556 rãmân aplicabile. ART. 2554 Prorogarea termenului Dacã ultima zi a termenului este o zi nelucrãtoare, termenul se considerã împlinit la sfârşitul primei zile lucrãtoare care îi urmeazã. ART. 2555 Termenul stabilit pe ore Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima orã a termenului. ART. 2556 Prezumţia efectuãrii în termen a actelor Actele de orice fel se socotesc fãcute în termen, dacã înscrisurile care le constatã au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, pânã la ora când înceteazã în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.
CARTEA a VII-a Dispoziţii de drept internaţional privat
TITLUL I Dispoziţii generale
ART. 2557 Obiectul reglementãrii (1) Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat. (2) În înţelesul prezentei cãrţi, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. (3) Dispoziţiile prezentei cãrţi sunt aplicabile în mãsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altã reglementare. ART. 2558 Calificarea (1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeazã sã fie datã unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridicã stabilitã de legea românã. (2) În caz de retrimitere, calificarea se face dupã legea strãinã care a retrimis la legea românã. (3) Natura mobiliarã sau imobiliarã a bunurilor se determinã potrivit legii locului unde acestea se aflã sau, dupã caz, sunt situate. (4) Dacã legea românã nu cunoaşte o instituţie juridicã strãinã sau o cunoaşte sub o altã denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare calificarea juridicã fãcutã de legea strãinã. (5) Cu toate acestea, când pãrţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face dupã voinţa pãrţilor. ART. 2559 Retrimiterea (1) Legea strãinã cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele conflictuale. (2) Dacã legea strãinã retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplicã legea românã, dacã nu se prevede în mod expres altfel. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea strãinã nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care pãrţile au ales legea strãinã aplicabilã, în cazul legii strãine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale prevãzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege. ART. 2560 Sistemele plurilegislative Dacã legea strãinã aparţine unui stat în care coexistã mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determinã dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsã, se aplicã sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintã cele mai strânse legãturi cu raportul juridic. ART. 2561 Reciprocitatea (1) Aplicarea legii strãine este independentã de condiţia reciprocitãţii. (2) Dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocitãţii în anumite materii rãmân aplicabile. Îndeplinirea condiţiei reciprocitãţii de fapt este prezumatã pânã la dovada contrarã care se stabileşte de Ministerul Justiţiei şi Libertãţilor Cetãţeneşti, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. ART. 2562 Conţinutul legii strãine (1) Conţinutul legii strãine se stabileşte de instanţa judecãtoreascã prin atestãri obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat. (2) Partea care invocã o lege strãinã poate fi obligatã sã facã dovada conţinutului ei. (3) În cazul imposibilitãţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii strãine, se aplicã legea românã. ART. 2563 Interpretarea şi aplicarea legii strãine Legea strãinã se interpreteazã şi se aplicã potrivit regulilor de interpretare şi aplicare existente în sistemul de drept cãruia îi aparţine. ART. 2564 Înlãturarea aplicãrii legii strãine (1) Aplicarea legii strãine se înlãturã dacã încalcã ordinea publicã de drept internaţional privat român sau dacã legea strãinã respectivã a devenit competentã prin fraudarea legii române. În cazul înlãturãrii aplicãrii legii strãine, se aplicã legea românã. (2) Aplicarea legii strãine încalcã ordinea publicã de drept internaţional privat român în mãsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului comunitar şi cu drepturile fundamentale ale omului. ART. 2565 Înlãturarea excepţionalã a legii aplicabile (1) În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cãrţi poate fi înlãturatã dacã, datoritã circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legãturã foarte îndepãrtatã cu aceastã lege. În acest caz, se aplicã legea cu care raportul juridic prezintã cele mai strânse legãturi. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilã sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când pãrţile au ales legea aplicabilã. ART. 2566 Normele de aplicaţie imediatã (1) Dispoziţiile imperative prevãzute de legea românã pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se aplicã în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cãrţi privind determinarea legii aplicabile. (2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevãzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacã raportul juridic prezintã strânse legãturi cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale pãrţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor. ART. 2567 Recunoaşterea drepturilor câştigate Drepturile câştigate în ţarã strãinã sunt respectate în România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat român. ART. 2568 Legea naţionalã (1) Legea naţionalã este legea statului a cãrui cetãţenie o are persoana fizicã sau, dupã caz, legea statului a cãrui naţionalitate o are persoana juridicã. (2) Dacã persoana are mai multe cetãţenii, se aplicã legea aceluia dintre state a cãrui cetãţenie o are şi de care este cel mai strâns legatã, în special prin reşedinţa sa obişnuitã. (3) În cazul persoanei care nu are nicio cetãţenie, trimiterea la legea naţionalã este înţeleasã ca fiind fãcutã la legea statului unde are reşedinţa obişnuitã. (4) Prevederile alin. (3) sunt aplicabile şi în cazul refugiaţilor, potrivit dispoziţiilor speciale şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. ART. 2569 Determinarea şi proba cetãţeniei Determinarea şi proba cetãţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cãrui cetãţenie se invocã. ART. 2570 Determinarea şi proba reşedinţei obişnuite (1) În sensul prezentei cãrţi, reşedinţa obişnuitã este în statul în care persoana îşi are locuinţa sau aşezarea principalã, chiar dacã nu a îndeplinit formalitãţile legale de înregistrare. Pentru determinarea locuinţei sau aşezãrii principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale şi profesionale care indicã legãturi durabile cu acest stat sau intenţia de a stabili asemenea legãturi. (2) Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probã. ART. 2571 Naţionalitatea persoanei juridice (1) Persoana juridicã are naţionalitatea statului pe al cãrui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. (2) Dacã existã sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. (3) Prin sediu real se înţelege locul unde se aflã centrul principal de conducere şi de gestiune a activitãţii statutare, chiar dacã hotãrârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. (4) Cu toate acestea, dacã dreptul strãin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost constituitã persoana juridicã, este aplicabil dreptul acestui din urmã stat.
