Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
CARTA EUROPEANA din 10 iulie 1998 cu privire la Statutul judecatorului
Activitãţile desfãşurate pe parcursul a numeroşi ani deja în cadrul Consiliului Europei, axate pe organizarea Justiţiei într-un Stat de drept democratic au permis abordarea în repetate rânduri a temei statutului judecãtorilor şi diferitelor aspecte ale acestuia. Este vorba în particular despre reuniunile consacrate, de-a lungul anilor trecuţi, recrutãrii, pregãtirii, carierei, responsabilitãţii şi regimului disciplinar al judecãtorilor, reuniuni al cãror ritm s-a accelerat la sfârşitul anilor 80, odatã cu schimbãrile esenţiale intervenite în Estul Europei. Anul 1997 a marcat cristalizarea ideii unei capitalizãri a rezultatelor acestor activitãţi si discuţii, în scopul de a le conferi o "vizibilitate" mai mare, dar şi sau mai ales în scopul de a atribui un nou elan efortului, niciodatã epuizat, de perfecţionare a instituţiilor judiciare ca element esenţial într-un stat de drept. Necesitatea de a elabora o Cartã Europeanã cu privire la statutul judecãtorilor a fost confirmatã în iulie 1997, la încheierea lucrãrilor primei reuniuni multilaterale de la Strasbourg consacrate statutului judecãtorilor în Europa. Participanţii la aceastã reuniune, originari din 13 ţari din Europa occidentalã, centralã şi orientalã, cãrora li s-au alãturat şi reprezentanţii Asociaţiei Europene a Magistraţilor (AEM) şi ai Magistraţilor Europeni pentru Democraţie şi Libertãţi (MEDEL), şi-au expus dorinţa ca Consiliul Europei sã ofere cadrul şi susţinerea necesare pentru elaborarea acestei Cãrţi. Pe baza acestor concluzii, Direcţia Afacerilor Juridice a încredinţat câte unui expert din Franţa, Polonia şi respectiv Marea Britanie redactarea unui anteproiect al Cartei. Acest anteproiect, elaborat în primãvara anului 1998, a fost prezentat participanţilor la cea de-a doua reuniune multilaterala care s-a desfasurat şi ea la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998. Dupã trei zile de discuţii şi dupã ce a fost îmbunãtãţit cu o serie de amendamente, textul a fost adoptat în unanimitate. Valoarea acestei Cãrţi nu rezultã dintr-un statut formal pe care nu îl are, ci din pertinenţa şi vigoarea pe care autorii au intenţionat sã o dea conţinutului ei. Cunoaşterea acestui conţinut şi o largã difuzare a Cartei constituie elemente esenţiale pentru cã dinamica sa de progres sã-şi gãseascã o realizare. Ea este destinatã judecãtorilor, juriştilor, responsabililor politici şi mai general tuturor persoanelor interesate din instituţiile statului de drept şi ale democraţiei.
CARTA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECĂTORILOR
Participanţii la reuniunea multilateralã cu privire la statutul judecãtorilor în Europa, organizatã de Consiliul Europei perioada 8-10 iulie 1998, Luând în considerare articolul 6 al Convenţiei de apãrare a Drepturilor Omului şi Libertãţilor fundamentale care dispune ca "orice persoanã are dreptul ca afacerea sa sã fie examinatã echitabil, public şi într-un termen rezonabil de un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege"; Luând în considerare Principiile fundamentale cu privire la îndependenţa magistraturii aprobate de Adunarea generalã a Naţiunilor Unite în noiembrie 1985; Referindu-se la Recomandarea n R(94) 12 a Comitetului de Miniştri adresatã Statelor Membre cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecãtorilor şi însuşindu-şi obiectivele pe care aceasta le exprima; În grija de a vedea promovarea independenţei judecãtorilor mai efectivã, acest lucru fiind necesar pentru consolidarea preeminenţei dreptului şi protejãrii libertãţilor individuale în Statele democratice; Conştienţi de necesitatea precizãrii într-un instrument destinat tuturor Statelor europene a dispoziţiilor care ar asigura cele mai bune garanţii de competenţã, independenţa şi imparţialitate a judecãtorilor; În dorinţa cã statutele judecãtorilor din diferite State europene sã ia în considerare aceste dispoziţii pentru a asigura în mod concret cel mai înalt nivel al garanţiilor; Au adoptat prezenta Cartã europeanã cu privire la statutul judecãtorilor.
1. PRINCIPII GENERALE 1.1. Statutul judecãtorilor tinde sã asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea la care orice persoanã se aşteaptã în mod legitim din partea jurisdicţiilor şi a fiecãruia sau fiecãreia dintre judecãtorii cãrora le este încredinţatã apãrarea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv sau procedurã care ar putea periclita încrederea în aceastã competenţã, aceastã independenţã sau aceastã imparţialitate. Prezenta cartã comportã în cele ce urmeazã dispoziţiile care sînt în cea mai mare mãsurã în stare sã garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmãresc ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene. Ele nu pot sã justifice modificãrile statutelor naţionale care tind sã reducã nivelul deja atins al garanţiilor în ţãrile respective. 1.2. În fiecare stat european principiile fundamentale ale statutului judecãtorilor sînt formulate în normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile statutului, în normele de nivel legislativ cel puţin. 1.3. Pentru orice decizie referitoare la selecţia, la recrutarea, la desemnarea, la evoluarea carierei sau la încetarea funcţiilor unui judecãtor, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente faţã de puterea executivã şi de cea legislativã, constituitã cel puţin pe jumatate din judecãtori aleşi de Adunarea Generalã conform unor modalitãţi care garanteazã cea mai largã reprezentare a acestora. 1.4. Statutul oferã fiecãrui judecãtor care considerã cã drepturile sale statutare, sau mai general independenşţa sa personalã sau independenţa justiţiei sînt puse în pericol sau sînt ignorate într-un mod oarecare, posibilitatea de a sesiza o asemenea instanţã independentã care dispune de mijloace efective pentru a soluţiona sau pentru a propune soluţionarea situaţiei respective. 1.5. Judecãtorul trebuie sã dea dovadã, în exerciţiul funcţiilor sale, de disponibilitate şi de respect faţã de persoane, având grija sã-şi menţinã nivelul înalt de competenţã necesar în orice circumstanţã judecãrii cauzelor, judecare de care depinde garanţia drepturilor individuale şi sã pastreze secretele care i-au fost legal încredinţate. 1.6. Statul are datoria sã asigure judecãtorului mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale şi în special pentru soluţionarea cauzelor în termen rezonabil. 1.7. Organizaţiile profesionale constituite din judecãtori şi la care aceştia pot liber sã adere contribuie tocmai la apãrarea drepturilor pe care statutul le conferã judecãtorilor, în particular pe lângã autoritãţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi vizeazã. 1.8. Prin reprezentanţii lor şi organizaţiile lor profesionale judecãtorii participã la luarea deciziilor privind administrarea jurisdicţiilor, la determinarea mijloacelor acestora şi la afectarea acestora pe plan naţional şi local. În aceleaşi condiţii, judecãtorii sînt consultaţi în privinţa proiectelor de modificare a statutului lor şi în ceea ce priveşte condiţiile de remunerare şi de protecţie socialã.
