Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
────────── *) Republicat în temeiul art. 4 din Legea nr. 141/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. 3 din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973. ────────── PARTEA GENERALĂ TITLUL I REGULILE DE BAZA ŞI ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL CAP. 1 SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZA ALE PROCESULUI PENAL Scopul procesului penal ART. 1 Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a savirsit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Legalitatea şi oficialitatea procesului penal ART. 2 Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Aflarea adevărului
ART. 3 În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Rolul activ ART. 4 Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Garantarea libertăţii persoanei ART. 5 În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestata şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restringere a libertăţii decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restringere a libertăţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsura preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, invinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Respectarea demnităţii umane ART. 5^1 Orice persoană care se afla în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratata cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege.
Garantarea dreptului de apărare ART. 6 Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi sa administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia sa încunoştiinţeze pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia sa încunoştiinţeze pe invinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnindu-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Limba în care se desfăşoară procesul penal ART. 7 În desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română. În faţa organelor judiciare din unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de alta naţionalitate decît cea română, se asigura folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Folosirea limbii oficiale prin traducător ART. 8 Părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal li se asigura posibilitatea de a lua cunoştinţa de piesele dosarului şi dreptul de a vorbi în instanţa şi a pune concluzii, prin traducător.
CAP. 2 ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL SECŢIUNEA I Acţiunea penală Obiectul şi exercitarea acţiunii penale ART. 9 Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au savirsit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată ART. 10 Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu exista; b) fapta nu este prevăzută de legea penală; b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; c) fapta nu a fost săvârşită de invinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; e) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei; f) lipseşte plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; h) a fost retrasă plîngerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plingerii sau împăcare părţilor inlatura răspunderea penală; i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; j) exista autoritatea de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o alta încadrare juridică.
În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea poate fi pusă în miscarea ulterior în condiţii legale.
Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal. ART. 11 Când se constata existenta vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10: 1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: a) clasarea, când nu exista invinuit în cauza; b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), când exista invinuit sau inculpat în cauza; c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-h) şi j), când exista invinuit sau inculpat în cauza.
2. În cursul judecaţii instanţa pronunţa: a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e); b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j).
Sesizarea altor organe decît cele judiciare ART. 12 În cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) şi e), procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care pronunţa achitarea, dacă apreciază ca fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decît cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent.
Continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie sau de retragere a plingerii ART. 13 În caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plingerii prealabile, invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se constata vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată pronunţa achitarea. Dacă nu se constata vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată pronunţa încetarea procesului penal.
SECŢIUNEA II Acţiunea civilă Obiectul şi exercitarea acţiunii civile ART. 14 Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: a) în natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natura nu este cu putinta.
De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.
Constituirea ca parte civilă ART. 15 Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauza. Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru.
Partea responsabilă civilmente ART. 16 Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţa, luând procedura din stadiul în care se afla în momentul intervenţiei. Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat.
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile ART. 17 Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal. În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere unităţii pagubite să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Unitatea este obligată să prezinte situaţia şi datele cerute. În cazul arătat în alin. 1, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra repararii pagubei, chiar dacă unitatea pagubita nu este constituită parte civilă. Dispoziţiile alin. 1 şi 3 se aplică şi în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa.
Susţinerea acţiunii civile de către procuror ART. 18 Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. Când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsa, procurorul, când participa la judecata, este obligat sa susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.
Acţiunea adresată instanţei civile ART. 19 Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune. Judecata în faţa instanţei civile se suspenda până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspenda. Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitiva.
Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile ART. 20 Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesolutionata acţiunea civilă. În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constata din probe noi ca paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă. De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţa.
Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori ART. 21 Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducîndu-se în cauza moştenitorii acesteia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauza unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauza lichidatorii.
Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile şi penal ART. 22 Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit-o şi a vinovatiei acesteia. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savirsit-o şi a vinovatiei acesteia.
SECŢIUNEA III Părţile în procesul penal Inculpatul ART. 23 Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
Alte părţi în procesul penal ART. 24 Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizica, morala sau materială, dacă participa în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Persoana chemată în procesul penal sa răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.
TITLUL II COMPETENTA CAP. 1 FELURILE COMPETENTEI SECŢIUNEA I Competenţa după materie şi după calitatea persoanei Competenţa judecătoriei ART. 25 Judecătoria judeca în prima instanţa toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Competenţa tribunalului militar ART. 26 Tribunalul militar judeca în prima instanţa: 1. infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de căpitan inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; 2. următoarele infracţiuni săvârşite de civili: a) infracţiunile contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţă Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei - Direcţia generală a penitenciarelor -, Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciului de Protecţie şi Paza, care prin natura sau destinaţia lor au un caracter militar sau interesează capacitatea de apărare ori siguranţa statului; b) infracţiunile prevăzute în art. 348-354 din Codul penal;
3. infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei - Direcţia generală a penitenciarelor -, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Paza, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Competenţa tribunalului ART. 27 Tribunalul: 1. judeca în prima instanţa: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3, art. 190, 197 alin. 2 şi 3, art. 209 alin. 3, art. 211 alin. 2 şi 3, art. 212, 215 alin. 5, art. 215^1 alin. 2, art. 218, 219 alin. 3 dacă fapta a avut ca urmare un dezastru şi alin. 4, art. 238, 239 alin. 3, art. 248^1, 252, 254, 255, 257, 266-270, 273 alin. 2, art. 274 alin. 2, art. 275 alin. 3, art. 276, 279 alin. 3, art. 279^1, 280, 280^1, 282-285, 298, 302^2, 312 şi 317, precum şi infracţiunea de contrabanda, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive; b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane; c) infracţiunile privind siguranţa naţionala a României prevăzute în legi speciale; d) infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, în cazurile în care minimul special al pedepsei este de 2 ani sau mai mare; e) infracţiunea de bancruta frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţa de apel, judeca apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de judecătorii în prima instanţa, cu excepţia celor privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a); 3. ca instanţa de recurs, judeca recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de judecătorii, în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a), precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţa ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.
Competenţa tribunalului militar teritorial ART. 28 Tribunalul militar teritorial: 1. judeca în prima instanţa: a) infracţiunile săvârşite de ofiţerii superiori, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; b) infracţiunile menţionate în art 27 pct. 1 lit. a), b) şi c), săvârşite de militari până la gradul de căpitan inclusiv ori săvârşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei - Direcţia generală a penitenciarelor -, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Paza; c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţa de apel, judeca apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţa de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a) şi a infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; 3. ca instanţa de recurs, judeca recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a) şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţa ivite între tribunalele militare din raza sa teritorială.
Competenţa Curţii de Apel ART. 28^1 Curtea de Apel: 1. judeca în prima instanţa: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi 356-361; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene; d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţa de apel, judeca apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în prima instanţa de tribunale; 3. ca instanţa de recurs, judeca recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţa ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din raza sa teritorială, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, aflate în raza teritorială a Curţii.
Competenţa Cutii Militare de Apel ART. 28^2 Curtea Militară de Apel: 1. judeca în prima instanţa: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art. 356-361, săvârşite de militari ori săvârşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei - Direcţia generală a penitenciarelor -, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Paza; b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţa de apel, judeca apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţa de tribunalele militare teritoriale; 3. ca instanţa de recurs, judeca recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; 4. soluţionează conflictele de competenţa ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare din raza de competenţa a unor tribunale militare teritoriale diferite.
Competenţa Curţii Supreme de Justiţie ART. 29 Curtea Suprema de Justiţie: 1. judeca în prima instanţa: a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi; b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi de preşedintele Consiliului Legislativ; d) infracţiunile săvârşite de maresali, amirali şi generali; e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Inaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Suprema de Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; g) alte cauze date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţa de recurs, judeca: a) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, în prima instanţa, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; b) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; c) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, în prima instanţa, de secţia penală şi secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie;
3. judeca recursurile în interesul legii; 4. judeca recursurile în anulare; 5. soluţionează: a) conflictele de competenţa în cazurile în care Curtea Suprema de Justiţie este instanţa superioară comuna; b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt; c) cererile de strămutare.
SECŢIUNEA II Competenţa teritorială Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţara ART. 30 Competenţa după teritoriu este determinata de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. 1, în a carei raza teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. Prin "locul săvârşirii infracţiunii" se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infractionala, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în străinătate ART. 31 Infracţiunile săvârşite în afară teritoriului tarii se judeca, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judeca de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competenţa după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti. Infracţiunea săvârşită pe o nava este de competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla primul port român în care ancoreaza nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronava este de competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancoreaza într-un port român sau dacă aeronava nu aterizeaza pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin. 1, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
SECŢIUNEA III Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate Reunirea cauzelor ART. 32 În caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în prima instanţa, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi faptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţa.
Cazurile de indivizibilitate ART. 33 Este indivizibilitate: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; b) când doua sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când doua sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singura infracţiune.
Cazurile de conexitate ART. 34 Este conexitate: a) când doua sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; b) când doua sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregati, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; d) când între doua sau mai multe infracţiuni exista legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a justiţiei.
Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate ART. 35 În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi faptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei militare. Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă. Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judeca infracţiunea la care acestea se referă.
Instanţa competenţa a hotărî reunirea cauzelor ART. 36 Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 35. În cazul prevăzut în art. 35 alin. 3, reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa civilă, care trimite dosarul instanţei militare căreia îi revine competenţa.
Cazuri speciale ART. 37 În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) şi b), precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se afla în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs, de acelaşi grad, dacă se afla în acelaşi stadiu de judecată. În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c), cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna.
Disjungerea ART. 38 În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a), precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecati, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.
SECŢIUNEA IV Dispoziţii comune Excepţii de necompetentă ART. 39 Excepţia de necompetentă materială şi cea de necompetentă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţia de necompetentă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. Excepţiile de necompetentă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.
Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului ART. 40 Când competenţa instanţei este determinata de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competenţa a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate. Dobindirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determina schimbarea competentei.
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării ART. 41 Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competenţa a o judeca chiar dacă constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, ca infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Schimbarea calificării faptei printr-o lege noua, intervenita în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenta instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
Declinarea de competenţa ART. 42 Instanţa de judecată care îşi declina competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătată ca fiind competenţa prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost determinata de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizata. În cazul declinarii pentru necompetentă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Hotărârea de declinare a competentei nu este supusă apelului şi nici recursului.
Conflictul de competenţa ART. 43 Când doua sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauza ori îşi declina competenţa, conflictul pozitiv sau negativ de competenţa se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comuna. Când conflictul de competenţa se iveşte între o instanţa civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. Instanţa ierarhic superioară comuna este sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urma competenţa, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urma competenţa. În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţa judecata se suspenda. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competenţa cea din urma ia măsurile şi efectuează actele ce reclama urgenta. Instanţa ierarhic superioară comuna hotărăşte asupra conflictului de competenţa cu citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţa constata ca acea cauza este de competenţa altei instanţe decît cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comuna trimite dosarul instanţei superioare comune. Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competentei nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune data prin lege în competenţa altei instanţe. Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 42 alin. 2.
Chestiuni prealabile ART. 44 Instanţa penală este competenţa sa judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe. Chestiunea prealabilă se judeca de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de proba privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală ART. 45 Dispoziţiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 şi 44 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat. În caz de sesizări simultane, precaderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 alin. 1. Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute în art. 31 se efectuează de către organul de urmărire penală din raza teritorială a instanţei competente sa judece cauza. Conflictul de competenţa între doi sau mai mulţi procurori se rezolva de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între doua sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe.
CAP. 2 INCOMPATIBILITATEA ŞI STRĂMUTAREA SECŢIUNEA I Incompatibilitatea Rudenia între judecători ART. 46 Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
Judecător care s-a pronunţat anterior ART. 47 Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţa superioară, sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi data în acea cauza.
Alte cauze de incompatibilitate ART. 48 Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectiva: a) a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în judecata, sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată; b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi; c) a fost expert sau martor; d) exista împrejurări din care rezultă ca este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo ruda apropiată.
Incompatibilitatea procurorului, grefierului şi a organului de cercetare penală ART. 49 Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi grefierului de şedinţa, când cauza de incompatibilitate exista între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată. Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 lit. b), c) şi d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală şi grefierului de şedinţa. Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în prima instanţa nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau în recurs. Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă sa procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanţa.
Abţinerea ART. 50 Persoana incompatibilă este obligată sa declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, ca se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţa de existenta cazului de incompatibilitate.
Recuzarea ART. 51 În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzata atât în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecaţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formulează oral sau scris, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării. Procedura de soluţionare în cursul judecaţii
ART. 52 Abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţa secreta, fără participarea celui ce declara ca se abţine sau este recuzat. Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţa, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a carei recuzare se cere. Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. 1, instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate în mentionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei. În caz de admitere a abtinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsura actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţa se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul când găseşte intemeiata abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţa egala în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei cai de atac.
Procedura de soluţionare în cursul urmăririi penale ART. 53 În cursul urmăririi penale, asupra abtinerii sau recuzării se pronunţa procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată sa o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţa. Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior. Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4, care se aplică în mod corespunzător.
Incompatibilitatea expertului şi interpretului ART. 54 Dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător expertului şi interpretului. Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauza. Calitatea de martor are intiietate. Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceeaşi cauza nu constituie un motiv de recuzare.
SECŢIUNEA II Strămutarea judecării cauzei penale Temeiul strămutării ART. 55 Curtea Suprema de Justiţie stramuta judecarea unei cauze de la instanţa competenţa la o alta instanţa egala în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, considera ca prin aceasta se asigura desfăşurarea normală a procesului. Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.
Cererea şi efectele ei ART. 56 Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea. În cerere se face menţiune dacă în cauza se găsesc arestaţi. Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la primirea cererii, sau de către Curtea Suprema de Justiţie după ce aceasta a fost investită. Cererea facuta de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei.
Procedura de informare ART. 57 Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza a carei strămutare se cere, comunicindu-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Curtea Suprema de Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei. În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeaşi cauza, cererea de informaţii este facultativă.
Înştiinţarea părţilor ART. 58 Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea ca părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. În informaţiile trimise Curţii Supreme de Justiţie se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, atasindu-se şi dovezile de comunicare a acestora. Când în cauza a carei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu.
Examinarea cererii ART. 59 Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţa secreta. Când părţile se înfăţişează, se asculta şi concluziile acestora.
Soluţionarea cererii ART. 60 Curtea Suprema de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii. În cazul în care găseşte cererea intemeiata, dispune strămutarea judecării cauzei, hotarind totodată în ce măsura actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a stramutat cauza se menţin. Aceasta instanţa va fi instiintata de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Dacă instanţa la care se afla cauza a carei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiintata prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Repetarea cererii ART. 61 Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta.
TITLUL III PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBA CAP. 1 DISPOZIŢII GENERALE Lămurirea cauzei prin probe ART. 62 În vederea aflarii adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Probele şi aprecierea lor ART. 63 Constituie proba orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistentei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducindu-se după constiinta lor.
Mijloacele de proba ART. 64 Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Sarcina administrării probelor ART. 65 Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo proba sau deţine vreun mijloc de proba este obligată să le aducă la cunoştinţa sau să le înfăţişeze.
Prezumţia de nevinovatie ART. 66 Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa. În cazul când exista probe de vinovăţie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie.
Concludenta şi utilitatea probei ART. 67 În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor. Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludenta şi utila. Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.
Interzicerea mijloacelor de constringere ART. 68 Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constringere, precum şi promisiuni sau indemnuri, în scopul de a se obţine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană sa savirseasca sau sa continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
CAP. 2 MIJLOACELE DE PROBA SECŢIUNEA I Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului ART. 69 Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza.
Întrebări şi lămuriri prealabile ART. 70 Invinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Învinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunoştinţa fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere sa declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Modul de ascultare ART. 71 Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat. În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţa ceilalţi. Invinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat sa declare tot ce ştie în cauza. Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauza. Invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amanuntelor greu de reţinut.
Întrebări cu privire la fapta ART. 72 După ce invinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună.
Consemnarea declaraţiilor ART. 73 Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se da sa o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagina şi la sfârşit. Când invinuitul sau inculpatul nu poate sau refuza să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Dacă invinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificari sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate în prezentul articol.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului la locul unde se afla ART. 74 Ori de cîte ori invinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se afla.
SECŢIUNEA II Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente Declaraţiile celorlalte părţi din proces ART. 75 Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza.
Explicaţii prealabile ART. 76 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere ca poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o paguba materială, ca se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia ca declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare.
Modul de ascultare ART. 77 Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA III Declaraţiile martorilor Martorul ART. 78 Persoana care are cunoştinţa despre vreo fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultata în calitate de martor.
Ascultarea persoanei obligate a păstra secretul profesional ART. 79 Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţa în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul. Calitatea de martor are intiietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi.
Ascultarea soţului şi a rudelor apropiate ART. 80 Soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Organele judiciare vor aduce aceasta la cunoştinţa persoanelor arătate în alineatul precedent, de îndată ce au fost îndeplinite dispoziţiile alin. 3 din art. 84.
Martor minor ART. 81 Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenta unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Persoana vătămată ART. 82 Persoana vătămată poate fi ascultata ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participa în proces ca parte vătămată.