TITLUL II Conflicte de legi
CAP. I Persoane
SECŢIUNEA 1 Persoana fizicã
ART. 2572 Legea aplicabilã stãrii civile şi capacitãţii (1) Starea civilã şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţionalã, dacã prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel. (2) Incapacitãţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui raport juridic. ART. 2573 Începutul şi încetarea personalitãţii Începutul şi încetarea personalitãţii sunt determinate de legea naţionalã a fiecãrei persoane. ART. 2574 Declararea judecãtoreascã a morţii Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii, precum şi prezumţia cã cel dispãrut este în viaţã sunt cârmuite de ultima lege naţionalã a persoanei dispãrute. Dacã aceastã lege nu poate fi identificatã, se aplicã legea românã. ART. 2575 Dobândirea majoratului Apartenenţa unei persoane la o nouã lege naţionalã nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilã. ART. 2576 Numele (1) Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţionalã. (2) Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuitã, la alegere, fie de legea statului a cãrui cetãţenie comunã o au atât pãrinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a nãscut şi locuieşte de la naştere. (3) Ocrotirea împotriva actelor de încãlcare a dreptului la nume, sãvârşite în România, este asiguratã potrivit legii române. ART. 2577 Drepturile inerente fiinţei umane Existenţa şi conţinutul drepturilor inerente fiinţei umane sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice. ART. 2578 Legea aplicabilã ocrotirii majorului (1) Mãsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplinã de exerciţiu sunt supuse legii statului unde aceasta are reşedinţa obişnuitã la data deschiderii tutelei sau la data luãrii unei alte mãsuri de ocrotire. (2) În mod excepţional, în mãsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, autoritatea competentã poate sã aplice sau sã ia în considerare legea altui stat, cu care situaţia juridicã prezintã cele mai strânse legãturi. (3) Legea prevãzutã la alin. (1) cârmuieşte şi existenţa, întinderea, modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţatã de persoana cu capacitate deplinã de exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilitãţii mintale sau din alte cauze. Ea poate însã alege una dintre urmãtoarele legi: a) legea naţionalã; b) legea unei reşedinţe obişnuite anterioare; c) legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte mãsurile de ocrotire cu privire la bunuri. (4) Mãsurile ce se iau cu privire la persoana ocrotitã ori bunurile sale sunt supuse legii statului ale cãrui autoritãţi îndrumã şi supravegheazã exercitarea ocrotirii de cãtre cei în drept. ART. 2579 Ocrotirea terţilor (1) Persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsitã de capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrânsã nu poate sã opunã aceastã cauzã de nevaliditate celui care a socotit-o, cu bunã-credinţã, ca fiind deplin capabilã în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit. Aceastã regulã nu se aplicã actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi la transmiterea imobilelor. (2) De asemenea, lipsa calitãţii de reprezentant, stabilitã potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusã terţului care cu bunã-credinţã s-a încrezut în aceastã calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacã actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat.
SECŢIUNEA a 2-a Persoana juridicã
ART. 2580 Legea aplicabilã statutului organic (1) Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţionalã. (2) Statutul organic al sucursalei înfiinţate de cãtre persoana juridicã într-o altã ţarã este supus legii naţionale a acesteia. (3) Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cãrui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilã persoanei juridice care a înfiinţat-o. ART. 2581 Domeniul de aplicare a legii naţionale Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi: a) capacitatea acesteia; b) modul de dobândire şi de pierdere a calitãţii de asociat; c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat; d) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei juridice; e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii; f) rãspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţã de terţi; g) modificarea actelor constitutive; h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice. ART. 2582 Recunoaşterea persoanelor juridice strãine (1) Persoanele juridice strãine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cãrui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România. (2) Persoanele juridice strãine fãrã scop patrimonial pot fi recunoscute în România, pe baza aprobãrii prealabile a Guvernului, prin hotãrâre judecãtoreascã, sub condiţia reciprocitãţii, dacã sunt valabil constituite în statul a cãrui naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmãresc nu contravin ordinii sociale şi economice din România. (3) Hotãrârea de recunoaştere se publicã în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar central şi este supusã apelului în termen de 60 de zile de la data ultimei publicãri. (4) Apelul poate fi exercitat de orice persoanã interesatã pentru neîndeplinirea oricãreia dintre condiţiile prevãzute la alin. (2). ART. 2583 Efectele recunoaşterii persoanelor juridice strãine (1) O persoanã juridicã strãinã care este recunoscutã beneficiazã de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afarã de cele pe care statul care face recunoaşterea le refuzã prin dispoziţiile sale legale. (2) Persoana juridicã strãinã recunoscutã în România îşi desfãşoarã activitatea pe teritoriul ţãrii în condiţiile stabilite de legea românã referitoare la exercitarea activitãţilor economice, sociale, culturale sau de altã naturã. ART. 2584 Legea aplicabilã fuziunii persoanelor juridice Fuziunea unor persoane juridice de naţionalitãţi diferite poate fi realizatã dacã sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevãzute de legile naţionale aplicabile statutului lor organic.