2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGĂTIREA INIŢIALĂ 2.1. În virtutea regulilor din statut cu privire la selectarea şi recrutarea judecãtorilor, alegerea, de cãtre o instanţã sau o comisie independentã, a candidaţilor se bazeazã pe capacitatea acestora de a aprecia liber şi imparţial situaţiile judiciare cu care ei se confruntã şi de a aplica dreptul în spiritul respectãrii demnitãţii persoanelor. 2.2. Statutul prevede condiţiile în care este garantatã, prin cerinţele cãrora trebuie sã le corespundã diplomele obţinute sau experienţa anterioarã, aptitudinea de a exercita funcţiile judiciare specifice. 2.3. Statutul asigurã candidaţilor selectionaţi pregãtirea pentru exercitarea efectivã a funcţiilor lor prin instruirea apropriatã care îi revine statului.
3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA 3.1. Decizia de desemnare în funcţia de judecãtor a candidaţilor selecţionaţi şi decizia de afectare la un tribunal sînt luate de catre instanţa independentã la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandãrii, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului sãu. 3.2. Statutul determinã situaţiile în care activitãţile anterioare ale candidatului sau cele exercitate de rudele acestuia împiedicã, din cauza îndoielilor pe care ele pot sã le provoace în mod legitim şi obiectiv în privinţa imparţialitãţii şi independenţei lor, afectarea la un tribunal. 3.3. În cazul în care procedura de recrutare prevede o perioadã de încercare, neapãrat scurtã, ulterioarã desemnãrii în funcţia de judecãtor dar anterioarã confirmãrii definitive a desemnãrii, sau în cazul în care recrutarea se efectueazã pentru o perioadã limitatã susceptibilã de reînnoire, decizia de a nu desemna în funcţie în mod definitiv sau de a nu reînnoi nu poate fi luatã decît de cãtre instanţa independentã la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandãrii, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului sau. Dispoziţiile de la punctul 1.4. sînt aplicabile şi persoanelor supuse unei perioade de încercare. 3.4. Judecãtorul în funcţie într-un tribunal nu poate în principiu sã fie desemnat şi nici transferat într-o nouã funcţie, chiar şi în sens de promovare, fãrã liberul sãu consimţãmânt. Nu se poate deroga de la acest principiu decât în cazul în care acest transfer a fost prevãzut ca sancţiune disciplinarã şi a fost pronunţat, în cazul unei modificãri legale a organizãrii judiciare, precum şi în cazul unei afectãri temporare având drept scop sprijinirea unui tribunal vecin, durata maximalã a acestei afectãri fiind strict limitatã prin statut, fãrã ca aplicarea dispoziţiilor de la punctul 1.4. sã fie prejudiciatã.
4. DESFĂŞURAREA CARIEREI 4.1. Atunci când nu este bazat pe vechimea de muncã, sistemul de promovare este în exclusivitate bazat pe calitãţile şi meritele constatate în timpul exercitãrii funcţiilor încredinţate judecãtorului prin evaluãri obiective efectuate de unul sau mai mulţi judecãtori şi discutate cu judecãtorul interesat. Deciziile de promovare sînt în asemenea cazuri pronunţate de cãtre instanţa la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau cu acordul sãu. Judecãtorul care nu este propus pentru promovare trebuie sã poatã adresa acestei instanţe o reclamaţie. 4.2. Judecãtorul este liber sã exercite activitãţi neprevãzute de mandat, printre care şi cele care sînt expresia dreptului sãu de cetãţean. Aceastã libertate nu poate fi limitata decât în mãsura în care activitãţile sînt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecãtorului sãu cu disponibilitatea necesarã pentru soluţionarea cu atenţie şi într-un termen rezonabil a afacerilor care îi sînt supuse spre examinare. Exercitarea unei activitãţi retribuite neprevãzute de mandat, alta decât activitatea literarã şi artisticã, trebuie sã facã obiectul unei autorizãri prealabile obţinute în condiţiile fixate de statut. 4.3. Judecãtorul trebuie sã se abţinã de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea sã pericliteze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa sa. 4.4. Statutul garanteazã judecãtorului menţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor atât tehnice cât şi social-culturale necesare exercitãrii funcţiilor care îi revin prin accesul regulat la sesiuni de pregãtire organizate cu finanţare de la stat şi sub supravegherea statului în conformitate cu condiţiile conţinute la punctul 2.3.
5. RESPONSABILITATEA 5.1. Neîndeplinirea de cãtre judecãtor a unei îndatoriri expres definite de statut nu poate fi sancţionatã decât în baza deciziei, a propunerii, a recomandãrii sau cu acordul unei jurisdicţii sau unei instanţe constituitã cel puţin pe jumãtate din judecãtori aleşi, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecãtorul poate beneficia de asistenţa unui apãrãtor. Categoriile de sancţiuni susceptibile de a fi aplicate sînt precizate în statut, iar aplicarea acestora este supusã principiului proporţionalitãţii. Decizia unei autoritãţi executive, a unei jurisdicţii sau a instanţei la care se face referire mai sus, prin care se pronunţã o sancţiune este susceptibilã de atac în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional. 5.2. Repararea prejudiciului suportat în mod ilegitim ca urmare a deciziei sau a comportamentului unui judecãtor în exerciţiul funcţiunii sale este asiguratã de cãtre stat. Statutul poate prevedea ca statul sã aibã posibilitatea sã cearã judecãtorului rambursarea, în anumite limite, printr-o acţiune jurisdicţionalã în cazul necunoaşterii grosolane şi inexcuzabile de cãtre judecãtor a regulilor în cadrul carora se desfãşoarã activitatea acestuia. Sesizarea jurisdicţiei competente trebuie sã facã obiectul unui acord prealabil al instanţei la care se face referire la punctul 1.3. 5.3. Orice persoanã trebuie sã aibã posibilitatea sã adreseze unui organism independent, fãrã formalitãţi particulare, reclamaţia sa cu privire la disfuncţionalitatea justiţiei într-o anumitã cauzã. Dacâ în urma unei examinãri prudente şi în detalii se constatã în mod incontestabil o încãlcare de genul cereia la care se face referire la punctul 5.1. din partea judecãtorului, acest organism este autorizat sã sesizeze instanţã disciplinarã în subordinea cãreia se aflã judecãtorul sau cel puţin sã recomande o atare sesizare unei autoritãţi competente în mod normal, conform statutului, sã o facã.