Obligaţia de prezentare ART. 83 Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria sa declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei.
Întrebări prealabile ART. 84 Martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresa şi ocupaţie. În caz de indoiala asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de proba. Martorul va fi apoi întrebat dacă este soţ sau ruda a vreuneia dintre părţi şi în ce raporturi se afla cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo paguba de pe urma infracţiunii.
Jurămîntul martorului ART. 85 Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurămînt: "Jur ca voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Asa să-mi ajute Dumnezeu!". În timpul depunerii jurământului martorul tine mina pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimba potrivit credinţei religioase a martorului. Martorului de alta religie decît cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va depune următorul jurămînt: "Jur pe onoare şi constiinta ca voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun jurămîntul vor rosti în faţa instanţei următoarea formula: "Ma oblig ca voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Situaţiile la care se referă alin. 3, 4 şi 5 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în alin. 5, se va pune în vedere martorului ca, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurămînt; i se atrage însă atenţia sa spună adevărul.
Modul şi limitele ascultării martorului ART. 86 Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arata care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerindu-i-se sa declare tot ce ştie cu privire la acestea. După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauza, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţa despre cele declarate. Dispoziţiile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea martorului.
SECŢIUNEA IV Confruntarea Obiectul confruntarii ART. 87 Când se constată că exista contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauza, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
Procedura confruntarii ART. 88 Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinta cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate incuviinta ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Declaraţiile date de persoanele confruntate se consemnează în proces-verbal.
SECŢIUNEA V Înscrisurile Mijloacele de proba scrise ART. 89 Înscrisurile pot servi ca mijloace de proba, dacă în conţinutul lor se arata fapte sau împrejurări de natura să contribuie la aflarea adevărului.
Procesul-verbal ca mijloc de proba ART. 90 Procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată sunt mijloace de proba. De asemenea, sunt mijloace de proba procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.
Cuprinsul şi forma procesului-verbal ART. 91 Procesul-verbal trebuie să cuprindă: a) data şi locul unde este încheiat; b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când exista; d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagina şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele arătate la lit. c) şi e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuza să semneze, se face menţiune despre aceasta.
SECŢIUNEA V^1 Înregistrările audio sau video Înregistrările convorbirilor ART. 91^1 Înregistrările pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de proba, dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natura să contribuie la aflarea adevărului. Autorizarea procurorului se da pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputind depăşi 30 de zile. Înregistrările prevăzute în alin. 1 pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.
Certificarea înregistrărilor ART. 91^2 Despre efectuarea înregistrărilor menţionate în art. 91^1, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia data de procuror pentru efectuarea interceptarii, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în forma scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauza. La procesul-verbal se ataşează, de asemenea, caseta sau rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Alte înregistrări ART. 91^3 Modalităţile şi condiţiile de efectuare a înregistrărilor arătate în art. 91^1 şi 91^2 sunt aplicabile şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe banda magnetica, autorizate conform legii.
Înregistrările de imagini ART. 91^4 Dispoziţiile art. 91^1 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 91^2, cu excepţia redarii în forma scrisă, după caz.
Verificarea mijloacelor de proba ART. 91^5 Mijloacele de proba prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu. Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, prezentate de părţi, pot servi ca mijloace de proba, dacă nu sunt interzise de lege.
SECŢIUNEA VI Martorii asistenţi Prezenta martorilor asistenţi ART. 92 Când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezenta unor martori asistenţi, numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi. Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauza şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Stabilirea identităţii martorilor asistenţi ART. 93 Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenta martorilor asistenţi este obligat să constate şi sa consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionînd şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asista.
SECŢIUNEA VII Mijloacele materiale de proba Obiectele ca mijloc de proba ART. 94 Obiectele care conţin sau poarta o urma a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, sunt mijloace materiale de proba.
Corpuri delicte ART. 95 Sunt de asemenea mijloace materiale de proba obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
SECŢIUNEA VIII Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea perchezitiilor Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ART. 96 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de proba în procesul penal.
Predarea obiectelor şi înscrisurilor ART. 97 Orice unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau orice persoană în posesia căreia se afla un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de proba este obligată sa-l prezinte şi sa-l predea sub luare de dovada organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază ca şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului.
Reţinerea şi predarea corespondentei şi a obiectelor ART. 98 Organul de cercetare penală, cu încuviinţarea procurorului, ori instanţa de judecată, dacă interesul urmăririi penale sau al judecaţii cere, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport sa retina sa retina şi sa predea scrisorile, telegramele şi oricare alta corespondenta, ori obiectele trimise de invinuit sau inculpat, ori adresate acestuia fie direct, fie indirect. Corespondenta şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
Ridicarea silită de obiecte sau de înscrisuri ART. 99 Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită. În cursul judecaţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Percheziţia ART. 100 Când persoana căreia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenta sau deţinerea acestora, precum şi ori de cîte ori pentru descoperirea şi stringerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei perchezitii. Percheziţia poate fi domiciliara sau corporală.
Încuviinţarea percheziţiei domiciliare ART. 101 Organul de cercetare penală poate face perchezitii domiciliare cu autorizaţia procurorului. Percheziţia domiciliara se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta. În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliara se efectuează fără autorizaţia procurorului.
Percheziţia domiciliara în cursul judecaţii ART. 102 Instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o perchezitie se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
Timpul de efectuare a percheziţiei ART. 103 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se pot face de organul de cercetare penală între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se pot face de procuror, şi în timpul nopţii.
Procedura percheziţiei ART. 104 Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia data de procuror. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliara se fac în prezenta persoanei de la care se ridica obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenta unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Aceste operaţiuni se efectuează de organul de cercetare penală în prezenta unor martori asistenţi. Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestata, va fi adusă la perchezitie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliara se fac în prezenta unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exerciţiu.
Efectuarea percheziţiei domiciliare ART. 105 Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul sa deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile cautate, dacă cel în măsura să le deschidă refuza aceasta. Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridica totdeauna. Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, sa nu devină publice.
Efectuarea percheziţiei corporale ART. 106 Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnată de acest organ. Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea perchezitionata.
Identificarea şi păstrarea obiectelor ART. 107 Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asista, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se eticheteaza şi se sigileaza. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se impacheteaza sau se inchid, pe cît posibil laolalta, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestreaza şi se lasă în păstrare fie celui la care se afla, fie unui custode. Probele pentru analiza se iau cel puţin în dublu şi se sigileaza. Una din probe se lasă celui de la care se ridica, iar lipsa acestuia, uneia din persoanele arătate în art. 108 alin. final.
Procesul-verbal de perchezitie şi de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor ART. 108 Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal. Procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afară de menţiunile prevăzute în art. 91, şi următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare. Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsa, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.
Măsuri privind obiectele ridicate ART. 109 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de proba să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de proba se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie. Obiectele ce servesc ca mijloc de proba, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin aceasta restituire s-ar putea stinjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, ca este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate ART. 110 Obiectele ce servesc ca mijloc de proba, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conserva sau se valorifica potrivit dispoziţiilor acelui articol.
Dispoziţii speciale privind unităţile publice ART. 111 Dispoziţiile din prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi atunci când actele procedurale se efectuează la o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal, dispoziţii care se completează după cum urmează: a) organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii autorizaţia data de procuror; b) ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia se efectuează în prezenta reprezentantului unităţii; c) atunci când este obligatorie prezenta martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din personalul unităţii; d) copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii.
SECŢIUNEA IX Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală Folosirea unor specialişti ART. 112 Când exista pericol de dispariţie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgenta a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunind, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regula, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Obiectul şi materialul constatării tehnico-ştiinţifice ART. 113 Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte ca materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
Constatarea medico-legală ART. 114 În caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaşte ori este suspecta, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenta urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze aceasta constatare. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală ART. 115 Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază ca raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, sau efectuarea unei expertize. Când refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta sa ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
SECŢIUNEA X Expertizele Ordonarea efectuării expertizei ART. 116 Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflarii adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Expertiza obligatorie ART. 117 Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are indoiala asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţei de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Aceasta măsura este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Procedura expertizei ART. 118 Expertiza se efectuează potrivit dispoziţiilor din prezentul cod, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Dispoziţiile art. 113 se aplică în mod corespunzător. Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cu excepţia expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2. Fiecare dintre părţi are dreptul sa ceara ca un expert recomandat de ea sa participe la efectuarea expertizei.
Experţi oficiali ART. 119 Dacă exista experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectiva, nu poate fi numit expert o altă persoană, decît dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. Când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiza criminalistica sau institutul de specialitate considera necesar ca la efectuarea expertizei sa participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.
Lămuriri date expertului şi părţilor ART. 120 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa. La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere ca au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi ca pot cere modificarea sau completarea lor. Părţile mai sunt încunoştinţate ca au dreptul sa ceara numirea şi a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiectiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, incunostintindu -l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează sa participe părţile. Dispoziţiile alin. 3 şi 4 nu se aplică în cazul expertizei prevăzute în art. 119 alin. 2.
Drepturile expertului ART. 121 Expertul are dreptul sa ia cunoştinţa de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. Părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.
Raportul de expertiza ART. 122 După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiza. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexa. Raportul de expertiza se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei.
Conţinutul raportului ART. 123 Raportul de expertiza cuprinde: a) partea introductivă, în care se arata organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma sa răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei; b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Suplimentul de expertiza ART. 124 Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui supliment de expertiza fie de către acelaşi expert, fie de către altul. De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiza. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.
Efectuarea unei noi expertize ART. 125 Dacă organul de urmărirea penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exercitarea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi expertize.
Lămuriri cerute la institutul de emisiune ART. 126 În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de moneda sau de alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.
Prezentarea scriptelor de comparatie ART. 127 În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordonă să fie prezentate scripte de comparatie. Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soţ sau ruda apropiată cu invinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte. Scriptele de comparatie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă. Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca invinuitul sau inculpatul să prezinte o piesa scrisă cu mina sa, ori sa scrie după dictarea ce i s-ar face. Dacă invinuitul sau inculpatul refuza, se face menţiune în procesul-verbal.
SECŢIUNEA XI Folosirea interpreţilor Cazurile şi procedura de folosire a interpreţilor ART. 128 Când una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultata nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigura folosirea unui interpret. În cursul judecaţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţa sunt redactate într-o alta limba decît cea română. Dispoziţiile art. 83, 84 şi 85 se aplică în mod corespunzător şi interpretului.
SECŢIUNEA XII Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea Cercetarea la faţa locului ART. 129 Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de proba şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenta martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenta părţilor, atunci când este necesar. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedica efectuarea cercetării. Când invinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere ca are dreptul să fie reprezentat şi îi asigura, la cerere, reprezentarea. Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenta procurorului, când participarea acestuia la judecata este obligatorie. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se afla ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, sa comunice între ele sau cu alte persoane, ori sa plece înainte de terminarea cercetării.
Reconstituirea ART. 130 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor data, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea se face în prezenta învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 129 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului ART. 131 Despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afară menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de proba, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective. În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârşită fapta, se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii. În toate cazurile se pot face schite, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.
SECŢIUNEA XIII Comisia rogatorie şi delegarea Condiţii pentru dispunerea comisiei rogatorii ART. 132 Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea sa asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, sa procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze. Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.
Conţinutul comisiei rogatorii ART. 133 Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultata o persoană, se vor arata şi întrebările ce trebuie să i se pună. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii ART. 134 Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citata la efectuarea comisiei rogatorii. Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.
Delegarea ART. 135 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedura şi prin delegare. Delegarea poate fi data numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare. Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.
TITLUL IV MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE CAP. 1 MĂSURILE PREVENTIVE SECŢIUNEA I Dispoziţii generale Scopul şi categoriile măsurilor preventive ART. 136 În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) arestarea preventivă.
Măsura arătată la lit. a) poate fi luată de organul de cercetare penală, iar măsurile arătate la lit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată. Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face tinindu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă ART. 137 Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Aducerea la cunoştinţa a motivelor luării măsurilor preventive şi a invinuirii ART. 137^1 Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţa, motivele reţinerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenta unui avocat. Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, procurorul sau instanţa de judecată încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează invinuitul sau inculpatul, consemnindu-se aceasta într-un proces-verbal.
Sesizarea procurorului pentru luarea unor măsuri preventive ART. 138 Când organul de cercetare penală considera ca este cazul să se ia vreuna din măsurile prevăzute în art. 136 alin. 1 lit. b) şi c), întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, care se pronunţa după ce a examinat şi dosarul cauzei. În cazul măsurii prevăzute în art. 136. lit. b), procurorul este obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore.
Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive ART. 139 Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu alta măsura preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Când nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. În cazul când măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia sa-l informeze pe acesta despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa.
Încetarea de drept a măsurilor preventive ART. 140 Măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmarii penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în prima instanţa, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul invinuirii, precum şi în celelalte cazuri anume prevăzute de lege. În cazurile arătate în alin. 1 lit. b) şi alin. 2, procurorul în cursul urmăririi penale, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare, ori instanţa de judecată, are obligaţia sa dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de reţinere ori de deţinere copie de pe ordonanţa sau dispozitiv, ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei sau a hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.
Plîngerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror ART. 140^1 Împotriva ordonanţei de arestare preventivă sau a aceleia de obligare de a nu părăsi localitate se poate face plîngere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond. Plîngerea împreună cu dosarul cauzei va fi trimisa instanţei prevăzute în alin. 1, în termen de 24 ore, iar invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se afla internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibila, plîngerea va fi examinata în lipsa inculpatului, dar numai în prezenta aparatorului, căruia i se da cuvintul pentru a pune concluzii. Plîngerea se va cerceta în camera de consiliu. Instanţa se pronunţa în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului sau a inculpatului. Încheierea este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa considera necesar. Participarea procurorului este obligatorie. Când considera ca măsura preventivă luată este ilegala, instanţa dispune revocarea arestării şi punerea în libertate a învinuitului sau a inculpatului ori, după caz, revocarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.
Calea de atac în contra încheierii privind măsurile preventive ART. 141 Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare.
Ţinerea separată a unor categorii de infractori ART. 142 În timpul reţinerii şi arestării, minorii se ţin separat de majori, iar femeile separat de bărbaţi.
SECŢIUNEA II Reţinerea Condiţiile reţinerii ART. 143 Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de invinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice ca a savirsit o faptă prevăzută de legea penală. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauza rezultă presupunerea ca persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a savirsit fapta.
Durata reţinerii ART. 144 Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. Când organul de cercetare penală considera ca este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1, un referat motivat.
SECŢIUNEA III Obligarea de a nu părăsi localitatea Conţinutul măsurii ART. 145 Măsura obligării de a nu părăsi localitatea consta în îndatorirea impusa învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Procurorul poate lua această măsură prin ordonanţa şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1. În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alineatul precedent nu poate depăşi 30 de zile. În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.
SECŢIUNEA IV Arestarea preventivă §1. Arestarea învinuitului Condiţiile pentru arestarea învinuitului ART. 146 Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi exista în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţa motivată arestarea acestuia, aratind temeiurile care justifica luarea măsurii şi fixind durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile. Totodată, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.
Arestarea învinuitului la instanţa de judecată ART. 147 Instanţa de judecată, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II, poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 146. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Invinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.
§2. Arestarea inculpatului Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului ART. 148 Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni; c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecata, ori a făcut pregatiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecaţii sunt date ca inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori exista date care justifica temerea ca va savirsi şi alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; g) când exista una din circumstanţele agravante; h) inculpatul a savirsit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
În cazurile prevăzute la lit. c)-g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an.
Durata arestării inculpatului ART. 149 Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul. Când o cauza este trecută pentru continuarea urmarii penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent. Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei.
Ascultarea inculpatului ART. 150 Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror sau de către instanţa de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se afla în străinătate, ori se sustrage de la urmărire sau de la judecata. În cazul prevăzut în alineatul precedent, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.
Conţinutul mandatului de arestare ART. 151 După întocmirea ordonanţei sau hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, procurorul ori preşedintele completului de judecată emite de îndată mandat de arestare. Dacă prin aceeaşi ordonanţa sau hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei. În mandatul de arestare trebuie să se arate: a) parchetul sau instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; b) data şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; d) datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70; e) arătarea faptei ce formează obiectul inculparii şi denumirea infracţiunii; f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; g) temeiurile concrete care determina arestarea; h) ordinul de a fi arestat inculpatul; i) indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; j) semnatura procurorului sau a preşedintelui completului de judecată.
Executarea mandatului ART. 152 Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, procurorul sau preşedintele completului de judecată care a emis mandatul inmineaza un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul. Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi preda un exemplar al mandatului şi o conduce în faţa organului judiciar care a emis mandatul. Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţionează pe mandat data prezentării inculpatului şi procedează de îndată la ascultarea acestuia, după care se dispune prin rezoluţie asupra arestării inculpatului. Dacă între timp cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe arestat instanţei. Preşedintele instanţei procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridica obiecţii care necesita o rezolvare urgenta, fixează de îndată termen de judecată.