CAP. II Familia
SECŢIUNEA 1 Cãsãtoria
§1. Încheierea cãsãtoriei
ART. 2585 Legea aplicabilã promisiunii de cãsãtorie (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de cãsãtorie sunt determinate de legea naţionalã a fiecãruia dintre viitorii soţi la data încheierii promisiunii. (2) Efectele promisiunii de cãsãtorie sunt cârmuite de: a) legea reşedinţei obişnuite a viitorilor soţi de la data promisiunii de cãsãtorie; b) legea naţionalã comunã a viitorilor soţi, în lipsa reşedinţei obişnuite; c) legea românã, în lipsa legii naţionale comune. ART. 2586 Legea aplicabilã condiţiilor de fond ale cãsãtoriei (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea cãsãtoriei sunt determinate de legea naţionalã a fiecãruia dintre viitorii soţi la momentul celebrãrii cãsãtoriei. (2) Dacã una dintre legile strãine astfel determinatã prevede un impediment la cãsãtorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o cãsãtorie, acel impediment va fi înlãturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetãţean român şi cãsãtoria se încheie pe teritoriul României. ART. 2587 Legea aplicabilã formalitãţilor cãsãtoriei (1) Forma încheierii cãsãtoriei este supusã legii statului pe teritoriul cãruia se celebreazã. (2) Cãsãtoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României este supusã condiţiilor de formã ale legii române. ART. 2588 Legea aplicabilã nulitãţii cãsãtoriei (1) Legea care reglementeazã cerinţele legale pentru încheierea cãsãtoriei se aplicã nulitãţii cãsãtoriei şi efectelor acestei nulitãţi. (2) Nulitatea unei cãsãtorii încheiate în strãinãtate cu încãlcarea condiţiilor de formã poate fi admisã în România numai dacã sancţiunea nulitãţii este prevãzutã şi în legea românã.
§2. Efectele cãsãtoriei
ART. 2589 Legea aplicabilã efectelor generale ale cãsãtoriei (1) Efectele generale ale cãsãtoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsã, legii cetãţeniei comune a soţilor. În lipsa cetãţeniei comune, se aplicã legea statului pe teritoriul cãruia cãsãtoria a fost celebratã. (2) Legea determinatã potrivit alin. (1) se aplicã atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale cãsãtoriei pe care legea le reglementeazã şi de la care soţii nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial ales de ei. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este situatã. ART. 2590 Legea aplicabilã regimului matrimonial (1) Legea aplicabilã regimului matrimonial este legea aleasã de soţi. (2) Ei pot alege: a) legea statului pe teritoriul cãruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuitã la data alegerii; b) legea statului a cãrui cetãţenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţã obişnuitã comunã dupã celebrarea cãsãtoriei. ART. 2591 Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial (1) Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de celebrarea cãsãtoriei, fie la momentul încheierii cãsãtoriei, fie în timpul cãsãtoriei. (2) Condiţiile de formã ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevãzute fie de legea aplicabilã regimului matrimonial, fie de legea locului unde aceasta se încheie. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie sã fie expresã şi constatatã printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau sã rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Atunci când este aplicabilã legea românã, trebuie respectate condiţiile de formã prevãzute pentru validitatea convenţiei matrimoniale. (3) Soţii pot alege oricând o altã lege aplicabilã regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor prevãzute la alin. (2). Legea nouã produce efecte numai pentru viitor, dacã soţii nu au dispus altfel, şi nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor. ART. 2592 Determinarea obiectivã a legii aplicabile regimului matrimonial Dacã soţii nu au ales legea aplicabilã, regimul lor matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale ale cãsãtoriei. ART. 2593 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial (1) Legea aplicabilã regimului matrimonial reglementeazã: a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacitãţii; b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacitãţii; c) limitele alegerii regimului matrimonial; d) posibilitatea schimbãrii regimului matrimonial şi efectele acestei schimbãri; e) conţinutul patrimoniului fiecãruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor; f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împãrţeala bunurilor comune. (2) Cu toate acestea, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului. ART. 2594 Legea aplicabilã condiţiilor de formã ale convenţiei matrimoniale Condiţiile de formã cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele prevãzute de legea aplicabilã regimului matrimonial sau cele prevãzute de legea locului unde aceasta se încheie. ART. 2595 Ocrotirea terţilor (1) Mãsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţã de terţi sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial. (2) Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia aveau reşedinţa obişnuitã pe teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilã legea acestui stat, cu excepţia urmãtoarelor cazuri: a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevãzute de legea aplicabilã regimului matrimonial; b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu imprudenţã din partea sa; c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliarã prevãzute de legea statului pe teritoriul cãruia este situat imobilul. ART. 2596 Schimbarea reşedinţei obişnuite sau a cetãţeniei (1) Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetãţeniei comune a soţilor continuã sã reglementeze efectele cãsãtoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbã, dupã caz, reşedinţa obişnuitã sau cetãţenia. (2) Dacã ambii soţi îşi schimbã reşedinţa obişnuitã sau, dupã caz, cetãţenia, legea comunã a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetãţenii se aplicã regimului matrimonial numai pentru viitor, dacã soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile terţilor. (3) Cu toate acestea, dacã soţii au ales legea aplicabilã regimului matrimonial, ea rãmâne aceeaşi, chiar dacã soţii îşi schimbã reşedinţa obişnuitã sau cetãţenia.