6. REMUNERAREA, PROTECŢIA SOCIALĂ 6.1. Exercitarea ca profesionist de cãtre un judecãtor a funcţiilor judiciare presupune o remunerare, nivelul cãreia este fixat astfel încât sã îl protejeze contra presiunilor ce tind sã influenţeze sensul deciziilor sale şi mai general comportamentul sau jurisdicţional, periclitând astfel independenţa şi imparţialitatea judecãtorului. 6.2. Remunerarea poate sã varieze în funcţie de vechimea de muncã, de natura funcţiilor cu care judecãtorul profesionist a fost investit sau de importanţa îndatoririlor care i-au fost impuse, apreciate în condiţii transparente. 6.3. Statutul prevede asigurarea judecãtorului profesionist împotriva riscurilor sociale legate de maladii, maternitate, invaliditate, batrâneţe şi deces. 6.4. Astfel, statutul asigura judecãtorilor care au atins vârsta legalã de încetare a funcţiei lor, dupa exercitarea acestor funcţii cu statut de profesionist pe parcursul unei anumite perioade de timp, plata unei pensii a carei nivel sã fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerãri din activitatea jurisdicţionalã.
7. ÎNCETAREA FUNCŢIILOR 7.1. Judecãtorul înceteazã în mod definitiv sã-şi exercite funcţiile prin demisie, pe motiv de inaptitudine fizicã constatatã în urma unei expertize medicale, la atingerea limitei de vârstã, dupã expirarea termenului mandatului sãu legal sau în urma revocãrii pronunţate în cadrul unei proceduri ca cea la care se face referire la punctul 5.1. 7.2. Apariţia unuia dintre motivele menţionate la punctul 7.1., cu excepţia limitei de vârstã şi a termenului mandatului legal, trebuie sã fie verificatã de cãtre instanţa la care se face referire la punctul 1.3.
EXPUNEREA MOTIVELOR CARTEI CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECĂTORULUI
1. PRINCIPII GENERALE Domeniul de aplicare a cartei europene cuprinde nu numai judecãtorii profesionali, dar şi judecãtorii neprofesionali. A fost conştientizatã importanţa faptului cã anumite garanţii legate de recrutarea judecãtorilor, de incompatibilitãţi, de comportamentul în afara funcţiunii sau de încetarea funcţiunii sã se aplice tuturor judecãtorilor. Carta semnaleazã totuşi în mod expres dispoziţiile care sînt destinate sã fie aplicate în mod specific judecãtorilor profesionali, aceastã specificitate fiind de altfel inerentã unor noţiuni cum ar fi cariera, de exemplu. Dispoziţiile Cartei vizeazã judecãtorii din componenţa tuturor jurisdicţiilor cãrora persoanele sînt puse în situaţia sã-şi supunã spre examinare cauzele sau cãrora le revine judecarea acestor cauze, fie cã este vorba despre jurisdicţii calificate drept civile, penale, administrative sau altele. 1.1. Carta opteazã pentru definirea conţinutului statutului judecãtorilor în raport cu obiectivele despre realizarea cãrora este vorba: asigurarea competenţei, independenţei şi imparţialitãţii la care orice persoanã este în drept sã se aştepte din partea jurisdicţiilor şi a fiecãruia dintre judecãtori, a cãror misiune de protejare a drepturilor persoanelor este reamintitã. Statutul nu este prin urmare un scop în sine ci un mijloc prin care persoanelor, protejarea drepturilor cãrora le revine jurisdicţiilor şi judecãtorilor, le sînt asigurate garanţiile necesare unei protejãri efective. Aceste garanţii în favoarea persoanelor constau în competenţa, experienţa, independenţa şi imparţialitate, referinţe pozitive pentru ca statutul judecãtorilor trebuie sã tindã sã le asigure, dar şi negative pentru cã statutul trebuie sã excludã orice ar putea altera încrederea în existenţa lor. S-a dorit sã se ştie dacã dispoziţiile cartei trebuie sã se prezinte ca fiind imperative, adicã trebuie sã figureze obligatoriu în statutele naţionale ale judecãtorilor, sau au valoarea unor recomandãri care nu prezintã obstacole pentru aplicarea unor alte dispoziţii considerate ca fiind în masurã sã asigure garanţii echivalente. Aceasta din urmã soluţie s-ar putea inspira din grija de a nu stigmatiza sistemele naţionale în care, dincolo de modalitãţile juridice puţin marcate de preocupãrile pentru protejarea statutarã a judecãtorilor, practicã îndelungatã şi constantã a dus totuşi la aceea ca garanţiile sã fie efective. S-a fãcut însã apreciat şi punctul de vedere conform cãruia lipsa unor dispozitive de tip statutar care sã asorteze exercitarea de cãtre autoritãţile politice a unor împuterniciri în materie de desemnare, de afectare, de promovare sau de încetare a funcţiilor, a avut drept consecinţã, în practica a numeroase ţãri, printre care şi cele care au aderat de curând la Consiliul Europei, ineficienţa garanţiilor de competenţã, de independenţã şi de imparţialitate. Iatã de ce, fãrã a atribui dispoziţiilor sale un caracter net imperativ, Carta le prezintã ca fiind cele mai în masurã sã garanteze realizarea obiectivelor enunţate anterior. Multe dintre dispoziţiile Cartei nu pot fi aplicate în sistemele în care judecãtorii sînt aleşi direct de cãtre cetãţeni. Nu a fost posibil ca, la elaborarea Cartei, sã se reţinã doar dispoziţiile compatibile cu asemenea sisteme de alegeri, pentru ca "cel mai mic numitor comun" la care s-ar fi ajuns ar fi fost mult prea modest. Carta nu îşi propune nici "sã invalideze" într- un anumit fel sistemele de alegeri care, în conştiinţã cetãţenilor statelor în care acestea se aplicã, pot reprezenta chintesenţa democraţiei. Se cuvine sã se considere cã aceste dispoziţii se aplicã pe cât e posibil la sistemele de alegeri ale judecãtorilor. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3. (prima fraza) sînt cu siguranta aplicabile şi colportoare de garantii favorabile în asemenea sisteme. Dispoziţiile Cartei au drept scop ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene, într-o mãsura care va depinde de nivelul deja atins în aceste ţãri. Dispoziţiile Cartei nu pot însã în nici un fel sã serveascã drept bazã pentru eventualele modificãri ale statutelor naţionale care ar antrena, dimpotrivã, regresarea, reducerea nivelului deja atins al garanţiilor într-o ţarã sau alta. 1.2. Importanţa statutului judecãtorilor, de care este legatã garanţia competenţei, independenţei şi imparţialitãţii judecãtorilor şi jurisdicţiilor, face ca principiile fundamentale ale acestuia sã figureze în normele interne de cel mai înalt nivel, adicã, în statele care dispun de o constituţie rigidã, în aceastã constituţie. Cât despre regulile statutului, ele vor fi înscrise în normele de nivel legislativ cel puţin, norme care vor fi şi de cel mai înalt nivel pentru un stat dotat cu o Constituţie suplã. Aceste cerinţe cu privire la nivelul normativ cerut pentru înscrierea principiilor fundamentale şi a regulilor împiedicã ca modificarea acestora prin proceduri expeditive neproporţionate cu miza în cauza. În particular, nivelul constituţional al principiilor fundamentale trebuie sã împiedice ca legislaţia sã adopte dispoziţii care ar avea ca obiect sau ca efect ignorarea lor. Indicând nivelul normativ cerut pe plan intern, Carta nu conjectureazã în ceea ce priveşte respectul datorat, pe acest plan, dispoziţiilor protectoare care se conţin în instrumentele internaţionale constrângatoare pentru statele europene. Cu atât mai puţin scuteşte ea de respectarea acestor dispoziţii cu cât se referã la principalele dintre ele, aşa cum este indicat în preambul, ca la o sursã de inspiraţie. 1.3. Carta prevede intervenţia unei instanţe independente faţã de puterea executivã şi de puterea legislativã pentru orice decizie care afecteazã selectarea, recrutarea, desemnarea, desfãşurarea carierei sau încetarea funcţiilor unui judecãtor. Formularea pentru care s-a optat tinde sã acopere situaţii variate, pornind de la recomandarea datã de cãtre instanţa independentã unui organ al puterii executive sau al puterii legislative şi pâna la luarea deciziei propriu-zise de cãtre instanţa independentã. Trebuia sã se ţinã cont în aceastã privinţã de anumite diferenţe dintre sistemele naţionale. În unele dintre ele s-ar admite cu greu ca o instanţã independentã sã se substituie autoritãţii politice de desemnare. Dar în asemenea caz obligaţia impusã de a solicita cel puţin recomandarea sau avizul unei instanţe independente nu poate sã nu aibã un efect incitativ, dacã nu chiar constrângãtor în practicã, pentru autoritatea politicã de desemnare. Autoritatea politicã sau administrativã care nu s-ar conforma unei astfel de recomandãri sau unui astfel de aviz ar trebui cel puţin sã fie obligatã sã expunã motivele acestui refuz. Carta conţine o formulare în care intervenţia instanţei independente ar putea avea atât forma unui aviz simplu, cât şi cea a unui aviz conform, a unei recomandãri, a unei propuneri sau a unei decizii. A fost ridicatã problema componenţei unei instanţe independente. Carta a optat pentru o formulare conform cãreia aceastã instanţã este constituitã cel puţin pe jumãtate din judecãtorii aleşi de cãtre membrii Camerei lorzilor. Prin urmare, Carta n-a vrut sã permitã ca judecãtorii sã fie minoritari în instanţa independentã, dar a vrut şi mai puţin sã impunã ca aceştia sã fie majoritari. Date fiind concepţiile diferite şi dezbaterile filozofice din statele europene, referirea la limita minimalã de o jumatate de judecãtori asigurã un nivel apreciabil de garanţii, respectându-se în acelaşi timp consideraţiunile de principiu care pot fi exprimate într-un sistem naţional sau altul. Conform Cartei, judecãtorii care fac parte din instanţa independentã sînt aleşi de cãtre membrii Camerei lorzilor. Ea a considerat cã independenţa care trebuie sã caracterizeze instanţa în cauza exclude alegerea sau desemnarea judecãtorilor care fac parte din instanţa de cãtre o autoritate politicã aparţinând puterii executive şi puterii legislative. O asemenea formulã ar putea efectiv conferi desemnãrii şi rolului judecãtorilor un caracter partizan. Nu poate fi vorba cã judecãtorii chemaţi sã facã parte din instanţa independentã sã se straduie sã obţinã favoarea partidelor politice sau a organelor care îşi datoreazã ele însele desemnarea sau alegerea unor asemenea partide sau acţiunii acestora. În sfârsit, fãrã a impune un mod de scrutin particular, Carta afirma ca modalitãţile de alegere a reprezentanţilor judecãtorilor în aceastã instanţã trebuie sã asigure cea mai largã reprezentare a acestora. 