Obiecţii în ceea ce priveşte identitatea ART. 153 Dacă cel arestat ridica obiecţii în contra executării mandatului numai în ce priveşte identitatea, este condus în faţa procurorului locului unde a fost găsit. Când este necesar, procurorul cere relaţii organului judiciar care a emis mandatul. Până la rezolvarea obiectiilor, procurorul, dacă apreciază că nu exista pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul. Dacă procurorul constata ca persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constata ca obiecţiile sunt nefondate, dispune executarea mandatului, procedându-se potrivit art. 152 alin. 3 şi 4. Despre toate acestea procurorul încheie un proces-verbal, ce se trimite organului judiciar care a emis mandatul.
Negasirea persoanei prevăzute în mandat ART. 154 Când persoana prevăzută în mandat nu a fost gasita, organul însărcinat cu executarea încheie un proces-verbal, prin care constata aceasta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire.
Prelungirea duratei arestării ART. 155 Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere.
Propunerea pentru prelungirea arestării ART. 156 Prelungirea duratei arestării se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunerea organului de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea. Propunerea se înaintează conducătorului parchetului din care face parte cel care a făcut sau a avizat propunerea sau, după caz, procurorului şef de secţie din Parchetul General, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării. Acesta, dacă apreciază că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea termenului, instanţa competenţa. Dacă arestarea a fost dispusă de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente sa acorde prelungirea, propunerea se înaintează procurorului de la parchetul ierarhic superior, care, dacă o socoteşte intemeiata, sesizează instanţa, potrivit alin. 2. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arata şi alte motive care justifica prelungirea arestării decît cele cuprinse în propunere.
ART. 157 Abrogat.
ART. 158 Abrogat.
Procedura prelungirii arestării de către instanţa ART. 159 Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie. Dosarul cauzei va fi depus de către procuror cu cel puţin 2 zile înainte de termen şi va putea fi consultat de către apărător la cererea acestuia. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se afla internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibila, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi examinata în lipsa inculpatului, dar numai în prezenta aparatorului, căruia i se da cuvintul pentru a pune concluzii. În cazul în care instanţa acorda prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Instanţa se pronunţa asupra prelungirii arestării preventive înainte de expirarea duratei mandatului, şi restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la pronunţare. Încheierea prin care s-a hotărît asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa considera necesar. Măsura dispusă de instanţa se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligat sa o aducă la cunoştinţa inculpatului. Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputind depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător.
Procedura în cauzele cu mai mulţi arestaţi ART. 160 Când în aceeaşi cauza se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata prelungirii arestării expira la date diferite, prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul şef de secţie din Parchetul General, care sesizează instanţa potrivit art. 156 pentru unul din inculpaţi, va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi.
SECŢIUNEA V Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune Modalităţile liberării provizorii ART. 160^1 În tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
§1. Liberarea provizorie sub control judiciar Condiţiile liberării ART. 160^2 Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpa, precum şi al infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 7 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care inculpatul este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savirsi o alta infracţiune sau ca va incerca sa zadarniceasca aflarea adevărului prin influentarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte. Organul judiciar dispune ca, pe timpul liberării provizorii, inculpatul să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii: a) sa nu depăşească limita teritorială fixată decît în condiţiile stabilite de organul judiciar; b) sa comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reşedinţa; c) sa nu meargă în locuri anume stabilite; d) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori este chemat; e) sa nu între în legătură cu anumite persoane determinate; f) sa nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule; g) sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei.
Ridicarea controlului judiciar ART. 160^3 Controlul judiciar instituit de către procuror sau instanţa poate fi ridicat oricând, în totul sau în parte, pentru motive temeinice.
§2. Liberarea provizorie pe cauţiune Condiţiile liberării ART. 160^4 Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda, la cerere, când este asigurata repararea pagubei produse prin infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent. Pe timpul liberării provizorii, inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea organelor judiciare şi sa comunice orice schimbare de domiciliu sau reşedinţa. Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă în cazul săvârşirii infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani sau când inculpatul este recidivist, ori exista date care justifica temerea ca inculpatul va savirsi o alta infracţiune sau va incerca sa zadarniceasca aflarea adevărului prin influentarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba, sau prin alte asemenea fapte.
Cauţiunea ART. 160^5 Cauţiunea garantează respectarea de către inculpat a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii. Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 2.000.000 lei. Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului şi la dispoziţia organului care a stabilit cuantumul acesteia. Cauţiunea se restituie când: a) se revoca liberarea provizorie pentru cazul prevăzut în art. 160^10 alin. 1 lit. a); b) se constata, de către procuror prin ordonanţa, iar la instanţa prin încheiere, că nu mai exista temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; d) se pronunţa pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă; e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.
Cauţiunea nu se restituie, în cazul prevăzut la lit. e), când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art. 160^10 alin. 1 lit. b). Cauţiunea se face venit la bugetul de stat, la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare. În cazurile prevăzute la lit. b)-e) se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie.
§3. Dispoziţii comune Cererea de liberare provizorie şi organul competent sa o rezolve ART. 160^6 Cererea de liberare provizorie poate fi facuta în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecaţii până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţa, de către inculpat, soţul acestuia, rudele apropiate. Cererea poate fi facuta şi în cazul în care s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs pentru administrarea de noi probe sau când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a carei hotărâre a fost casată. Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Competenţa de rezolvare a cererii revine, în cursul urmarii penale, după caz, procurorului care efectuează urmărirea penală sau procurorului care exercită supravegherea cercetării penale, iar în cursul judecaţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Cererea depusa la organul de cercetare penală ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, procurorului sau instanţei competente, după cum cauza se afla în curs de urmărire penală sau de judecată.
Măsurile premergătoare examinării cererii ART. 160^7 Procurorul sau instanţa verifica dacă cererea de liberare provizorie cuprinde menţiunile prevăzute la art. 160^6 alin. 3 şi 4 şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusa la instanţa înaintea termenului de judecată, aceste obligaţii revin preşedintelui instanţei, care procedează şi la încunoştinţarea petitionarului despre termenul de judecare a cererii. Când cererea este facuta de către o altă persoană decît inculpatul, din cele arătate în art. 160^6 alin. 1, organul competent sa o rezolve întreabă pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere.
Examinarea şi admiterea cererii ART. 160^8 Procurorul sau instanţa examinează de urgenta cererea, verificind dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia. În cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă procurorul sau instanţa constata ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi încunoştinţează despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, procurorul soluţionează cererea, iar instanţa fixează termenul pentru judecare. Soluţionarea cererii se face de către procuror, după ascultarea inculpatului asista de apărător, iar de către instanţa, după ascultarea inculpatului şi a concluziilor aparatorului, precum şi ale procurorului. În cazul în care constata ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este intemeiata, procurorul sau instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului. Soluţionarea cererii se face de către procuror, prin ordonanţa, iar de către instanţa prin încheiere. Încheierea instanţei este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa considera necesar. Prin ordonanţa procurorului sau încheierea instanţei, în cazul admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se stabilesc şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de inculpat. Copie de pe ordonanţa sau de pe dispozitivul încheierii, ori un extras al acesteia, se trimite administraţiei locului de deţinere, precum şi organului de poliţie în a cărui raza teritorială locuieşte inculpatul. Persoanele interesate se încunoştinţează. Administraţia locului de deţinere este obligată sa ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Respingerea cererii de liberare provizorie ART. 160^9 În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost facuta de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de inculpat, procurorul sau instanţa respinge cererea. Împotriva ordonanţei procurorului se poate face plîngere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond. Încheierea instanţei prin care se soluţionează plîngerea, precum şi încheierea de respingere a cererii de liberare provizorie sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 160^8 se aplică în mod corespunzător.
Revocarea liberării ART. 160^10 Liberarea provizorie poate fi revocată dacă: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifica arestarea inculpatului; b) inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţa, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 160^2 alin. 3 şi art. 160^4 alin. 2 sau incearca sa zadarniceasca aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de către procuror prin ordonanţa, iar de instanţa prin încheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea facuta. În caz de revocare a liberării provizorii, procurorul sau instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Dispoziţiile art. 160^9 alin. 2 şi 3 sunt aplicabile.
CAP. 2 ALTE MĂSURI PROCESUALE SECŢIUNEA I Luarea măsurilor de ocrotire şi de siguranţă Măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau de arestare preventivă ART. 161 Când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost luată faţă de un invinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită virstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie instiintata autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive.
Luarea măsurilor de siguranţă ART. 162 În tot cursul procesului penal, dacă procurorul sau instanţa de judecată constata ca invinuitul ori inculpatul se afla în vreuna din situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare. Procurorul sau instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi totodată sesizează comisia medicală competenţa sa avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculosi. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile prevăzute în art. 161. Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspenda executarea.
SECŢIUNEA II Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii Măsurile asiguratorii ART. 163 Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea repararii pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asiguratorii în vederea repararii pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenta valorii probabile a pagubei. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului. Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, precum şi cele exceptate de lege. Măsurile asiguratorii în vederea repararii pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu. Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie: a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o paguba avutului uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită; b) în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrînsa.
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii ART. 164 Ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. Măsurile asiguratorii dispuse de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii pagubite, în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art. 145 din Codul penal. În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului. Procedura sechestrului
ART. 165 Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat sa identifice şi sa evalueze bunurile sechestrate, putind recurge în caz de necesitate şi la experţi. Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de arta şi de muzeu, colectiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu. Bunurile perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată. Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confectionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competenţa. Titlurile de valoare interne, obiectele de arta sau de muzeu şi colectiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. Obiectele prevăzute în alin. 4 şi 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai tirziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale. Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. Mijloacele de plată străine pot fi valorificate de îndată de instituţia bancară competenţa, în cazul când aceasta ar găsi necesar. Sumele de bani rezultate din valorificarea facuta potrivit alin. 3 şi 7, precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. 2, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se preda recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Dacă exista pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putindu-se numi un custode.
Procesul-verbal de sechestru şi inscripţia ipotecară ART. 166 Organul care aplica sechestru încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 165, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arata bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate. Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal. Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexind copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Poprirea ART. 167 Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoana, ori de către cel pagubit, sunt poprite în miinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de cinci zile de la scadenta, recipisele urmînd a fi predate aceluiaşi organ în 24 de are de la consemnare.
Contestarea măsurii asiguratorii ART. 168 În contra măsurii asiguratorii luate şi modului de aducere la îndeplinire a acesteia, invinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată, se pot plînge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plîngerea se adresează acelei instanţe. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspenda executarea. După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plîngere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Restituirea lucrurilor ART. 169 Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constata ca lucrurile ridicate de la invinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereste aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămînerea definitivă a hotărârii.
Restabilirea situaţiei anterioare ART. 170 Organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vadit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibila.
TITLUL V ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE CAP. 1 ASISTENŢA JURIDICĂ ŞI REPREZENTAREA Asistenţa învinuitului sau a inculpatului ART. 171 Invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecaţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţa acest drept. Asistenţa juridică este obligatorie când invinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în alta cauza. În cursul judecaţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă invinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Delegaţia aparatorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea aparatorului ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amina.
Drepturile aparatorului ART. 172 În cursul urmarii penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa aparatorului nu împiedica efectuarea actului de urmărire penală, dacă exista dovada ca apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului. În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu apărătorul. În mod excepţional, când interesul urmarii cere, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, poate dispune, prin ordonanţa motivată, interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul, o singură dată, pe o durată de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, iar la prezentarea materialului de urmărire penală aceasta este obligatorie. Apărătorul are dreptul de a se plînge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate; în situaţiile prevăzute în alin. 2, 4 şi 5, procurorul este obligat sa rezolve plîngerea în cel mult 48 de ore. În cursul judecaţii, apărătorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri.
Asistenţa celorlalte părţi ART. 173 Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii. Apărătorul are dreptul sa asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe care o apara, cercetări la faţa locului, perchezitii şi autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire poate asista cu încuviinţarea organului de urmărire penală. În cursul judecaţii, apărătorul exercita drepturile părţii pe care o asista. Când instanţa apreciază ca din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singura apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
Reprezentarea ART. 174 În cursul judecaţii, inculpatul poate fi reprezentat: a) la judecarea cauzei în prima instanţa ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii în apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecaţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an; b) la judecarea cauzei în căile de atac.
În toate cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului, instanţa de judecată are dreptul, când găseşte necesară prezenta acestuia, sa dispună aducerea lui. Celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate.
CAP. 2 CITAREA, COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE, MANDATUL DE ADUCERE Modul de citare ART. 175 Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin nota telefonica sau telegrafica. Citaţiile se inmineaza de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.
Conţinutul citaţiei ART. 176 Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul sau, data emiterii şi numărul dosarului; b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; c) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul.
În citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat; d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare.
Citaţia se semnează de cel care o emite.
Locul de citare ART. 177 Invinuitul sau inculpatul se citeaza la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului sau de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. Dacă printr-o declaraţie data în cursul procesului penal invinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat. În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresa, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenita, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 ca s-a produs o schimbare de adresa. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte invinuitul sau inculpatul şi nici locul sau de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui raza teritorială s-a savirsit infracţiunea. Când activitatea infractionala s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui raza teritorială se afla organul care efectuează urmărirea penală. Bolnavii aflaţi în spital într-o casa de sănătate se citeaza prin administraţia acestora. Detinutii se citeaza la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. Militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. Dacă invinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Recipisa de predare a scrisorii tine loc de dovada a îndeplinirii procedurii de citare. Citarea altor persoane decît invinuitul sau inculpatul se face potrivit dispoziţiilor din prezentul articol. Unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal se citeaza la sediul acestora.
Inminarea citaţiei ART. 148 Citaţia se inmineaza personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citata nu vrea sa primească citaţia, sau primind-o nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe usa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal. Când citarea se face potrivit art. 177 alin. 1 partea finala, alin. 5, 6 şi 7, unităţile acolo arătate sunt obligate a inmina de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovada, certificându-i semnatura sau aratind motivul pentru care nu s-a putut obţine semnatura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia. Citaţia destinată unei unităţi din cele la care se referă art. 145 din Codul penal se preda la registratura sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondentei. Dispoziţiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător.
Inminarea citaţiei altor persoane ART. 179 Dacă persoana citata nu se afla acasă, agentul inmineaza citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenta. Citaţia nu poate fi inminata unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul ratiunii. Dacă persoana citata locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate în alin. 1, citaţia se preda administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificind identitatea şi semnatura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta nu voieşte sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei, încheind proces-verbal. În lipsa persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citata pentru a-i inmina citaţia. Când nici pe aceasta cale nu se poate ajunge la inminare, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal. În cazul când persoana citata locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe usa principala a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibil inminarea citaţiei.
Cercetări în vederea inminarii citaţiei ART. 180 Dacă persoana citata şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe usa locuinţei arătate în citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute.
Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei ART. 181 Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citata. De asemenea, trebuie să cuprindă data inminarii citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnatura celui ce inmineaza citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a inminat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia. Ori de cîte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile arătate în alineatul precedent.
Comunicarea altor acte procedurale ART. 182 Comunicarea celorlalte acte de procedura se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.
Mandatul de aducere ART. 183 O persoana poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citata nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesară. Invinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constata motivat ca în interesul rezolvarii cauzei se impune această măsură.
Executarea mandatului de aducere ART. 184 Mandatul de aducere se executa prin organele poliţie. Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boala sau din orice alta cauza, cel însărcinat cu executarea mandatului constata aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.
CAP. 3 TERMENELE Consecinţele nerespectării termenului ART. 185 Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Când o măsura procesuala nu poate fi luată decît pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi.
Calculul termenelor procedurale ART. 186 La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Termenele socotite pe luni sau pe ani expira, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă aceasta zi cade într-o luna ce nu are zi corespunzătoare, termenul expira în ultima zi a acelei luni. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Acte considerate ca făcute în termen ART. 187 Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea facuta de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori arestarea facuta de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovada a datei depunerii actului. Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
Calcularea termenelor în cazul măsurilor preventive ART. 188 În calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfirseste termenul intră în durata acestuia.
CAP. 4 CHELTUIELILE JUDICIARE Acoperirea cheltuielilor judiciare ART. 189 Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedura, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de proba, retribuirea aparatorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.
Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului ART. 190 Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinta şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor. Martorul, expertul şi interpretul, salariaţi ai unei unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. Martorul care nu este salariatul unei unităţi din cele prevăzute în alineatul precedent, dar care are venit din munca, este îndreptăţit sa primească şi o compensare. Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retributie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Sumele acordate potrivit alin. 1, 3 şi 4 se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după ce şi-au îndeplinit însărcinările. Suma care reprezintă venitul arătat în alin. 2 se plăteşte de unitatea la care lucrează martorul, expertul sau interpretul.
Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare ART. 191 În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se tine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri ART. 192 În caz de achitare sau de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: 1. În caz de achitare, de către: a) partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta; b) partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta parte; c) inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei.
2. În caz de încetare a procesului penal, de către: a) inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; b) ambele părţi, în caz de împăcare; c) partea vătămată, în caz de retragere a plingerii.
3. În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plingerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către: a) partea vătămată, atunci când în cauza se face aplicatia art. 13 alin. 2; b) inculpat, atunci când în cauza se face aplicatia art. 13 alin. 3.