§3. Desfacerea cãsãtoriei
ART. 2597 Alegerea legii aplicabile divorţului Soţii pot alege de comun acord una dintre urmãtoarele legi aplicabile divorţului: a) legea statului pe teritoriul cãruia soţii au reşedinţa obişnuitã comunã la data convenţiei de alegere a legii aplicabile; b) legea statului pe teritoriul cãruia soţii au avut ultima reşedinţã obişnuitã comunã, dacã cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile; c) legea statului al cãrui cetãţean este unul dintre soţi; d) legea statului pe teritoriul cãruia soţii au locuit cel puţin 3 ani; e) legea românã. ART. 2598 Data convenţiei de alegere a legii aplicabile (1) Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau modifica cel mai târziu pânã la data sesizãrii autoritãţii competente sã pronunţe divorţul. (2) Cu toate acestea, instanţa judecãtoreascã poate sã ia act de acordul soţilor cel mai târziu pânã la primul termen de judecatã la care pãrţile au fost legal citate. ART. 2599 Forma convenţiei de alegere a legii aplicabile Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiatã în scris, semnatã şi datatã de soţi. ART. 2600 Legea aplicabilã divorţului (1) În lipsa alegerii legii de cãtre soţi, legea aplicabilã divorţului este: a) legea statului pe teritoriul cãruia soţii au reşedinţa obişnuitã comunã la data introducerii cererii de divorţ; b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul cãruia soţii au avut ultima reşedinţã obişnuitã comunã, dacã cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuitã pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ; c) în lipsa reşedinţei obişnuite comune a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde soţii au avut ultima reşedinţã obişnuitã comunã, legea cetãţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ; d) în lipsa legii cetãţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetãţenii comune a soţilor, dacã cel puţin unul dintre ei are aceastã cetãţenie la data introducerii cererii de divorţ; e) legea românã, în toate celelalte cazuri. (2) Dacã legea strãinã, astfel determinatã, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplicã legea românã, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetãţean român sau are reşedinţa obişnuitã în România. (3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea aleasã de soţi. ART. 2601 Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilateralã Actul întocmit în strãinãtate prin care se constatã voinţa unilateralã a bãrbatului de a desface cãsãtoria, fãrã ca femeia sã aibã un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepţia cazului în care: a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formã prevãzute de legea strãinã aplicabilã; b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc aceastã modalitate de desfacere a cãsãtoriei; c) nu existã niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotãrârii prin care s-a încuviinţat desfacerea cãsãtoriei în aceastã modalitate. ART. 2602 Legea aplicabilã separaţiei de corp Legea care cârmuieşte divorţul se aplicã în mod corespunzãtor şi separaţiei de corp.
SECŢIUNEA a 2-a Filiaţia
§1. Filiaţia copilului din cãsãtorie
ART. 2603 Legea aplicabilã (1) Filiaţia copilului din cãsãtorie se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a nãscut, cârmuieşte efectele generale ale cãsãtoriei pãrinţilor sãi. (2) Dacã, înainte de naşterea copilului, cãsãtoria pãrinţilor a încetat sau a fost desfãcutã, se aplicã legea care, la data încetãrii sau desfacerii, îi cârmuia efectele. (3) Legea arãtatã se aplicã, de asemenea, tãgãduirii paternitãţii copilului nãscut din cãsãtorie, precum şi dobândirii numelui de cãtre copil. ART. 2604 Legitimarea copilului În cazul în care pãrinţii sunt în drept sã procedeze la legitimarea prin cãsãtorie subsecventã a copilului nãscut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevãzute de legea care se aplicã efectelor generale ale cãsãtoriei.
§2. Filiaţia copilului din afara cãsãtoriei
ART. 2605 Legea aplicabilã (1) Filiaţia copilului din afara cãsãtoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. În cazul în care copilul, cetãţean strãin, are şi o altã cetãţenie strãinã, se aplicã legea care îi este mai favorabilã. (2) Legea prevãzutã la alin. (1) se aplicã îndeosebi recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei, precum şi contestãrii recunoaşterii filiaţiei. ART. 2606 Rãspunderea tatãlui Dreptul mamei de a cere tatãlui copilului din afara cãsãtoriei sã rãspundã pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.