1.4. Carta consacrã dreptul judecãtorului care considerã cã drepturile sale statutare sau mai general independenţa sa sau independenţa justiţiei sînt ameninţate sau necunoscute într-un mod oarecare de a introduce recurs în faţa unei instanţe independente de genul celei care a fost examinatã anterior. Astfel, judecãtorul nu este lãsat dezarmat în cazul prejudicierii independenţei sale. Dreptul la recurs este o garanţie necesarã, cãci afirmarea unor principii protectoare nu este decât o dorinţã pioasã atunci când nu existã mecanisme care sã permitã aplicarea lor efectivã. Intervenţia instanţei independente în orice decizie privitoare la statutul individual al judecãtorului nu acoperã în mod obligatoriu toate ipotezele în care independenţa acestuia ar putea fi afectatã şi este indispensabil cã sesizarea acestei instanţe sã poatã interveni şi la iniţiativa judecãtorului însuşi. Carta precizeazã ca instanţa independenţa astfel sesizatã trebuie sã dispunã de mijloace efective pentru a remedia ea însãşi, sau pentru a propune autoritãţii competente sã remedieze situaţia care afecteazã independenţa judecãtorului. Aceastã formulã ţine cont de diversitatea sistemelor naţionale, remarcat fiind ca o simplã recomandare a instanţei independente în privinţa unei situaţii concrete are neapãrat un efect foarte incitativ în practica asupra autoritţãii cãreia i se adreseazã. 1.5. Carta enunţã principalele îndatoriri ale judecãtorului în/şi pentru exerciţiul funcţiunii sale. Disponibilitatea se referã atât la timpul necesar pentru soluţionarea judicioasã a cauzelor cât şi la starea de spirit atentã, lucidã care este evident necesarã la îndeplinirea unei sarcini de o atare importanţã, deoarece numai prin judecarea cauzelor este asiguratã garanţia drepturilor individuale. Respectul persoanelor se impune în mod particular în situaţia în care judecãtorul reprezintã puterea, el impunând-se cu atât mai mult cu cât indivizii se prezintã deseori în faţa justiţiei într-o stare de fragilitate personala. Obligaţia de a pãstra secretele care i-au fost încredinţate judecãtorului este şi ea menţionatã. În sfârşit, se stipuleazã cã judecãtorul trebuie sã vegheze la menţinerea nivelului înalt de competenţã necesar în orice circumstanţe la judecarea cauzelor. Prin aceasta se subîntelege cã nivelul înalt de competenţã şi experienţa sînt pentru judecãtor o cerinţã constantã în examinarea şi judecarea cauzelor, şi cã lui îi revine menţinerea acestui nivel înalt cu condiţia sã i se asigure accesul, dupã cum va fi precizat, la acţiuni de recalificare. 1.6. Carta precizeazã cã statul are datoria sã asigure judecãtorului mijloacele necesare pentru buna exercitare a funcţiei lor şi anume pentru examinarea cauzelor într-un timp rezonabil. Fãrã indicarea expresã a acestei obligaţiuni care îi revine statului, dispoziţiile relative la responsabilitatea judecãtorului şi-ar vedea justificãrile alterate. 1.7. Carta recunoaşte rolul organizaţiilor profesionale constituite de cãtre judecãtori şi la care toţi judecãtorii trebuie sã poatã adera liber, ceea ce exclude orice discriminare în dreptul de a fi membru al acestora, indicând ca ele contribuie la apãrarea drepturilor statutare ale judecãtorilor pe lângã autoritãţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi privesc. Nu este posibil deci sã se interzicã judecãtorilor sã constituie astfel de organizaţii profesionale şi nici sã adere la ele. Fãrã a le acorda exclusivitate în apãrarea drepturilor statutare ale judecãtorilor, Carta afirmã cã trebuie sã se recunoascã şi sã fie respectatã contribuţia lor la aceastã apãrare pe lânga autoritãţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi vizeazã pe judecãtori. Acest lucru se aplicã printre altele la instanţa independentã la care s-a fãcut referire la punctul 1.3. 1.8. Carta prevede cã judecãtorii sînt implicaţi, prin reprezentanţii lor, şi anume în instanţa la care se face referire la punctul 1.3., precum şi prin organizaţiile lor profesionale, în deciziile cu privire la administrarea jurisdicţiilor, la determinarea mijloacelor lor şi la afectarea acestora pe plan naţional şi local. Fãrã impunerea unei anumite forme juridice şi nici a unui nivel de constrângere, este vorba de a implica judecãtorii în stabilirea bugetului consacrat justiţiei în general şi diferitor jurisdicţii luate în parte, ceea ce presupune proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel naţional şi local. Acest lucru se aplicã într-o mãsurã mai mare şi la administrarea justiţiei şi a jurisdicţiei. Carta nu cere ca aceastã administrare sã revinã neapãrat judecãtorilor, dar impune ca aceştia sã nu fie ţinuţi de o parte de administrare. Consultarea judecãtorilor prin intermediul reprezentanţilor sau organizaţiilor lor profesionale referitor la proiectele de modificare a statutului lor sau la definirea condiţiilor remunerãrii lor şi a protecţiei lor sociale, inclusiv a pensiei, trebuie sã permitã judecãtorilor sã nu fie ţinuţi de o parte de la pregãtirea deciziilor în aceste domenii fãrã sã existe totuşi un amestec în puterea de a decide, cu care sînt investite instanţele naţionale competente în virtutea constituţiei.