În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea. În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. Dispoziţiile prevăzute la pct. 1 lit. a), precum şi la pct. 2 şi 3, se aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmarii penale.
Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi ART. 193 Inculpatul este obligat sa plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţa asupra cheltuielilor la cererea părţilor. În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, când sunt mai mulţi condamnaţi, ori dacă exista şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 191 alin. 2 şi 3. În caz de achitare, partea vătămată este obligată sa plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată. În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
CAP. 5 MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE, ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VADITE Modificări în acte procedurale ART. 194 Orice adaugare, corectura ori suprimare facuta în cuprinsul unui act procedural este ţinuta în seama, numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar care nu schimba înţelesul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât sa nu se poate face adaugari.
Îndreptarea erorilor materiale ART. 195 Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu. În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere, facindu-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
Înlăturarea unor omisiuni vadite ART. 196 Dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vadite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, potrivit art. 189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.
CAP. 6 NULITĂŢILE Încălcările care atrag nulitatea ART. 197 Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decît prin anularea acelui act. Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decît cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezenta sau la primul termen de judecată cu procedura completa când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
CAP. 7 AMENDA JUDICIARĂ Abateri judiciare ART. 198 Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 20.000 lei la 100.000 lei: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea gresita ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat intirzieri în desfăşurarea procesului penal; b) neîndeplinirea ori îndeplinirea gresita a îndatoririlor de inminare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; c) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; d) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; e) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; f) nerespectarea obligaţiei de păstrare prevăzută în art. 109 alin. ultim; g) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiza, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia; h) nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asista la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 298.
Lipsa nejustificată a aparatorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii, se sancţionează cu amendă judiciară de la 100.000 lei la 500.000 lei. Aplicarea amenzii judiciare nu inlatura răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
Procedura privitoare la amenda judiciară ART. 199 Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanţa, iar de instanţa de judecată, prin încheiere. Persoana amendata poate cere scutirea de amenda ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. Dacă persoana amendata justifica de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.
PARTEA SPECIALĂ TITLUL I URMĂRIREA PENALĂ CAP. 1 DISPOZIŢII GENERALE Obiectul urmăririi penale ART. 200 Urmărirea penală are ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenta infracţiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecata.
Organele de urmărire penală ART. 201 Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei; b) organele de cercetare specială.
Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează lucrătorii operativi anume desemnaţi din Ministerul de Interne.
Rolul activ al organului de urmărire penală ART. 202 Organul de urmărire penală este obligat sa stringa probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmărire aduna probele atât în favoarea, cît şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinesc chiar dacă invinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Organul de urmărire penală este obligat sa explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale. Organul de urmărire penală este de asemenea obligat sa stringa date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natura sa servească la soluţionarea cauzei.
Ordonanţele organului de urmărire penală ART. 203 În desfăşurarea urmarii penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţa, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi sa cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnatura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde de asemenea menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri. Când organul de cercetare penală considera ca este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.
Efectuarea unor acte de urmărire în incinta unor unităţi ART. 204 Orice act de urmărire penală în incinta unei unităţi din cele la care se referă art. 145 din Codul penal se poate efectua numai cu consimţământul conducerii acelei unităţi sau cu autorizaţia procurorului. În caz de infracţiuni flagrante, consimţământul sau autorizaţia nu este necesară.
Păstrarea unor acte de urmărire penală ART. 205 Când legea prevede că un act sau o măsura procesuala trebuie să fie încuviinţată, autorizata sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.
CAP. 2 COMPETENTA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ART. 206 Abrogat.
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei ART. 207 Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei, pentru orice infracţiune care nu este data în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Competenţa organelor de cercetare penală speciale ART. 208 Cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale: a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandantii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de angajaţii civili ai acestor unităţi. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant; b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoana, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afară unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoana; c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandantii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandantii centrelor militare.
La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar; d) ofiţerii de graniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de Interne, pentru infracţiunile de frontieră; e) capitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apa şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi c), cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.
Competenţa procurorului în faza urmăririi ART. 209 Procurorul exercita supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-173, 174-177, 179, 189 alin. 3, art. 190, 191, 211 alin. 3, art. 212, 236, 236^1, 238, 239, 239^1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267^1, 268, 273-276, 279^1, 280, 280^1, 302^2, 317 şi 356-361 din Codul penal, în cazul infracţiunilor arătate în art. 26 pct. 2 lit. a), art. 27 pct. 1 lit. b) şi c), art. 28^1 pct. 1 lit. b) şi c), art. 28^2 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1 din acest cod, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii. Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi sa exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judeca în prima instanţa cauza. Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă şi rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este facuta de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.
Verificarea competentei ART. 210 Organul de urmărire penală sesizat potrivit art. 221 este dator să-şi verifice competenţa. Dacă organul de cercetare penală constata că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Extinderea competentei teritoriale ART. 211 Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afară razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuşi sau sa dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare. În cazul în care organul de cercetare penală înţelege sa procedeze el însuşi la efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afară razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.
ART. 212 Abrogat.
Cazuri urgente ART. 213 Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amînare, chiar dacă acestea privesc o cauza care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.
Actele încheiate de unele organe de constatare ART. 214 Sunt obligate sa procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţa la săvârşirea unei infracţiuni şi sa întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia: a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor.
Organele arătate mai sus au dreptul sa retina corpurile delicte, sa procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta. Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel. În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia sa înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de proba. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de proba.
Actele încheiate de comandantii de nave şi aeronave şi de subofiterii trupelor de graniceri ART. 215 Obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe: a) comandantii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cît navele şi aeronavele pe care le comanda se afla în afară porturilor sau aeroporturilor; b) subofiterii din trupele de graniceri, pentru infracţiunile de frontieră.
Organele de mai sus pot efectua perchezitii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de proba. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de proba. Când infracţiunea a fost săvârşită pe o nava sau aeronava, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de proba. CAP. 3 SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ Obiectul supravegherii ART. 216 Procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană sa nu fie urmărită penal fără sa existe indicii temeinice ca a savirsit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană sa nu fie reţinută sau arestata, decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau da dispoziţii organelor de cercetare penală ca sa ia asemenea măsuri. Procurorul ia măsuri şi da dispoziţii în scris şi motivat.
Trecerea cauzei de la un organ la altul ART. 217 Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauza în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia. În cauzele preluate de către un organ de cercetare penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie. În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei.
Modalităţi de exercitare a supravegherii ART. 218 Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Organele de cercetare penală sunt obligate sa încunoştiinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţa. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau sa-l efectueze personal. Procurorul poate să ceara spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat sa-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării.
Dispoziţii date de procuror ART. 219 Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.
Infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale ART. 220 Când procurorul constata ca un act sau o măsura procesuala a organului de urmărire penală nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat.
CAP. 4 EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE SECŢIUNEA I Sesizarea organelor de urmărire penală Modurile de sesizare ART. 221 Organul de urmărire penală este sesizat prin plîngere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când afla pe orice alta cale ca s-a savirsit o infracţiune. Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plîngerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorintei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 din Codul penal. Când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o paguba uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, unitatea pagubita este obligată sa sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă.
Plîngerea ART. 222 Plîngerea este încunoştinţarea facuta de o persoană sau de o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal, căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune. Plîngerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petitionarului, descrierea faptei care formează obiectul plingerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de proba. Plîngerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plingerii. Plîngerea facuta oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte. Plîngerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plîngerea. Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plîngerea se face de reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrînsa poate face plîngere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Denunţul ART. 223 Denunţul este încunoştinţarea facuta de către o persoană sau de către o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea. Denunţul scris trebuie să fie semnat de denuntator, iar în cazul denuntului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
Acte premergătoare ART. 224 în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. De asemenea, în vederea stringerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de proba.
Sesizarea la cererea organului competent ART. 225 Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie facuta în scris şi semnată de către organul competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art. 222 alin 2.
Unele dispoziţii privind urmărirea penală pentru militari ART. 226 Pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 331-336, 348, 353 şi 354, urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului. Pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari, organul de urmărire penală procedează potrivit regulilor obişnuite, informind pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală.
Sesizări făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de salariaţi ART. 227 Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţa de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată sa sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi sa ia măsuri sa nu dispara urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de proba. Obligaţiile prevăzute în alineatul precedent revin şi oricărui funcţionar sau altui salariat care a luat cunoştinţa despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
SECŢIUNEA II Desfăşurarea urmăririi penale Începerea urmăririi penale ART. 228 Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1). În cazul arătat în art. 10 lit b^1), organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală. Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plingerii sau denuntului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală. Dacă procurorul constata că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alineatul precedent, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale. În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirma prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea. Dacă ulterior se constată că nu a exista sau ca a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirma rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dispunind începerea urmăririi penale.
Invinuitul ART. 229 Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte invinuit cît timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni ART. 230 Procurorul, sesizat potrivit art. 228 alin. 2, dispune prin ordonanţa scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea.
Restituirea dosarului pentru continuarea cercetării penale ART. 231 Dacă procurorul, sesizat potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. 2, constata că nu este cazul sa scoată de sub urmărire, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea cercetării penale.
Restituirea dosarului pentru începerea sau continuarea urmăririi penale ART. 232 Dacă procurorul i-a restituit, în temeiul art. 228 alin. 5 sau art. 231, actele ori dosarul, organul de urmărire penală începe ori, după caz, continua urmărirea penală, procedând la efectuarea acesteia, potrivit legii şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze.
Arestarea preventivă a învinuitului ART. 233 În cursul efectuării cercetării penale, dacă organul de cercetare considera ca sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acest sens şi le înaintează procurorului pentru a decide. Dacă procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constata ca este cazul sa ia măsura arestării preventive a învinuitului, procedează potrivit art. 146.
Propuneri făcute de organul de cercetare penală ART. 234 Dacă organul de cercetare penală considera ca sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. Organul de cercetare penală, dacă considera ca sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propuneri şi în aceasta privinta.
Punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţa ART. 235 Procurorul se pronunţa asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa. Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este invinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
Arestarea preventivă a inculpatului ART. 236 Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi dacă constata ca sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 şi urm. Dacă invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului.
Continuarea cercetării şi ascultarea inculpatului ART. 237 După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 233-236, procurorul, dacă este cazul, dispune continuarea cercetării penale. Organul de cercetare penală continua efectuarea actelor de cercetare, fiind obligat să respecte şi dispoziţiile date de procuror. Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este invinuit şi îi da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. Organul de cercetare penală pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate ca este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal şi ca are îndatorirea sa comunice orice schimbare de adresa. Organul de cercetare penală va continua urmărirea şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţara.
Extinderea cercetării penale ART. 238 Organul de cercetare penală, dacă constata fapte noi în sarcina inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului, pentru ca acesta sa decidă în privinta extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice.
SECŢIUNEA III Suspendarea urmăririi penale Cazuri de suspendare ART. 239 În cazul când se constata printr-o expertiza medicală ca invinuitul sau inculpatul suferă de o boala grava, care îl împiedica sa ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Procurorul se pronunţa asupra suspendării prin ordonanţa.
Ordonanţa de suspendare ART. 240 Ordonanţa trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este invinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea insanatosirii învinuitului sau inculpatului. Măsura suspendării se comunică părţii civile. După comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală.
Sarcina organului de cercetare în timpul suspendării ART. 241 În timpul cît urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală continua să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.
SECŢIUNEA IV Încetarea urmăririi penale Cazuri de încetare ART. 242 Încetarea urmăririi penale are loc când se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-h) şi j) şi exista invinuit sau inculpat în cauza. Dacă în aceeaşi cauza sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, încetarea urmăririi se face numai cu privire la invinuitii sau inculpatii, ori la faptele pentru care exista cazul de încetare a urmăririi.
Procedura încetării ART. 243 Organul de cercetare penală, când constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)- h) şi j), înaintează procurorului dosarul împreună cu propuneri de încetare a urmăririi penale. Procurorul se pronunţa asupra încetării urmăririi penale prin ordonanţa, dispunind potrivit art. 11 pct. 1 lit. c). În cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, încetarea urmăririi penale se pronunţa prin rezoluţie motivată. Când cazul de încetare a urmăririi penale priveşte un invinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmăririi penale în termen de 24 de ore de la primirea dosarului.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale ART. 244 Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în art. 203, datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale.
Dispoziţii complimentare ale ordonanţei ART. 245 Prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată asupra: a) revocării măsurii preventive, precum şi a măsurilor asiguratorii luate în vederea executării pedepsei amenzii; b) confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte.
Dacă proprietatea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de proba este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanţei civile; c) măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
În cazul în care s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, aceste măsuri se vor considera desfiinţate, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale; d) cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonând încasarea lor; e) restituirii cauţiunii în cazurile prevăzute de lege.
Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din măsurile de siguranţă arătate în art. 162, se va face menţiune despre aceasta.
Înştiinţarea despre încetarea urmăririi penale ART. 246 Procurorul înştiinţează persoanele interesate despre încetarea urmăririi penale. În cazul când invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează prin adresa administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a pune îndată în libertate pe invinuit sau inculpat.
ART. 247 Abrogat.
Restituirea dosarului şi continuarea cercetării penale ART. 248 Procurorul, dacă constata că nu este cazul sa dispună încetarea sau când a dispus încetarea parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.
SECŢIUNEA V Scoaterea de sub urmărirea penală Cazurile şi procedura scoaterii de sub urmărire ART. 249 Scoaterea de sub urmărirea penală are loc când se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) şi exista invinuit sau inculpat în cauza. Dispoziţiile art. 242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în procedura scoaterii de sub urmărire. În cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1) procurorul se pronunţa prin ordonanţa.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ ART. 249^1 În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală în temeiul art. 10 lit. b^1), executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art. 91 din Codul penal, aplicate de procuror, se face potrivit art. 487, care se aplică în mod corespunzător. Executarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443. Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală în temeiul art. 10 lit. b^1) se poate face plîngere în termen de 5 zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246. Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3, iar dacă s-a făcut plîngere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.
SECŢIUNEA VI Procedura prezentării materialului de urmărire penală Prezentarea materialului ART. 250 După punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi: a) îi pune în vedere ca are dreptul de a lua cunoştinţa de materialul de urmărire penală, aratindu-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite; b) îi asigura posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţa de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul; c) îl întreabă, după ce a luat cunoştinţa de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.
Procesul-verbal de prezentare a materialului ART. 251 Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.
Cereri noi formulate de inculpat ART. 252 Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţa admiterea sau respingerea lor. Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţa completarea cercetării penale, atunci când din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.
Prezentarea din nou a materialului de urmărire penală ART. 253 Organul de cercetare penală este obligat sa procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constata ca trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.
Cazuri de neprezentare a materialului ART. 254 Când prezentarea materialului nu a fost posibila din cauza ca inculpatul este dispărut, s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală sau nu locuieşte în ţara, în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arata împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.
SECŢIUNEA VII Terminarea urmăririi penale §1. Urmărire fără punerea în mişcare a acţiunii penale Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării ART. 255 În cauzele în care nu a fost pusă în miscarea acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă exista invinuit în cauza şi constata ca împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o noua ascultare a învinuitului, aducindu-i la cunoştinţa învinuirea şi intrebindu-l dacă are noi mijloace de apărare. Dacă invinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se considera terminată.
Înaintarea dosarului privind pe invinuit ART. 256 De îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262. Referatul va cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 259-260.
Prezentarea materialului de către procuror ART. 257 Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe invinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.
§2. Urmărire cu acţiunea penală pusă în mişcare Înaintarea dosarului privind pe inculpat ART. 258 În cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea, dacă este cazul, a dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se considera terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de un referat.
Cuprinsul referatului întocmit de organul de cercetare penală ART. 259 Referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică data faptei. Referatul trebuie să cuprindă fapta reţinută în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică. Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate în alineatul precedent cu privire la toate faptele şi la toţi inculpatii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat urmărirea penală.
Date suplimentare ART. 260 Referatul trebuie să cuprindă date suplimentare privitoare la: a) mijloacele materiale de proba şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde se afla; b) măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul cercetării penale; c) cheltuielile judiciare.
CAP. 5 TRIMITEREA ÎN JUDECATA Verificarea lucrărilor urmăririi penale ART. 261 Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 256 sau 258 sa procedeze la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi să se pronunţe asupra acestora. Procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în situaţiile prevăzute în art. 254 alin. 1, dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după înaintarea dosarului la procuratura. Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenta şi cu precădere.
Rezolvarea cauzelor ART. 262 Dacă procurorul constata ca au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, ca urmărirea penală este completa, existind probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel: 1. când din materialul de urmărire penală rezultă ca fapta exista, ca a fost săvârşită de invinuit sau de inculpat şi ca acesta răspunde penal: a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, da rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecata; b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, da rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecata;
2. da ordonanţa prin care: a) claseaza, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit dispoziţiilor art. 11.
Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire în temeiul art. 10 lit. b^1), face aplicarea art. 18^1 alin. 3 din Codul penal; b) suspenda urmărirea penală, atunci când constata existenta unei cauze de suspendare a urmăririi.