§3. Adopţia
ART. 2607 Legea aplicabilã condiţiilor de fond (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţionalã a adoptatorului şi a celui ce urmeazã sã fie adoptat. Aceştia trebuie sã îndeplineascã şi condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele douã legi naţionale arãtate. (2) Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptã împreunã sunt cele stabilite de legea care cârmuieşte efectele generale ale cãsãtoriei lor. Aceeaşi lege se aplicã şi dacã unul dintre soţi adoptã copilul celuilalt. ART. 2608 Legea aplicabilã efectelor adopţiei Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt cârmuite de legea naţionalã a adoptatorului, iar în cazul adopţiei consimţite de soţi este aplicabilã legea care cârmuieşte efectele generale ale cãsãtoriei. Aceeaşi lege cârmuieşte şi desfacerea adopţiei. ART. 2609 Legea aplicabilã formei adopţiei Forma adopţiei este supusã legii statului pe teritoriul cãruia ea se încheie. ART. 2610 Legea aplicabilã nulitãţii adopţiei Nulitatea adopţiei este supusã, pentru condiţiile de fond, legilor aplicabile condiţiilor de fond, iar pentru nerespectarea condiţiilor de formã, legii aplicabile formei adopţiei.
SECŢIUNEA a 3-a Autoritatea pãrinteascã. Protecţia copiilor
ART. 2611 Legea aplicabilã Legea aplicabilã se stabileşte potrivit <>Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilã, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la rãspunderea pãrinteascã şi mãsurile privind protecţia copiilor, adoptatã la Haga la 19 octombrie 1996, ratificatã prin <>Legea nr. 361/2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.
SECŢIUNEA a 4-a Obligaţia de întreţinere
ART. 2612 Legea aplicabilã Legea aplicabilã obligaţiei de întreţinere se determinã potrivit reglementãrilor dreptului comunitar.
CAP. III Bunurile
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 2613 Legea aplicabilã bunurilor (1) Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se aflã, afarã numai dacã prin dispoziţii speciale se prevede altfel. (2) Platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate, în înţelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile. ART. 2614 Legea aplicabilã patrimoniului de afectaţiune Legea aplicabilã unei mase patrimoniale afectate unei destinaţii speciale, profesionale sau de altã naturã, este legea statului cu care aceastã masã patrimonialã are cele mai strânse legãturi. ART. 2615 Legea aplicabilã revendicãrii bunurilor mobile (1) Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusã, la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul cãruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe teritoriul cãruia se aflã bunul la momentul revendicãrii. (2) Cu toate acestea, dacã legea statului pe teritoriul cãruia bunul se afla la momentul furtului sau exportului nu cuprinde dispoziţii privind protecţia terţului posesor de bunã-credinţã, acesta poate invoca protecţia pe care i-o conferã legea statului pe teritoriul cãruia bunul se aflã la momentul revendicãrii. (3) Prevederile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi bunurilor furate sau exportate ilegal din patrimoniul cultural naţional al unui stat. ART. 2616 Legea aplicabilã uzucapiunii mobiliare (1) Uzucapiunea este cârmuitã de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevãzut în acest scop. (2) În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere sã se aplice legea acestui din urmã stat, dacã sunt reunite, cu începere de la data deplasãrii bunului în acel stat, toate condiţiile cerute de menţionata lege.
SECŢIUNEA a 2-a Bunurile mobile corporale
ART. 2617 Legea aplicabilã Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv. ART. 2618 Legea aplicabilã bunului aflat în curs de transport Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afarã numai dacã: a) pãrţile interesate au ales, prin acordul lor, o altã lege, care devine astfel aplicabilã; b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor mãsuri asigurãtorii sau ca urmare a unei vânzãri silite, în aceste cazuri fiind aplicabilã, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reaşezat temporar; c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale. ART. 2619 Rezerva dreptului de proprietate Condiţiile şi efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sunt cârmuite, dacã pãrţile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.
SECŢIUNEA a 3-a Mijloacele de transport
ART. 2620 Legea aplicabilã (1) Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse: a) legii pavilionului pe care îl arboreazã nava sau legii statului de înmatriculare a aeronavei; b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei. (2) Legea menţionatã la alin. (1) se aplicã deopotrivã: a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnicã; b) creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnicã, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport. ART. 2621 Domeniul de aplicare Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuieşte îndeosebi: a) puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei; b) contractul de angajare a personalului navigant, dacã pãrţile nu au ales o altã lege; c) rãspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi echipajului; d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se sting asemenea drepturi.
SECŢIUNEA a 4-a Titlurile de valoare
ART. 2622 Legea aplicabilã titlurilor de valoare (1) Emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la purtãtor, este supusã legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. (2) Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele menţionate la alin. (1) sunt supuse: a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul nominativ; b) legii locului de platã a titlului la ordin; c) legii locului unde se aflã titlul la purtãtor în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane. ART. 2623 Legea aplicabilã titlului reprezentativ al mãrfii (1) Legea menţionatã expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabileşte dacã acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mãrfii pe care o specificã. În lipsa unei asemenea precizãri, natura titlului se determinã potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitentã. (2) Dacã titlul reprezintã marfa, legea care i se aplicã, în calitatea sa de bun mobil, potrivit alin. (1), cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care o specificã.