2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGATIREA INITIALA 2.1. Selectarea şi recrutarea judecãtorilor trebuie sã se înscrie într-o alegere efectuatã de cãtre o instanţã sau o comisie independentã din mai multi candidaţi. Nu se precizeazã cã trebuie sã fie vorba despre instanţa la care se face referire la punctul 1.3., ceea ce creeazã posibilitatea de a se recurge de exemplu la sistemul de juriu de concurs sau la cel de comisie de selectare, cu condiţia ca acestea sã fie independente. În practicã, procedura de selectare este deseori distinctã de aceea de desemnare propriu zisa. Este importat sã se precizeze garanţiile specifice care se ataşeazã procedurii de selectare. Alegerea efectuatã de instanţa de selectare trebuie sã aibã la baza criterii modulabile în conformitate cu natura funcţiilor de exercitat. Mai întâi de toate se va face evaluarea capacitatii candidatilor de a aprecia liber situatiile cu care se confrunta judecãtorul, ceea ce evoca libertatea de spirit. Aptitudinea de a da dovada de impartialitatea indispensabila în exercitarea funcţiilor judiciare este şi ea un element esential. Capacitatea de a aplica legea presupune în acelaşi timp cunoaşterea dreptului şi aptitudinea de a-l aplica în practicã, ceea ce nu este acelaşi lucru. În sfârşit, selectarea trebuie sã se asigure de capacitatea candidaţilor de a-şi impregna comportamentul de judecãtor cu respectarea demnitãţii persoanelor, element esenţial într-o relaţie de putere şi faţã de indivizi care se prezintã în faţa justiţiei deseori în situaţie dificilã. În cel din urmã rând, selectarea nu poate sã se bazeze pe criterii de discriminare pe motiv de sex, origine etnica sau sociala, opinii filozofice şi politice, convingeri religioase. 2.2. Pentru a garanta aptitudinea de a exercita funcţia de judecãtor, care un caracter specific, este necesar ca regulile statutare relative la selectare şi recrutare sã impunã anumite exigenţe în ceea ce priveşte diplomele obţinute sau experienţa anterioarã, cum ar fi de exemplu cazul modului de recrutare în care exercitarea unor funcţii cu caracter juridic sau judiciar în decursul unui anumit numar de ani este o conditie necesara. 2.3. Caracterul specific al funcţiei de judecãtor, care presupune intervenirea în situaţii complexe şi deseori sensibile pentru demnitatea persoanelor implicã faptul cã o verificare într-un fel abstractã a aptitudinii de a fi judecãtor este calificatã drept insuficientã. Este necesarã pregãtirea candidaţilor selecţionaţi pentru exercitarea efectivã a funcţiei de judecãtor printr-o formã de învãţãmânt adecvatã. Aceastã pregãtire trebuie sã cadã în sarcina statului. Pregãtirea, prin aceste forme de instruire, pentru efectuarea unei justiţii independente şi imparţiale presupune necesitatea unor anumite precauţii, în vederea garantãrii competenţei, a imparţialitãţii şi a deschiderii indispensabile atât în conţinutul programelor de învãţãmânt cât şi în funcţionarea structurilor care asigurã aplicarea acestor programe. Este prevãzut prin urmare cã instanţa la care se face referire la punctul 1.3. va avea grijã ca programele de învãţãmânt şi structurile care le aplicã sã fie adecvate cerinţelor de deschidere, de competenţa şi de imparţialitate aferente exercitãrii funcţiilor judiciare. Va trebui ca aceastã instanţã sã dispunã de mijloacele necesare acestei supravegheri. Prin aceasta se înţelege cã regulile statutului vor trebui sã precizeze modalitãţile de control ale acestei instanţe în raport cu imperativele în cauzã în ceea ce priveşte programele şi aplicarea lor de cãtre structurile de învãţãmânt.
3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA 3.1. Sistemele naţionale pot distinge între procedura de selectare propriu-zisa şi cele de desemnare în funcţia de judecãtor şi de afectare la un anumit tribunal a unei persoane desemnate în funcţia de judecãtor. Este important sã se precizeze cã decizia de desemnare şi cea de afectare sînt luate de instanţa independentã la care se face referire la punctul 1.3. sau intervin ca urmare a propunerii sau a recomandãrii acestei instanţe sau cu acordul sãu sau în urma avizului acesteia. 3.2. Carta a fãcut referire la problema incompatibilitãţii. Nu a fost reţinutã ipoteza incompatibilitãţilor absolute care ar împiedica, din motive legate de activitãţile anterioare ale unui candidat sau de activitãţile exersate de rudele acestuia, o desemnare în funcţia de judecãtor. Ea considerã în schimb cã la afectarea la un tribunal trebuie sã se ţinã cont de circumstanţele care tocmai au fost invocate, atunci când ele pot în mod legitim şi obiectiv sã suscite anumite îndoieli în privinţa imparţialitãţii şi independenţei judecãtorului. Spre exemplu, un avocat care şi-a exersat anterior activitatea într-un oraş cu siguranţã nu va putea fi afectat imediat ca judecãtor în acelaşi oraş, şi este tot atât de greu de conceput ca o persoanã sã fie afectatã ca judecãtor într-un tribunal al unui oraş în care soţul sau tatãl sau mama, de exemplu, este primar sau consilier. Prin urmare regulile statutare trebuie sã ţinã cont, la afectarea la un tribunal, de situaţii care ar putea sã nascã îndoieli, în mod legitim şi obiectiv, în privinţa independenţei şi imparţialitãţii judecãtorilor. 3.3. În unele sisteme naţionale, procedura de recrutare prevede o perioada de încercare care intervine dupã desemnare, dar înainte ca aceasta sã fie confirmatã definitiv, în altele fiind prevãzute termene limitate pentru funcţiile susceptibile de reînnoire. În asemenea cazuri este necesar ca decizia prin care se refuzã desemnarea definitivã sau reînnoirea funcţiei sã nu fie luatã decât de cãtre instanţa independentã la care se face referire la punctul 1.3., sau sã intervinã ca urmare a propunerii sau a recomandãrii acestei instanţe sau în urma avizului acesteia. Este evident cã atât perioada de încercare cât şi reînnoirea sînt situaţii delicate, dacã nu chiar periculoase, din punctul de vedere al independenţei şi al imparţialitãţii judecãtorului care, în perioada de încercare fiind, sperã la confirmare sau al independenţei şi al imparţialitãţii judecãtorului care îşi doreşte reconfirmarea. Este necesar prin urmare sã se prevadã garanţii prin intervenţia instanţei independente. În mãsura în care calitatea de judecãtor a persoanei supuse unei perioade probatorii ar putea fi discutatã, Carta precizeazã ca dreptul la recurs prevãzut la punctul 1.4. este aplicabil unei asemenea persoane. 3.4. Carta consacrã inamovibilitatea judecãtorilor, prin care se înţelege ca o nouã afectare a unui judecãtor sau o substituire a funcţiilor precedente cu altele noi este imposibilã fãrã liberul consimţãmânt al judecãtorului. Derogãri de la acest principiu pot fi totuşi acceptate atunci când transferarea judecãtorului, prevazutã în statutul naţional ca sancţiune disciplinarã, a fost decisã în acest cadru, atunci când intervine o modificare legalã a organizãrii judiciare care presupune de exemplu suprimarea unui tribunal şi atunci când judecãtorul este chemat sã sprijine un tribunal vecin care se afla într-o situaţie dificilã. În acest din urmã caz afectarea temporarã trebuie sã aibã o durata limitatã definitã în statut. Totuşi, luându-se în considerare caracterul foarte sensibil al transferãrii unui judecãtor în condiţiile în care acesta nu şi-a dat consimţãmântul, se va nota cã aceştia dispun, în virtutea punctului 1.4., de dreptul general la recurs în faţa unei instanţe independente care va verifica astfel legitimitatea transferarii. De altfel acelaşi drept la recurs poate acoperi situaţii care nu au putut fi cu precizie luate în considerare de dispoziţiile Cartei şi în care judecãtorul s-ar vedea supraîncarcat şi prin urmare împiedicat sã desfãşoare în mod normal procedurile care îi revin.