Cuprinsul rechizitoriului ART. 263 Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecata. În rechizitoriu se arata de asemenea numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţa, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art. 260. Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvari diferite, potrivit art. 262.
Actul de sesizare a instanţei ART. 264 Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet ierarhic superior celui corespunzător instanţei competente sa judece cauza în fond este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. Sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat sau, după caz, a confirmat rechizitoriul potrivit alineatului precedent. În termen de 24 de ore de la darea sau, după caz, confirmarea rechizitoriului, procurorul înaintează instanţei competente dosarul împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.
Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire ART. 265 Când procurorul constata ca urmărirea penală nu este completa, sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau potrivit dispoziţiilor art. 217 trimite cauza la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale. Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi sau inculpaţi, iar disjungerea nu este posibila, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze.
Cuprinsul ordonanţei de restituire ART. 266 Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de proba ce urmează a fi folosite.
Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asiguratorii ART. 267 În toate cazurile, procurorul este obligat sa dispună asupra menţinerii sau revocării măsurilor preventive, de siguranţă ori asiguratorii, luate în cursul urmăririi penale sau, dacă este cazul, sa ia asemenea măsuri.
Trimiterea la organul competent ART. 268 Când procurorul constata ca pentru vreuna din infracţiunile sau infractorii arătaţi în art. 207, 208 şi 209 alin. 3 şi 4 urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decît cel prevăzut în textele menţionate, ia măsuri ca urmărirea să fie facuta de organul competent. În cazul prevăzut în alineatul precedent rămân valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute.
Obligaţiile organelor competente ART. 269 Organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei potrivit art. 268 procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului şi, ţinând seama de dispoziţiile art. 268 alin. 2, dispune în ce măsura trebuie refăcute celelalte acte procesuale şi ce anume acte mai trebuie efectuate în completarea cercetării penale.
CAP. 6 RELUAREA URMĂRIRII PENALE Cazurile de reluare ART. 270 Urmărirea penală este reluată în caz de: a) încetare a cauzei de suspendare; b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal; c) redeschidere a urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.
Reluarea după suspendare ART. 271 Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penală care constata ca a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării. Reluarea se dispune prin ordonanţa.
Reluarea în caz de restituire ART. 272 Când instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, ori în caz de extindere a acţiunii penale sau a procesului penal, urmărirea se reia pe baza hotărârii prin care instanţa a dispus restituirea.
Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi ART. 273 Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau ca a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţa.
Durata arestării inculpatului după reluare ART. 274 În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a) şi c), termenul de 30 de zile privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de către instanţa şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror. Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155, 159 şi 160.
CAP. 7 PLÎNGEREA IMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Dreptul de a face plîngere ART. 275 Orice persoană poate face plîngere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Se poate face plîngere, în condiţiile prevăzute în alineatul precedent, şi împotriva rezoluţiei date potrivit art. 228 alin. 6. Plîngerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plingerii nu suspenda aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plingerii.
Obligaţia de inaintare a plingerii ART. 276 Când plîngerea a fost depusa la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei sa o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
Termenul de rezolvare ART. 277 Procurorul este obligat sa rezolve plîngerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi sa comunice de îndată persoanei care a făcut plîngerea modul în care a fost rezolvată.
Plîngerea contra actelor procurorului ART. 278 Plîngerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plîngerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător.
CAP. 8 PROCEDURA PLINGERII PREALABILE Organele cărora li se adresează plîngerea ART. 279 Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plîngere. Plîngerea prealabilă se adresează: a) instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213, şi 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.
Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, săvârşite prin presa sau orice mijloace de comunicare în masa; b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decît cele arătate la lit. a); c) organului competent să efectueze urmărirea penală, când plîngerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele arătate în art. 29 pct. 1.
Procedura în cazul infracţiunilor flagrante ART. 280 În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plingerii prealabile. Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele arătate în art. 279 alin. 2 lit. a), constatările făcute vor fi trimise, la cerere, instanţei sesizate prin plîngere. Când infracţiunea săvârşită este dintre cele arătate în art. 279 lit. b) şi c), organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declara ca face plîngere prealabilă, după caz, continua urmărirea penală sau trimite cauza organului competent.
Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate ART. 281 În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile arătate în art. 279 lit. a)-c), dacă disjungerea nu este posibila, se aplică procedura prevăzută în art. 35. Aceeaşi procedura se aplică şi în cazul când conexitatea sau indivizibilitatea priveşte o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plîngerea prealabilă şi o alta infracţiune pentru care nu se cere plîngere prealabilă dacă disjungerea nu este posibila.
ART. 282 Abrogat.
Conţinutul plingerii ART. 283 Plîngerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de proba, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Termenul de introducere a plingerii ART. 284 În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plîngere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana indreptatita a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
Lipsa nejustificată a părţii vătămate ART. 284^1 În cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. a), lipsa nejustificată a părţii vătămate la doua termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plingerii prealabile.
Plîngerea greşit îndreptată ART. 285 Plîngerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri, plîngerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.
Schimbarea încadrării faptei ART. 286 Dacă într-o cauza în care s-au făcut acte de cercetare penală se considera ulterior ca fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plîngerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continua cercetarea sau trimite dosarul instanţei competente. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale. Când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere pentru infracţiunea respectiva şi, după caz, continua sau încetează procesul penal.
TITLUL II JUDECATA CAP. 1 DISPOZIŢII GENERALE Îndatoririle instanţei de judecată ART. 287 Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflarii adevărului şi a realizării rolului educativ al judecaţii. Instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauza.
Locul unde se desfăşoară judecata ART. 288 Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.
Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea ART. 289 Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţa, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Publicitatea şedinţei de judecată ART. 290 Şedinţa de judecată este publică. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată. Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingerea unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secreta pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţa publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului când participa la judecata. În timpul cît şedinţa este secreta, nu sunt admişi în sala de şedinţa decît părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţa în interesul cauzei.
Citarea părţilor la judecata ART. 291 Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea părţilor citate nu împiedica judecarea cauzei. Când instanţa considera ca este necesară prezenta uneia dintre părţile lipsa, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. Partea prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene. Când judecata se amina, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau în cunoştinţa noul termen de judecată. La cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţa, instanţa le inmineaza citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen. Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participa la proces nu se mai citeaza. Militarii sunt citaţi la fiecare termen. Detinutii sunt citaţi, de asemenea, la fiecare termen.
Compunerea instanţei ART. 292 Instanţa judeca în complet de judecată, a carei compunere este cea prevăzută de lege. Completul de judecată trebuie să ramina acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenita în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
Judecata de urgenta în cauzele cu deţinuţi ART. 293 Judecata în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv se face de urgenta şi cu precădere. Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în alta cauza. Când instanţa găseşte necesar şi aceasta este posibil, face în cauza aplicatia dispoziţiilor cu privire la disjungere.
Asigurarea apărării ART. 294 În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea aparatorului. Inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul sa ia cunoştinţa de dosar în tot cursul judecaţii. Când inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele instanţei ia măsuri ca acesta să-şi poate exercita dreptul prevăzut în alineatul precedent şi să poată lua contact cu apărătorul sau.
Alte măsuri pregătitoare ART. 295 Preşedintele completului de judecată are îndatorirea sa ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei sa nu sufere amînare. De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecata să fie întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea listei se tine seama de data intrării cauzelor la instanţa, dîndu-se intietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenta.
Atribuţiile preşedintelui completului ART. 296 Preşedintele conduce şedinţa, indeplinind toate îndatoririle pe care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este data în căderea completului. În cursul judecaţii întrebările se pun prin mijlocirea preşedintelui. Acesta poate incuviinta ca întrebările să fie adresate direct.
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi ART. 297 Preşedintele anunta, potrivit ordinii de pe lista de şedinţa, cauza a carei judecare este la rind, dispunind facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate, şi constata care din ele s-au prezentat. Părţile se pot prezenta şi participa la judecata chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea sa stabilească identitatea acestora.
Asigurarea ordinii şi solemnitatii şedinţei ART. 298 Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnitatii şedinţei, putind lua măsurile necesare în acest scop. Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţa. Părţile şi persoanele care asista la şedinţa de judecată sunt obligate sa păstreze disciplina şedinţei. Când o parte sau oricare altă persoană tulbura şedinţa sau nesocoteste măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sala. Partea îndepărtată este chemată în sala înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţa actele esenţiale efectuate în lipsa şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.
Constatarea infracţiunilor de audienta ART. 299 Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele constata acea fapta şi identifica pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţa. Cel invinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare.
Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului ART. 300 Instanţa este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu este facuta potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este, de asemenea, datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.
Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţa ART. 301 În cursul judecaţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. Partea vătămată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la latura penală a cauzei. În caz de concurs de infracţiuni sau de conexitate, dreptul părţii vătămate se limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea. Partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile.
Rezolvarea chestiunilor incidente ART. 302 Instanţa este obligată sa pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţa prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecaţii. Suspendarea judecaţii
ART. 303 Când se constata pe baza unei expertize medicale ca inculpatul suferă de o boala grava, care îl împiedica sa participe la judecata, instanţa dispune prin încheiere suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecata. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibila, se dispune suspendarea întregii cauze. Încheierea data în prima instanţa prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspenda executarea. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecata. Instanţa este obligată să se informeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal.
Note privind desfăşurarea procesului ART. 304 În cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte.
Încheierea de şedinţa ART. 305 Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde: a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele părţilor, aparatorilor şi ale celorlalte persoane care participa în proces şi care au fost prezente la judecata, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecata şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; f) înscrisurile care s-au citit în şedinţa; g) cererile de orice natura formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; h) concluziile procurorului şi ale părţilor; i) măsurile luate în cursul şedinţei.
Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Când hotărârea se pronunţa în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o încheiere separată.
Soluţionarea cauzei ART. 306 Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac de îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi aminate cel mult 15 zile.
Deliberarea ART. 307 La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Completul de judecată deliberează în secret.
Luarea hotărârii ART. 308 Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult decît doua păreri, judecătorul care opineaza pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenta.
Minuta ART. 309 Rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
Pronunţarea hotărârii ART. 310 Hotărârea se pronunţa în şedinţa publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La pronunţarea hotărârii părţile nu se citeaza. Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare.
Felul hotărîrilor ART. 311 Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţa de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteste fără a soluţiona cauza se numeşte sentinta. Hotărârea prin care instanţa se pronunţa asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecaţii se numesc încheieri.
Redactarea şi semnarea hotărârii ART. 312 Sentinta sau decizia se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
CAP. 2 JUDECATA ÎN PRIMA INSTANTA SECŢIUNEA I Desfăşurarea judecării cauzelor Măsuri premergătoare ART. 313 Preşedintele instanţei, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi da dispoziţie pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecata. Citaţia trebuie să fie inminata inculpatului cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat. O dată cu citaţia, inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei.
Prezenta inculpatului la judecata ART. 314 Judecata nu poate avea loc decît în prezenta inculpatului, când acesta se afla în stare de deţinere. Aducerea inculpatului arestat la judecata este obligatorie.
Participarea procurorului ART. 315 Procurorul este obligat sa participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se afla în stare de deţinere sau este minor, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa când considera necesar. La şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.
Rolul procurorului ART. 316 În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercita rolul sau activ în vederea aflarii adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate. Când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 10 lit. f)-h) şi j), procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Obiectul judecaţii ART. 317 Judecata se margineste la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Verificări privitoare la inculpat ART. 318 La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifica identitatea inculpatului. În cazul când inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se încredinţează dacă a primit în termenul prevăzut în art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instanţei. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amina, iar preşedintele îi inmineaza copie de pe actul de sesizare a instanţei, facindu-se menţiunea despre aceasta în încheierea de şedinţa. De asemenea, judecata se amina la cererea inculpatului, când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată.
Măsuri premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii ART. 319 După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi sa părăsească sala de şedinţa şi le pune în vedere sa nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Experţii rămân în sala de şedinţa, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea acestora.
Lămuriri, excepţii şi cereri ART. 320 Preşedintele explica persoanei vătămate ca se poate constitui parte civilă sau ca poate participa ca parte vătămată în proces. Preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Ordinea cercetării judecătoreşti ART. 321 Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti, când cauza se afla în stare de judecată. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune. Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decît după ascultarea acestuia.
Începerea cercetării judecătoreşti ART. 322 Preşedintele dispune ca grefierul sa dea citire actului de sesizare a instanţei, după care explica inculpatului în ce consta învinuirea ce i se aduce. Totodată lamureste pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpatilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte ca este necesar.
Ascultarea inculpatului ART. 323 Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului. Inculpatul este lăsat sa arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecata, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Instanţa respinge întrebările care nu sunt necesare în cauza. Inculpatul poate fi reascultat ori de cîte ori este necesar.
Ascultarea coinculpatilor ART. 324 Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecărui dintre ei se face în prezenta celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflarii adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţa. Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenta celorlalţi inculpaţi sau a unor dintre ei.
Citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului ART. 325 Când inculpatul nu-şi mai aminteste anumite fapte sau împrejurări sau când exista contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţa şi cele date anterior, preşedintele cere acestuia explicaţii, putind da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare. Când inculpatul refuza sa dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior.
Ascultarea celorlalte părţi ART. 326 După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi. Dispoziţiile art. 322-324 şi 325 alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi la ascultarea acestora.
Ascultarea martorului, expertului sau interpretului ART. 327 Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor potrivit art. 323 şi 325, care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului i s-au pus întrebări de instanţa şi de procuror, el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. Martorul care poseda un înscris în legătură cu depozitia facuta poate să-l citească în instanţa. Procurorul şi părţile au dreptul sa examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibila, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. Instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în contrazicere cu cele date anterior. Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea judecaţii, fie amînarea cauzei. Martorul a cărui lipsa nu este justificată poate fi adus silit. Dispoziţiile prevăzute în alineatele precedente se aplică în mod corespunzător şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului.
Măsuri privitoare la martori ART. 328 Martorii ascultaţi rămân în sala, la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectiva. Dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei, din sala de şedinţa, în vederea reaudierii ori a confruntarii lor. Instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, poate incuviinta plecarea martorilor după ascultarea lor.
Renunţarea la martori ART. 329 Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus. După punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca martorii sa nu fie ascultaţi, dacă audierea nu mai este necesară. Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admisă apare inutila, instanţa, după ce asculta procurorul şi părţile, poate dispune ca acea proba sa nu fie administrată.
Prezentarea mijloacelor materiale de proba ART. 330 Când în cauza supusă judecaţii exista mijloace materiale de proba, instanţa, din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora.
Amînarea pentru probe noi ART. 331 Dacă din cercetarea judecătorească rezultă ca pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi şi dacă nu este cazul să facă aplicarea art. 333, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amînarea ei.
Cercetarea penală efectuată de un organ necompetent ART. 332 Când se constata înainte de terminarea cercetării judecătoreşti ca în cauza supusă judecaţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decît cel competent, instanţa se desesizeaza şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1. Cauza nu se restituie atunci când constatarea prevăzută în alineatul precedent are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa în urma cercetării judecătoreşti schimba încadrarea juridică a faptei într-o alta infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de inculpatul arestat în cauză. Dosarul este trimis procurorului imediat după rămînerea definitivă a hotărârii la prima instanţa sau în cel mult 5 zile de la pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs.
Restituirea pentru completarea urmăririi ART. 333 În tot cursul judecaţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă ca urmărirea penală nu este completa şi ca în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decît cu mare întârziere. Instanţa este obligat sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicind totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de proba. Dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.
Schimbarea încadrării juridice ART. 334 Dacă în cursul judecaţii se considera ca încadrarea juridică data faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată sa pună în discuţie noua încadrare şi sa atragă atenţia inculpatului ca are dreptul sa ceara lăsarea cauzei mai la urma sau eventual amînarea judecaţii, pentru a-şi pregati apărarea.
Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale ART. 335 Dacă în cursul judecaţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecata, instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului potrivit dispoziţiilor art. 333, în vederea completării urmăririi penale. Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneste cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronuntind o noua hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Instanţa este obligată, dacă retine cauza spre judecata, sa pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicatia în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334. În caz de restituire se aplică dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4.
Extinderea procesului penal pentru alte fapte ART. 336 Când în cursul judecaţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecata, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte aceasta fapta, iar când instanţa găseşte cererea intemeiata, o admite şi: a) dacă procurorul declara ca pune în mişcare acţiunea penală, procedează la judecarea cauzei şi cu privire la aceasta infracţiune; b) dacă procurorul declara că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condiţiile art. 333, instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror.
Dacă procurorul nu participa la judecata şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa extinde din oficiu procesul penal şi procedează fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror potrivit alineatului precedent. Dispoziţiile art. 335 alin. 3 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar în caz de trimitere la procuror se aplică dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane ART. 337 În cursul judecaţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoana. Dacă instanţa găseşte cererea intemeiata, o admite şi procedează potrivit dispoziţiilor art. 336, care se aplică în mod corespunzător.
Dispoziţii privind măsurile preventive, de siguranţă şi asiguratorii ART. 338 În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal, asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror.
Terminarea cercetării judecătoreşti ART. 339 Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declara terminată cercetarea judecătorească.