SECŢIUNEA a 5-a Bunurile necorporale
ART. 2624 Legea aplicabilã operelor de creaţie intelectualã (1) Naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie intelectualã sunt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru întâia oarã adusã la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. (2) Operele de creaţie intelectualã nedivulgate sunt supuse legii naţionale a autorului. ART. 2625 Legea aplicabilã dreptului de proprietate industrialã Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrialã sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare.
SECŢIUNEA a 6-a Formele de publicitate
ART. 2626 Legea aplicabilã (1) Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc, afarã numai dacã prin dispoziţii speciale se prevede altfel. (2) Formele de publicitate, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se gãseşte situat, chiar dacã temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.
SECŢIUNEA a 7-a Ipotecile mobiliare
ART. 2627 Aplicarea legii locului unde se aflã bunul Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele acesteia sunt supuse legii locului unde se aflã bunul la data încheierii contractului de ipotecã mobiliarã. ART. 2628 Aplicarea legii locului unde se aflã debitorul (1) Prin excepţie de la prevederile art. 2.627, se aplicã legea locului unde se aflã debitorul, în cazul: a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe state, dacã prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel; b) unui bun mobil necorporal; c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea, în cazul acţiunilor, pãrţilor sociale şi obligaţiunilor se aplicã legea statutului organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţã organizatã, caz în care se aplicã legea statului în care funcţioneazã piaţa respectivã. (2) Se considerã cã debitorul se aflã în statul în care acesta are reşedinţa obişnuitã sau, dupã caz, sediul social la data încheierii contractului de ipotecã mobiliarã. ART. 2629 Legea aplicabilã în cazul resurselor naturale Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unei creanţe rezultate din vânzarea acestora la sursã, care se naşte de la data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obţinute din vânzare sunt virate în cont, sunt supuse legii locului unde se aflã exploatarea. ART. 2630 Situaţiile speciale privind legea aplicabilã publicitãţii ipotecii mobiliare (1) Ipoteca înregistratã potrivit legii locului unde se aflã bunul îşi conservã rangul de prioritate în alt stat, dacã au fost îndeplinite şi formele de publicitate prevãzute de legea acestui stat: a) înainte sã înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data constituirii ipotecii; b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv sau în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi în cazul în care ipoteca a fost înregistratã potrivit legii locului unde se aflã debitorul. Termenele prevãzute la alin. (1) lit. b) se calculeazã, dupã caz, de la data la care debitorul îşi stabileşte reşedinţa obişnuitã ori, dupã caz, sediul social în statul respectiv sau de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt. (3) Cu toate acestea, ipoteca mobiliarã nu va fi opozabilã terţului care a dobândit cu titlu oneros un drept asupra bunului fãrã sã fi cunoscut existenţa ipotecii mobiliare şi mai înainte ca aceasta sã fi devenit opozabilã potrivit alin. (1) şi (2). ART. 2631 Lipsa publicitãţii în strãinãtate (1) Dacã legea strãinã care reglementeazã rangul ipotecii mobiliare nu prevede formalitãţi de publicitate şi bunul nu este în posesia creditorului, ipoteca mobiliarã are rang inferior: a) ipotecii asupra unei creanţe constând într-o sumã de bani plãtibilã în România; b) ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost constituitã atunci când bunul se afla în România, sau asupra unui titlu negociabil. (2) Cu toate acestea, ipoteca mobiliarã îşi conservã rangul de prioritate, dacã este înregistratã, potrivit legii române, înaintea constituirii ipotecii menţionate la alin. (1) lit. a) sau b). ART. 2632 Legea aplicabilã operaţiunilor asimilate ipotecilor mobiliare (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni referitoare la publicitate şi efectele acesteia sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, ţinând seama de natura bunurilor mobile, şi operaţiunilor asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare. (2) Pentru determinarea legii aplicabile se ia în considerare data încheierii operaţiunii asimilate ipotecii mobiliare.
CAP. IV Moştenirea
ART. 2633 Legea aplicabilã Moştenirea este supusã legii statului pe teritoriul cãruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuitã. ART. 2634 Alegerea legii aplicabile (1) O persoanã poate sã aleagã, ca lege aplicabilã moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cãrui cetãţenie o are. (2) Existenţa şi validitatea consimţãmântului declaraţiei de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moştenirea. (3) Declaraţia de alegere a legii aplicabile se poate face în oricare dintre formele prevãzute pentru validitatea testamentului. Aceeaşi lege cârmuieşte şi condiţiile de formã pentru modificarea sau revocarea declaraţiei. ART. 2635 Legea aplicabilã formei testamentului Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacã actul respectã condiţiile de formã aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricãreia dintre legile urmãtoare: a) legea naţionalã a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formeazã obiectul testamentului; e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite. ART. 2636 Legea aplicabilã moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul şi locul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calitãţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rãmase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;g) drepturile statului asupra succesiunii vacante; h) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacitãţile speciale de a dispune sau de a primi prin testament; i) partajul succesoral.