4. DESFĂŞURAREA CARIEREI 4.1. Cu exceptia cazurilor în care promovarea judecãtorilor este operata doar în baza vechimii în funcţie, sistem pe care Carta nu a înteles nici într- un caz sã îl excluda în masura în care el este considerat în mare masura protector pentru independenta, dar care implica necesitatea ca, în sistemele nationale vizate, calitatea recrutarii sã fie garantata în mod absolut, este important sã se vegheze ca, prin problema promovarii, independenta şi impartialitatea judecãtorilor sã nu fie atinse. Trebuie sã se precizeze ca dublul risc generat aici ar fi existenta unor judecãtori blocati în promovãrile lor cât şi a unor judecãtori care sînt recompensaţi în mod excesiv. Iatã de ce Carta defineşte criteriile de promovare drept fiind în exclusivitate calitãţile şi meritele constatate în exerciţiul funcţiilor încredinţate judecãtorilor, apreciate prin evaluãri obiective efectuate de unul sau mai mulţi judecãtori, la acestea adaugându-se necesitatea ca aceste evaluãri sã fie discutate cu persoanele interesate. Instanţa independentã la care se face referire la punctul 1.3. va pronunţa deciziile de promovare fie în baza cunoaşterii acestor evoluãri, fie în baza propunerii sau recomandãrii sale, fie cu acordul sãu, fie în baza avizului sãu. Este prevãzut expres ca judecãtorii care nu fac obiectul unei prezentãri în vederea unei promovãri supuse acestei examinãri din partea instanţei independente trebuie sã dispunã de posibilitatea de a adresa acestei instanţe o reclamaţie. Dispozitiile punctului 4.1. nu au bineînteles vocatia sã se aplice la sistemele în care nu exista promovari şi nici ierarhizare a judecãtorilor, sisteme care sînt şi în aceasta privinta într-o mare masura protectoare pentru independenta. 4.2. Carta se referã aici la problema activitãţilor exersate în paralel cu funcţiile judiciare. Ea a prevãzut ca judecãtorii sã exercite liber activitãţi exterioare mandatului lor, printre care şi cele care sînt expresia drepturilor lor de cetãţeni. Aceasta libertate, care constituie un principiu, nu ar putea fi limitatã decât în mãsura în care activitãţile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor, fie cu disponibilitatea care li se cere pentru soluţionarea cu atenţie şi într-un termen rezonabil a cauzelor care le sînt supuse spre examinare. Carta nu a prevãzut nişte genuri precise de activitate. Efectele defavorabile ale activitãţilor exterioare impun necesitatea unei aprecieri concrete în privinţa condiţiilor de exercitare a funcţiilor judiciare. Carta a prevãzut cã judecãtorul trebuie sã solicite autorizarea de a exersa alte activitãţi decât cele literare sau artistice, atunci când acestora trebuie sã le corespundã o remunerare. 4.3. Carta a abordat aici problema a ceea ce se numeşte uneori "rezerva" judecãtorului. Ea a reluat pozişia care decurge din articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii europene cu referire la aceastã dispoziţie, enunţând ca judecãtorul trebuie sã se abţinã de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea ştirbi efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor. Referindu-se la riscul unei alterãri efective, Carta permite sã se evite unele rigiditãţi care s-ar solda cu înstrãinarea judecãtorului de la societate şi cetãţeni. 4.4. Carta prevede un "drept la pregãtirea continuã" a judecãtorilor, care trebuie sã aibã în mod regulat acces la acţiuni de pregãtire asigurate de Stat şi menite sã garanteze judecãtorului întreţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor, atât tehnice, cât şi sociale şi culturale. Statul trebuie sã vegheze ca organizarea acestor acţiuni de pregãtire sã se facã tinându-se cont de condiţiile prevãzute la punctul 2.3., care se referã la rolul instanţei independente care figureazã la punctul 1.3. pentru a se garanta corespunderea conţinutului acţiunilor de pregãtire şi a structurilor care le asigurã cu exigenţele de deschidere, de competenţã şi de imparţialitate. Dispoziţiile de la punctele 2.3. şi 4.4. cu privire la pregãtire definesc garanţii într-o manierã suficient de suplã pentru a putea fi adaptate varietãţii de sisteme naţionale în materie de pregãtire: scoalã în subordinea administrativã a ministerului justiţiei, structura plasatã pe lângã Consiliul superior de magistraturã, fundaţie de drept privat etc.
5. RESPONSABILITATEA 5.1. Carta face referire aici la raspunderea disciplinarã judecãtorului. Ea se referã mai întâi la principiul legalitãţii sancţiunilor disciplinare, prevãzând cã o sancţiune poate penaliza doar o neîndeplinire a uneia dintre îndatoririle expres definite în statut şi ca scara sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizatã în statut. Carta impune de altfel garanţii în ceea ce priveşte procedura disciplinarã: sancţiunea disciplinarã nu poate fi aplicatã decât dacã existã decizia în acest sens, propunerea, recomandarea sau acordul unei jurisdicţii sau ale unei instanţe constituitã cel puţin pe jumãtate din judecãtori aleşi, şi în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecãtorul urmãrit sã poatã beneficia de apãrare. În cazul pronunţãrii unei sancţiuni, opţiunea pentru una dintre categoriile de sancţiuni prevãzute în statut trebuie sã fie supusã principiului proporţionalitãţii. Carta a mai prevãzut şi dreptul de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional contra unei decizii de aplicare a sancţiunii atunci când aceasta a fost luatã de o autoritate executivã, o jurisdicţie sau o instanţã constituitã cel puţin pe jumãtate din judecãtori aleşi. Conform formulãrii reţinute, Carta nu impune ca acest recurs sã poatã fi exersat în cazul în care sancţiunea a fost pronunţatã de cãtre Parlament. 