Dezbaterile şi ordinea în care se da cuvintul ART. 340 După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dîndu-se cuvintul în următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului. Preşedintele poate da cuvintul şi în replica, respectându-se aceeaşi ordine. Preşedintele are dreptul sa intrerupa pe cei care au cuvintul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judeca. Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.
Ultimul cuvint al inculpatului ART. 341 Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile da ultimul cuvint inculpatului personal. În timpul în care inculpatul are ultimul cuvint, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul releva fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti.
Concluzii scrise ART. 342 Instanţa, când socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţa.
SECŢIUNEA II Deliberarea şi hotărârea instanţei Obiectul deliberării ART. 343 Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. Deliberarea poarta asupra existenţei faptei şi vinovatiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când este cazul să fie luată, precum şi asupra computarii reţinerii şi arestării preventive. Completul de judecată deliberează şi asupra repararii pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni. Preşedintele îşi spune părerea cel din urma.
Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor ART. 344 Dacă în cursul deliberării instanţa găseşte ca o anumită împrejurare trebuie lămurită şi ca este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol. Dacă lămurirea acelei împrejurări se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instanţa o va pune în discuţie în aceeaşi şedinţa, dacă este posibil, sau în alta şedinţa în continuare.
Rezolvarea acţiunii penale ART. 345 Instanţa hotărăşte prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntind, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea se pronunţa dacă instanţa constata ca fapta exista, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţa potrivit art. 11 pct. 2. Când instanţa a constatat ca exista cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1), o dată cu achitarea face şi aplicarea art. 18^1) alin. 3 din Codul penal. Dacă instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale, o dată cu încetarea procesului penal face aplicarea art. 91 din Codul penal.
Rezolvarea acţiunii civile ART. 346 În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţa prin aceeaşi sentinta şi asupra acţiunii civile. Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1) ori pentru ca instanţa a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru ca fapta imputată nu exista, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţa achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţa încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j).
Rezolvarea separată a acţiunii civile ART. 347 Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amînarea judecării acesteia într-o alta şedinţa, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca intirzierea soluţionării acţiunii penale.
Rezolvarea din oficiu a repararii pagubei ART. 348 Instanţa, chiar dacă nu exista constituire de parte civilă, se pronunţa asupra repararii pagubei în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Cheltuielile judiciare ART. 349 Instanţa se pronunţa prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193.
Măsuri cu privire la starea de libertate ART. 350 Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I. În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţa: a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egala cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; c) amenda.
Hotărârea pronunţa în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Când potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere. Inculpatul condamnat de prima instanţa şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alineatul ultim. Când în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, invinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 160^5 alin. 5 se aplică în mod corespunzător.
Executarea într-o închisoare militară ART. 351 În cazurile prevăzute în art. 62 din Codul penal, instanţa militară prin hotărârea de condamnare se pronunţa şi asupra executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară.
ART. 352 Abrogat.
Măsuri privind reparaţiile civile ART. 353 Instanţa, în cazul când admite acţiunea civilă, examinează potrivit art. 163 şi următoarele necesitatea luării măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asiguratorii sunt executorii. Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile potrivit art. 346 alin. ultim, măsurile asiguratorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a hotărârii.
Cuprinsul hotărârii ART. 354 Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.
Conţinutul părţii introductive ART. 355 Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute în art. 305. Când s-a redactat o încheiere de şedinţa, potrivit dispoziţiilor din art. 305, partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecata cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, facindu-se menţiune ca celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţa. În hotărârile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului. Când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia.
Conţinutul expunerii ART. 356 Expunerea trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face obiectul invinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică data acesteia prin actul de sesizare; c) analiza probelor care au servit ca temei soluţionarea laturii penale a cauzei, cît şi a celor care au fost inlaturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia data în cauza.
În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare fapta reţinută de instanţa în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa retine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul invinuirii, se va arata în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; d) arătarea temeiurilor de drept care justifica soluţiile date în cauza.
Conţinutul dispozitivului ART. 357 Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia data de instanţa cu privire la infracţiune, indicindu-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11, precum şi soluţia data cu privire la repararea pagubei. Când instanţa face aplicarea art. 86^7 din Codul penal, dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la alta unitate. Când instanţa face aplicarea art. 86^1 din Codul penal, dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere, prevăzute în art. 86^3 alin. 1, la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţiile stabilite de instanţa potrivit art. 86^3 alin. 3. Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărîte de instanţa cu privire la: a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicindu-se partea din pedeapsa executată în acest mod; b) măsurile preventive; c) măsurile asiguratorii; d) cheltuielile judiciare; e) restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; f) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Când instanţa pronunţa pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune ca persoana condamnata este lipsită de drepturile arătate în art. 71 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol. Dispozitivul trebuie să cuprindă totdeauna menţiunea ca hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat şi menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică.
Pronunţarea dispozitivului hotărârii ART. 358 Dispozitivul hotărârii se pronunţa potrivit art. 310 alin. 1. După pronunţare, preşedintele explica părţilor prezente ca pot declara apel sau, după caz, recurs.
Obligaţii ale instanţei în caz de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sau cu executarea pedepsei la locul de muncă ART. 359 În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori la executarea pedepsei la locul de muncă, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, preşedintele face cunoscut celui condamnat măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia potrivit alineatului precedent. În toate cazurile în care s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanţa de executare aduce aceasta la cunoştinţa unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea, iar în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliază condamnatul.
Comunicarea hotărârii ART. 360 Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecata, cît şi la pronunţare. Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronunţarea hotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii. După redactarea hotărârii, inculpaţilor prevăzuţi în alineatul precedent li se comunică copii de pe aceasta.
CAP. 3 CĂILE DE ATAC ORDINARE SECŢIUNEA I Apelul Hotărârile supuse apelului ART. 361 Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a); b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală şi secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie; e) sentinţele de dezinvestire.
Încheierile date în prima instanţa pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.
Persoanele care pot face apel ART. 362 Pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale carei interese legitime au fost vătămate printr-o măsura sau printr-un act al instanţei.
Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.
Termenul de declarare a apelului ART. 363 Termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Pentru procuror termenul curge de la pronunţare. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. După redactarea hotărârii, instanţa este obligată sa trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie după expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cît şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. În cazul prevăzut în art. 362 lit. e), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai tirziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat.
Repunerea în termen ART. 364 Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constata ca intirzierea a fost determinata de o cauza temeinica de împiedicare, iar cererea de apel a fost facuta în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.
Apelul peste termen ART. 365 Partea care a lipsit atât la judecata cît şi la pronunţare poate declara apel şi peste termen, dar nu mai tirziu decît 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile. Apelul declarat peste termen nu suspenda executarea. Instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.
Declararea apelului ART. 366 Apelul se declara prin cerere scrisă. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestata de un grefier de la instanţa a carei hotărâre se ataca sau de apărător. Cererea poate fi atestata şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază. Cererea de apel nesemnata ori neatestata poate fi confirmată în instanţa de parte ori de reprezentantul ei. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal.
Instanţa la care se depune apelul ART. 367 Cererea de apel se depune la instanţa a carei hotărâre se ataca. Persoana care se afla în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. Dacă apelul este declarat oral, aceasta se constata într-un proces-verbal. Cererea de apel înregistrată sau atestata în condiţiile art. 187 ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei prevăzute în alin. 1.
Renunţarea la apel ART. 368 După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la aceasta cale de atac. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie facuta personal de parte sau prin mandatar special.
Retragerea apelului ART. 369 Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie facuta personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se afla în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestata sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a carei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sau legal. Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror şi retras poate fi insusit de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Efectul suspensiv al apelului ART. 370 Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale ART. 371 Instanţa judeca apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În cadrul limitelor arătate în alineatul precedent, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Neagravarea situaţiei în propriul apel ART. 372 Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
Efectul extensiv ART. 373 Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putind hotărî şi în privinta lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Motivarea apelului ART. 374 Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai tirziu până în ziua judecaţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecaţii.
Fixarea termenului de judecată şi prezenta părţilor ART. 375 Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Judecarea apelului nu poate avea loc decît în prezenta inculpatului, când acesta se afla în stare de deţinere. Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în cazul judecării apelului declarat împotriva hotărîrilor prin care s-a dispus restituirea pentru completarea urmăririi sau prin care s-a soluţionat un conflict de competenţa.
Prezenta procurorului ART. 376 Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.
Ordinea în care se da cuvintul ART. 377 Dacă la termenul fixat apelul este în stare de judecată, preşedintele completului da cuvintul apelantului, apoi intimatului şi în urma procurorului. Dacă între apelurile declarate se afla şi apelul procurorului, primul cuvint îl are acesta. În cazul în care procurorul sau părţile invoca necesitatea administrării de noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de proba cu ajutorul cărora pot fi administrate. Procurorul şi părţile au dreptul la replica cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are cel din urma cuvintul.
Judecarea apelului ART. 378 Instanţa, judecind apelul, verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel. În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o noua apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le considera necesare. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Soluţiile la judecata în apel ART. 379 Instanţa, judecind apelul, pronunţa una dintre următoarele soluţii: 1. respinge apelul, mentinind hotărârea atacată: a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă apelul este nefondat;
2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinta primei instanţe, pronuntind o noua hotărâre şi procedează potrivit art. 345 şi urm. privind judecata în fond; b) desfiinţează sentinta primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a carei hotărâre a fost desfiintata, pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţa a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citata, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei. Dacă hotărârea a fost desfiintata pentru caz de incompetenta, se dispune rejudecarea de către instanţa competenţa.
Soluţii complimentare ART. 380 Dacă hotărârea este desfiintata pentru ca s-a constatat existenta vreuneia din situaţiile arătate în art. 333, se dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale.
Chestiuni complimentare ART. 381 Instanţa, deliberind asupra apelului, face, când este cazul, aplicatia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completa a apelului. De asemenea, instanţa de apel verifica dacă s-a făcut o justa aplicare de către prima instanţa a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării şi adauga, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. Instanţa deliberează şi hotărăşte asupra oricărei alte probleme de care depinde soluţionarea completa a apelului.
Desfiinţarea hotărârii ART. 382 În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 371 şi 373. Hotărârea poate fi desfiintata numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedica justa soluţionare a cauzei. Când prima instanţa a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.
Conţinutul deciziei ART. 383 Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în art. 379 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia data de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţiunea ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică. În cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsa. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul. Când s-a decis restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale, la redactarea deciziei se tine seama şi de dispoziţiile art. 333 alin. 2, care se aplică în mod corespunzător.
Procedura de rejudecare ART. 384 Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele 1 şi 2, care se aplică în mod corespunzător.
Limitele rejudecarii ART. 385 Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. Dacă hotărârea a fost desfiintata în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului, sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudeca poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decît cea arătată în art. 372 alin. 2 şi art. 373 alin. 2. Când hotărârea este desfiintata numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţa în limitele în care hotărârea a fost desfiintata.
SECŢIUNEA II Recursul Hotărârile supuse recursului ART. 385^1 Pot fi atacate cu recurs: a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a) şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală şi secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie; e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunalele judeţene, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinta sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii. Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinta cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede aceasta cale de atac. Împotriva deciziilor pronunţate în apel, persoanele prevăzute în art. 362, chiar dacă nu au folosit apelul, pot declara recurs.
Persoanele care pot face recurs ART. 385^2 Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător.
Termenul de declarare a recursului ART. 385^3 Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 363-365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a caii de atac se aplică în mod corespunzător.
Declararea, renunţarea şi retragerea recursului ART. 385^4 Recursul se declara în condiţiile prevăzute în art. 366 şi 367, care se aplică în mod corespunzător. Părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător.
Efectul suspensiv al recursului ART. 385^5 Recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.
Efectul devolutiv şi limitele sale ART. 385^6 Instanţa judeca recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces. Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385^9. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385^9, iar instanţa este obligată ca, în afară temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele.
Efectul extensiv şi limitele sale ART. 385^7 Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putind hotărî şi în privinta lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decît acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Neagravarea situaţiei în propriul recurs ART. 385^8 Instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs. În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.
Cazurile în care se poate face recurs ART. 385^9 Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; 2. instanţa nu a fost sesizată legal; 3. instanţa nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate; 4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 6. urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenta acestuia era obligatorie; 7. judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori; 8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2; 9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege; 10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natura sa garanteze drepturile lor şi sa influenteze soluţia procesului; 11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv; 12. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o alta fapta decît cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecata, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337; 13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decît cele prevăzute de lege; 15. când persoana condamnata a fost înainte judecata în mod definitiv pentru aceeaşi fapta sau dacă exista o cauza de inlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului; 16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a răspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gratiata; 17. când faptei săvârşite i s-a dat o gresita încadrare juridică; 17^1. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o gresita aplicare a legii; 18. când s-a comis o eroare grava de fapt; 19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat ; 20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului; 21. când judecata în prima instanţa sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citata, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre aceasta imposibilitate. Cazurile de casare prevăzute în alin. 1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cît şi a laturii civile a cauzei. Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1-7, 10, 13, 14, 17^1, 19 şi 20 se iau în considerare totdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influentat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.
Motivarea recursului ART. 385^10 Recursul trebuie să fie motivat, fie în scris, fie oral în faţa instanţei. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 385^6 alin. 3, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecaţii.
Prezenta părţilor şi a procurorului ART. 385^11 Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Judecarea recursului nu poate avea loc decît în prezenta inculpatului, când acesta se afla în stare de deţinere. Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în cazurile prevăzute în art. 375 alin. 4 şi nici în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive. Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.
Raportul scris ART. 385^12 Preşedintele instanţei de recurs, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea recursului şi poate delega, totodată, unul din judecători să facă un raport scris asupra recursului. La Curtea Suprema de Justiţie, raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent. Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţa, în măsura în care sunt necesare soluţionării recursului. Raportul trebuie să mai conţină observaţii asupra condiţiilor de admisibilitate a recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs, cu referiri, dacă este cazul, la jurisprudenta şi doctrina, fără a se arata opinia raportorului. În raport se semnaleaza din oficiu şi cazurile de casare arătate în art. 385^9 alin. 2. Magistratul raportor face în mod obligatoriu parte din compunerea instanţei de judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor, cu cel puţin 48 de ore înainte de judecată.
Dezbaterea recursului ART. 385^13 După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului da cuvintul recurentului, apoi intimatului şi în urma procurorului. Dacă între recursurile declarate se afla şi recursul procurorului, primul cuvint îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replica cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are cel din urma cuvintul.
Verificarea hotărârii ART. 385^14 Instanţa, judecind recursul, verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.
Soluţiile ART. 385^15 Instanţa, judecind recursul, pronunţa una din următoarele soluţii: 1. respinge recursul, mentinind hotărârea atacată: a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă recursul este nefondat;
2. admite recursul, casind hotărârea atacată şi: a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11; c) dispune rejudecarea de către instanţa a carei hotărâre a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2, cu excepţia cazului de incompetenta, când se dispune rejudecarea de către instanţa competenţa. Rejudecarea de către instanţa a carei hotărâre a fost casată se dispune şi în cazurile când judecarea la acea instanţa a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, sau care, legal citata, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta imposibilitate ori unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amînare şi din aceasta cauza nu a putut să-şi facă apărarea sau prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.
Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cît şi hotărârea instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunerea rejudecarii de către instanţa a carei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţa dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată. În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constata aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. Curtea Suprema de Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a carei hotărâre a fost casată sau, când interesele justiţiei o cer, de către o alta instanţa egala în grad; d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decît cele prevăzute la lit. c).
Soluţii şi chestiuni complimentare ART. 385^16 Când instanţa de recurs casează hotărârea şi retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţa şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixind termen pentru rejudecare. Dispoziţiile art. 380 şi 381 se aplică în mod corespunzător.
Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei ART. 385^17 În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 385^6 şi 385^7. Dispoziţiile art. 382 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător. Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi cele de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute în art. 385^15 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia data de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea ca pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică. Dispoziţiile art. 383 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător. Dacă instanţa retine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate.
Limitele rejudecarii ART. 385^18 Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Când hotărârea este desfiintata numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţa în limitele în care hotărârea a fost casată.
Procedura de rejudecare ART. 385^19 Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.
CAP. 4 CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC SECŢIUNEA I Contestaţia în anulare Cazurile de contestaţie în anulare ART. 386 Împotriva hotărîrilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte ca la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a incunostinta instanţa despre aceasta împiedicare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f)-i), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat doua hotărâri definitive pentru aceeaşi fapta.
Cererea de contestaţie ART. 387 Contestaţia în anulare poate fi facuta de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror. În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Termenul de introducere ART. 388 Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a)-c) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai tirziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a carei anulare se cere. Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând.
Instanţa competenţa ART. 389 Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a)-c) se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a carei anulare se cere. Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Suspendarea executării ART. 390 Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a carei anulare se cere.