CAP. V Actul juridic
ART. 2637 Legea aplicabilã condiţiilor de fond (1) Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasã de pãrţi sau, dupã caz, de autorul sãu. (2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie sã fie expresã ori sã rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. (3) Pãrţile pot alege legea aplicabilã totalitãţii sau numai unei anumite pãrţi a actului juridic. (4) Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificatã ulterior încheierii actului. Modificarea are efect retroactiv, fãrã sã poatã totuşi: a) sã infirme validitatea formei acestuia; sau b) sã aducã atingere drepturilor dobândite între timp de terţi. ART. 2638 Legea aplicabilã în lipsa alegerii (1) În lipsa alegerii, se aplicã legea statului cu care actul juridic prezintã legãturile cele mai strânse, iar dacã aceastã lege nu poate fi identificatã, se aplicã legea locului unde actul juridic a fost încheiat. (2) Se considerã cã existã atare legãturi cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, dupã caz, autorul actului are, la data încheierii actului, dupã caz, reşedinţa obişnuitã, fondul de comerţ sau sediul social. ART. 2639 Legea aplicabilã condiţiilor de formã (1) Condiţiile de formã ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul. (2) Actul se considerã totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacã îndeplineşte condiţiile prevãzute de una dintre legile urmãtoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea cetãţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilã potrivit dreptului internaţional privat al autoritãţii care examineazã validitatea actului juridic. (3) În cazul în care legea aplicabilã condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulitãţii, o anumitã formã solemnã, nicio altã lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu poate sã înlãture aceastã cerinţã, indiferent de locul întocmirii actului.
CAP. VI Obligaţiile
ART. 2640 Legea aplicabilã obligaţiilor contractuale (1) Legea aplicabilã obligaţiilor contractuale se determinã potrivit reglementãrilor dreptului comunitar. (2) În materiile care nu intrã sub incidenţa reglementãrilor comunitare sunt aplicabile dispoziţiile prezentului Cod civil privind legea aplicabilã actului juridic, dacã nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale. ART. 2641 Legea aplicabilã obligaţiilor extracontractuale (1) Legea aplicabilã obligaţiilor extracontractuale se determinã potrivit reglementãrilor dreptului comunitar. (2) În materiile care nu intrã sub incidenţa reglementãrilor comunitare se aplicã legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între pãrţi, dacã nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale. ART. 2642 Rãspunderea pentru atingeri aduse personalitãţii (1) Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusã vieţii private sau personalitãţii, inclusiv prin mass-media sau orice alt mijloc public de informare, sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de: a) legea statului reşedinţei sale obişnuite; b) legea statului în care s-a produs rezultatul pãgubitor; c) legea statului în care autorul daunei îşi are reşedinţa obişnuitã ori sediul social. (2) În cazurile prevãzute la alin. (1) lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul daunei sã fi trebuit în mod rezonabil sã se aştepte ca efectele atingerii aduse personalitãţii sã se producã în unul dintre acele douã state. (3) Dreptul la replicã împotriva daunelor aduse personalitãţii este supus legii statului în care a apãrut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea. ART. 2643 Stingerea obligaţiilor (1) Delegaţia şi novaţia sunt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formeazã obiectul. (2) Compensaţia este supusã legii aplicabile creanţei cãreia i se opune stingerea, parţialã sau totalã, prin compensaţie. ART. 2644 Pluralitatea de debitori Creditorul care îşi valorificã drepturile împotriva mai multor debitori trebuie sã se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei. ART. 2645 Dreptul de regres (1) Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor existã numai dacã legile aplicabile ambelor datorii îl admit. (2) Condiţiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea aplicabilã datoriei pe care codebitorul o are faţã de creditorul urmãritor. (3) Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul plãtitor sunt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urmã. (4) Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organicã. Admisibilitatea şi exerciţiul regresului sunt cârmuite de dispoziţiile alin. (2) şi (3). ART. 2646 Moneda de platã (1) Moneda de platã este definitã de legea statului care a emis-o. (2) Efectele pe care moneda le exercitã asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilã datoriei. (3) Legea statului în care trebuie efectuatã plata determinã în ce anume monedã urmeazã ca ea sã fie fãcutã, afarã numai dacã, în raporturile de drept internaţional privat nãscute din contract, pãrţile au convenit o altã monedã de platã.
CAP. VII Cambia, biletul la ordin şi cecul
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
ART. 2647 Legea aplicabilã capacitãţii Persoana care, potrivit legii sale naţionale, este lipsitã de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec se obligã totuşi valabil printr-un asemenea titlu, dacã semnãtura a fost datã într-un stat a cãrui lege îl considerã capabil pe subscriitor. ART. 2648 Legea aplicabilã condiţiilor de formã (1) Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet la ordin sau cec este supus condiţiilor de formã ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de formã prevãzute de legea locului plãţii este suficientã. (2) Dacã angajamentul este nevalabil, potrivit legii prevãzute la alin. (1), dar se conformeazã legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formã a primului angajament nu infirmã validitatea celui ulterior. ART. 2649 Legea aplicabilã acţiunii în regres Termenele stabilite pentru exercitarea acţiunii în regres sunt determinate, faţã de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat naştere. ART. 2650 Legea aplicabilã protestului Forma şi termenele de protest, cât şi condiţiile de formã ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin sau cec sunt stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.