5.2. Carta face referire aici la rãspunderea materialã, civilã a judecãtorului. Ea stipuleazã în principiu cã repararea prejudiciilor suportate ilegal în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecãtorului în exerciţiul funcţiunii este asiguratã de Stat. Aceasta înseamna ca Statul reprezintã, faţã de victimã, garantul constant al reparãrii prejudiciilor. Precizând ca aceasta garanţie a Statului se aplicã prejudiciilor suportate în mod ilegitim în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecãtorului, carta nu se referã în mod necesar la caracterul eronat al deciziei sau comportamentului, dar insistã mai degrabã asupra prejudiciului care rezultã în urma acestora sau care sînt suportare "în mod ilegitim". Acest lucru este perfect compatibil cu rãspunderea care nu se bazeazã pe greşeala judecãtorului, ci pe caracterul anormal, special şi grav al prejudiciului care rezultã din decizia sau din comportamentul sau. Importanţa acestui lucru reiese din preocupãrile îndreptate spre aceea ca independenţa jurisdicţionalã a judecãtorului sã nu fie afectatã printr-un regim de raspundere civilã. Carta prevede de altfel cã, atunci când prejudiciul pe care Statul trebuia sã-l garanteze este rezultatul ignorãrii grosolane şi inexcuzabile de cãtre judecãtor a regulilor în cadrul carora se desfasoara activitatea sa, statutul poate oferi Statului posibilitatea sã îi cearã acestuia, în limitele determinate de acest statut, rambursarea reparãrii pe calea unei acţiuni jurisdicţionale. Necesitatea existenţei unei greşeli grosolane şi inexcuzabile, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare, trebuie sã constituie garanţii semnificative pentru evitarea unei eventuale deturnãri a procedurii. O garanţie suplimentarã o constituie acordul prealabil pe care trebuie sã-l dea instanţa la care se face referire la punctul 1.3. în favoarea sesizãrii jurisdicţiei competente. 5.3. Carta abordeazã aici problema reclamaţiilor, a plângerilor justiţiabililor vis-a-vis de disfuncţionalitatea justiţiei. Soluţionarea plângerilor este mai mult sau mai puţin organizatã în State, dar nu neapãrat foarte bine organizatã. Iatã de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoanã de a adresa unui organism independent, fãrã formalitãţi particulare, reclamaţii cu privire la disfuncţionalitatea justiţiei într-o afacere datã. Dacã în urma unei examinãri prudente şi în detalii se constatã în mod incontestabil o încãlcare de ordin disciplinar din partea judecãtorului, acest organism este autorizat sã sesizeze instanţa disciplinarã, sau cel puţin o autoritate competentã, în conformitate cu regulile statutului naţional sã efectueze sesizarea. Nici aceasta instanţã şi nici aceasta autoritate nu ar fi constrânse sã-şi însuşeascã opinia organismului caruia i-a fost adresata reclamaţia, şi de aici rezultã garanţii serioase împotriva riscurilor de deviere a procedurii de reclamare de cãtre justiţiabili care doresc în realitate sã facã presiune asupra justiţiei. Organismul independent în cauzã nu va fi conceput neapãrat ca un organism care se consacrã în mod special verificãrii existenţei unor încãlcãri din partea judecãtorilor. Aceştia din urmã nu au monopolul disfuncţionalitãţii justiţiei. Se va admite deci ca acelaşi organism independent va putea sesiza în mod asemãnator, în cazul în care sesizarea îi pare justificatã, instanţa disciplinarã sau autoritatea de supraveghere a avocaţilor, a funcţionarilor justiţiei, a executorilor etc. Fiind însã consacratã statutului judecãtorilor, Carta nu are de abordat în detalii decât problema unei sesizãri cu referire la judecãtor.
6. REMUNERAREA, PROTECŢIA SOCIALĂ Dispoziţiile reunite la aceastã rubricã se referã numai la judecãtorii profesionali. 6.1. Carta prevede cã exercitãrii ca profesionist a funcţiilor judiciare îi corespunde dreptul la o remunerare în favoarea judecãtorilor şi cã nivelul acestei remunerãri trebuie sã fie fixat în aşa fel încât sã îi protejeze împotriva presiunilor care tind sã influenţeze sensul deciziilor judecãtorilor şi, mai general, comportamentul jurisdicţional al acestora, periclitându-le independenţa şi imparţialitatea. S-a preferat sã se indice ca nivelul remunerãrii trebuie fixat astfel încât sã protejeze judecãtorul împotriva presiunilor, în loc sã se prevada o determinare a acestui nivel în funcţie de remunerarea de care beneficiazã titularii de funcţii înalte în cadrul puterii legislative sau executive, deoarece titularii acestor funcţii sînt departe de a fi trataţi intr-un mod comparabil de la un sistem naţional la altul. 6.2. Nivelul remunerãrii unui judecãtor comparat cu nivelul altuia poate sã varieze în funcţie de vechime, de natura funcţiilor la care judecãtorul este afectat sau de importanţa sarcinilor care i-au fost impuse, ca de exemplu, obligaţia de a fi de serviciu la sfârşit de saptamânã. Însã aceste obligaţiuni care presupun o remunerare mai înaltã trebuie sã fie apreciate într-un mod transparent, astfel încât sã se evite diferenţele de remunerare strãine consideraţiunilor care ţin de lucrul înfãptuit sau de disponibilitatea cerutã. 6.3. Carta prevede pentru judecãtor beneficierea de securitatea socialã, adicã acoperirea riscurilor sociale clasice, care sînt boala, maternitatea, invaliditatea, batrâneţea şi decesul. 6.4. În aceastã privinţã Carta precizeazã cã judecãtorul care a atins vârsta legalã de încetare a funcţiilor sale, dupa ce le-a exercitat pe parcursul unei anumite perioade de timp, trebuie sã beneficieze de o pensie a cãrui nivel trebuie sã fie cât mai aproape posibil de nivelul ultimei remunerãri din activitatea jurisdicţionalã.
7. ÎNCETAREA FUNCŢIILOR 7.1. Determinarea condiţiilor în care un judecãtor este pus în situaţia sã-şi înceteze funcţiile necesitã vigilenţã. Este important sã se determine în mod limitativ cauzele încetãrii funcţiilor lor. Acestea sînt demisia, incapacitatea fizicã constatatã în urma unei expertize medicale, limita de vârsta, expirarea mandatului legal în cazul funcţiilor care sînt exercitate pentru o duratã legal limitatã, precum şi revocarea pronunţatã în cadrul rãspunderii disciplinare. 7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare a funcţiilor care pot fi constatate fãrã dificultate, cum ar fi limita de vârsta sau expirarea mandatului legal, celelalte cauze de încetare a funcţiilor, atunci când se prezintã, trebuie sã fie verificate de instanţa la care se face referire la punctul 1.3. Aceastã condiţie este realizatã de plano atunci când încetarea funcţiilor rezultã din revocarea decisã de aceastã instanţã, sau în baza propunerii acesteia, sau a recomandãrii sale sau cu acordul acestei instanţe.
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