Admiterea în principiu ART. 391 Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)-c), fără citarea părţilor. Instanţa constatind ca cererea de contestaţie este facuta în termenul prevăzut de lege, ca motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi ca în sprijinul contestaţiei se depun ori se invoca dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Procedura de judecare ART. 392 La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia intemeiata, desfiinţează prin decizie hotărârea a carei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordind un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare. Când condamnatul se afla în stare de deţinere, dispoziţiile art. 375 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător. Judecarea contestaţiei prevăzute în art. 386 lit. d) se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia intemeiata, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinta, ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care exista autoritate de lucru judecat. Sentinta data în contestaţie este supusă apelului, iar decizia data în apel este supusă recursului.
SECŢIUNEA II Revizuirea Hotărârile supuse revizuirii ART. 393 Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cît şi cu privire la latura civilă. Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Cazurile de revizuire ART. 394 Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a savirsit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a carei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a carei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a carei revizuire se cere; e) când doua sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cazurile de la lit. b), c) şi d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul prevăzut de lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
Dovedirea unor cazuri de revizuire ART. 395 Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei. Când organele arătate în alin. 1 nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, situaţiile menţionate se constata în procedura de revizuire.
Persoanele care pot cere revizuirea ART. 396 Pot cere revizuirea: a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia.
Procurorul poate din oficiu sa initieze procedura revizuirii. Organele de conducere ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal care au cunoştinţa despre vreo fapta sau împrejurare care ar motiva revizuirea sunt obligate sa sesizeze pe procuror.
Cererea de revizuire ART. 397 Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în prima instanţa. Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de proba în dovedirea acestuia. Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate în alin. 2, procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizarii acesteia.
Termenul de introducere a cererii ART. 398 Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului. Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge: a) în cazul prevăzut în art. 394 lit. a), precum şi în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea; b) în cazurile prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea.
Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu. Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauza care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Efectuarea actelor de cercetare ART. 399 După introducerea cererii de revizuire procurorul asculta, dacă este cazul, potrivit art. 397 alin. 3, persoana care solicită revizuirea. În cazul când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţa. Totodată, procurorul cere, dacă este necesar, dosarul cauzei. Pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate delega organul de cercetare penală. Dispoziţiile art. 217 alin. ultim sunt aplicabile. Termenul de efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.
Suspendarea executării ART. 400 În tot timpul efectuării actelor de cercetare, procurorul ierarhic superior poate dispune suspendarea executării hotărârii, în limitele cererii de revizuire.
Instanţa competenţa ART. 401 Competenţa sa judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în prima instanţa. Când temeiul cererii de revizuire consta în existenta unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determina potrivit dispoziţiilor art. 35.
Măsuri premergătoare ART. 402 La primirea lucrărilor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii în principiu, dispunind citarea părţilor interesate. Când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se afla în stare de deţinere, chiar într-o alta cauza, preşedintele dispune încunoştinţarea acestei persoane despre termen şi la măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Persoana arestata este adusă la judecata numai dacă instanţa considera necesar.
Admiterea în principiu ART. 403 Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este facuta în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele stinse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, sa administreze probe noi. Persoanele prevăzute în art. 394 lit. b) şi d) nu pot fi ascultate ca martori în cauza supusă revizuirii. Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinta, respingerea acesteia. Când cererea de revizuire a fost facuta pentru un condamnat decedat, sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g) procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător.
Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu ART. 404 O dată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea acordată de procuror, ori poate suspenda motivat, în totul sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii. Instanţa poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legale. În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenta unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecarii.
Rejudecarea ART. 405 Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedura privind judecarea în prima instanţa. Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecati sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Soluţiile după rejudecare ART. 406 Instanţa, dacă constata ca cererea de revizuire este intemeiata, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţa o noua hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 345-353, care se aplică în mod corespunzător. De asemenea, dispoziţiile art. 373 se aplică în mod corespunzător. Totodată, instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă, restituirea cotei facuta venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate în munca a duratei pedepsei executate. Dacă instanţa constata ca cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.
Calea de atac ART. 407 Sentinţele instanţei de revizuire, date potrivit art. 403 alin. 3 şi art. 406 alin. 1, sunt supuse aceloraşi cai de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.
Revizuirea dispoziţiilor civile ART. 408 Regulile cuprinse în prezenta secţiune se aplică în mod corespunzător şi în ce priveşte revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă.
SECŢIUNEA III Recursul în anulare şi recursul în interesul legii Recursul în anulare ART. 409 Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Suprema de Justiţie orice hotărâre definitivă.
Cazurile în care se poate face recurs în anulare ART. 410 Hotărârile definitive de condamnare, achitare şi încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în anulare în următoarele cazuri: I. Cazurile în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces: 1. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare; 2. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o alta fapta decît cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecata, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337; 3. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 4. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decît cele prevăzute de lege; 5. când persoana condamnata a fost mai înainte judecata în mod definitiv pentru aceeaşi fapta sau dacă exista o cauza de inlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului; 6. când, în mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a răspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului; 7. când faptei săvârşite i s-a dat o gresita încadrare juridică; 7^1. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o gresita aplicare a legii de natura sa influenteze soluţia procesului; 8. când s-a comis o eroare grava de fapt; 9. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.
II. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului: 1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; 2. instanţa nu a fost sesizată legal; 3. instanţa nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate; 4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 5^1. judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu procedura de citare neîndeplinită; 6. judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenta acestuia era obligatorie; 7. judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale, în cauzele cu infractori minori; 8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 117 alin. 1 şi 2; 9. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.
Hotărârile definitive, altele decît cele prevăzute în alin. 1, pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii. Instanţa, soluţionând recursul în anulare, verifica hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuţia părţilor.
Termenul de declarare ART. 411 Recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazul când recursul în anulare se face în favoarea persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal. În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data când hotărârea atacată a rămas definitivă. Instanţele de judecată sunt obligate ca în termen de 10 zile de la primirea cererii parchetului sa trimită spre examinare dosarele în care hotărârile sunt definitive sau, după caz, sa comunice, în acelaşi termen, situaţia judiciară a acestora.
Suspendarea executării ART. 412 Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare. După sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, aceasta poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate sau sa revină asupra suspendării acordate. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul în care cel condamnat a început executarea pedepsei. Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii se face prin instanţa de executare.
Extinderea recursului în anulare ART. 412^1 Judecind recursul în anulare, instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile la care acesta nu se referă, putind hotărî şi în privinta lor, fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Citarea părţilor ART. 413 La judecarea recursului în anulare, declarat în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal, părţile se citeaza. Dacă recursul este declarat în favoarea condamnatului, părţile se citeaza când Curtea Suprema de Justiţie considera necesar, precum şi în cazul când s-ar putea modifica despăgubirile civile. Părţile prezente la judecarea recursului în anulare au dreptul la cuvint, chiar dacă nu au fost citate.
Retragerea recursului în anulare ART. 414 Până la închiderea dezbaterilor, procurorul general poate retrage recursul în anulare. Retragerea recursului în anulare trebuie motivată.
Motivarea, judecarea şi soluţionarea recursului în anulare ART. 414^1 Motivarea, judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se fac potrivit dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, care se aplică în mod corespunzător şi se completează cu dispoziţiile din aceasta secţiune. Când condamnatul se găseşte în curs de executare a pedepsei, Curtea Suprema de Justiţie, admiţând recursul în anulare şi pronuntind casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia. Când recursul în anulare este făcut în favoarea unui condamnat decedat, sau când, după introducerea recursului în anulare, condamnatul în favoarea căruia a fost făcut recursul a decedat, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g) recursul va fi judecat, iar în caz de admitere, Curtea Suprema de Justiţie, pe baza lucrărilor din dosar, sau instanţa de trimitere, când a fost necesară completarea probelor, va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3, care se aplică în mod corespunzător.
Recursul în interesul legii ART. 414^2 Procurorul general, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedura penală pe întreg teritoriul tarii, sa ceara Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferita din partea instanţelor de recurs. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţa de Secţiile Unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei. Soluţiile se pronunţa numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărîrilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.
TITLUL III EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR PENALE CAP. 1 DISPOZIŢII GENERALE Hotărâri executorii ART. 415 Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Rămînerea definitivă a hotărârii primei instanţe ART. 416 Hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului; 2. la data expirării termenului de apel: a) când nu s-a declarat apel în termen; b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; 4. la data expirării termenului de recurs în cazul hotărîrilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: a) când nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
5. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 6. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct. 4.
Rămînerea definitivă a hotărârii instanţei de apel ART. 416^1 Hotărârile instanţei de apel rămân definitive: 1. la data expirării termenului de recurs: a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras înăuntrul termenului;
2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a), dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a).
Rămînerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs ART. 417 Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când: a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecata de către instanţa de recurs, după admiterea recursului; c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Instanţa de executare ART. 418 Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţa de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către prima instanţa de judecată. Hotărârile pronunţate în prima instanţa de către Curtea Suprema de Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti. Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare. Dispoziţiile alineatelor precedente sunt aplicabile şi în cazul hotărîrilor nedefinitive, dar executorii.
Judecătorul delegat cu executarea ART. 419 Instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentru efectuarea punerii în executare. Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelamurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 460.
CAP. 2 PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR SECŢIUNEA I Punerea în executare a pedepselor principale Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa ART. 420 Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţa se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul şi data hotărârii care se executa şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnatura preşedintelui, precum şi ştampila acelei instanţe.
Trimiterea spre executare a mandatului ART. 421 Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis se trimit doua exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de deţinere când condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.
Executarea mandatului ART. 422 Pe baza mandatului de executare organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se inmineaza un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie preda celălalt exemplar al mandatului de executare. Dispoziţiile art. 161 sunt aplicabile în mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este gasita, organul de poliţie constata aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul. Comandantul unităţii militare, primind mandatul de executare, inmineaza un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei. Când condamnatul se afla arestat, un exemplar al mandatului de executare i se inmineaza de către comandantul locului de deţinere. Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe procesul-verbal se trimite instanţei de executare.
Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă ART. 422^1 Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în 4 exemplare şi cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 420, care se aplică în mod corespunzător, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se executa pedeapsa, dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi de reţinere şi vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzute de lege.
Trimiterea spre executare a mandatului şi a dispozitivului hotărârii ART. 422^2 Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite cîte un exemplar unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local în a cărui raza teritorială îşi are domiciliul condamnatul.
Obiecţii privind identitatea ART. 423 Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridica obiecţii în ce priveşte identitatea, se procedează potrivit dispoziţiilor art. 153, care se aplică în mod corespunzător.
ART. 424 Abrogat.
Punerea în executare a amenzii penale ART. 425 Persoana condamnata la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămînerea definitivă a hotărârii. Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achită integral amenda în termenul prevăzut în alineatul precedent, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare. În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul arătat în alin. 1 sau de neplata a unei rate, instanţa de executare procedează la punerea în executare a amenzii după cum urmează: a) în cazul când cel condamnat este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din munca, ori este pensionar, comunică unităţii care face plata salariului sau a oricărui venit din munca ori organului care dispune efectuarea plăţii pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţia de a efectua retinerile în contul amenzii şi a le vărsa la bugetul de stat; b) în cazul când cel condamnat nu se găseşte în vreuna din situaţiile prevăzute la lit. a), comunică organului financiar al consiliului local al localităţii în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii.
Dacă în raport cu cuantumul amenzii şi cu veniturile celui condamnat, în cazurile prevăzute la lit. a), rezultă ca amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului. În situaţia prevăzută în alineatul precedent, instanţa de executare comunică organului financiar al consiliului local al localităţii în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii.
SECŢIUNEA II Punerea în executare a pedepselor complimentare Interzicerea exerciţiului unor drepturi ART. 426 Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărui raza teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.
Degradarea militară ART. 427 Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.
ART. 428 Abrogat.
SECŢIUNEA III Punerea în executare a măsurilor de siguranţă Obligarea la tratament medical ART. 429 Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Direcţia sanitară judeteana va comunică de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează sa i se facă tratament. Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, ca este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează sa i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia ca în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală. În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţa sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea prevăzută în alin. 1 se face administraţiei locului de deţinere.
Obligaţii în legătură cu tratamentul medical ART. 430 Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată sa comunice instanţei: a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare; c) când măsura dispusă de instanţa nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament; d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.
În cazul când unitatea sanitară nu se afla în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b)-d) se face judecătoriei în a carei raza teritorială se afla unitatea sanitară. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul arătat în art. 429 alin. 3.
Înlocuirea tratamentului medical ART. 431 Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută în art. 430 alin. 2, după ascultarea concluziilor procurorului, iar dacă considera necesar, şi a celui interesat, dispune fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală. O copie de pe hotărârea definitivă a instanţei prevăzute în art. 430 alin. 2 se comunică instanţei de executare.
Internarea medicală ART. 432 Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Obligaţii în legătură cu internarea medicală ART. 433 Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştinţând despre această instanţă de executare. Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul când considera ca internarea nu mai este necesară, sa încunoştiinţeze judecătoria în a carei raza teritorială se găseşte unitatea sanitară.
Înlocuirea sau încetarea internării medicale ART. 434 Judecătoria, după primirea încunoştiinţării prevăzute în art. 433 alin. 2, ascultând concluziile procurorului, ale aparatorului şi, dacă găseşte necesar, şi ale persoanei internate, dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical. Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În aceste cazuri instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se afla cel internat. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigura un avocat din oficiu. O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Măsuri de siguranţă provizorii ART. 435 În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecaţii, punerea în executare se face de către procuror sau de către instanţa de judecată care a luat această măsură. Dispoziţiile prevăzute în art. 430-434 se aplică în mod corespunzător.
Executarea altor măsuri de siguranţă ART. 436 Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept sa aducă la îndeplinire aceste măsuri şi sa supravegheze respectarea lor. Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi sa sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amînată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boala sau pentru orice alt motiv care justifica amînarea sau întreruperea. Revocarea măsurilor de siguranţă
ART. 437 Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prevăzute în art. 113-116 din Codul penal poate cere instanţei în a carei raza teritorială locuieşte, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultându-se şi concluziile aparatorului şi procurorului. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigura un avocat din oficiu.
Executarea expulzării ART. 438 Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării. Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă.
Executarea confiscării speciale ART. 439 Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţa sau hotărâre se executa după cum urmează: a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenta, după caz, a procurorului sau judecătorului, intocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
SECŢIUNEA IV Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale Înlocuirea răspunderii penale ART. 440 În cazul înlocuirii răspunderii penale, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443.
ART. 441 Abrogat.
SECŢIUNEA IV^1 Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute la art. 18^1 din Codul penal Executarea sancţiunilor ART. 441^1 Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 şi 443.
SECŢIUNEA V Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat Amenzile judiciare ART. 442 Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, executa amenda penală. Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat în alineatul precedent.
Cheltuielile judiciare avansate de stat ART. 443 Dispoziţia din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art. 442 alin. 2. Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţa, punerea în executare se face de procuror, aplicindu-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 442 alin. 2. Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, executa amenda penală.
SECŢIUNEA VI Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate ART. 444 Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se afla în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează sa li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştiinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constata aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămînerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile alineatului precedent. Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către organul de cercetare penală, acesta procedează potrivit prevederilor din alineatele precedente.
Înscrisurile declarate false ART. 445 Dispoziţia hotărârii penale care declara un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se executa sau se pune în executare de către judecătorul delegat. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagina, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În cauza în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre. Instanţa poate dispune, când constata existenta unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate în alin. 2, de pe înscrisul sub semnatura privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare ART. 446 Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se executa potrivit legii civile.
CAP. 3 ALTE DISPOZIŢII PRIVIND EXECUTAREA SECŢIUNEA I Schimbări în executarea unor hotărâri Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei ART. 447 Asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute în art. 83 ori în art. 85 din Codul penal sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută în art. 86^4 ori în art. 86^5 din Codul penal se pronunţa, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judeca ori a judecat în prima instanţa infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate obligaţiile civile prevăzute în art. 84 sau cele prevăzute în art. 86^4 alin. 1 din Codul penal, partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în prima instanţa suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei.
Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă ART. 447^1 Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă, în cazurile prevăzute în art. 86^9 şi 86^10 din Codul penal, se dispune, după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla unitatea unde se executa pedeapsa, ori de către instanţa care judeca sau a judecat în prima instanţa infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror, de unitate sau de organul poliţiei. În cazul prevăzut în art. 86^9 alin. 4, instanţa poate fi sesizată şi de către cel condamnat.
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţa ART. 448 Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţa cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se afla în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere. Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 420-423.
Alte modificări de pedepse ART. 449 Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constata, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenta vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Instanţa competenţa sa dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se afla în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se executa pedeapsa. Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Înlocuirea pedepsei amenzii ART. 449^1 Înlocuirea pedepsei amenzii în cazul prevăzut în art. 63^1 din Codul penal se dispune de instanţa de executare. Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, executa amenda.
Liberarea condiţionată ART. 450 Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea facuta potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin 3 din Codul penal, de către tribunalul militar în a cărui raza teritorială se afla închisoarea militară. Când instanţa constata că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an. Instanţele prevăzute în alin. 1 se pronunţa şi asupra revocării liberării condiţionate, în cazul când instanţa care a judecat pe condamnat pentru o alta infracţiune nu s-a pronunţat în aceasta privinta. Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile. Apelul şi recursul declarate de procuror sunt suspensive de executare. Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată sa comunice locului de deţinere copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă ART. 450^1 Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a carei raza teritorială se afla unitatea unde condamnatul executa pedeapsa. Dispoziţiile art. 450 alin. 2, 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător. Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată sa comunice unităţii unde se executa pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei.