SECŢIUNEA a 2-a Cambia şi biletul la ordin
ART. 2651 Legea aplicabilã efectelor obligaţiilor (1) Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plãtibile. (2) Efectele pe care le produc semnãturile celorlalţi obligaţi prin cambie sau prin bilet la ordin sunt determinate de legea statului pe teritoriul cãruia au fost date semnãturile. ART. 2652 Legea aplicabilã dobândirii creanţei Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacã posesorul cambiei dobândeşte creanţa care a dat loc emisiunii titlului. ART. 2653 Legea aplicabilã acceptãrii Legea statului unde este plãtibilã cambia stabileşte dacã acceptarea poate fi restrânsã la o parte din sumã, precum şi dacã posesorul titlului este sau nu este obligat sã primeascã o platã parţialã. ART. 2654 Legea aplicabilã în caz de pierdere sau furt Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plãtibile determinã mãsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.
SECŢIUNEA a 3-a Cecul
ART 2.655 Legea aplicabilã Legea statului unde cecul este plãtibil determinã persoanele asupra cãrora poate fi tras un asemenea titlu. ART. 2656 Nulitatea cecului În cazul în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauzã cã a fost tras asupra unei persoane neîndreptãţite, obligaţiile ce decurg din semnãturile puse pe titlu în alte state, ale cãror legi nu cuprind o asemenea restricţie, sunt valabile. ART. 2657 Legea aplicabilã efectelor obligaţiilor Legea statului pe al cãrui teritoriu au fost subscrise obligaţiile ce decurg din cec determinã efectele acestor obligaţii. ART. 2658 Domeniul de aplicare Legea statului unde cecul este plãtibil determinã îndeosebi: a) dacã titlul trebuie tras la vedere sau dacã poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatãrii; b) termenul de prezentare; c) dacã cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele produse de aceste menţiuni; d) dacã posesorul poate cere şi dacã este obligat sã primeascã o platã parţialã; e) dacã cecul poate fi barat sau poate sã cuprindã clauza "plãtibil în cont" ori o expresie echivalentã şi care sunt efectele acestei barãri, clauze sau expresii echivalente; f) dacã posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor; g) dacã trãgãtorul poate sã revoce cecul sau sã facã opoziţie la plata acestuia; h) mãsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului; i) dacã un protest sau o constatare echivalentã este necesarã pentru conservarea dreptului de regres împotriva giranţilor, trãgãtorului şi celorlalţi obligaţi.
CAP. VIII Fiducia
ART. 2659 Alegerea legii aplicabile (1) Fiducia este supusã legii alese de constituitor. (2) Dispoziţiile art. 2.637 sunt aplicabile. ART. 2660 Determinarea obiectivã a legii aplicabile În lipsa alegerii legii aplicabile, precum şi în cazul în care legea aleasã nu cunoaşte instituţia fiduciei, se aplicã legea statului cu care fiducia prezintã cele mai strânse legãturi. În acest scop, se ţine seama îndeosebi de: a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor; b) locul situãrii bunurilor fiduciare; c) locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuitã sau, dupã caz, sediul social; d) scopul fiduciei şi locul unde acesta urmeazã sã se realizeze. ART. 2661 Domeniul de aplicare Legea determinatã potrivit art. 2.659 şi 2.660 este aplicabilã condiţiilor de validitate, interpretãrii şi efectelor fiduciei, precum şi administrãrii ei. Aceastã lege determinã în special: a) desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care trebuie sã le îndeplineascã o persoanã pentru a fi desemnatã fiduciar, precum şi transmiterea puterilor fiduciarului; b) drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari; c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale sau exercitarea puterilor care îi revin; d) puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa patrimonialã fiduciarã, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri; e) puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente; f) îngrãdirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la puterile fiduciarului de a constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea bunurilor; g) raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv rãspunderea personalã a fiduciarului faţã de beneficiar; h) modificarea sau încetarea fiduciei; i) repartizarea bunurilor ce alcãtuiesc masa patrimonialã fiduciarã; j) obligaţia fiduciarului de a da socotealã de modul cum a fost administratã masa patrimonialã fiduciarã. ART. 2662 Situaţiile speciale Un element al fiduciei, susceptibil de a fi izolat, şi în special administrarea acestuia, poate fi supus unei legi distincte.
CAP. IX Prescripţia extinctivã
ART. 2663 Legea aplicabilã Prescripţia extinctivã a dreptului la acţiune este supusã legii care se aplicã dreptului subiectiv însuşi. Dispoziţii finale ART. 2664 Data intrãrii în vigoare (1) Prezentul Cod civil intrã în vigoare la data care va fi stabilitã în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. (2) În termen de 12 luni de la data publicãrii prezentului Cod civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Aceastã lege a fost adoptatã la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor <>art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicatã, în urma angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 22 iunie 2009.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI MIRCEA-DAN GEOANÃ
Bucureşti, 17 iulie 2009. Nr. 287.
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