Înlocuirea executării pedepsei pentru militari ART. 451 Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecaţii la o instanţa civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune de către tribunalul militar în a cărui raza teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului. Înlocuirea executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară, cu executarea într-un loc de deţinere, în cazul condamnaţilor care au fost trecuţi în rezerva înainte de începerea executării pedepsei, se dispune de către instanţa prevăzută la alineatul precedent, din oficiu sau la sesizarea comandantului unităţii militare din care făcea parte cel condamnat.
Reducerea pedepsei pentru militari ART. 452 Reducerea pedepsei ce se executa în închisoare militară în cazul şi în condiţiile prevăzute în art. 62 alin. 2 din Codul penal se face la sesizarea comandantului acelei inchisori. Instanţa competenţa sa reducă pedeapsa este tribunalul militar în a cărui raza teritorială se afla închisoarea militară.
SECŢIUNEA II Amînarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa Cazurile de amînare ART. 453 Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa poate fi amînată în următoarele cazuri: a) când se constata pe baza unei expertize medico-legale ca cel condamnat suferă de o boala care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amina până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; b) când o condamnata este gravida sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amina până la încetarea cauzei care a determinat amînarea; c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediata a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amînată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
Cererea de amînare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa poate fi facuta de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim, iar în cazul de la lit. c) din prezentul articol, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. În situaţia prevăzută la lit. b), executarea pedepsei poate fi amînată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere.
Instanţa competenţa ART. 454 Instanţa competenţa să se pronunţe asupra acordării aminarii executării pedepsei este instanţa de executare. Instanţa de executare tine evidenta amânărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire.
SECŢIUNEA III Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa Cazurile de întrerupere ART. 455 Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţa poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 453, la cererea persoanelor arătate în alineatul 2 al aceluiaşi articol.
Instanţa competenţa ART. 456 Instanţa competenţa sa dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se executa pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Evidenta întreruperii executării pedepsei ART. 457 Instanţa care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsură locului de deţinere sau, după caz, unităţii unde condamnatul executa pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul executa pedeapsa ţin evidenta intreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cît a mai rămas de executat din durata pedepsei. Dacă, la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă nu se prezintă la unitate, aceasta înştiinţează de îndată instanţa de executare. Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reinceput executarea pedepsei. Timpul cît executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.
SECŢIUNEA IV Înlăturarea sau modificarea pedepsei Intervenirea unei legi penale noi ART. 458 Când după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede că infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decît cea care se executa ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal. Aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se afla în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în grad în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul executa pedeapsa la locul de muncă.
Amnistia şi graţierea ART. 459 Aplicarea amnistiei, când intervine după rămînerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se afla în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau unitatea unde se executa pedeapsa la locul de muncă.
CAP. 4 DISPOZIŢII COMUNE Procedura la instanţa de executare ART. 460 Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este data în competenţa instanţei de executare, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171. Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia. Participarea procurorului este obligatorie. După concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se pronunţa prin sentinta. Dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia din situaţiile reglementate în prezentul titlu este data în competenţa instanţei în a carei raza teritorială se afla locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat executa pedeapsa. Soluţia se comunică instanţei de executare.
Contestaţia la executare ART. 461 Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decît cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelamurire cu privire la hotărârea care se executa sau vreo împiedicare la executare; d) când se invoca amnistia, prescripţia, graţierea sau orice alta cauza de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d) contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin. 1 sau 6 al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se executa. Contestaţia împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Rezolvarea contestaţiei ART. 462 Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută în art. 460. În cazul arătat în art. 461 lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenta cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competenţa sa judece contestaţia.
Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile ART. 463 Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută în art. 460, iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c) la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se executa. Procedura de rezolvare a acestei contestaţii este cea prevăzută în art. 460 alin. 1 şi 2. Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare ART. 464 Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.
TITLUL IV PROCEDURI SPECIALE CAP. 1 URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE Infracţiunea flagrantă ART. 465 Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după savirsire. Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al carei făptuitor, imediat după savirsire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul sa prinda pe făptuitor şi sa-l conducă înaintea autorităţii.
Cazuri de aplicare a procedurii speciale ART. 466 Infracţiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi de cel mult 5 ani, precum şi formele agravate ale acestor infracţiuni, săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, tîrguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat, se urmăresc şi se judeca potrivit dispoziţiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispoziţiile din prezentul cod.
Constatarea infracţiunii ART. 467 Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală stringe şi alte probe. Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia ca pot completa declaraţiile sau ca pot face obiecţii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de invinuit şi de persoanele ascultate.
Reţinerea şi arestarea învinuitului sau a inculpatului ART. 468 Invinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate emite mandat de arestare a învinuitului. Dacă procurorul apreciază ca sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, da rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecata, emitind totodată mandat de arestare a inculpatului.
Continuarea cercetării după restituire ART. 469 În cazul când procurorul a emis mandat de arestare a învinuitului şi a restituit cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea şi sa înainteze dosarul procurorului o dată cu invinuitul, cel mai tirziu în 3 zile de la arestarea acestuia. În cazul când nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul arătat în alineatul precedent, continuarea cercetării penale se face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite.
Verificarea lucrărilor de cercetare penală ART. 470 Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţa în cel mult 2 zile de la primire, putind dispune trimiterea în judecata, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivit art. 265. Când procurorul dispune trimiterea în judecata, întocmeşte rechizitoriu, emite împotriva inculpatului mandat de arestare şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei. Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dispoziţiile art. 267 şi 268 se aplică în mod corespunzător.
Instanţa competenţa ART. 471 Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante prevăzute în art. 466 este cea obişnuită. Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze.
Măsuri pregătitoare ART. 472 Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunind totodată aducerea cu mandat a martorilor. Inculpatul este adus la judecata. Celelalte părţi nu se citeaza. Participarea procurorului la judecata este obligatorie. Instanţa verifica dacă în cauza sunt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 466. Când instanţa constata ca în cauza nu sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii obişnuite.
Judecata în prima instanţa ART. 473 Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţa. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile.
Măsuri cu privire la starea de libertate ART. 474 Când instanţa se desesizeaza pentru incompetenta sau retine cauza pentru a fi judecata potrivit procedurii obişnuite, ori amina judecarea cauzei potrivit art. 473 alin. ultim, trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului.
Hotărârea instanţei ART. 475 Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai tirziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. Când inculpatul a fost pus anterior în libertate, dacă instanţa pronunţa pedeapsa închisorii, poate dispune arestarea acestuia. Instanţa este obligată a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat, în cazurile prevăzute în art. 350 alin. 2 şi 3, care se aplică în mod corespunzător.
Acţiunea civilă ART. 476 Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezenta şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amînarea judecaţii. Dacă persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii civile nu duce la amînarea cauzei. Dacă nu sunt întrunite condiţiile alineatelor precedente, instanţa rezerva soluţionarea acţiunii pe calea unei acţiuni separate, care este scutită de taxe de timbru.
Apelul şi recursul ART. 477 Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare. Dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau, după caz, instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori a recursului. Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenta.
Cazul infracţiunilor concurente, indivizibile sau conexe ART. 478 În caz de concurs de infracţiuni, când procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor facindu-se separat. În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura prevăzută în prezentul capitol se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibila, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite.
Cazuri când se aplică procedura specială ART. 479 Procedura prevăzută în prezentul capitol nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori. În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante şi săvârşite în condiţiile prevăzute în art. 466, constatarea săvârşirii lor este obligatorie şi se face potrivit art. 467. Procedura de urmărire şi judecare prevăzută în acest capitol se aplică numai în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. b) şi c) şi dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante plîngerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată şi intrebata de organul de urmărire penală dacă înţelege să facă plîngere în termenul mai sus arătat.
CAP. 2 PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI Dispoziţii generale ART. 480 Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărîrilor privitoare la aceştia, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogarile din prezentul capitol.
Persoanele chemate la organul de urmărire ART. 481 Când invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală considera necesar, citeaza pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul. Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alin. 1 şi 2 nu împiedica efectuarea acelor acte.
Obligativitatea anchetei sociale ART. 482 În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia sa dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială consta în stringerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizica şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se afla minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelara a consiliului local în a cărui raza teritorială domiciliază minorul.
Compunerea instanţei ART. 483 Cauzele în care inculpatul este minor se judeca potrivit regulilor de competenţa obişnuită, de judecători desemnaţi de către ministrul justiţiei. Instanţa compusa potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competenţa sa judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a savirsit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei implinise vârsta de 18 ani.
Persoane chemate la judecarea minorilor ART. 484 Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenta acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecata. La judecarea cauzei se citeaza, în afară de părţi, autoritatea tutelara şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul, precum şi alte persoane a căror prezenta este considerată necesară de către instanţa. Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea sa dea lămuriri, sa formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinta măsurilor ce ar urma să fie luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedica judecarea cauzei.
Desfăşurarea judecaţii ART. 485 Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe. Şedinţa nu este publică. La desfăşurarea judecaţii pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl asculta poate dispune îndepărtarea lui din şedinţa, dacă apreciază ca cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţa negativa asupra minorului.
Inculpaţi minori cu majori ART. 486 Când în aceeaşi cauza sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu este posibila disjungerea, instanţa judeca în compunerea prevăzută în art. 483 şi după procedura obişnuită, aplicind însă cu privire la inculpatii minori dispoziţiile cuprinse în acest capitol.
Executarea mustrării ART. 487 În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se executa de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura mustrării poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citindu-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul.
Punerea în executare a libertăţii supravegheate ART. 488 Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţa. Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţa, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent.
Revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate ART. 489 Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 din Codul penal, cu excepţia cazului când minorul a savirsit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.
Internarea minorului ART. 490 În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se afla minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. Copia de pe hotărâre se preda centrului de reeducare în care minorul este internat. Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.
Schimbări privind măsura internării ART. 491 Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în prima instanţa pe minor. Aceeaşi instanţa este competenţa sa dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ.
Amînarea sau întreruperea executării măsurii internării ART. 491^1 Executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate fi amînată sau întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453 şi 455.
Revocarea măsurilor luate faţă de minor ART. 492 Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a savirsit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competenţa sa judece acea infracţiune.
Dispoziţii privind apelul şi recursul ART. 493 Dispoziţiile art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori.
CAP. 3 PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTOREŞTI Instanţa competenţa ART. 494 Competenţa să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în prima instanţa cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a carei raza teritorială domiciliază condamnatul.
Cererea de reabilitare ART. 495 Cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului. În cerere trebuie să se menţioneze: a) adresa condamnatului, iar când cererea este facuta de altă persoană, adresa acesteia; b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare; c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; d) temeiurile cererii; e) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile reabilitării.
Măsuri premergătoare ART. 496 Preşedintele instanţei, fixind termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare, dispune citarea petitionarului şi a persoanelor a căror ascultare o considera ca ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedente penale ale condamnatului.
Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de forma ART. 497 Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de forma în următoarele cazuri: a) când a fost introdusă înainte de termenul legal; b) când lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 alin. 2 lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; c) când lipseşte vreuna din menţiunile prevăzute în art. 495 alin. 2 lit. b)-e) şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
În cazul prevăzut la lit. a), cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în cazurile prevăzute la lit. b) şi c), oricând.
Soluţionarea cererii ART. 498 La termenul fixat instanţa asculta persoanele citate, concluziile procurorului şi verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă considera necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat.
Situaţii privind despăgubirile civile ART. 499 Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinta sa achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen pentru a achită în întregime sau în parte suma datorată. Acest termen nu poate depăşi 6 luni. În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi. Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifica prin hotărârea data asupra reabilitării.
Suspendarea examinării cererii ART. 500 Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o alta infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspenda până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua invinuire.
Apelul şi recursul ART. 501 Hotărârea prin care instanţa rezolva cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
Menţiuni despre reabilitare ART. 502 După rămînerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea.
Anularea reabilitării ART. 503 Anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către instanţa prevăzută în art. 494. Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.
CAP. 4 REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZUL CONDAMNĂRII SAU AL LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE NEDREPT Cazuri care dau dreptul la reparatie ART. 504 Orice persoană care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a savirsit fapta imputată ori ca acea fapta nu exista. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsura preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasa de sub urmărire sau a fost achitată. Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, cu intenţie sau din culpa grava a stînjenit sau a încercat sa stînjenească aflarea adevărului. Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în munca, li se calculează la vechimea în munca şi timpul cît au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în munca şi timpul cît au executat pedeapsa la locul de muncă.
Acţiunea pentru reparare ART. 505 Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana indreptatita potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămînerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.
Instanţa competenţa ART. 506 Pentru obţinerea reparatiei, persoana indreptatita se poate adresa tribunalului în a cărui raza teritorială domiciliază, chemind în judecata civilă statul. Statul este citat prin Ministerul Finanţelor.
Acţiunea în regres ART. 507 În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit dispoziţiilor art. 506, statul are acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţa sau din grava neglijenţa a provocat situaţia generatoare de daune.
CAP. 5 PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE Constatarea dispariţiei înscrisului ART. 508 În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constata dispariţia şi arata măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. Pe baza procesului-verbal se procedează potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.
Obiectul procedurii speciale ART. 509 Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţa sau instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut. Încheierea instanţei se da fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa considera necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei cai de atac.
Efectuarea procedurii speciale ART. 510 Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare. Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţa de judecată, altele decît cele arătate în alineatul precedent, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
Înlocuirea înscrisului ART. 511 Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când exista copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei. Copia obţinută tine locul înscrisului original până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
Reconstituirea înscrisului ART. 512 Când nu exista o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de proba. Rezultatul reconstituirii se constata, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanţei data cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
CAP. 6 ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNATIONALA SECŢIUNEA I Dispoziţii generale Modalităţile de reglementare ART. 513 Condiţiile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sunt cele stabilite prin dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol, afară de cazul în care prin convenţii ori în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, s-a stabilit altfel.
SECŢIUNEA II Comisia rogatorie Comisia rogatorie în străinătate ART. 514 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când socoteşte necesară efectuarea unui act procedural în străinătate, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti din străinătate, care are posibilitatea să efectueze acel act. Dispoziţiile art. 134 sunt aplicabile.
Transmiterea comisiei rogatorii ART. 515 Comisia rogatorie se înaintează, după caz, procurorului general sau ministrului justiţiei, care la rindul lor intervin la Ministerul Afacerilor Externe pentru transmiterea comisiei rogatorii. Valabilitatea actului efectuat
ART. 516 Actul procedural îndeplinit în ţara străină, potrivit legii acelei tari, este valabil înaintea organelor judiciare române.
Comisia rogatorie din străinătate ART. 517 Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate efectua comisii rogatorii cerute de organe de urmărire penală ori de instanţe judecătoreşti din străinătate. Cererea pentru efectuarea comisiei rogatorii se trimite de către Ministerul Afacerilor Externe, după caz, procurorului general ori ministrului justiţiei, care sesizează organul de urmărire penală sau instanţa de judecată competenţa.
Condiţiile de prezentare a materialelor ART. 518 Cererea de comisie rogatorie adresată unei autorităţi străine, precum şi înscrisurile care o însoţesc trebuie să fie traduse şi legalizate potrivit regulilor privind înscrisurile oficiale ce urmează să fie prezentate unor autorităţi din străinătate.
SECŢIUNEA III Recunoaşterea hotărîrilor penale sau a altor acte judiciare străine Cazuri de recunoaştere ART. 519 Hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate, dacă sunt de natura sa producă, potrivit legii penale române, efecte judiciare penale, pot fi recunoscute. Recunoaşterea se poate face pe cale incidentala în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte. Recunoaşterea hotărîrilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principala, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop.
Condiţiile de recunoaştere ART. 520 Recunoaşterea hotărârii sau a actelor judiciare străine are loc numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) hotărârea a fost pronunţată de o instanţa competenţa sau actul emana de la un organ judiciar competent; b) hotărârea sau actul nu contravine ordinii publice din România; c) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în ţara, potrivit legii penale române.
Îndeplinirea condiţiei prevăzute la lit. a) se constata pe baza certificării autorităţii competente a statului străin.
Recunoaşterea pe cale principala ART. 521 Recunoaşterea pe cale principala a hotărârii judecătoreşti şi a actelor judiciare străine se face la sesizarea procurorului, de către judecătoria în a carei raza teritorială se afla condamnatul. Condamnatul se citeaza, iar o dată cu citaţia i se comunică hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, în traducere română. Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constata ca sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină şi actele judiciare străine, iar în cazul când pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsa o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.
Executarea dispoziţiilor civile ART. 522 Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor civile străine.
DISPOZIŢII FINALE Termenii explicaţi în Codul penal ART. 523 Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Legea de procedura penală.
ART. 524 Prezentul cod intră în vigoare pe data de 1 ianuarie 1969.
NOTĂ: Potrivit art. 3 din Legea nr. 141/1996, prevederile din prezentul cod referitoare la pedeapsa complimentară a confiscării averii, cu excepţia art. 406 alin. 3 şi art. 461 alin. 3, se abroga.
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
